Parintele spiritual

Parintele spiritual, arta conducerii sufletelor

ˇ Fiindca atunci cand socotesc ca e usor sa porunceasca cu cuvantul, desi sunt grele cele poruncite, dar nu se incumeta sa invete fapta, ei fac vadit tuturor scopul lor, ca isi insusesc adica aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor ce vin la ei, ci ca sa-si implineasca propria placere. Invete cei ce vreau, de la Abimelec si Ghedeon, ca nu cuvantul, adunand o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: ”Faceti si voi in felul m-ati vazut pe mine”. Iar celalalt, invatandu-i sa faca o treaba ostaseasca si facand insusi intai acest lucru, a zis: ”Sa va uitati la mine si asa sa faceti”. Dar insusi Domnul facand si apoi invatand, pe cine nu il convinge sa socoteasca mai vrednica de crezare invatatura cu fapta, decat pe cea prin cuvinte? Aceia insa inchid ochii la aceste pilde si poruncesc cu ingamfare cele ce sunt de facut. Iar cand par sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta sabia la brat si de aceea, dupa ce isi taie bratul, isi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtand grija de fapta dreapta, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodata cu incetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, cand au la indemana puterea de a pedepsi: indata li se sting cugetarile contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold isi leaga sabia cei ce se folosesc impotriva patimilor proprii de cuvantul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la indemana pedeapsa pentru pacate straine. Iar ca e propriu oamenilor usuratici, care n-au de la ei insusi nici un folos, sa ia asupra lor usor conducerea altora e vadit si din experienta. Caci nu s-ar indemna cineva, care a gustat linistea si a inceput cat de cat sa se ocupe cu contemplatia, sa-si lege mintea de grijile celor trupesti, desfacand-o de la cunostinta si tragand-o spre lucrurile pamantesti, odata ce se afla in cele inalte. Lucrul acesta e si mai vadit din acea pilda, asa de vestita, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemitilor, zicand: ”Au plecat odata copacii padurii sa-si unga peste ei imparat. Si au zis catre vita: vino si imparateste peste noi. Si a zis vita: Lasa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slavit de Dumnezeu si de oamenii, ca sa merg sa stapanesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceata lui, nici maslinul pentru uleiul lui. Maracinele insa, lemn neroditor si spinos, a primit stapanirea, o stapanire care nu avea nici in ea si nu afla nici in copacii supusi nimic care sa o faca placuta. Caci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai padurii ca au lipsa de conducere. Astfel precum vita, smochinul si maslinul n-au primit sa stapaneasca peste copacii padurii, bucurandu-se mai mult de rodul lor decat de cinstea domniei, tot asa cei ce vad in ei vreun rod al virtutii si simt folosul lui, chiar daca ii vor sili multi la aceasta domnie, nu primesc, pretuind mai mult folosul lor decat conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit in parabola maracinele copacilor, vine si asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. ”Caci sau va iesi, zice Scriptura, foc din maracine si va mistui copacii padurii, sau va iesi din copaci si va mistui maracinele”. Asa si intre oameni odata ce s-au facut invoieli nefolositoare, neaparat va urma o primejdie, atat pentru cei se s-au supus unui invatator neincercat, cat si pentru cei ce au primit stapanirea in urma neatentiei ucenicilor. De fapt neiscusinta invatatorului pierde pe invatacei. Iar negrija invataceilor aduce primejdie invatatorului, mai ales cand la nestiinta aceluia se adauga trandavia lor. Caci nici invatatorul nu trebuie sa uite ceva din cele ce ajuta la indreptarea supusilor, nici invataceii nu trebuie sa treaca cu vederea ceva din poruncile si sfaturile invatatorului. Pentru ca e lucru grav si primejdios atat neascultarea acelora, cat si trecerea greselilor cu vederea din partea acestuia. Sa nu creada invatatorul ca slujba lui este prilej de odihna si de desfatare. Caci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este sa conduci sufletele. Cei ce se stapanesc peste dobitoacele necuvantatoare nu au nici o impotrivire din partea turmelor si de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt pusi peste oameni multitudinea naravurilor si viclenia gandurilor le face foarte grea conducerea si cei ce o primesc trebuie sa se pregateasca pentru o lupta obositoare. Ei trebuie sa indure fara suparare scaderile tuturor, iar datoriile neimplinite din pricina nestiintei sa-i faca sa le cunoasca, cu indelunga rabdare. De aceea vasul de spalat din templu il tin boii, iar sfesnicul s-a turnat intreg si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce vrea sa lumineze pe altii trebuie sa fie solid din toate partile si sa nu aiba nimic usor sau gol; si sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pilda a unei vieti fara prihana celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie sa lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci sa poarte si poverile si intinaciunile celor mai mici, pana ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea sa faca curate faptele celor ce vin in preajma lui, e de trebuinta sa primeasca si el oarecare intinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind mainile celui ce se spala, primeste insusi intinaciunea aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si curata pe altii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdarit; caci insasi amintirea obisnuieste sa intineze cugetarea celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca, chiar daca nu se intiparesc chipurile lucrurilor urate in semne sapate mai adanc, totusi intineaza suprafata mintii, tulburand-o prin desfasurarile cuvantului ca pe niste culori necurate. Povatuitorul mai trebuie sa aiba si stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din uneltirile vrajmasilor si sa poata da la lumina laturile ascunse ale razboiului celor incredintati lui. In felul acesta, descriindu-le de mai inainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenitoare si ii va scoate incununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor. Marele Pavel marturiseste acelasi lucru, zicand: ”Caci gandurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se intreba nedumerit: ”Cine ne va descoperi fata vesmantului sau? Si cine va patrunde in captuseala armurii lui? Iar portile fetei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este vazuta fata lui, caci isi ascunde viclenia in multe vesminte, fermecand in chip amagitor prin felul cum se infatiseaza la aratare, iar in ascuns intocmind cursa pierzaniei. Si ca sa nu se numere si pe sine intre cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscand limpede toata uraciunea infricosata a lui. ”Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafarului; maruntaiele lui sunt serpi de arama”. Acestea le spune, dand la iveala viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul ca-si ia infatisarea luceafarului, planuieste sa atraga la el pe cei ce-l privesc, iar prin serpii dinauntru pregateste moartea celor ce se apropie. Dar si proverbul, dandu-ne sa intelegem primejdia lucrului, zice: ”Cel ce crapa lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adica cel ce distinge lucrurile cu ratiunea si pe cele socotite, unite le desparte din impreunare si vrea sa le arate cu totul straine, deosebind adica pe cele cu adevarat bine de cele aparent bune, daca nu va avea judecata intarita din toate partile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvantul lui, lipsit de siguranta inaintea ascultatorilor, sa dea prilej de sminteala ucenicilor sai. (Nil Ascetul)30

ˇ La fel si acestia, adunandu-si cele de trebuinta din danii si imbracandu-se in vesminte cusute din stofe moi, rusineaza prin valurile lor pe cei ce trebuie sa se roage sau sa talcuiasca Scriptura cu capul descoperit, feminizand starea barbateasca si pierzand suflete pe care nu trebuia sa le omoare. Ar trebui sa asculte acestia mai ales de Hristos, adevaratul invatator, respingand cu toata puterea slujba de conducere a altora. Caci zice acela catre invataceii Sai: ”Iar voi sa nu va numiti Rabi”. Daca lui Petru, lui Ioan si intregii cete a Apostolilor le-a dat sa stea departe de asemenea lucru si sa se socoteasca mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care sa se inchipuie pe sine mai presus de ei si sa se socoteasca in stare de o vrednicie de la care au fost opriti aceia? Sau poate, zicandu-le sa nu se cheme Rabi, nu ii opreste de a fi, ci numai de a se numi? (Nil Ascetul)30

ˇ Daca, prin urmare, cel ce lupta cu patimile are lipsa de o atat de mare stiinta si experienta, sa se gandeasca cei ce primesc sa conduca pe altii, de cata cunostinta au ei trebuinta, ca sa calauzeasca cu intelepciune si pe cei supusi la cununa chemarii de sus si sa-i invete limpede toate cele ale luptei; ca acestia sa nu inchipuiasca numai icoana luptei, lovind cu mainile in aer, ci si in lupta insasi cu vrajmasul sa-i dea lovituri de moarte, ca sa nu bata cu pumnii aerul in desert, ci sa-l zdrobeasca pe vrajmasul insusi. Caci acest razboi este mai greu decat lupta atletilor. Acolo cad trupuri de-ale atletilor, care pot sa se ridice. Dar aici cad suflete, care odata rasturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar daca cineva, luptand inca cu viata patimasa si fiind stropit cu sange, s-ar apuca sa zideasca biserica lui Dumnezeu din suflete cugetatoare, ar auzi desigur cuvantul: ”Nu tu imi vei zidi Mie templu, caci esti plin de sange”. Pentru ca a zidi biserica lui Dumnezeu, e propriu starii de pace. Moise, luand cortul si infigandu-l afara de tabara, arata de asemenea ca invatatorul trebuie sa cat mai departe de zarva razboiului si sa locuiasca departe de locul invalmasit al luptei, stramutat la o viata pasnica si nerazboinica. Dar cand s-ar afla astfel de invatatori, ei au lipsa de invatacei, care sa se fi lepadat in asa fel de ei insisi si de voile lor, incat sa nu se mai deosebeasca intru nimic de trupul neinsufletit, sau de materia supusa mesterului; ca precum sufletul lucreaza in trup ceea ce vrea, trupul nefacand nimic impotriva, si precum mesterul isi arata mestesugul sau in materie, nefiind impiedicat intru nimic de ea de la scopul sau, asa invatatorul sa lucreze in invatacei stiinta virtutii, fiindu-i cu totul ascultatori si neimpotrivindu-i-se intru nimic. (Nil Ascetul)30

ˇ Mai marele e dator sa spuna supusului ceea ce e dator sa faca; iar daca nu e ascultat, sa-i vesteasca venirea relelor. (Marcu Ascetul)30

ˇ Daca ti s-a randuit sa inveti intru Domnul si nu esti ascultat, intristeaza-te cu mintea, dar nu te tulbura la aratare. Caci intristandu-te nu vei fi osandit cu cel neascultator. Dar tulburandu-te, vei fi ispitit prin acelasi lucru. (Marcu Ascetul)30

ˇ In vremea talcuirii, sa nu ascunzi cele ce privesc pe cei de fata, povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de lauda mai lamurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30

ˇ Celui ce nu se afla in ascultarea ta sa nu-i aduci greseala in fata. Caci aceasta tine mai mult de stapanire, decat de sfatuire. (Marcu Ascetul)30

ˇ Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, aratand fiecaruia in cunostinta cele ale sale. (Marcu Ascetul)30

ˇ Cel ce vorbeste drept e dator si el sa fie plin de multumire, ca unul ce primeste cuvintele de la Dumnezeu. Caci adevarul nu este al celui ce graieste, ci al lui Dumnezeu, care i-l daruieste. (Marcu Ascetul)30

ˇ Nu te galcevi cu cei care nu ti-au facut marturisire de supunere, cand se impotrivesc adevarului, ca sa nu-ti starnesti ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)30

ˇ Acela care cedeaza ucenicului cand se impotriveste unde nu trebuie, il rataceste in privinta acelui lucru si-l pregateste sa nesocoteasca randuielile supunerii. (Marcu Ascetul)30

ˇ Cel ce sfatuieste sau mustra intru frica lui Dumnezeu pe acela care pacatuieste isi castiga sie-si virtutea opusa greselii. Iar cel ce tine minte raul si osandeste cu rautate cade in aceeasi patima, dupa legea duhovniceasca. (Marcu Ascetul)30

ˇ Cand vatamarea ce izvoraste de la unul se intinde la multi, nu trebuie sa ai indelunga rabdare, nici sa cauti folosul tau, ci al celor multi, ca sa se mantuiasca. Caci e mai folositoare virtutea multora, decat cea a unuia. (Marcu Ascetul)30

ˇ Nu incerca sa folosesti prin mustrari pe cel ce se lauda cu virtutile, fiindca acela nu poate fi si iubitor de fala si iubitor de adevar. (Marcu Ascetul)30