Pocainta

ˇ Cel ce a iesit din lume pentru a se usura de sarcina pacatelor sale sa urmeze pilda celor ce sed inaintea mormintelor din afara cetatii si sa nu inceteze din lacrimile fierbinti si infocate si din vaietele fara glas ale inimi pana ce nu va vedea si el pe Iisus venit si rostogolind piatra cea invartosata a inimii si dezlegand mintea noastra ca pe un alt Lazar din legaturile pacatelor si poruncind ingerilor: ”Dezlegati-l din patimi si lasati-l sa plece spre fericita nepatimire.” Iar de nu va face asa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastra. (Cum plang cei apropiati langa morminte pe cei aflati in ele, asa sa ne plangem si noi sufletul nostru mort si ingropat sub pacate, sub piatra nepasatoare a lor. Numai inmuind aceasta nepasare prin lacrimi fierbinti, facem sa vina Iisus si sa rostogoleasca deplin aceasta piatra sub care sta ingropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotita si inima noastra impietrita prin pacatele intiparite cu nesimtirea lor in ea. Invartosarea aceasta vine prin condensarea pacatelor in patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Ingerii ca fiinte create din care iradiaza libertatea puternica pe care ei si-o trezesc si intaresc si in noi libertatea, care inseamna nepatimire. Nepatimirea ca libertate in ceea ce priveste legatura sau influenta patimilor, ne permite sa ne miscam spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu si a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum pacatul. Deci se vorbeste despre plansul neincetat, caci plansul lucreaza si pazeste, pricinuind la sfarsit fericita nepatimire. Caci zicea avva Isaia: ”Sa ne nevoim fratilor sa rupem de la noi valul intunericului care este uitarea si sa vedem si sa vedem lumina pocaintei. Sa ne facem ca Marta si Maria care sunt greaua patimire si plansul si care plang inaintea Mantuitorului pentru a-l ridica pe Lazar, sau mintea cea legata cu multele legaturi ale voilor sale.”)

ˇ Inima indurerata este inima care sufera pentru pacate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se infaptuieste prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinta pentru pacatele savarsite.

ˇ Fiind chemati de Dumnezeu si Imparatul, sa alergam cu ravna, ca nu cumva avand viata scurta, sa ne aflam in ziua mortii fara rod si sa murim de foame. (Daca la moarte ne lipseste rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrani in viata viitoare si atunci vom ”muri” sufleteste de tot, din aceasta lipsa a hranei. Caci acolo ne vom hrani din rodul pe care l-am rodit in viata aceasta din harul lui Dumnezeu si din sarguinta noastra, desigur un har pe care ni-l va insuti Domnul. Am ajutat pe altii, vom fi ajutati; am vazut pe Dumnezeu in inima noastra curatita, Il vom vedea nesfarsit mai mult atunci si ne vom hrani din aceasta priveliste. Altfel vom ”muri de foame” dar vom fi constienti de ”moartea” aceasta. Vom suferi de un cumplit gol constient in sufletul nostru si in jurul nostru.)

ˇ Aducerea aminte de focul vesnic, pe de o parte ne arde sau arde impatimirea noastra de cele lumesti, pe de alta stinge acest foc sau ne incalzeste pentru cele ceresti si stinge caldura patimilor rele. Aceasta aducere aminte nu ne lasa reci nici intr-o privinta, nici in alta; nu este o aducere aminte nepasatoare de focul vesnic, nici o gandire rece la putinta fericirii vesnice. Ne aprinde ravna de a scapa de focul vesnic si ravna de a dobandi fericirea vesnica. Nepatimirea crestinului nu este o indiferenta, ci o ardere, o pasiune impotriva celor rele si pentru cele bune.

ˇ Este propriu ingerilor de a nu cadea sau, dupa cum spun unii, de a nu putea cadea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cadea si de a se ridica iarasi in scurta vreme, ori de cate ori s-ar intampla aceasta.

ˇ Constiinta este oglinda launtrica in care te vezi asa cum esti. Alti oameni iti pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc asa de bine cum ne cunoastem noi insine privindu-ne constiinta noastra. Sau ne amagesc laudandu-ne din cine stie ce interese. Constiinta este o oglinda de negraita finete, limpezime si sinceritate. Niciodata nu ajunge viata noastra sa nu mai arate nici o pata in oglinda constiintei noastre de aceea ea neincetat pe sfinti la pocainta.

ˇ Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri trupesti, gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijata de sine, rabdarea de bunavoie a necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea puternica a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca.

ˇ Pacatul este imbibat ca o otrava in toata fiinta omului, pocainta este deci o miscare totala, existentiala de curatire a intregii fiinte omenesti in toate gandurile si faptele ei.

ˇ Cel ce se osandeste sincer pe sine, nu este osandit de Dumnezeu caci trezeste mila Lui vazand durerea ce o are cel ce a pacatuit ca L-a suparat pe El prin aceasta si da dovada ca revine la iubirea fata de El.

ˇ Ajungand la manastirea celor ce se pocaiau am vazut intr-adevar, daca nu e prea indraznet sa spun ”cele ce ochiul omului nepasator nu le-a vazut si la inima omului trandav nu s-au suit”, lucruri si cuvinte care pot sa-L sileasca pe Dumnezeu; indeletniciri si chipuri de viata care pot incovoia in scurt timp iubirea lui de oameni. Am vazut pe unii din vinovatii aceia nevinovati stand toata noaptea pana dimineata afara in aer liber cu picioarele nemiscate, clatinandu-se de somn in chip jalnic prin silirea firii si nedaruindu-si nici un pic de odihna, ci lovindu-se si trezindu-se cu ocarari si certari; pe altii privind cu jale la cer si cerand de acolo ajutor cu tanguiri sfasietoare. Unii stateau la rugaciune cu mainile legate la spate ca niste osanditi; isi tineau fata intristata aplecata la pamant si se osandeau socotindu-se nevrednici sa priveasca la ceruri, ba neputand nici macar sa se roage lui Dumnezeu, stapaniti de nepriceperea gandurilor si a constiintei, nestiind cum si de unde sa ceara ajutor. Ei isi infatisau doar sufletul lui Dumnezeu, fara cuvant si mintea fara glas si plina de intuneric si de o unda subtire de deznadejde. Pe altii, sezand pe pamant in sac si cenusa si acoperindu-si fata cu genunchii si batandu-si fruntea de pamant. Unii, lovindu-si mereu pieptul si chemandu-si inapoi starea cea dintai. Erau care udau pamantul cu lacrimi, iar altii, fiind lipsiti de lacrimi, se loveau pe ei insisi. Unii se vaitau pentru sufletele lor ca pentru niste morti neputind sa rabde intristarea din inima lor. Altii gemeau cu inima dar cu gura impiedicau sunetul tanguirii; insa deoarece nu mai puteau sa-l tina, tipau dintr-o data. (Inima umpluta de intristare pentru slabiciunea si neputinta ei din pricina faptelor trupesti aratate, umple locul faptelor trupesti. Ea topeste adica acele fapte si se aseaza in locul lor. Pe locul oricarei fapte trupesti apare inima intristata, tinandu-le in cumpana si covarsindu-le; sau orice fapta trupeasca face sa nasca intristarea inimii. Din rana produsa de o placere, se naste durerea; din saturarea de mancaruri grase, se naste infranarea tamaduitoare.)

ˇ Am vazut acolo pe unii ca iesiti din ei insisi in felul purtarii si al gandirii, pierduti si intunecati de multa mahnire si nesimtitori fata de toate cele ale vietii, apoi scufundati in adancul smereniei si frigandu-si in focul intristarii lacrimile ochilor. Pe altii, zacand jos insingurati si cautand la pamant, miscandu-si capetele si racnind ca niste lei din fundul inimii, scrasnind din dinti si suspinand. Unii cereau cu buna nadejde iertarea de toate, altii dintr-o smerenie negraita se osandeau socotindu-se nevrednici de iertare si nefiind in stare sa se apere, strigau catre Dumnezeu. Caci ziceau cautand in jos la pamant: ”Stim, stim, ca suntem vrednici de toata pedeapsa si chinuirea si pe drept cuvant ca nu ne ajunge puterea de a raspunde pentru multimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toata lumea sa planga pentru noi. Numai atata dorim, numai atata ne rugam, numai atata cerem: ”Nu cu mania Ta sa ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta sa ne pierzi pe noi” nici dupa judecata Ta cea dreapta sa ne trimiti pe noi la chinuri. Ci cruta-ne si ne va fi de ajuns ca sa ne izbavim de marea Ta amenintare si de chinurile fara de nume si ascunse. Pentru ca nu indraznim noi, cei ce nu ne-am pazit nepatata fagaduinta noastra, ci am intinat-o dupa iubirea ta de oameni si dupa iertarea de mai inainte”! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevarat in chip vadit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni indurand chinuri si incovoiati pana la sfarsitul vietii lor, umbland toata ziua intristati. Oameni care uitau sa-si manance painea lor, iar apa si-o beau amestecata cu lacrimi si painea tavalita in cenusa si in praf. Se puteau vedea altii avand pielea lipita de oase si fiind uscati ca iarba vesteda. Nimic altceva nu auzeai de la ei decat aceste cuvinte: ”Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruta-ma, cruta-ma, Stapane!” Unii strigau: ”Miluieste-ma, miluieste-ma!” iar altii mai jalnic: ”Iarta-ma, Stapane! Iarta-ma de se poate!” Unii se pedepseau pe ei insisi cu arsita iar altii se chinuiau cu frig. Unii gustand putina apa, o departau de la ei indata gustand doar atat cat sa nu moara de sete; altii impartasindu-se de putina paine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvantatoare, ca unii ce-au savarsit faptele celor necuvantatoare. Unde se vedea intre ei vreo izbucnire de ras? Unde vreo vorbarie fara rost? Unde vreo fapta a iutimii? Unde vreo urma de manie? Nici nu mai stiau de este printre oameni ceea ce se cheama manie, caci plansul alungase din ei cu desavarsire iutimea. Unde se vedea vreo impotrivire in cuvant? Unde vreo sarbatoare? Unde vreo indrazneala? Unde vreo lecuire sau ingrijire a trupului? Unde vreo urma de slava desarta? Unde vreo nadejde de desfatare? Unde gandul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mangaierea de continutul vreunor oale? Unde indulcirea gatlejului? Nadejdea tuturor acestora se stinsese in ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pamantesc? Unde, gandul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toti sedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicand: ”Oare ce ni se va intampla? Oare care va fi hotararea? Care va fi sfarsitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare inapoi? Oare mai este iertare pentru noi, intunecatii, smeritii, osanditii? Oare a avut cererea noastra putere sa ajunga inaintea Domnului, sau s-a intors inapoi umilita si rusinata? Oare intrand, cat folos a agonisit? Pornind din trupuri si guri necurate si neavind nici o putere, a impacat ea oare pe Domnul cu desavarsire sau macar in parte? Oare s-au apropiat de noi ingerii pazitori sau inca stau departe de noi? Caci de nu s-au apropiat, toata osteneala noastra este desarta pentru ca ruga noastra n-are puterea nici intrariparea curatiei pentru a intra la Domnul daca ingerii nostri calauzitori nu se vor apropia de noi ca sa o ia pe aceasta si sa o aduca Domnului. ”Pentru aceea indemnandu-se unii pe altii ziceau: ”Sa alergam, fratilor! E nevoie de alergare pentru ca am ramas afara din buna noastra fratime. Sa alergam, necrutind trupul nostru murdar si pornit spre rele, ca sa-l omoram cum ne-a omorat si el pe noi.” E ceea ce si faceau acei fericiti stapaniti de simtul vinovatiei. Se vedeau la ei genunchi uscati de multimea mataniilor; ochi topiti si scufundati inauntru, undeva in adanc. Erau lipsiti de par; obrajii erau raniti si arsi de multimea lacrimilor; fetele vestejite si galbene, nedeosebite intru nimic de fetele mortilor. Ce inseamna greaua patimire a celor indraciti pe langa a acelora? Sau a celor indurerati pentru morti? Sau a celor ce petrec in exil, ori pedeapsa celor osanditi pentru omoruri? Nimic nu e chinul si pedeapsa fara de voie a acestora, pe langa cea de bunavoie a acelora. Si va rog sa nu socotiti cele spuse, povesti fratilor! Acestia il rugau de multe ori pe judecatorul acela mare, pe pastorul si ingerul intre oameni, sa le puna mainile si grumazul in fiare si sa le tintuiasca picioarele in butuci ca la cei osanditi, si sa nu-i dezlege inainte de a-i primi mormantul, ba nici chiar in mormant. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevarat vrednica de mila si iubirea zdrobita catre Dumnezeu, caci cand vedeau acestia ca vor purcede catre Domnul il rugau prin intiistatatorul lor, pe acel mare pastor, sa nu-i invredniceasca pe ei de inmormantare omeneasca, ci sa fie aruncati ca niste dobitoace, in apa raului sau sa fie lasati in tarina cutreierata de fiare. Iar eu, vazand si auzind acestea de la ei, putin a trebuit sa nu deznadajduiesc cunoscand nepasarea mea si asemanand-o cu greaua lor patimire. Dar cum era si asezarea acelui loc si intocmirea lui? Insasi vederea locului indemna la pocainta si la plans, caci cele ce altora le sunt grele si anevoie de primit, celor ce-au cazut din virtute si din bogatia duhovniceasca le sunt placute si usor de primit. Pentru ca sufletul care s-a lipsit de indrazneala de mai inainte si a cazut din nadejdea nepatimirii, care a stricat pecetea curatiei, a fost jefuit de bogatia darurilor, s-a instrainat de mangaierea dumnezeiasca, nu numai ca primeste cu toata ravna ostenelile, ci si pe sine se sarguieste a se ucide in chip binecredincios prin nevointa, daca a mai ramas in el o scanteie de iubire si de frica a Domnului. Asa faceau cu adevarat fericitii acestia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunatilor, ca nevointele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de altii pe cand altora pricinuitoare de deznadejde. Barbatul viteaz isi va lua din acestea bold si sageata de foc si, ravna primind intru inima sa, va invinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscandu-si slabiciunea si dobandind indata smerenie prin osandirea de sine continua, va alerga si el in urma celui dintai, dar nu stiu de-l va ajunge. Barbatul lenes nu trebuie sa asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznadajduindu-se, sa risipeasca si ceea ce a lucrat pana acum, ori sa i se intample ceea ce s-a spus in Scriptura: ”De la cel ce nu are osardie, Å—i aceea care i se pare ca o are i se va lua.” (Matei 25,29)

ˇ Cand omul isi aduce aminte de pacatele sale si se pedepseste pe sine, atunci si Dumnezeu are grija de el ca sa-l odihneasca, pentru ca Dumnezeu se bucura ca si-a dat siesi certare pentru abaterea de la calea Lui. Caci acesta este semnul nepatimirii. Si pe cat de mult isi sileste sufletul sau, pe atata se inmulteste cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.

ˇ Cel ce se pocaieste cu adevarat, toata ziua in care plange o socoteste ca pierduta chiar daca a savarsit alte lucruri bune in ea.

ˇ Cel ce se plange pe sine insusi, nu se ingrijeste de plansul, de caderea sau de ocararea altuia.

ˇ Cainele muscat de o fiara, se manie si mai mult pe ea infuriindu-se neasemanat mai mult pe aceasta din durerea ranii. Sa luam aminte de nu cumva nu din curatie, ci din inrautatire, a incetat constiinta sa ne muste. Semnul iertarii caderii sta in a te socoti pururea dator. Constiinta curata e pricinuita de ostenelile nevointei, ca postul, privegherea, indelunga rabdare.

ˇ Semnul iertarii nu sta intr-o liniste nepasatoare, ci intr-o grija ca esti mereu dator sa faci ceva pentru a merita iertarea. Pacatul savarsit devine astfel un bold de continua inaintare in cele bune. El poate fi astfel o forta de continua sensibilizare spirituala.

ˇ Nu e nimic deopotriva cu indurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznadajduieste s-a injunghiat pe sine. (Cel ce deznadajduieste in mila lui Dumnezeu, s-a omorat pe sine sufleteste, caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea pacatului pentru a inainta in bine.)

ˇ Semnul pocaintei pline de grija sta in a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vazute ce ni se intampla, ba inca de si mai multe.

ˇ Regula si chip, pilda si icoana de pocainta sa-ti fie tie mai inainte pomenitii sfinti osanditi de bunavoie si nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte in viata ta.

ˇ Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi si un plans de fiecare ceas.

ˇ Tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite. (Teama de moarte este fireasca omului si isi are originea in neascultare).

ˇ Dupa cum painea este cea mai necesara dintre toate alimentele, tot astfel meditatia asupra mortii intre toate celelalte indeletniciri. Cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata dar voieste sa-si ciocneasca palmele. Adevarata pomenire a mortii taie pofta de mancare, iar cand neinfrinarea la mancare a fost stavilita cu ajutorul smereniei, totodata sunt stavilite si patimile. Insensibilitatea inimii intuneca mintea, iar multimea mancarurilor seaca izvorul lacrimilor. Setea si privegherea necajesc inima, iar inima necajita varsa lacrimi.

ˇ Aspre celor lacomi la mancare si de necrezut celor trandavi le vor fi aceste cuvinte, dar barbatul faptuitor le va cerca cu sarguinta. Cel care le-a cunoscut prin cercare va rade de usurinta cu care a izbandit; cel care este insa mereu in cautare fara a trece la fapte odata, inca si mai mahnit va fi. Inima care nu este indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului este deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se cunoaste cu adevarat.

ˇ Cine bea mult nu poate plange.

ˇ Mi-a povestit odata un calugar egiptean: ”Infigandu-mi pomenirea mortii in simtirea inimii, am voit odata, determinat de o imperioasa nevoie sa dau putina mangaiere lutului, dar am fost impiedicat de pomenirea mortii ca de un judecator. Iar ceea ce era mai minunat, e ca voind sa alung pentru putin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinta.”

ˇ Un altul, deseori iesea dintru sine prin aceasta cugetare asa incat facea impresia unui lesinat sau epileptic, ba cateodata il gaseau aproape fara suflare.

ˇ Cei ce cugeta la moarte, adaugand neincetat frica la frica, nu se odihnesc pana nu se va topi si insasi puterea oaselor.

ˇ Rugandu-l mult pentru un cuvant pe cuviosul Isihie Horevitul cand era el sa se savarseasca, numai atat am auzit de la el: ”Iertati-ma! Nimeni, de va avea pomenirea mortii intru inima sa nu va putea sa mai pacatuiasca vreodata!”

ˇ Cel ce a murit tuturor, si-a adus aminte de moarte, dar cel ce este inca legat de ele, nu inceteaza de a lucra el insusi impotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atractie si falsa plinatate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i asteapta dupa despartirea de ele prin moarte. Perspectiva infinitatii vesnic noi a curatiei, a iubirii se deschide pentru cineva dupa ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusiva de lume, alipire ce pare sa aiba si ea o infinitate, dar o infinitate in monotonia repetitiei, deci o infinitate aparenta. O infinitate care la un moment dat devine lesinata, lipsita de interes, cand ajungi sa te saturi de a tot acapara acelasi fel de lucruri care nu ofera nimic nou, nimic care sa satisfaca setea de infinitatea adevarata. Infinitatea mincinoasa crapa la un moment dat pentru spiritul saturat si dezgustat de ea si prin aceasta crapatura tasneste din ascunzimea sa adevarata infinitate – cea a ordinii Duhului. Aspiratia de inaintare in ea este ajutata nu numai de dorul ei, ci si de frica continua de a ramane inlantuit prin patimi in monotonia acestei lumi.)

ˇ Nu te amagi nepriceputule cu gandul ca vei face maine ce -ai facut azi, caci nu-ti va fi tie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai fata de stapan. Noua oamenilor nu ne este cu putinta a petrece cu pietate o singura zi din viata daca nu vom cugeta ca aceasta este ultima pe care o mai apucam. Si este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci cand au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra mortii (Platon in Phaidon si Cicero in Tusculanae).

ˇ Suprema valorificare a timpului este conditionata de intelegerea fiecarei zile ca stand la usa vietii de dincolo – a eshatologicului. ”Carpe diem” – foloseste intens ziua – ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Timpul este un dar de la Dumnezeu insa si o datorie de a-l umple cu fapte daruite domnului cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa caci chiar de l-am folosi intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne este data odata cu el.

ˇ Aceasta este a sasea treapta: cel ce s-a suit pe ea nu va mai pacatui niciodata, daca e adevarat ce s-a spus: ”Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si in veac nu vei pacatui.” (Int. I. Sirah)

ˇ Strapungerea inimii este un chin neincetat al constiintei care primeste improspatarea ravnei.

ˇ Mustrarea constiintei este uitarea firii, devreme ce printr-insa cineva ”a uitat sa-si manance painea sa”. Pocainta este lipsirea neintristata de toata mangaierea trupeasca.

ˇ Plansul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facuta de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut neincetat si indurerat in care sufletul isi recunoaste necontenit pacatele in fata lui Dumnezeu. Sufletul este atat de concentrat in aceasta marturisire indurerata, ca uita sa manance, biruind trebuintele firii.

ˇ Celor care voiesc a spori in fericita plangere le sunt doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor desavarsiti: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunavoie, de necazuri, neosindirea celor ce pacatuiesc si nemarginita mila pentru cei ce gresesc.

ˇ Tristetea pentru starea degradanta este atat de mare, ca cel ce o traieste nu mai simte tristetea pentru lipsa mangaierilor sau placerilor trupesti.

ˇ Cand ai ajuns la plans, tine-l cu toata taria caci inainte de a se imbiba in tine, usor ti se rapeste. Si este topit ca ceara de tulburari, de griji trupesti, de placeri si mai ales de multa vorbarie si de glume usuratice.

ˇ Plansul, predispozitia pentru plans dispare usor inainte de a ti se face o calitate a firii, de a castiga intreaga ta fiinta calitatea plansului, care nu este decat dorul intens dupa viata in Dumnezeu.

ˇ Daca nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decat lacrimile, nimic nu i se impotriveste acesteia ca rasul. (Smerita cugetare este rugaciunea necontenita cu lacrimi si cu durere caci aceasta chemand pe Dumnezeu pururea in ajutor, nu lasa pe om sa se increada nebuneste in puterea si intelepciunea sa, nici sa se inalte fata de altii caci acestea sunt boli cumplite ale patimii mandriei.)

ˇ Staruie plin de cutremur in cererea rugaciunii in fata Judecatorului ca un vinovat ca sa stingi cu infatisarea din afara si cu starea dinauntru mania Dreptului Judecator. Caci nu poate sa treaca cu vederea sufletul care sta plin de durere in fata Lui si daruieste osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocaieste, cere neincetat iertare Judecatorului, cum cere vaduva din Evanghelie. El nu osteneste in aceasta cerere de la Cel ce nu se osteneste – plictiseste – de a-l auzi. Lui Dumnezeu ii face placere ca acest dialog de intensa simtire a sufletului cu El sa dureze neincetat. Starea sufletului ce se pocaieste este starea de rugaciune, luarea aminte cu evlavie, cu strapungere si cu durere insotita de marturisirea pacatelor cu suspine negraite.)

ˇ Sa nu faci ca cei care, ingropand mortii, odata ii bocesc si apoi benchetuiesc in urma lor, ci sa fii asemenea celor condamnati la spart piatra care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre soldati.

ˇ Cel care uneori plange iar alteori se desfateaza si rade este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte. (Inima iubitoare de placeri este temnita si lant in vremea mortii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, caci acestea nu-i mai fac placere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovnicesti dupa care a nazuit cu durere.)

ˇ Nu suntem chemati, o prieteni, aici la nunta, cu adevarat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plange pacatele noastre.

ˇ Sa-ti fie intinderea in pat chip al zacerii tale in mormant si vei dormi mai putin.

ˇ Desfatarea de la masa sa-ti aduca aminte ca tu insuti vei servi drept hrana viermilor si nu te vei mai imbuiba. Nici cand te impartasesti de bautura apei, sa nu uiti de setea provocata de acea vapaie vesnica si negresit vei sili firea la cumpatare. Cand suferim necinstirea cinstita a indrumatorului care ne mustra, ne umileste si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intre noi, cu blandetea si rabdarea o vom ucide ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

ˇ Seara, la culcare si cand te scoli, fii mereu cu gandul la focul cel vesnic si nu vei mai fi stapanit de lenevie in randuiala ta.

ˇ Sa te indemne la plans chiar haina ta caci toti cei ce-i plang pe morti se-mbraca-n negru.

ˇ De nu poti plange, ar trebui sa plangi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi – mai mult ar trebui sa versi lacrimi pentru ca prin pacatele tale ai cazut din starea inalta in cele mai de jos, asemanandu-te dobitoacelor.

ˇ Am vazut picaturi mici ca de sange, varsat cu durere si am vazut curgand valuri de lacrimi fara nici o remuscare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult dupa durerea lor si nu dupa lacrima si cred ca si Dumnezeu la fel.

ˇ Celor care voiesc sa petreaca in durerea inimii si in plans nu li se cuvine a teologhisi caci de se vor indeletnici cu aceasta, cu siguranta vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeste despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in scaunul judecatoresc, pe cand cel ce plange, se aseamana celui ce petrece in sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David cel care desi plangea, era totusi invatator si intelept, celor care l-au intrebat: ”Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain?” (Psalmi 136,4) adica in pamantul impatimirii.

ˇ Strapungerea face sufletul ca un burete moale si umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spala murdaria pacatelor asa cum apa spala murdaria unei haine dupa ce o inmoaie.

ˇ Pe langa strapungerea pe care o producem noi prin sarguinta si gandurile noastre, mai este si cea care se misca de la sine, sau cea care e miscata de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decat cea produsa de puterile noastre.

ˇ Numai in Dumnezeu se poate plange cu plansul curat, dar in Dumnezeu nu poate plange decat cel ce voieste ceea ce voieste Dumnezeu. De aici se vede ca intalnirea cu Dumnezeu se infaptuieste in stare de plans, de adanca induiosare. Plansul este un dar al lui Dumnezeu, al intalnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vadit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne da puterea sa plangem facandu-ne sa simtim iubirea Lui fata de noi. Intalnirea este o intalnire pricinuitoare de o simtire pana la lacrimi.

ˇ Cei ce-au dobandit plansul intru simtirea inimii si-au urat insasi viata lor ca una ce e plina de osteneala, pricinuitoare de lacrimi si de dureri. Iar de la trupul lor s-au intors ca de la un dusman.

ˇ Cand vedem la cei ce par sa planga dupa Dumnezeu manie si mandrie, sa socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu caci ”ce partasie are intunericul cu lumina?” (II Cor. 6,15)

ˇ Rodul strapungerii mincinoase este inchipuirea de sine, iar al celei adevarate este mangaierea. Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata intinaciunea vazuta si gandita.

ˇ Parintii afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori care sunt lacrimile adevarate, acest lucru fiind acoperit de multe obscuritati si aparente. Ca ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din laudare, din slava desarta, din dragoste, etc. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, sa cautam a ne agonisi si lacrimile curate si sincere ale cugetarii la moarte, deoarece in acestea nu se afla nici inselaciune nici mandrie, ci dimpotriva, ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne elibereaza de patimi.

ˇ Nu crede izvoarelor de lacrimi inainte de curatirea desavarsita caci nu are crezare vinul stors de curand din teascuri.

ˇ Cel ce calatoreste in plansul neincetat dupa Dumnezeu nu inceteaza a praznui in fiecare zi, dar cel ce este intr-o permanenta sarbatoare; poate tocmai de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: ”Scoate din temnita sufletul meu.” (Psalmi 141,7) ca sa se bucure in lumina Ta negraita.

ˇ Am vazut la unii plans si am vazut la altii alt plans din neputinta plansului. Acestia desi il au, se simt ca si cum nu-l au si prin nestiinta lor cea buna raman nejefuiti de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: ”Domnul intelepteste orbii”. (Psalmi 145,8)

ˇ Precum vaduva care si-a pierdut barbatul, avand un fiu unul nascut, il are dupa Dumnezeu numai pe el spre mangaiere, asa si sufletul care a cazut nu are alta mangaiere in vremea iesirii decat neplacerile gatlejului, (postul) si lacrimile. Nu vor canta unii ca acestia niciodata, nici nu vor salta in cantece de veselie caci ele sunt pagubitoare plansului. Iar de vei incerca sa chemi plansul prin ele, el se va departa si mai mult de la tine caci plansul este durerea imbibata intr-un suflet invapaiat. El s-a facut in multi inainte mergator al fericitei nepatimiri, facand materia usor de stapanit curatind-o si subtiind-o.

ˇ Lacrimile nascute din amintirea mortii au nascut frica, iar dupa frica ce naste lipsa de frica, se iveste bucuria.

ˇ Unui osandit care si-a primit sentinta la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacole de teatru. Cel ce plange cu adevarat, nu va mai lua seama vreodata la desfatare, marire, manie ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic durere peste durere, fiind ca si femeia in durerile nasterii.

ˇ Plansul neincetat naste obisnuinta (dispozitia permanenta a sufletului) trecand apoi la simtirea inimii si cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice, false si trecatoare daca nu dobandim inima indurerata.

ˇ Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer. (Materiile care usuca in noi izvoarele sunt vinul, stapanirea si cinstirea fara de masura, caci acestea doua din urma inalta cugetul prin care a cazut si diavolul.)

ˇ De multe ori insasi pustietatile aspre si deprimante sau austeritatea chiliei sa indemne mintea noastra la strapungere. Sa te incredinteze despre aceasta Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in singuratate. (Si locul ajuta mult si inlesneste lucrarea virtutii.)

ˇ De multe ori un singur cuvant a risipit plansul, dar este de mirare ca un singur cuvant l-a adus iarasi.

ˇ Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului ca n-am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, ori ca n-am fost vazatori; dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans!

ˇ A fost a saptea treapta: cel ce s-a invrednicit de ea sa ma ajute si pe mine, caci si el a fost ajutat sa spele prin aceasta petele acestui veac.

ˇ Unul din mijloacele de penitenta, inainte, era si petrecerea in preajma gunoaielor urat mirositoare cf. Iov.

ˇ Nimeni vietuind in pacate sa nu deznadajduiasca de sine, stiind ca plugaria schimba soiurile plantelor, iar ingrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

ˇ Exista o deznadejde din multimea de pacate, din povara constiinte, a intristarii de nesuportat si din pricina coplesirii sufletului din pricina multimii ranilor, si o scufundare a lui in adancul deznadejdii sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde care ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii, cel ce-al doilea nu mai are nadejde in nevointa, ambele fiind vatamatoare, pentru ca pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe al doilea smerenia si neosindirea celorlalti.

ˇ Cine se obisnuieste cu amanarea greu mai scapa de aceasta obisnuinta; cine se opreste din urcus, a cazut in aceiasi clipa mai jos de unde este. Cel ce cedeaza lenei devine robul ei, isi slabeste libertatea sau stapanirea asupra lui insusi.

ˇ N-am ajutat pe om in clipa in care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci pe care n-o mai poti indeplini altadata. Fiecare clipa s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu avand o insemnatate pentru vesnicie.

ˇ O clipa poate fi cea din urma, in alt sens sa cugetam ca orice ceas ar putea fi ceasul din urma al vietii noastre moarte si deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viata daca auzim glasul celui in stare sa ne trezeasca la o existenta responsabila, sa ne faca treji ca sa ne dam seama ca existam. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obisnui sa nu-l mai auzim niciodata ramanand deci in moarte definitiv facand din aceasta clipa in sens contrar, clipa noastra cea din urma. Cine ”intra in chilie” sau in intimitatea sensibila cu Dumnezeu parasind alipirea de lucrurile moarte, a trait in momentul acela si traieste tot timpul cat ramane in aceasta stare ceasul din urma in sens bun.

ˇ Gandeste-te ca putina vreme vom petrece in lume!

ˇ Cine urca, o face pentru ca aude glasul Domnului care-l cheama, insa cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii lui Dumnezeu indata ce o aude asteptand sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii, incepe sa se toceasca, sa se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simtirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului in cel al automatismului naturii incetand sa mai fie el insusi. Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a implini in aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu in ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu implinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima in noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Insusi ne spune in ea ce datorie avem de implinit in ea.

ˇ Sa nu ne cheltuim, frate, zilele noastre in imprastiere, ci sa castigam plansul plin de lacrimi ca sa dobandim fericirea.

ˇ Asteapta ziua iesirii si te vei usura de plictiseala!

ˇ Prin pastrarea amintirii mortii omul se gandeste ca este muritor, iar cel muritor nu este vesnic, iar cel ce stie ca nu este vesnic paraseste de bunavoie cele ale veacului acestuia.

ˇ Adu-ti aminte ca vom parasi fara voie lumea si ca viata noastra nu este lunga caci ce este viata omului? N-avem catusi de putin siguranta ca vom trai pe lumea aceasta nici de dimineata pana seara. Sa parasim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegandu-ne mai degraba negrija de lucrurile pamantesti cei ce dorim sa ne aratam fetei lui Dumnezeu. Grabeste-te, paseste repede ”pana ce e ziua” inainte de a cadea noaptea in care vor plange cei nepasatori si lenesi cautand atunci in zadar a se pocai. Afla ca timpul nu se va lungi iar cand va veni ceasul sa ne temem de ziua si de ora aceea infricosatoare in care nu vom mai avea indurare caci cine s-a rugat lui si a fost auzit? Sa ne temem de ziua aceea infricosatoare in care nu vom mai avea ca aparator nici frate nici rudenie, putere, bogatie sau slava. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Sa vindem lucrurile stricacioase care ne atrag in adancul fara fund cumparandu-ne in schimb haina de nunta. (”ceasul care va veni” este ceasul prin excelenta, ceasul cel din urma in care sunt concentrate toate ceasurile traite anterior si dupa care nu vom mai avea nici un ceas al hotararilor noi.)

ˇ Fii ascultator si smerit cerandu-ti socoteala pentru ce-ai facut in fiecare zi. Sa nu-ti scape vreo clipa de sub stapanire, sa nu ti se intample in vreo clipa ceva ce n-a fost sub atentia ta. Sa nu-ti rapeasca diavolul clipele date tie spre cresterea ta. Nu lasa vreun ”acum” sa treaca nefolosit; sa nu amanam implinirea a ceea ce ni se cere in acest moment caci prin aceasta ne obisnuim sa tot amanam. Fa fapta buna pe care ti-o cere situatia chiar in acel moment. Tot timpul si spatiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul ca fiecare moment al timpului si al persoanei isi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinta in acel moment arata ca nici momentele timpului nici implinirile persoanei nu sunt destinate sa se topeasca intr-o esenta indistincta ci isi au ecoul lor prelungit si unic ca multumire sau osanda in eternitatea persoanei. Trebuie sa mai vedem si ceea ce nu este potrivit sa facem intr-un moment dat, la aceasta ajutandu-ne discernamantul.

ˇ Intrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea in care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este framantare spre viata nu o impacare cu nesimtirea patimasa.

ˇ Cel ce plange din durere pentru pacatele sale isi inmoaie fiinta, intra cu adevarat in comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, a iesit din starea rigida si egoista a pacatului – este un om nou. S-a spalat, a inlaturat rugina care-l invartosa si-i acoperea fata adevarata de om adevarat, comunicativ. S-a facut un om simtitor care nu mai poate continua viata nesimtita in pacat.

ˇ Este necesara o comunitate de ganduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos cand se inchide in sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gandurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gandurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decat comunicandu-le altuia cu scopul hotarat al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru in comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratandu-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic – acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este impreunata cu o adanca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este inceputul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.

ˇ Tocirea sau nesimtirea inimii, orbirea mintii sunt unite intre ele. Nesimtirea inimii este legata de neintelegerea valorii celorlalti oamenii, a necunoasterii lui Dumnezeu si a sensului vietii pe care-l lumineaza cunoasterea Lui.

ˇ Semnul iertarii pacatelor il are cineva in aceea ca le uraste si nu le mai face, caci cata vreme mai cugeta la ele si inima lui are placere de ele, este semn ca inca nu i s-au iertat, ci este inca tinut de ele. (Ţi s-au iertat pacatele cand ai cerut cu adevarat iertare pentru ele si ai cerut cu adevarat iertare pentru ele cand nu-ti mai place sa persisti in ele ci te dezgusta provocandu-ti repulsie, deci nu mai vrei sa le savarsesti in continuare. Daca inca iti place sa le faci inseamna ca sunt inca intiparite in fiinta ta, ca n-au fost catusi de putin sterse de acolo pentru ca n-ai voit cu putere sa ceri sa ti se stearga cu adevarat. Nu ti se iarta un pacat daca continui sa fii atasat de el.)

ˇ Invartosarea inimii este de fapt ca un somn foarte adanc, o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o pricinuieste. Invartosarea este ca o piele sau ca o panza de ghimpi pusa peste inima facand-o pe de o parte nesimtita, pe de alta inteapa cu ghimpii ei pe altii. Aceasta insa ii provoaca si lui suferinta caci i se raspunde si lui cu aceiasi moneda.

ˇ In tot lucrul trebuie sa ai nemultumire de sine caci chiar de vei face cer nou si pamant nou, nu poti fi fara de grija!

ˇ Prezenta mortii iminente in mintea noastra sa sprijine cugetul tau, caci este ascunsa de tot omul. Sa ne sarguim sa facem bine inainte sa fim luati de aici caci nu stim in ce zi ni se va face chemarea.

ˇ Perseverarea, incapatanarea, cantonarea in rau cu toate greutatile si impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeste raul din noi caci invartoseaza tot mai mult fiinta noastra si acesta este raul cel mai mare. El ne dezobisnuieste de a ne mai pocai, de a ne mai pare rau, de a ne inmuia, cu toate greutatile si suferinta ce decurge din aceasta stare. Aceasta ne face sa intelegem iadul vesnic sau chinul vesnic in care te chinuiesti in rautate, in mandrie fara sa mai ai puterea de a scapa de ele prin pocainta. Intunericul cel mai dinafara – singuratatea extrema in afara oricarei comunicari cu viata ce-ti vine din legatura de iubire cu altii si cu Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele care secreta venin – mandria care secreta veninul incapatanarii chinuitoare si te roade mereu. Scrasnirea dintilor – de scarba, dar si de gol, de plictiseala, de incapatanare.