Discernamant-Trezvia

Ë‡ Cei ce voiesc sa slujeasca cu sinceritate lui Hristos, inainte de orice, trebuie sa aiba grija de a-si alege dupa sfaturile parintilor si prin constiinta lor proprie, locurile, felurile de viata, chipurile de virtute si indeletnicirile potrivite cu ei insisi. Caci nu toti pot duce o viata cenobitica din pricina lacomiei, dupa cum iarasi nu toti pot trai in sihastrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar sa cerceteze care ii este viata cea mai potrivita.

Ë‡ Observand din curiozitate faptele bucatarului, l-am vazut purtand o mica tablita ce-i atarna la cureaua cu care era incins si pe care am aflat ca-si insemna gandurile din fiecare zi, pe care apoi le marturisea pastorului. Dar nu numai pe acesta l-am vazut procedand astfel, ci si pe multi altii, caci precum am auzit, asa le-a poruncit lor staretul.

Ë‡ Lupta-te neincetat cu propria-ti cugetare ca, risipita fiind aceasta, sa o aduni pe cat poti in sine. Dumnezeu nu cere de la incepatori rugaciune nerisipita. Nu deznadajdui cand atentia iti este furata spre altceva, ci persevereaza pururea chemandu-ti mintea sa intre in sine.

Ë‡ Numai cel adunat in sine vede dincolo de sine si respectiv dincolo de aparentele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunata in ea insasi, pentru ca prin ea sunt transparente si pentru ca infinitatea lor se aseamana cu indefinitul mintii intrand astfel cu usurinta in legatura cu el.

Ë‡ Aduna-ti mintea si nu iubi deloc a te arata pentru a te putea desprinde de cele pamantesti caci dracii se tem de adunarea mintii cum se tem hotii de caini. (Priveste cu atentie in inima ta uitand de toate si cerceteaza de e intinata si din ce cauza, ce fel de patimi sunt in ea pentru care trebuie sa ceri iertare, sau de poti vedea prin curatia ei transparenta pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunata in inima pentru ca astfel il vedem pe Dumnezeu si traim legatura cu El, de care e lipita atat de tare ca nu mai poate fi furata de ei.)

Ë‡ Nesimtirea fie in trup, fie in suflet este o letargie care prin durata bolii si a nepasarii, a trecut in fire.

Ë‡ Impietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gandurilor patimase ce au pus stapanire pe om(a prejudecatilor), o inghetare a ravnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la randul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facand pui, acestia le nasc la randul lor pe ele, adica se maresc ele insesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, isi reduce viata la clipa de fata, se intuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gandul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur in nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si in faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din ganduri ce vin de la altii care staruiesc moarte in el fara sa le mai dea el viata, gandindu-le si prelucrandu-le el insusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata in continua miscare. El nu mai gandeste, nu mai vibreaza din adanc, mintea lui este inerta.)

Ë‡ Impietritul este un filozof neintelept care se osandeste pe sine insusi voind sa se arate invatator altora, orator care se condamna pe sine insusi prin vorbele pe care le rosteste, orb care pretinde ca-i invata pe ceilalti sa vada ceea ce nici el nu vede. Vorbeste despre felul vindecarii unei rani in timp ce nu inceteaza sa si-o scarpine pe a sa; vorbeste impotriva bolii dar nu inceteaza sa manance cele ce-i sunt vatamatoare; se roaga sa fie eliberat de pacat pentru ca indata sa se intoarca la patima sa. ”Fac raul” striga el, insa cu osardie continua sa-l faca. Se roaga cu gura impotriva patimii, iar trupul nu-l lasa sa lupte contra ei. Filozofeaza despre moarte dar se poarta ca si cum ar fi nemuritor, suspina sa se desparta de trup, dar doarme ca si cand ar fi vesnic. Predica infranarea, dar se straduieste sa-si satisfaca lacomia. Fericeste ascultarea dar e cel dintai care o ignora. Citeste despre infricosata judecata si incepe sa zambeasca, citeste despre slava desarta si chiar in timpul lecturii se umple de ea. Se pregateste pentru priveghere, dar indata cade intr-un somn adanc; lauda rugaciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Lauda pe cei lipsiti de rautate dar nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupta pentru o zdreanta. Infuriindu-se, se amaraste si din pricina ca s-a amarat din nou se infurie, si cu toate ca este de doua ori biruit, este atat de impietrit incat nimic nu simte. Saturandu-se se caieste si dupa putin timp, adauga alta saturare. Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Invata despre blandete dar se manie chiar in timp ce invata despre ea. Trezindu-se din somn suspina parandu-i rau dar lasandu-si capul pe perna iarasi se supune patimii. Ocaraste rasul si invata zambind despre plans. Inaintea oricaruia se acuza pe sine de slava desarta si semetie, dar prin aceasta dezaprobare se slaveste pe sine. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire; petrecand in mijlocul lumii lauda pe cei retrasi in pustiu nerealizind cat de mult se face singur de rusine. Slaveste pe cei milostivi dar cum ii vede pe cei saraci ii ocaraste; se osandeste pururea pe sine insa nu voieste sa aiba constiinta raului savarsit, ca sa nu zic ca nici nu poate.

Ë‡ Este o lupta a omului cu sine insusi, o continua contradictie, niciodata deplin depasita; ea este proprie celui impietrit in sensul ca se complace cu voia in aceasta stare. Aceasta boala este prezentata intr-un grad mai mare sau mai redus la fiecare si de aceea este mereu un astfel de om amenintat sa cada tot mai mult in ea. Impietrirea creste cu prelungirea si sporirea pacatului, este o invartosare crescanda a firii. Ea inabusa toate pornirile spre bine si spre eliberare, omoara orice zvacnire de viata adevarata traind in felul acesta o moarte din ce in ce mai adanc intiparita si atotstapanitoare. Aceasta trebuie lovita puternic si mereu ca sa fie ea insasi distrusa, ca firea sa se trezeasca prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinta asprei nevointe, bunavointa trecatoare, trezita a celui cazut in aceasta moarte nu are putere sa-l elibereze de nesimtire. Plansul indurerat e cel mai puternic leac impotriva ei.

Ë‡ Mintea intunecata de murdarii nu poate scapa de uitare si intelepciunea nu-si poate deschide ei usa sa.

Ë‡ ”Cei ce au legamant cu mine, vazand morti, rad, stand la rugaciune sunt cu totul invartosati si intunecati; vazand Sfanta Masa raman nesimtiti, impartasindu-se de Dar se poarta ca si cand ar gusta paine simpla, vazandu-i pe cei strapunsi la inima rad de dansii. Am invatat de la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica rasului, hranitoarea somnului, prietena imbuibarii, nu sufar dojana si sunt impletita cu evlavia mincinoasa.

Ë‡ Nesimtitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust si aceasta lancezeala interioara de care vorbesc Parintii, incat se poate spune ca este inveninat de o otrava rece care secatuieste si ucide sufletul. (nesimtire morala, trandavie intelectuala)

Ë‡ Ceea ce-ti aduci aminte, fa! Si ceea ce nu-ti aduci aminte ti se va descoperi si nu vei preda cugetarea fara discernamant uitarii prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se intareste prin neglijenta si nepasarea noastra; uitarea rupand legatura prezentului cu trecutul din pricina alipirii patimase de placerile prezente, slabeste chiar adancimea si intensitatea vietii prezente prin care nu e fructificata constient de amintirile faptelor trecutului.

Ë‡ Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este si se cunoaste ca fiind indeosebi cunoastere sigura a voii dumnezeiesti in orice timp, loc si lucru. Dreapta socoteala este constiinta nepatata si simtirea curata.

Ë‡ In toate nevoile sa apelam imediat, dupa Dumnezeu, la propria constiinta ca la un indreptar si ca la o calauza pentru ca stiind din ce parte vine suflarea vanturilor, dupa ele sa intindem si noi panzele. (Corabia se scufunda uneori din pricina valurilor dinafara, alteori din pricina poverii dinauntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin pacatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gandurile dinauntru, dar mai cu grija trebuie sa fim fata de ganduri.)

Ë‡ Cand izbutesc diavolii sa infranga sufletul si sa rastoarne lumina mintii nu mai e in noi nenorocitii nici trezvie nici discernamant, nici socotinta sau rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire.

Ë‡ Nu putina nevoie avem de trezvie cand trupul este bolnav, caci dracii vazandu-ne zacand neputinciosi din pricina slabiciunii, mai mult ne inteapa cu sagetile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul maniei si al hulei, de cei ce s-au retras din lume, daca au totusi din belsug cele de trebuinta, se apropie dracul lacomiei pantecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mangaiere si pricinuitoare de nevointe, le intinde curse stapanul trandaviei si al nemultumirii.

Ë‡ Am vazut cum fiara curviei inmulteste durerile celui bolnav si chiar in timpul bolii ii sadeste simtiri necuviincioase si ii provoaca scurgeri. E mai mare mirarea sa vezi cum zburda si se indraceste trupul cu toate ca se afla muncindu-se in dureri cumplite. I-am vazut apoi pe altii zacand si fiind mangaiati pe patul insusi de lucrarea dumnezeiasca sau de strapungerea inimii si prin aceste mangaieri departand de la ei durerile, incat se aflau ca unii care n-ar mai fi voit sa se izbaveasca de boala niciodata. Si iarasi am vazut pe altii chinuindu-se, dar izbavindu-se de boala ca printr-o certare si l-am slavit pe Cel ce prin lut curata lutul.

Ë‡ Daca cuvantul meu are vreo oarecare credibilitate si mai ales daca voiti sa-mi urmati sfatul, trebuie sa stiti ca pentru a respinge atacul miilor si zecilor de mii de vrajmasi este bine sa nu fim schimbatori si a nu ne imprastia ticalosul nostru suflet in toate partile caci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile si inca ne va fi cu neputinta sa patrundem si sa biruim toate vicleniile lor.

Ë‡ Greu este sa invingem gandurile furisate in noi care provin din amintirea pacatelor de mai inainte, iar cei ce nu inceteaza sa adauge la ele au deznadajduit de ei insisi sau nu s-au folosit cu nimic din lepadare. Totusi stim ca Dumnezeu toate le poate si nimic nu-i este Lui cu neputinta.

Ë‡ In privinta succesiunii patimilor, nu exista o ordine sau o intelegere intre cele fara intelegere, ci o totala neoranduiala si nestatornicie. Legatura intre ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru ca toate pornesc din acelasi hau de intuneric pornit spre rau; ele ies impreuna, sunt legate intre ele.

Ë‡ Dupa cum atunci cand scoatem apa din fantana, ni se intampla sa scoatem fara sa bagam de seama si cate o broasca, la fel cand lucram virtutile, de multe ori lucram si patimile in chip nevazut cu ele. Daca rautatea ar iesi la iveala goala in viata noastra, neacoperita de inchipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

Ë‡ Cel ce nu cunoaste cursele si mestesugirile vrajmasului este sfasiat cu usurinta si cel ce nu stie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecata cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adica o virtute desavarsita. Daca prima se desparte de cealalta devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rau, a doua se lasa usor amagita. Unirea lor a cerut-o Hristos: ”Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii.” Prin multe moduri si prin toate ne lupta vrajmasul de aceea cel ce voieste sa se izbaveasca, trebuie sa aiba ochi multi.

Ë‡ Mai presus de fire sunt: fecioria, nemanierea, smerita cugetare, rugaciunea, privegherea, postul, strapungerea neincetata a inimii.

Ë‡ Strajuirea gandurilor inseamna a alunga diferitele ganduri si atacuri prin rugaciune, iar pazirea mintii inseamna a pastra mintea nerobita si nedespartita de pomenirea lui Dumnezeu; si precum este mai inalta mintea decat gandul, pe atat si pazirea ei este mai grea si mai de trebuinta. Caci minte numim iarasi puterea noastra intelegatoare si oarecum ochiul sufletului nostru, iar gand – lucrul vazut de minte si intiparit in ea. Si pazirea mintii este pastrarea ei in stare de refuz al oricarui atac, care e cea dintai lucrare voluntara a ei. Strajuirea gandurilor este respingerea celor intiparite prin lucrarea ei voluntara.

Ë‡ Fiecare clipa a timpului este data pentru un anumit lucru al nostru; cand facem acel lucru la momentul randuit lui, atunci putem trai viata noastra dupa mai inainte randuirea lui Dumnezeu, adica in chip placut Lui, sau sfintit. Trebuie sa aflam acordul intre momentele timpului si momentele vietii noastre. Exista armonii mai inainte stabilite intre unele si altele pentru normele si sanatoasa dezvoltare a vietii noastre. Timpul nu este un gol pe care sa-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vietile omenesti. Exista in el armonii potentiale cu desfasurarea vietii noastre, aceasta pentru ca viata noastra insasi este facuta ca sa se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem sa ne desfasuram viata si in raspar cu timpul dar aceasta nu e o normala dezvoltare a ei. In gasirea acestei armonii se arata din nou darul discernamantului; trebuie sa stii pentru care moment al timpului se potriveste un moment al vietii tale caci numai atunci potentele fiintei noastre se actualizeaza deplin si armonios. Fiecare clipa a timpului este potrivita pentru alta potenta a fiintei noastre, iar potentele acestea fac si ele un tot. Clipa inseamna tot ansamblul de imprejurari care cere de la noi un anumit lucru. Pe langa aceea, acordul acesta depinde de o deplina curatie de patimi. Numai aceasta da o vedere deplin clara si o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

Ë‡ Deci sa nu cautam inainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amagindu-ne dintr-o pornire a mandriei; sa nu cautam iarna cele ale verii; nu in samanta – snopii, pentru ca timpul semanatului cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite, iar de nu facem asa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercati in lucruri mari isi pricinuiesc multe pagube, dar in lucrurile mici inainteaza repede pentru ca fiecare lucru isi are randul lui si fiecare vietuire isi are randuita vremea ei.)

Ë‡ Cand ne stau in fata rele pe care nu le putem ocoli trebuie sa le cantarim si sa alegem dintre ele pe cele mai putin vatamatoare.

Ë‡ In toate lucrurile savarsite si in toate felurile de vietuire, fie intru ascultare, fie intru neascultare, fie vazute, fie gandite, acesta sa-ti fie dreptarul – daca sunt dupa Dumnezeu. De pilda: daca savarsind un lucru oarecare nu castigam mai multa smerenie decat cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savarsim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cerceteaza cu de-amanuntul, caci toti putem cunoaste daca place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

Ë‡ Vazduhul curatit de nori arata soarele stralucitor, iar sufletul eliberat de gandurile rele ale pacatelor faptuite mai inainte, prin lupta neobosita, vede numaidecat pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntara a pacatelor de mai inainte. Cel ce se nevoieste o impiedica sa inainteze la fapta, invingatorul desfiintand pana si atacul (momeala). Mintea este mereu atarnata in chip patimas de amintirea pacatului si de chipul ingustat si opac al faptei pacatoase savarsite.

Ë‡ Putin foc curateste toata materia, precum o spartura mica nimiceste toata osteneala. Pazeste-te de cele asa-zis mici ca sa nu cazi in cele mari!

Ë‡ Exista un asa-numit inaintemergator al duhurilor care ne ia in primire indata ce ne desteptam din somn si intineaza primul nostru gand; deci, tu da parga zilei tale Domnului, caci ea va fi a celui ce o ia mai inainte. Un lucrator prea bun al Domnului mi-a spus un cuvant vrednic de ascultat: ”Cunosc drumul intreg al zilei mele de dimineata.”

Ë‡ In ce chip doreste cerbul insetat izvoarele, tot astfel doresc monahii sa cunoasca ceea ce este bineplacut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toata inima si sa afle numai ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce-i amestecata cu semanaturile dracilor, si cu atat mai mult pe cea vadit potrivnica. Despre aceasta cuvantul nostru are, cu adevarat multe de spus si anevoie de talcuit. La fel doreste calugarul sa cunoasca ce lucruri trebuie sa se faca mai presus de toate si fara nici o amanare potrivit celui ce a spus: ”Vai celui ce amana zi dupa zi si timp dupa timp.” (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie facute cu blandete si cu chibzuinta, cum bine zice cel ce a spus: ”Cu povatuire se face razboiul.” (Pilde 24,6) si iarasi ”Toate cu bunacuviinta si dupa randuiala.” (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevarat, nu tuturor le este dat a cunoaste indata si cu buna deslusire lucruri atat de greu de patruns caci chiar David, purtatorul de Dumnezeu si cel care avea pe Duhul graind intru dansul se ingrijora spunand: ”Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbaveste-ma!”

Ë‡ Toti cei care voiesc sa cunoasca deslusit voia Domnului trebuie ca mai intai de toate sa si-o omoare intai pe a lor si rugandu-se cu credinta si cu simplitate nefortata si intreband intru smerenia inimii parintii sau fratii, sa primeasca cu cuget neindoielnic sfaturile acestora chiar daca cele ce li se spun ar parea potrivnice si nelalocul lor (nefiresti, neadaptate situatiei) si chiar daca cei intrebati n-ar fi oameni duhovnicesti. Caci nu e nedrept Dumnezeu ca sa lase sa fie amagite sufletele care s-au smerit pe ele prin incredere si simplitate, acceptand si punand mai presus de stiinta lor sfatul si judecata aproapelui, chiar daca cei intrebati ar fi ca niste animale necuvantatoare. Ei stiu ca Cel ce graieste prin ei este insa Cel nematerial si nevazut.

Ë‡ Cei ce vor urma fara indoire celor spuse mai inainte se vor umple de multa smerenie.

Ë‡ Daca cineva poate gasi in Sfanta Scriptura raspunsul la problemele ce-l framanta, cu cat mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decat cuvintele unei carti neinsufletite? (Mai mult trebuie preferat a intreba un om credincios decat sa ne marginim a interpreta noi spre ”folosul” nostru vre-un text al Scripturii.)

Ë‡ Sunt unii dintre cei ce cauta sa afle voia lui Dumnezeu, care indepartandu-si gandul de la orice inclinare patimasa adica de la aceea care-l face sa doreasca ceva si de la aceea care-l face sa respinga altceva, si-au oferit Domnului timp de cateva zile, intr-o rugaciune fierbinte, sufletul lor gol de orice vointa proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru ca Mintea cea mai presus de minte a vorbit mintii noastre, fie ca Dumnezeu a nimicit cu desavarsire una din cele doua cugetari ale sufletului, nelasand-o decat pe aceea care este conforma proniei Lui.

Ë‡ Altii au inteles din greutatea si impiedicarea ce a urmat hotararii de a face ceva ca acestea sunt dumnezeiesti, potrivit celui ce a spus: ”Am voit sa vin la voi o data si de doua ori, si ne-a impiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Altii dimpotriva, din neasteptatul ajutor al lui Dumnezeu in lucrul inceput, au simtit ca acesta este bine primit de Dumnezeu si si-au adus aminte de cuvintele: ”Fiecaruia care alege binele, ii ajuta Dumnezeu.” (Rom. 8,28).

Ë‡ Indoiala in a lua o hotarare, neincrederea, nesiguranta, oscilarea care staruie mult timp sunt semnele unui suflet intunecat si mandru caci nu e nedrept incat sa inchida usa celor ce bat cu smerenie.

Ë‡ Inima dreapta s-a izbavit de felurimea lucrurilor, plutind fara primejdii in corabia nerautatii.

Ë‡ De multe ori scopul vrajmasilor este sa ne indemne la cele mai presus de puterea noastra, ca descurajandu-ne, sa ne lepadam si de cele dupa putere.

Ë‡ Se intampla ca pricina celor mai mari rele este uneori educatia, mediul – adica locul de vietuire si alteori petrecerea cu altii. Dar deseori insasi coruptia sufletului este suficienta spre a-i aduce pierzarea. Nu exista loc mai bun si mai sigur decat cerul, dar si de aici au cazut ingeri din pricina propriei lor inclinari si deci neinfluentati de nimic din exterior.

Ë‡ Multa, cu adevarat multa si greu de patruns este viclenia duhurilor necurate si numai putinora le este deslusita; ba socotesc ca nici acestora nu le este pe deplin, caci cum de multe ori desfatandu-ne de mancare si imbuibandu-ne – priveghem intru trezvie, iar postind si asuprindu-ne trupul suntem doborati in chip jalnic de somn? Cum petrecand in singuratate si linistindu-ne de zarva lumii ne inasprim si vietuind impreuna cu altii suntem strapunsi de umilinta? Cum indurand foamea suntem ispititi de somn si ghiftuindu-ne, ramanem neispititi? Cum infranandu-ne ne facem intunecati si nestrapunsi la inima, iar in bauturi de vin veseli cu sufletul si usor de strapuns la inima? Cel ce poate, sa lumineze aceste lucruri in Domnul caci noi suntem nepriceputi in unele ca acestea. Totusi vom spune ca aceste rasturnari nu sunt produse intotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie si miscari interne ale trupului.

Ë‡ Auzirea minunatelor fapte ale parintilor duhovnicesti ne desteapta mintea si sufletul la ravna, auzirea invataturilor este lumina in intuneric, intoarcerea celor rataciti, faclie datatoare de lumina celor ce nu vad bine.

Ë‡ Cauta fara incetare si semnele patimilor si atunci vei cunoaste ca multe sunt intru tine desi nu te poti cunoaste, fie pentru ca esti bolnav, fie din pricina slabiciunii, fie din pricina adanc inradacinatelor deprinderi.

Ë‡ Dumnezeu judeca intentia dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsa in cele ce-i stau in putere, dar de multe ori dracii ne impiedica sa facem cele usoare si mult mai folositoare noua si ne indeamna sa ne apucam de cel peste puterea noastra. (Cel ce din iubire s-a apucat si de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita a celui rau, ca neputand duce la bun sfarsit, sa ne descurajam cu totul. Ca aceasta este o ispita vicleana se vede cand nu facem cele dupa puterea noastra dar vrem sa ne apucam neaparat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci intai sa le facem pe acelea si abia pe urma sa ne apucam de acestea.)

Ë‡ Acest ”adanc al uitarii pacatelor mai inainte facute” poate fi asemanat cu subconstientul de care vorbeste psihologia. El are totusi o eficienta pentru ca da o obisnuinta repetarii acelorasi pacate. Este ciudat cum uneori amintirea lor indeamna la repetarea acelorasi pacate si cum alteori uitarea lor duce la savarsirea lor din nou. In amandoua cazurile lipseste pocainta, care este o amintire continua a pacatelor, dar o amintire asociata cu durerea pentru faptul de a le fi savarsit. Contrar aruncarii pacatelor trecute in subconstient, care echivaleaza cu o anumita slabire a constiintei de sine, pocainta tine totul in amintire, dar nu intr-o amintire placuta, ci intr-una dureroasa care echivaleaza cu un acut simt al responsabilitatii, sau cu o continua accentuare a constiintei de sine in fata lui Dumnezeu ca persoana suprema.

Ë‡ Trebuie cercetat in ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, desi acestia sunt doar de aceeasi fire. Nu cumva din pricina injugarii cu ei? (Sufletul nu cunoaste pe dracii ce se apropie de el sau pe ingeri poate tocmai pentru legatura oarecum fireasca ce s-a stabilit intre el si ei in starea lui morala. Prin aceasta subiectul uman facand voia acelora se identifica oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat ii poate cunoaste precis.)

Ë‡ Dracul poftelor trupesti si al maniei, al lacomiei pantecelui, leneviei si al somnului nu obisnuiesc sa inalte cornul mintii, dar duhul iubirii de arginti, al iubirii de stapanire si al limbutiei obisnuiesc sa adauge raului pe care-l produc ele insesi si pe acesta al mandriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osandirii, cel plin de sine care este insotitorul acestora.

Ë‡ Sa cercetam inainte de toate de unde sufla vantul, ca nu cumva sa ne aflam intinzand panzele impotriva lui.

Ë‡ Este cu neputinta sa ne curatim de la inceput cu totul de lacomia pantecelui si de slava desarta . Sa nu cautam insa cumva sa luptam cu slava desarta prin desfatarea cu mancari caci saturarea pantecelui naste si ea slava desarta – aceasta in ceea ce priveste incepatorii. Mai degraba sa luptam impotriva ei prin imputinarea mancarii si asa va veni in cei ce se silesc ceasul, si acum este, cand Domnul va supune si pe acesta sub picioarele noastre.

Ë‡ Avem trebuinta de multa dreapta socoteala pentru a cunoaste cand suntem datori a sta, in ce fel si pana cand sa ne luptam cu prilejurile si cu mijloacele patimilor si cand sa ne retragem, caci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slabiciunii noastre, decat o moarte sigura.

Ë‡ Trebuie sa vedem si sa luam seama in ce timp si cum putem sa scapam de manie prin mahnire, care din draci ne inalta si care ne smeresc, care ne inaspresc sau ne invartoseaza si care ne mangaie; care ne fac trandavi si care porniti spre rele, care tristi si care veseli.

Ë‡ Sa nu ne inspaimantam de ne vom vedea la inceputul dreptei noastre vietuiri dupa Dumnezeu mai impatimiti de cum eram cand petreceam in lume. Pentru ca sa dobandim insanatosirea, trebuie mai intai sa se dezlantuie in noi toate pricinile care au dus la boala. Daca fiarele se ascund in locuri dosnice, nu pot fi vazute, tot astfel si patimile.

Ë‡ Cand li se intampla celor ce sunt aproape de desavarsire sa fie biruiti de demoni intr-un lucru de putina importanta, indata acestia se straduiesc din rasputeri sa-si rascumpere greseala insutit.

Ë‡ Este propriu celor desavarsiti sa cunoasca pururea care gand este al constiintei, care al lui Dumnezeu si care de la draci caci dracii nu insufla de la inceput cele potrivnice. De aceea si este atat de intunecoasa problema aceasta discernerii gandurilor.

Ë‡ Iertare au dobandit multi in scurta vreme, dar nepatimire nu, caci aceasta are nevoie de timp mult dar si de Dumnezeu.

Ë‡ Simtirea sufletului este o insusire a lui, iar pacatul este palmuirea simtirii. Simtirea de sine pricinuieste oprirea pacatului sau micsorarea lui, iar ea este frica constiintei. Iar constiinta este cuvantul si mustrarea pazitorului dat noua la botez, ce aceea pe cei nebotezati nu-i vedem atat de mult cu sufletele impunse pentru faptele pacatoase, ci cu mult mai putin. (Poate fi vorba de cuvantul si mustrarea ingerului pazitor redat noua la botez, dar intrucat el nu poate fi socotit constiinta noastra trezita din nou la botez, mai degraba este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Sau intr-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresindu-ni-se mereu, cuvantul lui Hristos devine atat de unit cu constiinta noastra trezita prin aceasta, incat aceasta poate fi socotita una cu El caci constiinta este raspundere iar raspunderea nu poate fi inteleasa fara cuvantul lui Dumnezeu Care ne cere sa-I raspundem. Constiinta este bipersonala sau interpersonala si cu deosebire este relatia dintre om si Dumnezeu. Prin constiinta suntem trasi la raspundere, cu cat simtim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu este cel ce intretine in noi constiinta si inainte de botez, dar intr-un grad mult mai slab.

Ë‡ Intentia buna este maica ostenelilor iar inceputul ostenelilor sunt virtutile. Fiica virtutii este lucrarea in continuare iar rodul unei cugetari continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea buna a fiintei.

Ë‡ Sezand la inaltime ia seama la tine insuti si atunci vei vedea cum, cand, de cand, cati si care furi vin sa intre si sa fure strugurii. Obosind de panda, ridica-te si iarasi sezand tine-te cu barbatie de lucrarea de mai inainte.

Ë‡ Ia seama calugare insingurat la ceasurile fiarelor caci nu vei putea altfel sa le intinzi cursele potrivite. Daca cea care a luat carte de despartire s-a dus cu totul de la tine (trandavia), e de prisos orice grija pentru ea, dar de mai indrazneste sa se apropie nu stiu cum te vei putea linisti.

Ë‡ Cel ce se linisteste si lupta cu trandavia se pagubeste de multe ori caci va cheltui timpul rugaciunii si al vederii duhovnicesti in mestesugirile si luptele cu ea.

Ë‡ Cel ce a inaintat nu lucreaza numai cand este treaz, ci si cand doarme, de aceea unii ii ocarasc pe draci cand vin la ei in vise si indeamna femei desfranate la neprihanire.

Ë‡ Dobandeste ochi neimprastiat al sufletului impotriva inchipuirii de sine caci nimic nu poate fura si pierde atat de mult ca aceasta. (Fapta buna este risipita de nalucire si de lauda deci sa nu-ti destrame sufletul inchipuirea de sine.)

Ë‡ Castiga-ti o stare sufleteasca neiscoditoare caci curiozitatea poate intina linistea cum nu o poate altceva. (In curiozitate se poate arata un mare interes pentru lucruri neinsemnate, sau care indeamna la rau, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde in Sine totul, totul oranduit in slujba binelui si a adunarii tuturor in Sine.)

Ë‡ Intiistatatorul nu trebuie sa se umileasca totdeauna fara judecata nici sa se inalte totdeauna nebuneste, ci sa priveasca la Pavel, folosindu-se de amandoua (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor calauziti fata de lipsurile intiistatatorului, iar acesta aratandu-le lor pe acestea a trezit in ei necredinta.

Ë‡ Nu te scuza cu nestiinta caci cel ce nu stie si face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru ca nu a invatat.

Ë‡ Gandurile ce tind in jos tarandu-se pe pamant ca niste serpi, ganduri care se salasluiesc in inima ca intr-un cuib, rapesc mintea si fac intelegerea sa cada in naluciri ducand omul in ratacire. Ele il cuprind usor pe cel ce le asculta facandu-l prin fantezie capetenie, conducator de osti, inchipuindu-si in jurul lui ostasi inarmati, sumedenie de trupe si arme multe pe care le atinge. Conduce tabere si regimente ce biruie la porunca lui barbari; imparte cinstiri, daruri si distinctii, zideste cetati, randuieste capetenii si le departeaza pe altele. Iar cand vede ca de fapt asa ceva nu este potrivit cu statutul sau trece la ceva mai adecvat si anume ca este intronizat arhiereu a toata lumea care hirotoneste mitropoliti, depune episcopi, aduna preoti, trimite misionari, daruieste titluri de arhimandriti, numeste pe altii, zideste biserici, infiinteaza chinovii, inalta aziluri de batrani, case de oaspeti si spitale, imbraca orfani, apara vaduve si se vede pe sine doctorul sef al oropsitilor vindecand in dar pe toti. Aceste ganduri si multe altele asemanatoare atragandu-i mintea si hranind-o cu o cugetare desarta, fac sa i se cuibareasca in madulare demonul desfraului, al poftei pantecelui, de vesmantul preotesc si al slavei de staret. Acestea ii invartoseaza inima si o umple de boala iubirii de arginti, de indrazneala slavei desarte, orbeste ochii inimii, agita trupul, atata simturile spre impreunarea cu femei aruncandu-l prin curgerea semintei in groapa desfraului cu mintea, la miscarea mangaietoare a mainilor aducandu-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipairi, imbratisari de trupuri, impreunari de buze, uniri de madulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, inchipuirea miscarilor. Si astfel sarmanul monah se indulceste pe nesimtite prin aceasta fantezie complacandu-se in aceasta stare.

Ë‡ Daca iti apare vreun gand in minte, trebuie sa-l cercetezi spunandu-ti: ”Unde ca sfarsi acest gand? Va sfarsi in gheena.” Si astfel gandul te va parasi lasandu-te linistit. Deci fa cu toate gandurile la fel: indata ce apare un gand cerceteaza-l si de este rau, taie-l degraba.

Ë‡ Canonul tau sa fie luarea aminte la gandurile tale si sa ai frica lui Dumnezeu spunandu-ti: ”Cum ai petrecut timpul trecut? Ma voi pocai macar acum caci s-a apropiat iesirea mea si voi rabda pe aproapele meu si incercarile venite de la el pana ce va face Domnul mila Lui cu mine ducandu-ma la starea neminierii scotand din mine pizma – puiul diavolului. Petrece putinele zile ce ti-au mai ramas cercetandu-ti gandurile si impotrivindu-te celor ce-ti aduc tulburare.

Ë‡ Sa ai incredere ca vei primi cele cerute, dar luandu-le, pazeste-le ca sa ramana harul la tine, caci multi au luat, dar dupa ce-au luat au cazut n-au pazit cu frica ceea ce-au primit.

Ë‡ A-si pazi cineva inima inseamna a avea mintea treaza si curata cand este razboit. Caci mai intai aluneca in nepasare gandul si cand vrajmasul vede nepasarea, indata aduce razboiul. De vrei sa afli daca gandul ce rasare este dusman sau prieten, lasa rugaciune si intreaba-l: ”Esti de-al nostru sau al dusmanilor? Si-ti va spune adevarul. Predarea vine din negrija deci, insa sa nu te impotrivesti caci aceasta doresc ei si nu vor inceta sa te razboiasca, ci alearga la Dumnezeu aruncand inaintea Lui neputinta ta caci El va putea nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a lucra. (Supunandu-te ispitei lor, ramai in planul gandurilor finite al aprinderii pentru ele, dar alergand la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punand-o in comuniune cu adancul infinit si iubitor de Dumnezeu. Numai venind insasi Dumnezeu in intampinarea ta cu infinitatea Lui, te ajuta sa te desprinzi de planul celor finite care-ti promit satisfactiile inguste ale unui egoism despartitor. Dumnezeu va putea astfel sa te departeze de cele finite, de finitul despartitor al demonilor si al gandurilor patimase insuflate de ei in constiinta si le ia puterea asupra ta. Chiar constiinta trezita a neputintei tale te deschide infinitatii Lui caci pui in comparatie neputinta ta cu puterea infinita a Lui, ba chiar traiesti aceasta deosebire intre ele, le traiesti simultan pe amandoua fara sa le desparta, ci constiinta ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzatoare a Lui.)

Ë‡ Se cere a nu-ti lasa mintea sa fie luata de sub stapanirea ta de oarece ganduri, caci atunci nu mai esti liber in intregime odata ce o parte de tine – mintea – este scoasa de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul de straja in fata lui Dumnezeu ca un ostas care sta de straja in fata Imparatului. Atunci esti stapan pe ea si pe ea si pe tine, atunci se revarsa in tine darurile Lui, viata Lui, iubirea Lui generoasa opusa egoismului patimas.

Ë‡ Cel ce cunoaste ce a voit sa faca, venind in cetate, aceea se straduieste sa o si faca in inima lui neabatandu-se la altele pentru ca altfel cade de la ceea ce cauta.

Ë‡ Daca nu iei aminte la tine, daca esti imprastiat in tot felul de lucruri nu te poti intalni cu Dumnezeu si nu poti prinde ajutorul ce ti-l da spre sporirea ta duhovniceasca. Un astfel de om nu are smerenie caci mu se intalneste cu marimea puterii lui Dumnezeu in taina fiintei sale.

Ë‡ Gandul si judecata mintii implica o preferinta pentru bine sau pentru rau, de aceea poate exista si o judecata sucita, serpuita in ascuns, dar care-si da la suprafata o aparenta de dreptate, de logica. Chiar cel ce o formuleaza isi da in parte seama ca judecata lui, la aparenta dreapta, este in ascuns inselatoare si sucita. Parintii duhovnicesti ai Rasaritului au fost foarte preocupati de mijloacele prin care pot fi deosebite aceste judecati sucite de cele drepte.

Ë‡ Osteneste-te intru durerea inimii sa agonisesti caldura si rugaciunea caci ceea ce le alunga este uitarea, iar aceasta se naste din negrija. Cat priveste paza simturilor, sa stii ca tot darul se da prin osteneala inimii.

Ë‡ Trezvia si veghea este atentia neincetata la tine ca sa nu intre nici un gand indoielnic in privinta calitatii lui. Dar este si o constiinta continua a prezentei lui Dumnezeu unita cu rugaciunea caci numai din puterea sa omul nu poate sa ramana in aceasta trezvie in mod neincetat. Trezvia nu este numai o atentie cu scop negativ de neprimire a gandurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitiva; o atarnare necontenita a gandurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se sustine nici ea cu puterea noastra, ci are la baza ei un sentiment de raspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este sustinut in noi mai ales de Dumnezeu. In sentimentul responsabilitatii traim relatia justa intre noi si Dumnezeu, traim pozitia noastra adevarata sau suntem constienti de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poti cunoaste daca nu te situezi exact unde esti, cum e cazul cu cei ce nu stiu de Dumnezeu, caci a sti ce esti inseamna a cunoaste relatia ta cu supremul izvor al existentei tale

Ë‡ Uitarea este ca o luare in prinsoare de patimile sau de duhurile nevazute care le aprind caci cel ce uita de sine este tarat de patimi si aceasta este una cu constiinta dependentei absolute a omului de Dumnezeu Cel personal si deci cu smerenia, cu realizarea sau intelegerea pozitiei sale adevarate in cadrul realitatii. Iar constiinta dependentei de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l tine pe om treaz, este ca o ardere spirituala continua.

Ë‡ Deci daca vrei sa te izbavesti de uitare si de luarea in robie, nu poti altfel decat castigand focul duhovnicesc care le topeste pe toate. Focul acesta il castiga cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Daca inima ta nu se osteneste cu durere sa-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum spori!

Ë‡ Pazirea inimii de toate simtirile si cugetele superficial placute care stau sa fure in fiecare clipa, este o durere continua ce i-o impui, dar nu in suportarea ei este totodata o bucurie mai inalta.

Ë‡ Frate, ostasii buni se deprind si in timp de pace totdeauna in mestesugul razboiului caci nu se cuvine ostasului sa iscodeasca in vreme de incercare, caci s-a spus: ”M-am pregatit si m-am tulburat” (Psalmi 118,60). Nu fi nepasator fata de patima care te-a biruit, nici fata de alta caci Parintii spuneau ca nepasarea pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie sa aiba grija in privinta razboiului pana la cea din urma suflare ca sa nu cada in cursa intinsa de preavicleanul vrajmas pe care sa-l alunge Domnul de la noi cu Duhul gurii Lui.

Ë‡ Daca intra gandul nu te tulbura ci afla ce voieste sa-ti faca si lucreaza impotriva lui fara tulburare chemindu-L pe Domnul, caci nu in intrarea talharului in casa sta raul, ci jefuirea celor din casa. Iar de iese cu necinste, slava este a stapanului casei, iar necinstea a celui care a iesit fara sa ia nimic. Cand vine Domnul in pamantul Iudeii, adica in inima omului, El scoate dracii; striga deci prin urmare catre El ca macedonienii catre Pavel: ”Treci prin Macedonia si ajuta-ne” si ca apostolii: ”Stapane, mantuieste-ne ca pierim” si El se va scula, va certa vanturile cele gandite si ele se vor linisti.

Ë‡ Fiindca ai zis: ”nu ma folosesc de dulgheria mea”, crede-ma frate, ca tu nu stii de te folosesti sau nu, ci isi bat joc dracii de tine aratand gandului tau ceea ce voiesc, spre a-ti implini voia ta si a nu o asculta pe cea a parintilor tai. Caci cel ce voieste sa stea in adevar intreaba pe Parinti de se foloseste sau nu, si crede ceea ce spun ei, facand astfel ceea ce-l foloseste cu adevarat.

Ë‡ Raul consta intr-o rasturnare de valori acoperita abil de minciuna. Binele este prezentat drept rau, iar raul este imbracat in mantia stralucitoare a binelui; patimile care descompun viata, ca pricinuitoare de viata, virtutile care-l imbogatesc pe om saracindu-l, taria stapanirii de sine ca slabiciune, lasarea in seama maniei – ca tarie. Raul nu-l poate castiga pe om decat mascandu-se in bine, el nu poate castiga decat dandu-se drept bine. El traieste in minciuna de aceea viata care o da este si ea mincinoasa, un sir de spasme ale placerii, continuitatea unui chin.

Ë‡ Iertati-ma pentru Domnul caci vorbesc in prostie. Domnul a spus ucenicilor Sai: ”Acum nici voi nu intelegeti?”

Ë‡ Dreapta socoteala consta in a lucra cineva dupa masura sa, caci cand omul face ceva peste puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimanui ceva peste puterile sale. Fa deci dupa puterea ta si cunoaste-ti slabiciunea.

Ë‡ Cel ce din graba si nu din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osandit si el? Unul ca acesta trebuie sa se ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fara de grija. (in aceasta se arata ca lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si dispretuindu-le noi, Il dispretuim pe cel ce ni le-a daruit. Multe din ele poarta insa intiparite si munca semenilor nostri si astfel ii dispretuim in acelasi timp si pe ei in efortul lor prin neglijenta noastra.)

Ë‡ Staruie in inima ta luand seama la simturile tale si daca vei impaca cu tine amintirile lor, ai prins talharii care o fura, caci cel ce patrunde in toata amanuntimea gandurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre in el si sa-l intineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobandi virtutile. Numai renuntand la propria voie castigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la implinirea voilor proprii implinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te ingrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei intelege ce te tulbura si din ce motive, indemnandu-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgandindu-te, vei ramane acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste intre multe, dar si sa se leneveasca, insa cei ce cunosc viclenia lor raman neclintiti multumind Domnului pentru locul in care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci indelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul in care omul este slavit, insa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa in mod necesar de patimi il ia in stapanire si ca urmare paraseste infranarea cea ascunsa prin imprastiere si saturare. (Cand simturile slabesc, se amesteca in cele percepute raul – este luat in stapanire de patimi. Mai multa putere manifesta in simturi cel ce rabda si se infraneaza, cel cu mintea concentrata si neimprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.)

Ë‡ Cel ce voieste sa intre in Imparatie, sa pazeasca faptele ei. Caci Imparatia este oprirea a tot pacatul. Vrajmasii isi seamana in acela gandurile lor, dar ele nu odraslesc fiindca daca mintea ajunge sa priveasca dulceata dumnezeirii, sagetile lor nu mai patrund in ea ci este imbracata cu toate armele virtutilor care o pazesc si se ingrijesc de ea si nu ingaduie sa fie tulburata, ci o fac sa ramana cu vederea ei in cunostinta de unde sa fuga si in deosebirea celor doua cai si de una sa fuga, iar pe cealalta sa o iubeasca.

Ë‡ Numai cand ai ajuns sa cunosti cele bune, cunosti cu adevarat cele rele opuse lor, in care te-ai complacut, caci pana n-ai ajuns sa recunosti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunosti uratenia celor rele in care ai trait ci ai crezut ca ele sunt bune. In zadar iti spuneau altii ca sunt rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai parerea ta si nu erau multi care indrazneau sa-ti spuna ca gresesti si ca ele sunt rele. Traiai deci in intuneric; desi vedeai raul ce-l faceai prin faptele tale altora, nu-ti pasa, caci ii dispretuiai pe aceia. Socoteai ca numai tu si parerile tale au importanta. Privirea ti se largeste si vezi valoarea altora cand ai parasit faptele egoiste. Numai cand ai ajuns sa cunosti dulceata si largimea celor bune ti se descopera uratenia si ingustimea celor rele in care traiai. O reala comparatie intre cele doua moduri de viata nu poate face decat cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, lupta in mod hotarat sa nu recada in cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.

Ë‡ Pacatul sau raul este asezat ca un zid intunecos in fata mintii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu si largimea tuturor in El. S-a asezat ca un zid despartitor de Dumnezeu, din care se raspandeste lumina explicativa peste toate. In acest caz, sufletul se goleste de un continut real; lumea insasi devine inexplicabila, strambata.

Ë‡ De remarcat unirea intre lumina dumnezeiasca si sfesnicul omenesc al mintii. Mintea nu poate lumina daca nu are in ea pe Dumnezeu ca lumina, sau daca nu vine in ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina mintii. Mintea inchisa lui Dumnezeu nu mai are in ea lumina reala, sau redusa la lumina ei nu mai vede decat pe omul care are si lumea in sine, deci o lumina ingusta care nu explica nici pe om, nici lumea. Dar daca mintea este facuta ca sfesnic al luminii dumnezeiesti, numai unita cu ea realizeaza ceea ce este propriu firi ei. Implinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; implinirea lor ii pun in lumina celui ce le implineste importanta fiecarui om chiar de este dusman. Ii arata pe Dumnezeu care-l tine in existenta pe fiecare om, chiar daca nu face voia Lui. Implinirea acestor porunci largeste lumina cunoasterii celui ce le implineste sau lumina largita a cunoasterii il ajuta sa le implineasca. De aceea le-a implinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele caci binele fiind totdeauna facut altora largeste orizontul celor cunoscute si valoarea lor.

Ë‡ Cel ce voieste sa cunoasca de s-a salasluit Hristos in el, va cunoaste din gandurile lui caci cata vreme pacatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a salasluit inca in el, nici Duhul Lui n-a aflat odihna in el. (Se da relatia dintre barbat si femeie ca chip al relatiei dintre Hristos si inima omului. Cat timp inima se simte atrasa de gandurile pacatoase, Hristos nu este in om, ca in femeia lui si cat timp Hristos nu este in om, nici duhul omului nu este odihnit caci pacatul il tine in agitatie, iar Hristos ii aduce odihna precum ii aduce femeii prezenta barbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu sa se salasluiasca in om, ca omul sa savarseasca faptele in Dumnezeu, ca sufletul sa se elibereze de pacat caci ”Cel ce se lipeste de desfranata, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipeste de domnul, este un singur duh cu El.” Astfel, toata starea contrara firii se numeste desfranata. (E contrar firii omului sa nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea traieste in acel caz nu cu barbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrajmas lui Dumnezeu. Traieste contrar starii care o face pe veci fericita, aratandu-i sensul adevarat al vietii.) Dar de se elibereaza sufletul si trece peste cele ce cauta sa-l impiedice in vazduh, ramane in Dumnezeu si primeste Duhul Lui, dupa spusa: ”Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.” Hristos invata sufletul cum sa se roage, ca unul ce i se inchina lui neincetat si este lipsit de El, iar El ramane in suflet daruindu-i neincetat odihna, descoperindu-i cinstirile si darurile Lui negraite.

Ë‡ Cerceteaza-te deci pe tine, frate ce lucru este al tau si mintea va afla care dintre ele rodeste lui Dumnezeu si care dintre ele se increde in pacat, cand ochii sunt rapiti spre placere, sau limba este biruita de vreo graba, sau inima ta se indulceste cu cinstirea omeneasca, sau urechile tale se bucura de vorbirea impotriva cuiva. Caci toate acestea sunt pagubitoare mintii, fiindca s-a scris in Levitic: ”Asa sa spui lui Aaron: Sa nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pata ca sa nu mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al mintii fiindca dusmania amesteca rautatea ei cu pretentia dreptatii, a poruncit ca sa se cerceteze inainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca sa nu moara. Iar a muri inseamna a cobori de la contemplare si a se nevoi cu cei ce voiesc sa intineze simturile ei. (Adam dupa cadere n-a mai putut manca din pomul vietii sau din curatie caci din acesta nu se poate hrani cineva decat ramanand unit cu Dumnezeu, izvorul vietii fara inceput si fara sfarsit. Dumnezeu, curatia, viata sunt una. Hristos a reintrodus firea omeneasca asumata de El ”in raiul ascuns”, in raiul nevazut, nu in natura vazuta, ci in planul trait spiritual. Intai a introdus firea asumata de El in raiul trait spiritual apoi va introduce si pe cei ce s-au unit cu El. Dar curatia la care a introdus firea sumata de El si apoi pe cei uniti cu El prin credinta, nu ce poate dobandi fara cunostinta Lui si a poruncile Lui si fara pazirea acestora. Caci in poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viata al Lui ca om, conforma intru totul cu voia Lui dumnezeiasca.)

Ë‡ Cel lucrator si iubitor de Dumnezeu trebuie sa fie atent la orice gand al sau si sa se sfatuiasca cu ele si sa le deosebeasca. Trebuie sa distinga de vin de la trup sau de la altceva caci pana ce domneste in vreunul din madularele lui cele contrare ale firii, inca nu e socotit ”fecioara”.

Ë‡ Monahul trebuie sa stie ca sufletul are puteri indoite: parerea, inchipuirea si simtirea. (Parerea, inchipuirea au si ele o pretentie de cunoastere chiar daca nu cunosc realitatea adevarata. Simtirea este si ea intr-o legatura cu realitatea deosebita de subiectul ei.) Cele in care se manifesta viata sunt vointa si alegerea. Prin simtire se iveste in suflet patima care se uimeste in inchipuire (fantezia), iar din inchipuire se naste parerea. Apoi cugetarea cercetand parerea de este adevarata sau mincinoasa stabileste adevarul si prin acesta devine discernamant. De aceea si intelegerea vine de la a intelege si a deosebi adevarul. Iar ceea ce e distins si stabilit ca adevar, se numeste ratiune. In alt mod se cunoaste ca intaia miscare a mintii se numeste cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce intelegerea si aceasta are drept continut intelesul care exprima legatura sufletului cu ceea ce intelege, care e viata lui – iar aceasta se numeste reflexiune. Reflexiunea largita produce gandul care este cuvantul launtric, pe care definindu-l zicem ca este miscarea nedeplina a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvantul rostit.

Ë‡ De cunoastem care sunt patimile sufletului si care ale trupului, ale inimii si ale mintii, biruim usor gandurile rele. Mandria este o boala a sufletului, slava desarta la fel precum si inchipuirea, deci toate cele asemanatoare sunt ale inimii iar ale mintii sunt parerea, nalucirea, prostia, umflarea – ale mintii conducatoare. Suflarile tulburi ale duhurilor rautatii vin asupra intelegerii si constiintei fie spre a le pricinui cununi, fie rusine, iar gandurile urate care fac mintea usor de robit si le atrag in prinsoare facandu-l pe om sa se inchipuie cand imparat cand capetenie ori arhiereu peste cetati si tari, stapan peste tabere si averi, ziditor de biserici si manastiri, case de oaspeti si spitale, sunt cele pe care le naluceste si le preschimba desertaciunea mintii in monahii iubitori de slava desarta si doritori de-a placea oamenilor si in cei ce se cugeta oameni mari. Ele sunt ganduri ce-si fac cuiburi in ei din lipsa de frica, din nepasare si lenevie caci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin in noi pacatele iertate mai inainte si se raceste inima prin retragerea harului si indata se trimit in ea mustele pacatului, ganduri viclene si patimase care murdaresc mintea conducatoare, tulbura inima si intuneca cunostinta.

Ë‡ Este nevoie de lupta si de trezvie multa ca sa consimta mintea cu inima si cu buzele la ora rugaciunii ca sa nu maniem pe Dumnezeu, in loc sa-I slujim Lui sa amestecam in tamaia rugaciunilor noastre mirosul iute al gandurilor rele si sa afle jertfa rugaciunilor intinata ca a lui Cain. (Rugaciunile in care ne daruim intregi lui Dumnezeu, uitand de noi sunt o jertfa a arderii de tot daca nu amestecam gandul capacitatii noastre in care ne afirmam cu mandrie in fata lui Dumnezeu, sau o socotim ca o isprava a voii noastre. Taierea voii noastre e ca o moarte spirituala a noastra, ca o varsare a sangelui nostru.) Caci e cumplita si pierzatoare increderea ascunsa in gandurile necurate. Fiindca din ganduri se iveste pe incetul instrainarea de Dumnezeu. Caci cand omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite pacat. (Incantandu-ne de ganduri, ne incantam pe noi insine de capacitatea noastra de a le produce, deci ne mandrim in fata lui Dumnezeu. Ele se amesteca ca un miros urat in buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu.)

Ë‡ Deci i se cuvine monahului sa patrunda in sufletul sau ca sa afle sa judece, sa examineze, sa biciuiasca, sa alunge din mintea lui gandurile urate care sunt: jucause, fermecatoare, vanatoare, comunicative, ucigatoare. Caci sunt si in suflet tulburari si zgomote produse de ganduri rele si cetati ale relelor si ale puterilor vrajmase.

Ë‡ De nu vom curati omeneste caile, tulburarile si zapacelile produse de gandurile rele degeaba ne vom osteni. Deci cand vom pleca genunchiul spre cerere si rugaciune, la Dumnezeu, sa luam aminte de nu cumva cel rau a rapit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gandurile noastre. Daca acestea sunt rapite de vrajmasii nostri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinta Dumnezeu ca trupul si limba sa se roage, iar gandurile sa fie rapite si sa rataceasca risipite in afara. Voia lui Dumnezeu este ca gandurile, mintea si cugetarea sa fie indreptate catre El in chip neimpartit si in acest caz Dumnezeu nu se va desparti deloc de noi caci este in chip nevazut cu noi privind mintea, intelegerea si gandurile noastre, vazand cu cata ardoare il cautam, cum ne straduim sa luptam cu gandurile urate si rele si cum ne razboim cu intelesurile viclene; de cantam si ne rugam din tot sufletul. Caci stand in chip neobosit, cu hotarare, in chip cuminte si treaz la rugaciune indata sunt alungati demonii si ne incununeaza pe noi. Caci de ne vede indreptati prin gandurile noastre spre cautarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arata si ne intareste, ne lumineaza sufletul, imbracandu-l cu frumusete negraita. Si astfel ne daruieste ajutorul Lui si toata biruinta, scapandu-ne de vrajmasii nostri nevazuti. Dar de ne vede lenesi, molatici, zabavnici si nepasatori, stand la rugaciune cu mintea adormita, isi retrage ajutorul de la noi si ne facem vas ce se misca pe mare fara carma, batut neincetat de valurile ispitelor, clatinati ca o trestie de orice vant.

Ë‡ De voiesti sa scapi de visurile necurate si de nalucirile si inrauririle urate ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Caci in modul acesta ti se lumineaza mintea si-ti va straluci lumina cugetata in inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plangand si tipand, iar sfantul inger te va imputernici impotriva patimilor pacatoase. (Dumnezeu, ingerii si demonii stau in jurul nostru si lucreaza diferit asupra noastra in sufletul nostru.)

Ë‡ Agricultorul semanandu-si samanta asteapta inmultirea ei, dar daca va lucra impotriva vantului, intristarea ii va stapani inima pururea pentru pagubirea de seminte si pentru zadarnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pamantul.

Ë‡ Cel ce petrece pururea in inima lui, iese numaidecat din cele ale vietii trupesti caci umbland in duh, nu poate cunoaste poftele trupului deoarece acesta isi face calatoria in cetatea virtutilor. El are virtutile strajere la poarta vietii curate de aceea si uneltirile demonilor raman nelucratoare asupra lui. Sagetile dragostei lumesti ajung cel mult pana la ferestruicile firii.

Ë‡ Gandurile mintii si miscarile inimii sunt cele ce incununeaza sau osandesc pe om. (Anima nu este goala, ea arata viata in gandurile bune sau rele exprimand intentiile si legaturile ei cu cele ce le cunoaste: cu lumea, cu Dumnezeu si gandurile ei aduc incununarea sau osanda chiar daca nu apuca sa le prelungeasca in fapte. Prin inima sau prin cugetarea sau simtirea ei se arata ca omul nu este singur, aceste ganduri de raman numai in legatura cu lumea sunt de la draci, iar de nu o vad pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. Dar pentru ca omul este cel ce primeste cu voia pe unele sau pe altele, el este incununat cand primeste gandurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri cand primeste gandurile placerii egoiste, de la diavol.

Ë‡ Monahul trebuie sa fie atent numai la sine si nu la lucrurile lumii, dar cand este atent numai la sine si nu la cele ale lumi, vrand nevrind da de Dumnezeu caci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine in legatura cu Dumnezeu, se va bucura de liniste, nu va fi atras cand de o pofta cand de alta si afectat de vreun necaz sau de altul, de o frica lumeasca sau de alta. Va avea in sine numai frica de Dumnezeu si aceasta ii va da liniste.

Ë‡ Din fiecare virtute este pericol sa se nasca o patima indata ce omul slabeste gandul la Dumnezeu si se gandeste mai degraba la sine cu multumire pentru virtutea in care socoteste ca a inaintat sau cand o virtute a fost dusa din incredere de sine prea departe: de pilda, din prea mult post se poate naste lacomia pantecelui, din prea multa osteneala – lenevia. Smerita cugetare si masura in toate sunt doua mijloace care feresc virtutile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.

Ë‡ Lupta cea dupa Dumnezeu este intru osteneala si in sudoarea ascunsa a inimii fata de gandul care te apasa ca sa nu lase sageata lui sa raneasca inima ta.

Ë‡ Cel ce se linisteste trebuie sa se cerceteze in toata clipa, de a trecut peste cei ce-l tin in vazduh si de s-a eliberat de ei avandu-i inca in jur. Caci cata vreme este supus robiei lor, inca nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie sa dureze pana ce se arata mila.

Ë‡ Ia aminte la tine cu amanuntime ca sa te probezi in tot ce voiesti, graiesti, te intalnesti cu cineva, mananci, bei sau dormi, de este dupa Dumnezeu si abia atunci sa te hotarasti sa faci. Deci sa faptuiesti totul cum se cuvine inaintea lui Dumnezeu si astfel marturiseste-te in toate lucrurile tale inaintea lui Dumnezeu ca sa ai multa legatura cu El si indrazneala in rugaciune. (Inainte de a face orice lucru, sa ne gandim de este dupa voia lui Dumnezeu si care este adevarata pricina sau motiv care ne indeamna sa-l facem. Sa marturisim aceasta deschis in fata lui Dumnezeu despre orice vorba sau fapta, intalnire, mancare sau odihna, la ce-ti vine in gand spre implinire. Sa nu pornesti la nimic fara a te gandi inainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca sa nu-ti para rau dupa ce ai savarsit fapta. Aceasta inseamna sa fii in dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai dupa ce l-ai facut, ci inca inainte de-al face. Sa nu te lasi condus numai de gandul personal ce-ti rasare in minte, sa nu te simti singur nici o clipa. Daca Dumnezeu vede inainte ce ai sa faci, intreaba-L pentru orice lucru pe care te gandesti sa-l faci si facand asa esti in permanenta relatie cu El si vei fi cu indrazneala in tot raspunsul ce i-l vei da pentru faptele savarsite.

Ë‡ Viclenii draci se silesc asupra noastra neincetat si ca niste strajeri iau aminte la lucrarea noastra iscodind ce gandim noi, ce iubim si la ce ne silim, si astfel cunoscand ei spre ce inclinam, la aceea ne si silesc pe noi. Ca mai intai ne lupta gandurile patimilor facandu-ne vinovati intai de ganduri si pentru aceste ganduri cauta dracii pricina la noi. De aceea mai mult din vointa noastra cadem in pacat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim si nu primim, iar ei cunosc ca nu-i vom asculta, ci mai intai ne incearca putin sa vada cu ce patima ne impacam, apoi mestesugeste asupra vointei si a poftei noastre, iar invoirea la patima se face din voia noastra. Cursele sunt bantuiala cea din pofte si ganduri spurcate; acestea sunt usile dracilor si ale patimilor prin care intra in noi robindu-ne. Pricinile intrarii dracilor mai sunt: somnul cel mult, imbuibarea si multa bautura. Mai intai bat la usa inimii punand ganduri pe ascuns ca niste talhari, fie ca este strajer fie ca nu, adica fie ca le primim, fie ca nu. Daca le primim incep a tocmi patima si a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta si gandurile spurcate avand mintea surda si muta catre acestea, atunci nu ne mai pot dracii vatama. Multe feluri de curse ne intinde vrajmasul: uitarea, iutimea, ignoranta, iubirea de sine, iubirea de indulcire, imbuibarea, curvia, neindurarea, vorbaria, trandavia, imputinarea cu sufletul, pizma, ura, fatarnicia, viclenia, cartirea necredinta, iubirea de agoniseala caliceasca (strangerea de carpe, petece, harburi, etc.), indoiala, iubirea de stapanire peste altii, a place oamenilor, rasul, nepasarea si uitarea. Dupa ce seamana parga rautatii, ne tulbura cu viforul cel mare, adica cu gandurile curviei, hulei, etc. neincetat ca sa-i infricoseze pe cei ce se nevoiesc si astfel sa arunce monahul in deznadejde ca sa nu se mai roage si sa se nevoiasca. De nu reusesc aceasta atunci nascocesc alt mestesug cautand ca facerea binelui sa ne fie prilej de slava desarta. Ne indeamna apoi a intocmi intrebari duhovnicesti cu fratii, a face indulciri cu mancaruri si bauturi, la odihna si la altele sub cuvant ca facem bine. Deci putin cate putin, fara ca noi sa bagam de seama, ne intuneca mintea aruncandu-ne astfel in bratele curviei, iar daca nici aceasta nu ne doboara, ne fac naluciri noaptea, pornesc oameni impotriva noastra si chiar ei insisi se ridica cu mare infricosare asupra noastra. Dar ostasul lui Hristos nu baga in seama aceste ispite, ci le rabda socotindu-le trecatoare. Inca si altfel ne lupta si anume, cu inaltarea mintii facandu-ne sa credem ca suntem ceva, fiindca dracii sunt ca vanatorii alergand de colo unde vad ca este vanat. Se reped unde vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza nici nu slabesc pana nu ne arunca in groapa.

Ë‡ Din imprastierea gandurilor se face intunecarea mintii, iar din aceasta caderea in pacat apoi deznadejdea, moartea si chinul vesnic.

Ë‡ Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumesti, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea si a ne cerceta gandurile ca prin pazire sa scapam de faptele cele rele. De vom lasa mintea sloboda la desertaciuni, atunci se trezesc si patimile una cate una. Drept aceea, trezeste-te cu mintea si cauta un loc care sa fie de plangere, netrebnic oamenilor si departat de lume. Viata ta este pentru plans, asemanatoare dobitoacelor, caci in pustie chiar de vei si pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla si vei fi astfel fara de cadere din pricina departarii caci numai prin departare de cele ale lumii – in pustie se sting patimile.

Ë‡ Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10

Ë‡ Dupa cum carmacii si cei ce tin franele cu sarguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sarguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezand isi face loc in nemurire. (Antonie cel Mare)10

Ë‡ Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, isi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a impietrit. De aceea nu trebuie sa ne indreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, in chip silnic, in acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi. (Antonie cel Mare)10

Ë‡ Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa mananci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie intristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si in timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod in anumite privinte, ca sa se intareasca trupul din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar in privinta infranarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvant ca sa nu mancam ceva, ci a zis: ”Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor”, ”mancati-le nimic cercetand”, si: ”Nu cele ce intra in gura spurca pe om”. Deci infranarea de la anumite bucate e lucru ce ramane la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)10

Ë‡ Socotesc ca dracul, atingandu-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. In felul acesta este starnita patima slavei desarte spre gandul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci infatisandu-se – zice-se – cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece in el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savarsita in el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina impreunata cu el si ii da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)10 27

Ë‡ Ingerul lui Dumnezeu, aratandu-se, opreste, cu cuvantul numai, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii la lucrare fara ratacire. (Evagrie Ponticul)10

Ë‡ Daca vei folosi pe vreunul, vei fi ocarat de altul, ca, simtindu-te nedreptatit, sa spui, sau sa faci ceva ce nu se cuvine si in felul acesta sa risipesti rau ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie sa luam aminte cu intelepciune. (Evagrie Ponticul)10

Ë‡ Un lucru poate fi savarsit bine la aratare, dar scopul celui ce l-a savarsit nu e bun. De asemenea poate fi rau la infatisare, dar tinta facatorului poate fi buna. Dar nu numai fapte savarsesc unii, ci si vorbe graiesc in chipul in care am zis. Caci unii schimba calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarasi altii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Pe cel ce isi ascunde defaimarea si ocara punand inainte laude, cu greu il pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava desarta. Acestia acoperind multa vreme adevarul cu minciuna, in cele din urma sunt dati totusi pe fata prin fapte. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Unul facand un lucru la aratare bun vatama pe aproapele sau; iar altul nefacand un asemenea lucru il ajuta cu gandul. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Este cate unul care-si taie o patima pentru o placere. Si poate ca unul ca acesta nu-si da seama el insusi de sine, ostenindu-si prosteste. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mangaiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Toti aceia care, pentru faptul ca se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebagatori de seama, socotesc ca se indreapta din fapte trupesti. Si toti cei care, rezemandu-se pe simpla cunostinta, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostinta, se gasesc cu mult mai neintelepti decat aceia. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Se poate intampla ca unul, implinind pe fata o porunca, sa slujeasca in ascuns patimii si prin ganduri pacatoase sa strice fapta buna. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Este o lucrare a harului, necunoscuta celui slab la minte; si este o alta lucrare a pacatului, care semana cu adevarul. Dar e bine sa nu cercetam prea staruitor aceste lucruri, ca sa nu ratacim. Ci toate sa le aducem, prin nadejde, lui Dumnezeu, caci el stie folosul amandurora. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ O porunca se vadeste mai aleasa ca alta. De aceea exista si o credinta mai sigura ca alta credinta. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Pacatele de odinioara, pomenite special dupa chipul lor, vatama pe cel cu buna nadejde. Caci daca ii apar in cuget insotite de intristare, il desfac de nadejde, iar daca i se zugravesc fara intristare, isi intiparesc din nou vechea intinaciune. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Cand mintea, prin lepadarea de sine, se tine stand numai de gandul nadejdii, vrajmasul, sub motiv de marturisire, ii zugraveste pacatele de mai inainte, ca sa starneasca din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebagate de seama, sa faca pe om nedrept. Caci facand vrajmasul acesta, de va fi omul luminat si urator de patimi, se va intuneca, tulburandu-se pentru cele facute. Iar de va fi inca incetosat si iubitor de placeri, va zabovi desigur in convorbirea patimasa cu momelile, incat amintirea aceasta nu-i va fi o marturisire, ci inceput de pacatuire. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Cand vezi doi rai, avand dragoste unul fata de altul, cunoaste ca fiecare ajuta sa se implineasca voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10

Ë‡ Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. ”Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere”, cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este in lume. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urata intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Alta este bucuria incepatoare si alta cea desavarsitoare. Cea dintai nu e lipsita de lucrarea inchipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla intristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. ”Caci intru inmultirea intelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si inmulteste cunostinta isi sporeste suferinta”. De aceea sufletul trebuie imbiat intai la nevointe prin bucuria incepatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfant pentru relele pe care le-a facut si pentru imprastierile de care se mai face vinovat. ”Caci intru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o panza de paianjen sufletul lui”. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca intr-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicand ca nu trebuie sa ingaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se intampla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu inseamna altceva decat a tine cineva la ale sale mai mult decat la sine insusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si incep putin cate putin sa umblu dupa judecati impotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai insemnate decat mantuirea mea, ca sa nu zic si decat insasi porunca mantuitoare. Caci cum mai ascult atunci in intregime de cuvantul evanghelic, care-mi porunceste: ”Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere indarat”, daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvantul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecandu-ma si primind inapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata increderea in legile acestea in fata carora isi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin intoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul insusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre iluminare si parasire, se afla incercarea; precum la mijloc intre intristare si bucurie se afla nadejdea. ”Caci asteptand; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine”; si iarasi: ”Dupa multumirea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu”. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Cand sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gand, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea isi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea inteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobandit prin infranare, deoarece mintea lor nu statea sub inraurirea intelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita in inima de la Preasfantul Duh este intreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si inveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii insanatosite prin infranare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Unii au nascocit ca atat harul, cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele dimpotriva. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. ”Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna”. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Harul se ascunde, cum am zis, din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vanda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina in care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci cand va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul in care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura inaintarii sufletului, isi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui in minte. Dar atunci ingaduie Domful si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l invete sa faca deosebirea intre bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de uraciunea gandurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Daca cineva presupune, din pricina ca gandim impreuna atat cele bune cat si cele rele, ca Duhul Sfant si diavolul locuiesc laolalta in minte sa afle ca aceasta se intampla pentru aceea ca inca n-am gustat si n-am vazut ”ca bun este Domnul”. Caci la inceput, precum am spus si mai inainte, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotararea sufletului, ca, atunci cand omul se va intoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta in inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, ingaduind sagetilor dracesti sa ajunga pana in adancul acestei simtiri, ca printr-o hotarare si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va incepe de aici inainte sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa cheme neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pamantului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, intepand de aici inainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavarsita saracie, atunci harul ii va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge in afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfant, miscand inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, inca pe cand sunt in are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura il paraseste Dumnezeu uneori in mana rautatii dracilor, lasand mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie catusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca inca in experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavarsit celui povatuit, este inca nedesavarsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, incat ii face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pana la a-si face din ea aproape o indeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci ca sa o implinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea. Caci desavarsirea ei nimeni nu o poate castiga pana ce se afla in trupul acesta, decat numai Sfintii care au ajuns pana la mucenicie si la marturisirea desavarsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface intreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Inteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: ”Imparatia Cerurilor nu este mancarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”, care sunt roada dragostei desavarsite. Asa incat cei ce inainteaza pana la desavarsire pot sa guste aici des din ea, dar desavarsit nimeni nu o poate castiga, decat numai cand ” se va inghiti desavarsit ce este muritor de viata”. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina intristare cand, ocarandu-l pe cineva dintr-o intaratare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu inceteaza de-a impunge constiinta noastra, pana ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarat la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavarsita intelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar cand careva dintre oamenii lumii s-ar mania pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvantarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca in zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pana nu vom recastiga mai intai in dragoste si pe cel ce s-a maniat in desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se intample aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezandu-i chipul fetei lui in afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel in adancul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au maniat fara temei, cu un cuget nemanios. Implinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va inalta si spre dragostea Lui cu multa indraznire, ca una ce se zoreste neimpiedicata de la treapta a doua la cea dintai. (Diadoh al Foticeii)10

Ë‡ Imprejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer carmaci. Caci suntem supusi la atacul gandurilor, atat ale virtutii, cat si ale pacatului. Iar stapan peste patimi se zice ca este gandul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce ravnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu intelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam cand sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram cand suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mandria, mintea, din care se iveste lacomia pantecelui. Caci datori suntem sa curatim gandurile, precum si orice inaltare ce ar creste impotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile

Cautare

Anunturi

Recomandam

Link-uri

Abonare

Tematica

Discernamant-Trezvia