Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare

Mania-Blandetea

ˇ Domnul deschide ochii ”orbilor” celor ascultatori pentru a-i face sa vada virtutile invatatorului, dar ii intuneca pentru a nu-i vedea slabiciunile; vrajmasul binelui face insa contrariul.

ˇ Cei sarguinciosi sa ia aminte cu atat mai mult la ei insisi ca nu cumva judecandu-i pe cei lenesi sa se pagubeasca mai mult decat ar merita defectul acelora, ba inca sa fie osanditi mai mult decat aceia. De aceea si cred ca a fost placut Lot in fata lui Dumnezeu, deoarece fiind el in mijlocul unora ca acestia, nu s-a aratat niciodata osanditorul lor.

ˇ Compatimirea este arderea interioara pentru cei ce pacatuiesc, dupa cuvantul: ”Cine se va sminti si eu sa nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea inseamna a-si face cineva proprii greutatile si nenorocirile straine sau de a nu dispretui cu gandul pe cei ce sufera, inaltandu-se impotriva lor.

ˇ Precum apa adaugandu-se cate putin in foc schimba vapaia cu desavarsire, asa si lacrima plansului cu adevarat va stinge vapaia maniei si a iutimii.

ˇ Nemanierea este dorinta nesaturata de necinstire, precum in cei iubitori de slava desarta dorinta de lauda este nemarginita. Blandetea este starea nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necinstiri ca si in laude.

ˇ Inceputul neminierii este tacerea buzelor in vremea tulburarii inimii; mijlocul este tacerea gandurilor in vremea tulburarii subtiri a sufletelor, iar sfarsitul este seninatatea implantata in suflarea vanturilor necurate.

ˇ Mania este izbucnirea urii ascunse, o continua reinnoire a amintirii unor ocari indurate mai demult. Mania este dorinta de a face rau celui ce ne-a suparat; este o patima foarte napraznica caci iutime se numeste fierberea si miscarea impotriva celui ce ne-a nedreptatit. Ea salbaticeste sufletul in fiecare zi, rapeste mai ales mintea de la rugaciune facand sa apara chipul celui ce ne-a suparat. Cand este de durata se preface in ura si pricinuieste in timpul noptii tulburari si ingalbenirea trupului, navalirea de ganduri furioase (accese de furie).

ˇ Unii vazand ca nu sunt cuprinsi de manie in toata vremea (ca nu sunt statornici in manie), nu dau nici o atentie tamaduirii acestei boli; acesti nenorociti insa nu se gandesc la cel ce a zis: ”Pornirea maniei lui e caderea lui.” (Iov 5,2). Mania este ca miscarea unei mori in plina activitate care intr-o clipa, mai mult decat intr-o zi intreaga, macina si distruge graul precum si rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii in patru pentru ca mania este ca un incendiu ale carui flacari manate de puterea vantului parjolesc si distrug la repezeala ogorul sufletului, asa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ Dupa cum o piatra colturoasa si dura, lovindu-se de alte pietre isi pierde cu totul forma sa initiala devenind rotunda, tot astfel si sufletul rautacios si aspru, amestecandu-se si traind impreuna cu cele dure, va ajunge la aceste doua alternative: sau isi va tamadui rana prin rabdare sau isi va cunoaste slabiciune sa pe care o poate vedea ca intr-o oglinda in retragerea lasa din comunitate.

ˇ Maniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfasie si se loveste singur impins fiind de o pornire launtrica care determina prabusirea lui.

ˇ Nimic nu este atat de nepotrivit celor ce se nevoiesc decat tulburarea maniei. Pe cand intoarcerea la Dumnezeu are multa trebuinta de smerenie – mania este semnul unei mari mandrii.

ˇ Daca culmea blandetii este de a pastra linistea inimii fata de cel ce ne intarata, chiar cand este prezent, apoi desigur ca este culmea maniei a ne lupta si a ne salbatici cu vorbele si cu gesturile impotriva celui ce ne-a provocat o suparare, chiar si atunci cand suntem singuri.

ˇ Pe cand intoarcerea omului la sinea sa adevarata din uitarea de sine care la adus la pacat are nevoie de smerenie, fapta impulsiva este semnul inchipuirii de sine, adica al necunoasterii sinei sale adevarate. Impulsivul sau omul care se lasa stapanit de iutime, e un om care nu s-a obisnuit cu reflexiunea si nici cu smerenia ce vine din cunoasterea reala de sine. Parintii leaga strans mania si iutimea, intrucat izvorul imediat al maniei este iutimea sau impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stapani pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proportiile adevarate, neimportante raul ce ti l-a facut altul si in general toate cele le vieti de aici.

ˇ Foarte multa bagare de seama trebuie sa avem fata de acest sarpe caci are si el impreuna lucratoare firea noastra, ca si cel ce ispiteste trupurile.

ˇ Uneori cantarea cu masura risipeste iutimea in chipul cel mai bun. Alteori, cand e fara masura si la timp necuvenit se insoteste cu iubirea de placere. Sa ne folosim deci de cantare randuind timpurile.

ˇ Daca voiesti sa-l tamaduiesti pe altul scotandu-i paiul pacatului din ochi, sau mai degraba de crezi ca vrei, ia seama sa nu-l scoti cu barna in loc sa folosesti delicata penseta a chirurgului. Barna este cuvantul aspru, iar penseta – invatatura blanda si mustrarea indelung rabdatoare. ”Mustra, zice, cearta, mangaie”, dar nu si lovi; si chiar de-ar fi nevoie de asa ceva fa-o rar si nu prin tine insuti.

ˇ Sa privim cu luare aminte si vom vedea pe unii stapaniti de iutime practicand cu ardoare privegherea, postul si petrecerea in liniste; aceasta nu e de mirare caci scopul diavolului este acela de a indemna pe fiecare sa faptuiasca sub pretextul pocaintei lucruri care sporesc mania.

ˇ Inceputul ravnitei netineri de minte a raului sta in a primi necinstirile cu sufletul amarat si indurerat; mijlocul – in a ramane fata de ele neintristat, iar desavarsirea (daca se poate vorbi de asa ceva), in a le socoti pe acestea ca laude. Bucura-te daca esti intre cei dintai, fii tare daca esti printre cei din a doua categorie, si fii fericit daca esti in cea de a treia, ca unul ce te veselesti in Domnul.

ˇ Am observat la cei maniosi ceva vrednic de plans care nu se intampla decat dintr-o ascunsa mandrie si anume: se maniau pe ei insisi pentru ca s-au lasat biruiti de manie, si m-am minunat vazand cum o cadere antreneaza alta cadere. Cu strangere de inima priveam cum voiau sa pedepseasca un pacat prin alt pacat. Inspaimantandu-ma deci de viclenia demonilor, putin a lipsit sa nu deznadajduiesc de-a mai obtine mantuirea.

ˇ Daca s-ar vedea cineva biruit cu usurinta de mandrie, furie, rautate si fatarnicie, sa scoata degraba sa scoata degraba sabia cu doua taisuri a blandetii, rabdarii si a netinerii de minte a raului spre a lupta impotriva acestor patimi. De voieste sa scape complet de ele, unul ca acesta sa caute in a intra intr-o obste de frati din cei mai aspri si necrutatori ca intr-un atelier mantuitor al unui piuar; acolo fiind intins si lovit sufleteste de ocarile, necinstirile si napastele fratilor, sau poate fi tesalat, impuns, calcat si in chip simtit, isi va spala simtirea sufletului de murdaria aflata in ea.

ˇ Nu ajunge ca omul sa lupte singur impotriva maniei cu sabia blandetii si a netinerii de minte a raului, caci ea poate avea doua taisuri: cu ea se poate taia mania sa, dar se poate taia si pe sine caci blandetea poate fi ingaduitoare cu pacatele sale. Este greu a se curati un suflet pe sine insusi de aceea stiind aceasta sfantul Ioan Scararul alterneaza asprimea cu nuantarea.

ˇ ”Cauzele care m-au nascut sunt multe caci eu n-am un singur tata. Mamele mele sunt slava desarta, iubirea de argint, lacomia pantecelui, uneori si desfranarea. Cea care m-a nascut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rau, ura, vrajba, dezvinovatirea. Vrajmasele mele care ma tin acum legata sunt cele potrivnice acestora: nemanierea si blandetea iar cea care pururea unelteste impotriva-mi este umilinta.

ˇ Zicand noi rugaciunea: ”si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam Â…” si neiertind, suntem facuti de rusine din partea noastra insine, adica de constiinta noastra, precum el insusi zice mai departe: ”Rusineze-l pe el rugaciunea lui Iisus.” Dar in general rugaciunea noastra este facuta de rusine de tinerea de minte a raului, intrucat aproape prin fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi insine suntem facuti de rusine prin rugaciunea noastra prin care cerem lui Dumnezeu mila fara sa o daruim la randul nostru altora. Aducandu-ne aminte, fara indurare, de raul facut noua de cineva, nu mai avem curajul sa cerem noi insine ceva de la Dumnezeu cu toata indrazneala.

ˇ Cel ce a dobandit iubirea s-a instrainat de nebunia maniei; cel ce insa dusmaneste, isi ingramadeste dureri fara rost.

ˇ Ţinerea de minte a raului este o vicleana talcuitoare a Scripturii, ca una ce talcuieste dupa propria stiinta cuvintele lui Dumnezeu.

ˇ Rugaciunea lui Iisus va rusina tinerea de minte a raului, caci nu o putem nicidecum rosti pe aceasta stapaniti fiind de tinerea de minte a raului.

ˇ Daca te-ai luptat indelung si n-ai reusit totusi sa scoti ghimpele acesta veninos pleaca-te si te caieste marturisindu-ti vina inaintea celui ce-l vrajmasesti chiar si numai cu gura daca nu poti s-o faci din toata inima, ca rusinandu-te de aceasta fatarnicie, cu timpul, impungandu-te constiinta ca si cu foc, sa te duca pana acolo incat sa-l iubesti cu adevarat.

ˇ Atunci vei cunoaste ca te-ai izbavit de putreziciunea aceasta, nu cand te vei ruga pentru cel ce te-a suparat, nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut in vreo nenorocire trupeasca sau sufleteasca vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti.

ˇ Cel ce vietuieste in liniste si tine minte raul, este ca aspida care, in gaura poarta intru sine venin ucigator.

ˇ Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tamadui sufletul ce tine minte raul rusinandu-l foarte prin acest exemplu de indelunga rabdare.

ˇ Daca te tii rigid si nu te pleci sa-i spui dusmanului macar niste cuvinte bune indulcind astfel catusi de putin relatia, adaugi la patima tinerii de minte a raului si patima mandriei.

ˇ In lemnul putred se prasesc viermii cariului si purtarile prea blande si in chip mincinos linistite au lipite de ele ura nebuna. Cel ce o leapada pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipeste de dansa se lipseste de orice indurare.

ˇ Unii s-au dat pe ei insisi ostenelilor si sudorilor pentru a dobandi iertare, dar cel ce nu tine minte raul a luat-o inaintea acestora, daca adevarat este cuvantul: ”Iertati degraba si vi se va ierta din belsug.” (Luca 6,37) Netinerea de minte a raului este semnul neindoielnic al adevaratei pocainte; cel ce tine insa minte raul, si-si inchipuie ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alerga in vis.

ˇ I-am vazut pe unii ce tineau minte raul, indemnandu-i pe altii sa nu faca aceasta, si rusinandu-se intr-un timp de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia. (Uneori si cei ce nu fac, dar invata sunt folositi de cuvintele lor, care nu acopera faptele, caci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l sileste sa vorbeasca prin constiinta lui. In acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii isi predica, sau li se predica si lor; sau din vointa de a incalzi pe altii pentru un lucrul bun, se incalzesc si pe ei insisi. Caldura cu care primesc altii cuvintele rostite se intinde si la ei.

ˇ Nimeni sa nu-si inchipuie cumva aceasta intunecime ca o patima usoara, trecatoare sau putin primejdioasa, caci una ca aceasta de multe ori cuprinde pana si inimile barbatilor duhovnicesti. (Nimeni sa nu-si inchipuie ca aceasta patima e simpla, caci ea da nastere multor complicatii)

ˇ Clevetirea este frica urii, este o boala subtire, dar o lipitoare grasa – ascunsa si greu de observat – care suge si prapadeste sangele iubirii. Este fatarnicia dragostei, intinarea inimii, sarcina care impovareaza constiinta, pierderea curatiei.

ˇ I-am auzit pe unii care cleveteau si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai rautatii se aparau spunand ca fac aceasta din dragoste si purtare de grija, iar eu le-am zis sa inceteze cu o astfel de dragoste caci nu minte Cel ce a zis: ”Pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele lui, alunga-l.” (Psalmi 100,5) Daca spui ca-l iubesti, roaga-te in taina pentru el si nu-l lua in bataie de joc, caci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosandirea aproapelui tine un zid de respect intre mine si el, sau o comunicare cu el in iubire, cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu sila, fara iubire, voind sa-l tavalesc in noroi ca pe un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reusesc sa intru in ceea ce e mai intim si mai adevarat in el.)

ˇ Sa nu-ti ramana ascuns lucrul acesta si te vei trezi incetand sa mai judeci pe cel ce greseste: Iuda era in ceata ucenicilor, iar talharul in ceata ucigasilor, si intr-o clipa s-a facut o schimbare minunata intre ei.

ˇ De voieste cineva sa biruiasca duhul clevetirii, sa nu-l invinovateasca pe cel ce a gresit, ci pe dracul care l-a ispitit, caci chiar daca se intampla sa nu fim siliti de nimeni atunci cand cadem, noi nu voim totusi sa pacatuim inaintea lui Dumnezeu.

ˇ Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voieste sa se pocaiasca.

ˇ Ascultati-ma pe mine toti cei care osanditi faptele altora, daca este adevarat, cum de fapt chiar este, ca: ”Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi judecati”, negresit, in cele in care-l vom judeca pe aproapele, in acelea vom cadea, fie sufletesti, fie trupesti si altfel nu va fi. Contabilii nemilosi si amanuntiti ai greselilor aproapelui sufera de aceasta patima pentru ca nu si-au adus niciodata aminte in chip nemincinos si deplin de greselile lor. Caci daca ar privi cineva amanuntit la pacatele sale, inlaturand valul iubirii de sine, nu s-ar mai ingriji de nimic din cele dinafara ,ci ar socoti ca nu-i ajunge timpul nici macar pentru a se plange pe sine, chiar daca ar trai o suta de ani si de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un adevarat Iordan. (Daca mintea n-ar parasi luarea aminte de sine, lasand pe cele ale sale si razand de ale altora, n-ar ajunge sa judece, caci judecarea si cercetarea altora este de fapt uitare de sine.)

ˇ Am cercetat cu grija plansul si n-am gasit in el nici o urma de clevetire.

ˇ Firile curioase voiesc sa vada fapta aproapelui si privesc cu ochi atenti scaderea lui. Si de o afla, o rapesc si o analizeaza, iar de nu o afla, voiesc mai bine sa o inchipuie plasmuind-o decat sa plece cu curiozitatea nesatisfacuta.

ˇ Vorbeste cu grija inaintea celui mandru si bolnav de pizma, caci cand tu vorbesti, el da in mania lui cuvintelor tale talcul care voieste. Deci din cele bune ale tale ia pricini vatamatoare, cuvintele tale schimbandu-se in cugetarea sa dupa felul bolii lui.

ˇ Am vazut pe unii facand in ascuns tot felul de pacate, si amagiti de presupusa lor curatie, ii osandea aspru pe cei ce savarseau greseli mici la aratare.

ˇ Lucratorul priceput mananca numai boabele de struguri coapte, neculegindu-le pe cele verzi; tot astfel si mintea inteleapta va lua aminte cu sarguinta la virtutile pe care le vad la unii. Cel nepriceput insa va cerceta cu lumanarea lipsurile si defectele fratelui sau. Despre aceasta sa zis: ”Iscodit-au faradelegi, istovitu-s-au nascocind iscodiri.” (Psalmi 63,6)

ˇ Sa nu osandesti chiar de-ai vedea cu ochii tai, caci nu arareori acestia te inseala.

ˇ Cel ce judeca va fi judecat, deci osandit de propria lui limba.

ˇ Blandetea consta in a ne ruga in chip netulburat si sincer pentru cel ce ne tulbura in vremea tulburarilor ce ni le pricinuieste. Sufletul blande tronul simplitatii, iar mintea manioasa e pricinuitoarea rautatii. Sufletele celor blanzi se vor imbogati intru cunostinte, iar mintea stapanita de iutime locuieste impreuna cu intunericul si nestiinta. (Cunostinta adevarata e legata de blandete , caci blandetea e si o contemplare linistita a semenilor care i se deschid si a tainelor existentei, a tainei lui Dumnezeu Cel bland.)

ˇ Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetari felurite care s-a facut neclintit spre o gandire nerautacioasa. Nerautatea este o stare senina a sufletului, izbavita de orice cugetare vicleana.

ˇ Vicleanul nu este niciodata in pace ci totdeauna-i hartuit de manie, viclesug si de iutime. Totdeauna carteste, totdeauna e aspru, cand i se porunceste – graieste impotriva, se razvrateste; cand e sfatuit la bine – face rau; cand e dojenit – batjocoreste. El ia in ras pe cei ce vietuiesc bine, ii pizmuieste pe cei ce sporesc, se scarbeste de sfaturile bune, ii defaima si dispretuieste pe frati, ii dezbina, razvrateste, ii face rai, ii zeflemiseste pe cei indelung-rabdatori, se fatarniceste fata de straini, cleveteste, se asociaza cu fiecare impotriva celuilalt, atata la sfada, intarata pe unul contra altuia, e gata la ocari, defaimari si in a face numai rau. Precum se vede mania, intuneca mintea si il tine pe om intr-o agitatie continua si accentuata ducandu-l pana la nebunie. Intre functiile sufletesti este o stransa legatura, ele inraurindu-se reciproc.

ˇ Legea ca nedesavarsita, zice: ”Ia aminte la tine insuti” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai presus de desavarsire a poruncit sa-l indreptam pe aproapele nostru zicand: ”De-ti va gresi fratele tauÂ…..” (Matei 18,15). Daca mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte indreptata spre el e curata si smerita, sa nu ocolesti sa implinesti porunca Domnului, iar de n-ai ajuns inca la aceasta masura, implineste macar masura legii. (Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui, e legea depasirii de sine. Ea cere numai sa nu se faca rau celorlalti, ci sa li se faca bine. Ea a patruns la ultima cunoastere a omului aratandu-ne ca el nu se poate mantui decat punandu-si viata sa pentru mantuirea aproapelui. Legea Evangheliei talmaceste legea cea mai adanca a insasi fiintei omenesti, talcuind ceea ce omul insusi experiaza ca aspiratia cea mai adanca a lui si ca singura care il face fericit. Ea corespunde unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea nu e decat prelungirea eterna a acestei fericiri reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt in noi, ci in altii si in ultima analiza in Cel Care i-a facut si ii sustine pe toti ca sa se scufunde, unificandu-se fara confundare, unii in altii. Dar aproapele nu poate fi mantuit de noi fara vointa lui, de aceea trebuie trezit la constiinta pacatoseniei lui cand greseste. Noi il ajutam trezindu-l la responsabilitatea lui personala, dar trebuie sa o facem cu iubire necoborindu-l iarasi la starea de obiect si necultivind iarasi inchiderea noastra in noi prin mandria unei mustrari aspre si dispretuitoare. Fericirea comuniunii vesnice va fi o comuniune intre persoane ce se iubesc si se respecta ca egale. Ne scufundam unii in altii ca persoane in persoane, fara sa ne contopim.

ˇ Cand voiesti sa-l indemni pe cineva la bine, odihneste-l mai intai trupeste si cinsteste-l pe el cu un cuvant de iubire, ca nimic nu-l face pe om sa se rusineze si sa se schimbe de la rautatea lui spre cele bune ca bunatatile trupesti si ca cinstirea pe care o primeste de la tine.

ˇ De te vei imbraca in toata blandetea si nemanierea, nu te vei obosi mult ca sa slobozesti mintea ta din robie.

ˇ O mare importanta se acorda in aceste ”Scrisori” iertarii unora de catre altii si rugaciunii unora pentru altii. Cererea de iertare inmoaie sufletul celui ce cere dar si celui caruia i se cere, precum il inmoaie iertarea pe cel ce iarta si pe cel iertat facand astfel cu putinta comunicarea reala de putere si de viata de la unul la altul caci amandoua contribuie la inaintarea in smerenie si la eliberarea de slava desarta. Numai cerand rugaciunea altora ne smerim eliberandu-ne de mandrie, precum in rugaciunea pentru altul ne eliberam de invidia care nu se bucura de binele altuia. De aceea, numai rugandu-ne unii pentru altii ne raspunde Dumnezeu cu implinirea rugaciunilor noastre.

ˇ De ce mi se intampla sa osandesc pe altii chiar dupa ce am intrebat?

– Ai de indurat ispita de a osandi pe altii chiar dupa intrebare pentru ca n-a murit in tine inclinarea de a te socoti drept, de a te justifica mereu si nici nu-ti iei osteneala de a te feri de aceasta patima. Osandeste-te pe tine si astfel va pleca degrab de la tine osandirea altora.

ˇ Cand esti rapit prin cuvant sau prin fapta ca sa gresesti cuiva, grabeste-te sa mergi si sa-i pui metanie si Dumnezeu vazand aceasta te va acoperi de fata vrajmasilor tai.

ˇ Avva Varsanufie isi incheie aproape intotdeauna scrisorile cerand iertare adresantului desi nu-i greseste cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin in Dumnezeu daca ar sti ca cineva a ramas afara fiind tulburat de ceva impotriva lui. El trebuie sa lupte continuu sa insenineze sufletul fiecarui om cu care a avut o legatura pe pamant, de aceea cine nu iarta sau nu cere iertare nu poate intra in Imparatia Cerurilor, a iubirii. Si apoi cine poate spune ca a facut totul pentru altul? Poate ca cineva sa fie tulburat chiar de o gelozie pe cei virtuosi si sa nu se simta bine vazandu-i, de aceea cei buni au trebuinta sa se smereasca pentru a nu le da acelora sentimentul ca se socotesc superiori. Daca totusi nu-i poate fac sa accepte societatea lor in Imparatia Cerurilor, raman pe de o parte compatimitori pentru ei, dar pe de alta nu au ce sa le faca. Intr-un fel aceia se simt ”mai bine” in afara societatii lor; este mai suportabil pentru ei chinul ce le vine din dispretul bucuriei de bine a celor buni, decat trairea silita in societatea lor.

ˇ A cere iertare chiar celui ce i-ai gresit este mai greu decat a-ti spune pacatul tau altuia, dar iertarea ce i-o ceri si-ti vine de la el te pun din nou chiar cu el in comunicare afectuoasa, caci umilindu-te in fata lui, el te vede iesind din dusmania fata de el. Dar cata vreme cererea iertarii este semnul unei pocainte care-ti inmoaie inima ta si prin ea dai dovada despre aceasta celuilalt si crezi ca se poate inmuia si el, disperarea ce duce la sinucidere este o invartosare definitiva intrucat nu mai crezi ca celalalt si Insusi Dumnezeu se poate inmuia la inima. Disperarea e o necredinta in iubirea lui Dumnezeu si in capacitatea de iubire a oamenilor.

ˇ Mila nu dispretuieste, ci pune in valoare pe sarac, vazandu-l legat de Dumnezeu ca un transparent al lui Dumnezeu prin care Dumnezeu pune la proba pe om.

ˇ Nu pentru a-l alunga pe el ti-am spus sa-l slobozesti, ci pentru slabiciunea gandului tau, ca nu puteai suporta sa fii ispitit de el. Caci noi suntem pacatosi si nu ne este ingaduit sa alungam pe cineva, ca de puteai sa-i suporti lenea ai fi luat plata pentru aceasta. De fapt unii parinti ii ziceau avvei Pimen despre un batran oarecare ce-l suporta pe ucenicul lui lenes, si a zis avva Pimen: ”In locul lui eu i-as fi pus sub cap o pernita.” Si au zis aceia: ”Si ce-ai fi spus lui Dumnezeu?” – ”Doamne, Tu ai zis: Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si apoi vei vedea sa scoti si paiul din ochiul din ochiul fratelui tau.

– A facut deci, bine batranul ca nu l-a mustrat pe frate?

– Nu fara rost l-a lasat batranul nemustrat, caci de multe ori a facut aceasta, dar el n-a primit mustrarea. Deci, vazand ca nu se indreapta, a lasat lucrul la judecata lui Dumnezeu, zicand: ”Dumnezeu stir mai bine ce e de folos, caci fratele meu e mai bun decat mine.” Aceasta o faceau cei desavarsiti neindraznind sa judece pe nimeni. Aceasta o faceau spre rusinarea celor ce nu sunt nimic, dar ii judeca pe toti!

ˇ Frate, nu cauta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele ale lui caci nu-ti va folosi la nimic si nimic nu tulbura atat de mult inima ca acestea. (Nu cerceta plin de curiozitate umbrele din viata altuia, ci pe ale tale, caci facand primul lucru vei fi tulburat continuu de tendinta de a-l osandi, iar de pacatele tale vei uit; astfel ca prin aceasta vei spori pacatele tale).

ˇ Cine nu iarta, pastreaza in sine o mandrie care impietreste; nu se umanizeaza, nu realizeaza comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat si in afara de ea omul pierde conditia de om. Deci, cel ce nu iarta nu poate intra in imparatia iubirii si a umanitatii scapata de rigiditate.

Cand rogi pe cineva sa te ierte il inmoi tot asa de mult pe el ca si pe tine atunci cand il ierti tu. Il ajuti pe acela sa iasa din rigiditatea lui cum iesi si tu. Il ajuti sa urce cu tine in Imparatia lui Dumnezeu izvorul iertarii, pentru ca e izvorul iubirii care vrea sa-i cuprinda pe toti in ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Il simti si pe El ca iertator, aceasta fiind cu adevarat atotputernicie a lui Dumnezeu.

ˇ Daca e o mare mangaiere sa te auda cineva cand esti in suferinta si sa te compatimeasca, cea mai mare si mai grea nefericire e sa nu te auda , sa nu vrea sa te auda si sa nu te compatimeasca nimeni – acesta e iadul fara nici o lumina. I-ai dispretuit pe toti, esti uitat de toti; te-ai obisnuit sa n-ai incredere in nimeni, ti se inchide poarta comuniunii de catre toti pentru ca tu insuti ti-ai inchis-o pe a ta si nu mai esti in stare sa ti-o deschizi. S-a intepenit in starea incuiata si ai pierdut cheile.

ˇ Impreuna-patimire a altuia cu mine, numai durerea altuia pentru mine ma poate inviora, readuce la viata din moartea trandaviei si a nepasarii. Durerea altuia pentru mine ma poate trezi si pe mine la durerea pentru ticalosia mea, asa cum Petru a fost adus la plans cand a vazut ca Hristos va primi moartea pentru el si pentru toti.

ˇ Daca se intampla ca in legaturile de nevoie cineva te supara, poarta-te cu dulceata fata de aproapele care-ti este dator cu ceva, spunandu-ti: ”Dumnezeu stie ceea ce este de folos, poate El a voit asa ca sa nu aflu vreo placere pentru trup, ci mai degraba o suferinta”. Adu-ti aminte totdeauna de sfatul: ”In toate multumiti” si vei avea odihna caci facand asa nu vei mai fi robul supararii, ci esti ocrotit de Dumnezeu prin multumirea care o aduci. (Nemultumirea iti mentine sufletul intr-o continua neodihna, tulburare, agitatie care nu te lasa sa te gandesti la Dumnezeu si sa te intalnesti cu El socotind ca in El ai totul, in orice imprejurare, in fiecare necaz. Nemultumirea desparte de Cel ce te chiverniseste si le umple pe toate, ea nu te lasa sa te bucuri nici de ceea ce ai – nemultumitului i se ia darul).

ˇ Mila este o putere eficienta pe plan spiritual.

ˇ Nu cauta pricina cuiva pentru toate, ci fa-te lui placut in toate si sa nu gandesti rau despre cineva ca sa nu te faci tu insuti rau, caci cel rau cugeta cele rele, iar cel bun – cele bune. (Gandind rau despre altul, te-ai facut insuti rau caci gandul este al tau, se imprima in tine si te invenineaza.

ˇ Frate, iti vorbesc ca sufletului meu. S-a scris: ”Cunostinta voastra sa nu fie sminteala fratilor mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujeste este simplu, deci nu cauta sa-l invatati sa fie intelept caci vei starni mania lui. Indestuleaza-te cu implinirea de catre el a trebuintelor tale. Este bine sa nu-i trezesti vreun gand de intelepciune ca sa nu-i tulburi inima.

ˇ Omul progresat duhovniceste este in acelasi timp puternic si simtitor; are o inima plina de barbatie dar si de delicatete in bunatatea si curatia lui. N-are nimic grosolan si trivial fiind statornic in aceasta stare. In aceasta sta puterea si delicatetea, sensibilitatea lui ferma pentru tot ce e bun si contrara pentru tot ce e rau. ”Dragostea niciodata nu cade” cu toata delicatetea ei sau pe masura delicatetii ei. Dar paradoxul mai are si alt sens: omul progresat duhovniceste este aspru cu sine si delicat cu altii.

ˇ Ce voi face avvo caci sunt starnit cu usurinta la manie? Daca te-ai lupta sa mori fata de orice om si sa castigi putina smerenie te-ai odihni si te-ai scoate din multe primejdii. Sa se smereasca inima ta inaintea lui Dumnezeu sa bunatatea Lui iti va veni in ajutor in toate. (Sa mori oricarui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanta cuvintelor si comportamentului sau care-ti starneste mania sau alte patimi. Sa fii sensibil fata de tot ce-ti aduce ganduri de pacat. Este o moarte care, intrucat se impaca cu smerenia este una cu ingaduinta, cu intelegerea slabiciunilor omenesti dar si cu pazirea curata de ceea ce-ti poate provoca paguba din ele.

ˇ Viata de unul singur neincalzita de dragostea altuia care ne este apropiat ca o rudenie stransa, e rece si fiind asa pe pamant, desigur ca ea nu va putea fi fericita nici in cer caci fericirea consta in caldura comuniunii. Deci, daca n-ai facut nimic pentru altii, nu le-ai putut castiga dragostea lor, iar faptul can-ai facut nimic sau n-ai facut tot ce ti-a stat in putinta, va fi un ghimpe dureros care te va face sa suferi vesnic. Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui Iacov suntem toti, deci nu pot vedea fata lui Dumnezeu fara sa-l am cu mine si pe Veniamin, un alt fiu al lui. ”Nu voi putea vedea fata lui Iacov tatal lui Iosif, neavandu-l pe Veniamin cu mine.” (Facere 44,34)

ˇ Toti suntem slabi, toti ne descurajam cand suntem singuri, dar primim putere unul de la altul – este o experienta pe care o facem mereu. Chiar numai simplul cuvant al altuia ne intareste, cu atat mai mult e intarita rugaciunea noastra de rugaciunea altuia. Este un fluid de putere care trece de la unul la altul.

ˇ Atunci cand cineva vrea sa rasplateasca raul cu rau, poate sa vatame constiinta fratelui chiar si numai cu intentia. Exista o comunicare spirituala intre suflete chiar cand nu se arata in fapte; e ceea ce psihologia constata prin fenomenul hipnozei si al sugestiei. Atata doar ca aceasta vede aceste fenomene numai cand e activa si vointa, pe cand ele se produc chiar cand vointa nu la voieste. (Filocalia XII)

ˇ De este la tine un frate strain, fa cu bucurie lucrul care trebuie si plecand el, fa-l asemenea. Primeste-l cu bunavointa si cu frica lui Dumnezeu ca sa nu-i fie vizita spre paguba. Pazeste-te sa nu-l intrebi lucruri care nu-i sunt spre folos, ci fa-l sa se roage. Cand sade la tine, intreaba-l ”Cum te afli?” si multumeste-te cu acest cuvant si da-i o carte ca sa citeasca si sa cugete la cele din ea. De vine dupa o osteneala, lasa-l s se odihneasca si spala-i picioarele, iar de-ti spune cuvinte necuvenite, roaga-l cu iubire: ”Iarta-ma, ca sunt slab si nu pot sa port aceste vorbe.” De este slabit si hainele ii sunt murdare, spala-i-le, iar de-i lipseste ceva si hainele-i sunt rupte, coase-i-le. De este drumet si ai la tine niscai credinciosi, nu-l pune mai presus de ei, dar fa mila cu el din iubirea lui Dumnezeu, iar de este un frate in trecere pe la tine, pentru Dumnezeu si-ti cere odihna, sa nu-ti intorci fata de la el, ci primeste-l cu bucurie impreuna cu credinciosii care se afla la tine. De este sarac, nu-l trimite fara nimic, ci da-i lui din binecuvantarea ce ti s-a dat tie de la Dumnezeu, odata ce cunosti ca cele ce le ai nu sunt ale tale, ci sunt daruri de la Dumnezeu. Daca un frate imbie ceva, nu-l deschide sa afli ce are in el, dar daca arata foarte pretios ceea ce ti se imbie, spune-i lui: ”Da-mi sa vad ce este in el.” (Filocalia XII)

ˇ De esti in casa cuiva si gazda iese si te lasa singur, sa nu-ti ridici fata ca sa cercetezi cele aflate in casa lui; nici sa atingi ceva, sa deschizi vreo usa, vreun vas sau vreo carte. Spune celui ce iese: ”Da-mi sa fac vreun lucru.” Si ceea ce-ti da, fa-l fara greutate. (Filocalia XII)

ˇ Numai Dumnezeu are dreptul sa judece caci El da oamenilor soarta vesnica. Cel ce judeca pe altul si-l vorbeste de rau isi insuseste un drept al lui Dumnezeu si putere Lui, pe care de fapt nu o are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fara sa poata fi de fapt; vrea sa-i ia locul lui Dumnezeu, fara sa o poata face. (Filocalia XII)

ˇ A te ruga pentru cei ce facandu-ti rau, te-au ajutat sa te mantuiesti, imitand pe Hristos, e suprema treapta a iertarii. (Filocalia XII)

ˇ De voiesti sa urmezi Domnului nostru Iisus Hristos pazeste cuvantul Lui si atarna omul tau cel vechi pe cruce cu El si pe cei ce te trag de pe cruce trebuie sa-i opresti pana nu mori. Si esti dator sa suporti dispretul lor si sa odihnesti inima celor ce ce-ti fac rau si sa te umilesti pe tine fata de cei ce voiesc sa te stapaneasca si sa tii gura ta inchisa si sa nu judeci pe cineva in inima ta. Caci de-ti vine un gand sa judeci pe aproapele pentru niscaiva pacate, gandeste-te intai la tine ca esti mai pacatos, iar cele bune pe care socotesti ca le-ai facut, sa nu-ti inchipui c-au placut lui Dumnezeu. Astfel nu vei indrazni sa mai judeci pe fratele tau caci iubirea slavei de la oameni naste minciuna, iar refuzul ei cu smerenie face frica de Dumnezeu mai mare in inima. Sa nu voiesti deci sa fii prieten al celor mai slaviti in lume ca sa nu se departeze slava lui Dumnezeu de la tine. De faci lucrul tau de mana, sa nu-l dispretuiesti, ci ai grija de el in frica lui Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ Cand nu poti suporta cuvantul aproapelui si vrei sa-i rasplatesti lui, se ridica in inima ta razboaie sangeroase din pricina celor ce le-ai auzit si te fac sa te intristezi de cele ce le-ai grait. Si robia pune stapanire pe tine si te face sa fericesti pe cei ce in parte se linistesc si-ti inaspreste inima fata de cei apropiati ca fata de unii ce sunt in afara iubirii. Dar lupta-te mai degraba sa dobandesti indelunga rabdare, care biruieste mania cu iubirea, care vindeca intristarea cu impacarea. Acestea ti daruiesc de rugaciunea catre Dumnezeu, caci iubirea si indelunga rabdare desfiinteaza mania fata de cei de o fire; daca aceasta persista in tine, in loc sa te manii impotriva aproapelui, te vei impaca avand in tine plansul si smerita cugetare. Iar cel ce poate suporta pentru Dumnezeu si pentru pacea gandurilor sale cuvantul omului dusmanos si neintelegator, fiul lui Dumnezeu se va chema si unul ca acesta poate dobandi pacea sufletului, a trupului si a duhului.(Nu poate avea cineva pace cu semenii daca nu are pace inlauntrul sau; aceasta e si o pace intre minte (duh), simtire (suflet) si trup. Dar pacea interioara vine din pacea cu Dumnezeu si aceasta o aduce in om Duhul Sfant, care aduce tot continutul interior al omului intr-o simtire, caci numai in Dumnezeu dobandim pacea interioara.) (Filocalia XII)

ˇ A nu judeca pe altul inseamna a-l iubi, iar indelunga rabdare inseamna a nu gandi ceva impotriva aproapelui. (A nu ma masura pe mine nu inseamna numai a nu cauta multumirea de masura la care am ajuns, ci si in a plange in constiinta ca nu sunt nimic ca n-am realizat nimic din indatoririle mele. A nu judeca pe cineva inseamna sa nu ma opresc numai la a nu-l osandi dintr-un indiferentism fata de el, ci si sa-l iubesc. In toate relatiile fata de celalalt nu trebuie sa ma opresc la nesavirsirea raului, ci sa inaintez la savarsirea binelui.) (Filocalia XII)

ˇ In indelunga rabdare trebuie sa arat numai retinerea de la a raspunde la rau cu alt rau, ci si in a nu avea un gand de nemultumire fata de el. (Filocalia XII)

ˇ Daca n-am aratat iubire aproapelui, nu ne va ajuta Hristos cand vom fi necajiti de vrajmasii nostri, caci Hristos si-a facut cauza aproapelui nostru o cauza proprie. Dar nici oamenii nu ne vor ajuta in necazurile noastre. Daca n-am raspandit caldura iubirii in jurul nostru, nu vom avea nici noi din apropierea noastra caldura interesului fata de noi. (Filocalia XII)

ˇ De nu ierti, nu esti liber de stapanirea unei patimi si fara voia ta nici Dumnezeu nu te poate face liber. Apoi nu putem fi liberi unul fara altul; ne conditionam in libertate precum ne conditionam prin dependenta unul de altul. Ne daruim libertatea, precum ne impunem robia si ultimul izvor al libertatii noastre este Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne-a creat astfel ca nu putem primi libertatea de la El si unul de la altul fara voia noastra de-a ne face unul pe altul liberi. Nu ne poate elibera Dumnezeu de patima, daca nu vrem sa ne eliberam si noi. Nu-mi poate darui nici altul liberarea de patima impotriva lui daca nu voiesc si eu sa ma liberez. Eliberarea de patimi ce ne-o daruim noi este conditia ca sa fim eliberati si de catre Dumnezeu – Dumnezeu ne elibereaza deodata pe amandoi cand ne-am eliberat reciproc unul pe altul. (Filocalia XII)

ˇ Rautatea pe care o arat altuia ma stapaneste in primul rand pe mine. Vreau sa dureze in veci raul asupra altuia, va stapani in veci raul asupra altuia, va stapani in veci asupra mea. Vreau sa fie el in gheena – voi fi eu; nu-l vreau eliberat pe el, nu sunt eu liber. (Filocalia XII)

ˇ Cand sezand la chilie iti vine sa judeci pe aproapele, judeca-l tinand seama de pacatele tale cugetand ca sunt mai mari cele ale tale decat ale lui. Iar de socotesti ca faci cele drepte, sa nu socotesti ca am placut lui Dumnezeu. (Chiar in cele morale, omul cand e tare, cand e slab. Acestea se succed ca niste perioade, in asa fel ca atunci cand este tare simte mila fata de ceea ce e slab in el, pana cand aceasta slabiciune se vindeca.) (Filocalia XII)

ˇ In cuvantari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa infrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decat pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care invaluie sufletul, cum invaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3

ˇ Nu trebuie sa ne maniem pe cei ce pacatuiesc, chiar de-ar fi facut crime vrednice de osanda. Ci pentru dreptatea insasi, pe cei ce gresesc sa-i intoarcem si sa-i certam daca se nimereste, fie prin ei insisi, fie prin altii. Dar sa ne maniem sau sa ne infuriem nu se cade, pentru ca mania lucreaza dusa de patima si nu de dreptate si de judecata. De aceea nu primi sa te sfatuiasca nici oamenii prea milosi, caci pentru binele insusi si pentru dreptate trebuie sa certi pe cei rai, insa nu pentru patima maniei. (Antonie cel Mare)3

ˇ Scopul dracilor e ajutat mult de mania noastra, cand se misca impotriva firii, facandu-se al lor. De aceea toti zoresc sa o intarate zi si noapte. Cand o vad insa legata de blandete, atunci cauta pricini indreptatite ca sa o dezlege indata, ca facandu-se foarte aprinsa, sa o foloseasca pentru gandurile lor furioase. De aceea nu trebuie sa o intaratam nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca sa nu dam chiar noi sabie primejdioasa in mana vrajmasului, ceea ce stiu ca fac multi si .mai mult decat trebuie, aprinzandu-se pentru motive neinsemnate. Caci spune-mi de ce te prinzi grabit la harta daca dispretuiesti bucatele, banii si slava? De ce hranesti cainele cand te lauzi ca nu ai nimica? Iar daca acesta latra si se ia dupa oameni, trebuie ca ai niscai lucruri si vrei sa le pazesti. Dar eu despre unul ca acesta cred ca e departe de rugaciunea curata, stiind ca mania este ciuma pentru o astfel de rugaciune. Si ma mir ca unul ca aceasta si pe Sfinti i-a uitat: pe David, care striga: ”Opreste mania si paraseste turbarea”; pe Ecclesiastul care porunceste: ”Alunga mania de la inima ta si scoate viclesugul din trupul tau”; pe Apostolul care randuieste: ” Sa ridicam in toata vremea si in tot locul maini cuvioase spre Domnul, fara manie si ganduri”. De ce oare nu invatam si noi de la obiceiul tainic si vechi al oamenilor, care alunga cainii din casa in vremea rugaciunii? Obiceiul acesta ne da sa intelegem ca mania nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. ” Mania este vinul serpilor”. De aceea nazireii se infraneaza de la vin. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Cine si-a stapanit mania a supus pe draci; iar cine s-a robit de dansa nu se mai tine de viata monahala si e strain de caile Mantuitorului, daca se zice ca insusi Domnul invata pe cei blanzi caile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vanata mintea monahului, care alearga pe campia blandetii. Caci de nici o alta virtute nu se tem dracii ca de blandete. Aceasta a dobandit-o acel mare Moise, care a fost numit ”bland, mai mult decat toti oamenii”. Iar proorocul David a aratat-o ca este vrednica sa fie pomenita de Dumnezeu, zicand: ”Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toata blandetea lui”. Insusi Mantuitorul nostru ne-a poruncit sa ne facem urmatori ai blandetii Lui, zicand: ”Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre”. Iar daca cineva s-ar infrana de la mancari si bauturi, dar prin gandurile rele ar intarata mania, acela se aseamana cu o corabie ce calatoreste pe mare, avand pe dracul carmaci. De aceea trebuie sa fim cu luare aminte din toata puterea la cainele nostru, invatandu-l sa rupa numai lupii si sa nu manance oile, aratand toata blandetea fata de toti oamenii. (Evagrie Ponticul)3

ˇ A descrie toate lucrarile cele rele ale dracilor mi-e cu neputinta, iar a insira cu de-amanutul mestesugirile lor mi-e rusine, sfiindu-ma de cititorii mai simpli. Totusi asculta unele viclenii ale duhului curviei. Cand cineva a dobandit nepatimirea partii poftitoare si gandurile de rusine s-au racit, atunci arata barbati si femei jucand impreuna si-l face pe pustnic sa priveasca lucruri si forme de rusine. Ispita aceasta insa nu e printre cele ce tin multa vreme, deoarece rugaciunea neincetata si mancarea foarte imputinata, privegherea si indeletnicirea cu contemplatiile duhovnicesti o alunga ca pe un nor fara ploiie. Uneori se atinge insa si de trupuri, starnind intr-insele fierbinteala dobitoceasca. Si alte nenumarate mestesugiri unelteste vicleanul acesta, pe care nu e nevoie sa le mai raspandim si sa le mai incredintam scrisului. Fata de astfel de ganduri foloseste si aprinderea maniei, pornita impotriva dracului. De aceasta manie se teme el mai mult, cand se aprinde impotriva acestor ganduri si ii strica planurile despre ea e vorba cand se zice: ”Maniati-va si nu pacatuiti”. Ea da sufletului in ispite o folositoare doctorie. Dar uneori si mania aceasta e imitata de dracul maniei. Aceasta plasmuieste chipurile parintilor, sau ale unor prieteni si rudenii, ocarati de oameni nevrednici si prin aceasta misca mania pustnicului si-l indeamna sa zica sau sa faca vreun rau celor ce i s-au aratat in minte. La acestea trebuie sa fie monahul cu luare aminte si indata sa-si smulga mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zabovind pe langa ele, sa se pomeneasca in vremea rugaciunii taciune ce se mistuie de foc. In ispite de acestea cad mai ales cei iuti la manie si cei ce usor se prind la harta, care sunt departe de rugaciunea cea curata si de cunostinta Mantuitorului nostru Iisus Hristos. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Caci singurul cunoscator al inimii este Cel ce stie mintea oamenilor si a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din miscarile inimii, pe baza cuvantului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. Vrand eu sa le arat acestea lamurit, m-a oprit Sfantul Preot, spunand ca e nevrednic lucru sa se raspandeasca acestea si sa le aduc la urechile celor intinati. Caci, zice, si cel ce ajuta pe uneltitor este vinovat dupa lege. Dar ca din astfel de simboluri cunosc cele ascunse in inima noastra, si din acestea iau prilejuri impotriva noastra, am aratat-o adeseori, respingand pe unii care graiau cele ce nu trebuie, nepurtandu-ne cu dragoste fata de ei. De aceea am si cazut in puterea dracului tinerii de minte a raului si indata am primit ganduri rele impotriva lor, pe care le cunoscusem mai inainte ca au venit asupra noastra. Pentru aceea pe drept ne mustra Duhul Sfant: ”Sezand ai vorbit impotriva fratelui, si impotriva fiului maicii tale ai adus sminteala”; si ai deschis usa gandurilor care tin minte raul si ti-ai tulburat mintea in vremea rugaciunii, nalucindu-ti pururea fata vrajmasului tau si avand-o pe ea drept Dumnezeu. Caci ceea ce vede mintea rugandu-se aceea e si potrivit de a spune ca ii este Dumnezeu. Deci sa fugim, iubitilor, de boala defaimarii, neamintindu-ne de nimeni cu gand rau; si sa nu ne intunecam privirea la amintirea aproapelui, caci toate infatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri impotriva noastra, ca sa insele ćn vremea rugaciunii mintea smerita si sa stinga lumina ei fericita. Vezi ce zice si Sfantul Pavel catre Tit: ”Dovedeste in invatatura cuvant sanatos, nestricat si fara vina, pentru ca impotrivitorul sa se rusineze, neavand de zis nimic rau despre noi”. Iar(fericitul David se roaga zicand: ”Mantuieste-ma pe mine de clevetirea oamenilor”, numind si pe draci ”oameni” pentru firea lor rationala. Dar si Mantuitorul in Evanghelii a numit pe cel ce seamana in noi neghina pacatului ”om vrajmas”. Fie ca sa ne izbavim de el, cu harul lui Hristos si al Dumnezeului nostru, Caruia I se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Cand te va intampina o ispita, sau te va atata o impotrivire, ca sa-ti misti mania spre cel ce-ti sta impotriva, sau sa spui vreo vorba goala, adu-ti aminte de rugaciune si de porunca dumnezeiasca cu privire la ea, si indata se va linisti miscarea fara randuiala din tine. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Toate cate le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit iti vor fi spre sminteala in vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Rugandu-te tu cum trebuie, ti se vor intampla astfel de lucruri incat sa ti se para ca ai dreptate sa te folosesti de manie. Dar nu este nici o manie dreapta impotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa randuiesti lucrul bine si fara manie. Deci foloseste-te de tot mestesugul ca sa nu izbucnesti in manie. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Cel ce datoreaza zece mii de talanti sa te invete pe tine, ca de nu vei ierta celui ce-ti este dator, nu vei dobandi nici tu iertare. ”Caci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor”. (Evagrie Ponticul)3

ˇ Sa nu incerci a dezlega prin galceava un lucru incurcat, ci prin cele aratate de legea duhului, adica prin rabdare, rugaciune si nadejdea care numai la un lucru se gandeste. (Marcu Ascetul)3

ˇ Nu voi sa auzi de nenorocirea dusmanilor; caci cei ce asculta cu placere asemenea cuvinte mananca roadele planuirii lor. (Marcu Ascetul)3

ˇ Iacob a facut lui Iosif haina pestrita. Iar Domnul daruieste celui bland cunostinta adevarului, precum s-a scris: ”Domnul va invata pe cei blanzi caile Sale” (Marcu Ascetul)3

ˇ Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se galceveste cu cel ce-l dispretuieste, nici cu cuvantul, nici cu gandul, a dobandit cunostinta adevarata si arata credinta tare Stapanului. Deci nici cel ce nedreptateste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptatit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbra, si deci in desert se tulbura. (Marcu Ascetul)3

ˇ Prin urmare, de vei pastra in inima ta fara uitare, cu dragoste si cu simtire, aceste amintiri, nu te va stapani patima amaraciunii, a maniei si a supararii. Caci temeliile patimii mandriei, fiind sapate prin smerenia lui Hristos, la care te vei gandi, se va surpa usor si de la sine toata cladirea faradelegii, adica a maniei si a supararii. Caci ce inima aspra si impietrita nu se va frange de va avea necontenit in minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia nascut pentru noi si amintirea tuturor patimilor mai inainte spuse? Cine nu se va face de bunavoie pamant, cenusa si pulbere de calcat de catre toti oamenii? Iar daca se va smeri si se va frange sufletul astfel, privind la smerenia Domnului, ce manie va mai putea sa stapaneasca asupra lui? Dar tot asa de vadit e ca uitarea acestor ganduri folositoare si de viata facatoare, si sora ei lenea, si ajutatoarea si tovarasa lor nestiinta, care sunt patimile cele mai adanci si mai launtrice, mai greu de surprins si de indreptat, care acopera si intuneca sufletul cu multa grija, fac sa se incuibeze si sa lucreze in el si celelalte patimi, intrucat sadesc nepasarea si alunga frica de pacate, caci odata ce sufletul e acoperit de uitarea atotpacatoasa, de lenea stricacioasa si de nestiinta, maica si doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipeste cu usurinta de tot ce se vede, se cugeta sau ce aude. De pilda de va vedea frumusete de femeie, indata se va rani de pofta trupeasca. Si asa succedandu-se amintirile lucrurilor privite cu patima si cu placere, zugravesc din nou inauntrul sufletului icoanele lor, prin intiparirea intelesurilor si a gandului pacatos. Iar urmarea este ca intineaza mintea patimasa si nenorocita prin lucrarea duhurilor rele. (Marcu Ascetul)3

ˇ Pe cel ce nu asculta de un cuvant nu-l sili cu cearta; ci castigul pe care el l-a lepadat, aduna-ti-l tie. Caci hotararea de a nu pune raul la inima iti va folosi mai mult decat indreptarea lui. (Marcu Ascetul)3

ˇ Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul. Dar uneori ii si foloseste cat se poate de mult. Caci cand ne folosim de ea fara tulburare impotriva celor necuviosi, sau intr-un fel sau altul neinfranati, ca, sau sa se mantuiasca, sau sa se rusineze, prilejuim sufletului un spor de blandete: fiindca lucram potrivit cu scopul dreptatii si al bunatatii lui Dumnezeu. Pe langa aceasta, adeseori, maniindu-ne tare impotriva pacatului, dam sufletului vigoare, scapandu-l de moleseala. De asemenea nu incape nici o indoiala ca, maniindu-ne impotriva duhului stricaciunii, cand suntem in mare intristare si descurajare, ne aflam cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca sa ne invete aceasta, Domnul s-a maniat si s-a tulburat de doua ori impotriva duhului iadului, desi facea toate cate voia cu o vointa netulburata. Asa a intors sufletul lui Lazar in trup. Incat mie imi pare ca mania neprihanita a fost daruita firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degraba ca o arma a dreptatii. Daca s-ar fi folosit Eva de ea impotriva sarpelui, nu ar fi fost robita de placerea acea patimasa. Astfel mie mi se pare ca cel ce se foloseste cu neprihanire de manie, din ravna cuviosiei, se va afla mai cercat in cumpana rasplatirilor, decat cel ce nu se misca nicidecum la manie, pentru greutatea de a se misca a mintii. Fiindca cel din urma se dovedeste a nu-si fi deprins vizitiul sa stapaneasca franele simturilor omenesti. Iar celalalt lupta strunind caii virtutii si e purtat in mijlocul bataliilor cu dracii, conducand neintrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai infranarii. Pe acesta il aflam numit in Scriptura, la inaltarea dumnezeiscului Ilie, ”carul lui Israel”, pentru motivul ca Dumnezeu a vorbit intaia oara Iudeilor despre cele patru virtuti in chip deosebit. Iar cel ce s-a hranit asa de mult cu neprihanirea a fost inaltat la cer pe un car cu foc, pentru ca s-a folosit, socotesc, de(virtutile sale ca de niste cai, vietuind intru Duhul care l-a rapit pe el intr-un vartej de foc. (Diadoh al Foticeii)3

ˇ Este in firea mintii mania impotriva patimilor. Caci daca nu se manie omul impotriva tuturor celor semanate de vrajmasul intr-insul, nu va vedea nici curatie intru sine. Cand a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrajmasii sai zicand: ”Necinstitilor si defaimatilor, lipsiti de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de cainii turmelor mele!” Iar cel ce vrea sa ajunga la mania cea fireasca taie toate voile sale, pana cand intareste in sine voia cea dupa fire a mintii.(Isaia Pustnicul)3