Joia Mare

aprilie 28, 2016 Categoria: Articole

Cu cât ne apropiem de Sfintele Patimi, cu atât mai mult sporeşte doza de dramatism cu care se derulează evenimentele. Pe măsură ce înaintăm spre punctul culminant, acţiunea devine tot mai bogată în conţinut, tot mai vertiginoasă, iar tensiunea atinge cote maxime.

Am văzut deja două întâmplări, care au avut în prim plan persoana lui Hristos, întâmplări aflate într-o vădită antiteză: pe de o parte, o femeie păcătoasă se apropie de El şi, cu multă smerenie, Îi spală picioarele, iar, de cealaltă parte, unul dintre ucenicii Săi, căzut în apostazie, Îl trădează, vânzându-L arhiereilor şi cărturarilor. Gestul femeii păcătoase arată faptul că predica Mântuitorului a dat rod, reuşind să-i «contamineze» pe oameni cu dragostea şi milostivirea Sa. De aceea şi Domnul Se arată binevoitor faţă de gestul ei, îi acceptă pocăinţa şi îi mustră pe ucenici, fiindcă se grăbiseră să impute cusururi şi neputinţe femeii, care s-a oferit să-L cinstească în cel mai smerit mod posibil pe Izbăvitorul ei. De cealaltă parte, vedem că slăbiciunea umană nu-i cruţă nici măcar pe cei mai apropiaţi ucenici. Cei consideraţi a fi cei mai de încredere prieteni şi însoţitori ai Săi, până la urmă se pleacă în modul cel mai «emfatic» în faţa slăbiciunilor firii umane… Un ucenic Îl trădează, iar altul se leapădă de El. Asistăm, aşadar, la o adevărată lecţie de viaţă pentru cei care se consideră puternici în credinţă şi pregătiţi să se ia la trântă cu «vrăjmaşul».

De asemenea, asistăm la dialogul revelator al Învăţătorului cu ucenicii Săi, în cadrul căruia Domnul le face cunoscute marile adevăruri referitoare la Persoana Sa, la misiunea Sa pe pământ, la Tatăl ceresc, la iminenţa Patimilor Sale, la Împărăţia Sa, la Mângâietorul pe Care Îl va trimite, la Biserică. În paralel, le predă lecţii şi învăţături nepreţuite despre cum să trăiască după Înălţarea Sa la cer. Spre final, ne delectăm cu un fragment de o valoare pastorală inestimabilă – Rugăciunea Arhierească a lui Iisus –, în care Acesta se roagă cu multă ardoare Părintelui ceresc pentru turma Sa, ca s-o păstreze în unitate şi iubire, astfel încât «să fie una».

Importanţa acestei unităţi este subliniată şi cu ocazia marelui eveniment al Cinei celei de Taină, în cadrul căruia Hristos instituie taina Sfintei Euharistii: ca să trăieşti în comuniune cu Dumnezeu, trebuie mai întâi să trăieşti în comuniune cu oamenii. Însuşi Mântuitorul se comportă faţă de Iuda ca şi faţă de ceilalţi ucenici, cu toate că ştia că acesta urma să-L trădeze. De altfel, întreaga Sa activitate publică a avut drept scop împăcarea omului cu Dumnezeu, restaurarea chipului autentic al Dumnezeirii în om, aşa cum era la început, în momentul creării sale.

Ceea ce trebuie să facă omul e să accepte darurile dumnezeieşti, «să nu-şi clatine capul ca nu cumva să-i cadă cununa pe care i-a pus-o pe cap Dumnezeu», aşa cum afirmă foarte sugestiv sfântul Nicolae Cabasila. Să vină la Cină cu multă smerenie şi cercetare de sine şi să se nevoiască în limita posibilităţilor sale, fiindcă, la urma urmei, chiar şi curăţirea sufletului tot Dumnezeu ne-o dăruieşte. Da, Dumnezeu, Cel care se apleacă şi spală picioarele noastre murdare, fiindcă noi nu suntem în stare de aşa ceva.

Importante sunt faptele, iar nu vorbele. Am văzut cum declaraţiile pompoase ale lui Petru s-au risipit ca fumul la o simplă întrebare a unei fetiţe inocente. Dimpotrivă, prezenţa tacită a femeilor mironosiţe lângă Cruce nu au avut nevoie de nici o trâmbiţare în prealabil, căci a fost rodul unei iubiri adevărate. În timp ce ucenicii alergau să se ascundă de frica iudeilor, acestea au rămas neînfricate acolo, la locul faptei, ca să vadă ce se va întâmpla. De aceea s-au şi învrednicit să-L vadă pe Domnul nu numai răstignit pe Cruce, ci şi sculat din morţi, devenind astfel primele martore ale Învierii.

Aşadar, în afară de mesajul unităţii, Domnul Hristos a adus şi mesajul împăcării omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei, dincolo de orice barieră şi neajunsuri. Într-o omilie de-a sa, sfântul Ioan Hrisostom subliniază faptul că cea mai mare jertfă constă în împăcarea cu fratele nostru, încă dinainte de a depune darul personal în faţa jertfelnicului (Sfântului Altar). Aşadar, să luăm şi noi aminte la acest lucru, dacă vrem să înţelegem ceva din jertfa de bună voie a lui Hristos de pe Golgota şi din gestul Său «scandalos» (pentru noi, oamenii) de a-l introduce pe tâlhar primul în Împărăţia Cerurilor.

Petros Panagiotopoulos
/pemptousia.ro/