Cuvinte în Duminica Lăsatului sec de brînză

februarie 22, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. Despre post

Mîine începe Postul Mare. Ei bine, ce este postul? Pentru ce a fost el rînduit?

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o dată despre post. În timpul vieţii Lui pămînteşti, ucenicii Lui n-au postit, iar cînd cărturarii şi fariseii au început să-i mustre pentru asta pe ei şi pe însuşi Domnul Iisus Hristos, El le-a răspuns: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească cît timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34).

Cît timp a fost cu apostolii însuşi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima şi, bineînţeles, n-aveau nevoie să postească. Domnul a adăugat însă că vor veni zile cînd Mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit să postească în anumite zile.

În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul că trebuie să postim. El ne-a prevenit ca nu cumva să postim ca fariseii şi cărturarii, pentru care era important numai să pară postitori, drept care făceau o faţă mohorîtă şi îmbrăcau haine de doliu.

Domnul Iisus Hristos ne porunceşte să ne purtăm cu totul altfel în vremea postului: să postim cu feţe vesele, pline de bucurie, ca ascunzînd postirea noastră de ochii oamenilor să postim înaintea lui Dumnezeu, Care, văzînd taina inimii noastre pline de evlavie şi de frica Lui, ne va răsplăti la arătare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii şi-au primit deja răsplata prin cinstirea pe care le-o arată oamenii.

Aceste pilde sunt îndeajuns ca să vă încredinţaţi de sfinţenia postului, de faptul că el a fost poruncit de către Însuşi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie să avem mare evlavie faţă de post, mare luare-aminte şi cinstire adîncă. Postul trebuie să fie pentru noi un lucru extrem de important.

Cît de greu este cînd vezi că poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, că aproape n-au mai rămas oameni care ţin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriţi, sunt numiţi „făţarnici”. Să ne gîndim: aşa era pe timpuri în ţara noastră? Postea întreg poporul, începînd cu ţarul – şi ţineau nu numai Postul Mare, ci şi toate celelalte posturi, miercurile şi vinerile. Copiii mirenilor erau educaţi în frica lui Dumnezeu, în adînc respect faţă de toate regulile Bisericii, inclusiv faţă de cea privitoare la post. Ei se pătrundeau din copilărie de adîncă cinstire faţă de post şi socoteau că este un păcat greu călcarea lui. Şi era cucernic poporul rus – iar acum cît de puţin a mai rămas din vechea cucernicie!

Ca atare, datoria mea este să vă amintesc marea sfinţenie a postului, să vă lămuresc de ce este nevoie de el – fiindcă oamenii uşuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mîncăm, ce, prin mîncare trebuie să plăcem lui Dumnezeu?”, şi dispreţuiesc postul. Dar dacă însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat rînduiala postului, înseamnă că el este un lucru foarte însemnat, indispensabil – şi cel care dispreţuieşte postul, care nu dă două parale pe el, dispreţuieşte cuvintele Domnului Iisus Hristos.

Ca să înţelegem mai bine toată însemnătatea postului, trebuie să lămurim pentru început care e scopul lui.

Postul ne învaţă să ne înfrînăm. Prin post ne obişnuim să ne înfrînăm poftele pîntecelui, să călcăm în picioare poftele rele ale trupului, care se străduiesc întotdeauna să aibă întîietate asupra duhului, încercînd să înăbuşe orice năzuinţă duhovnicească, supunînd voinţa cugetării sale.

Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe păcate şi sminteli, în săvîrşirea lucrurilor care plac trupului se află esenţa majorităţii păcatelor – şi dacă noi, conştientizînd lucrul acesta, ne silim trupul să postească, dacă îl lipsim de mîncăruri gustoase şi îmbelşugate, dacă ne mulţumim cu strictul necesar, prin asta cîştigăm o victorie asupra lui, îndepărtăm ceea ce ne împiedicăm să ducem o viaţă duhovnicească, dăm libertate duhului, îl înaripăm în năzuinţa lui spre tot ce este sfînt, ceresc, înalt.

Sarcina noastră e să ne înfrînăm de la toate patimile şi poftele rele, de la tot ce este rău, de la tot ce aduce vătămare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-l dictează egoismul şi adorarea de sine. Aşadar, trebuie să ne educăm voinţa în aşa fel ca ea să fie îndreptată spre lupta cu patimile, ca toate dorinţele noastre să năzuiască nu către satisfacerea imboldurilor trupului, ci către cele de sus, către cele cereşti, ca să avem sus inimile, ca să trăim întotdeauna cu gîndul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.

În acest scop, trebuie să educăm în noi deprinderea înfrînării, fiindcă ştiţi că la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lungă durată. Adevărul acesta este valabil pentru orice muncă, atît intelectuală cît şi fizică. Scopurile mari se ating doar cu silinţă mare.

Ca atare, trebuie să înţelegem că şi scopul atît de înalt al înfrînării trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constantă, luptă permanentă. Postul este tocmai o astfel de şcoală a înfrînării. Omul obişnuit cu postul, care ţine toate posturile, mai ales cînd a postit toată viaţa, cum făceau marii nevoitori, capătă o putere uriaşă în lupta cu toate ispitele, învaţă să se înfrîneze de la tot păcatul.

Aici este însemnătatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are şi o altă însemnătate, fiindcă este vreme de pocăinţă, de mărturisire, vreme pentru Sfînta Împărtăşire, şi ca atare trebuie să petrecem această vreme în aducere-aminte necontenită de păcate şi de nevoia spovedaniei.

Şi dacă vom posti, însăşi înfrînarea de la mîncare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Cînd te aşezi la masă şi începi să mănînci gustarea sărăcăcioasă, îţi aminteşti de ce ai nevoie să faci asta: fiindcă suntem apăsaţi de păcate şi în vederea marelui Praznic trebuie să ne curăţim de ele şi de tot răul, ca în Luminata Zi a Paştilor să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi, îndreptăţiţi, pocăiţi pînă în adînc. Vedeţi ce mare este şi această însemnătate a postului?

Doar oamenii stricaţi şi nechibzuiţi dispreţuiesc postul. Din păcate, copiii generaţiei noastre sunt însă educaţi într-o deplină necunoaştere a postului, nu sunt deprinşi cu el, nu-şi pleacă micuţele capete de copil în faţa poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei să se înveţe cu postul de la cea mai fragedă vîrstă cu putinţă, ca să crească o nouă generaţie de creştini, care să fie cu totul altfel decît acest tineret desfrînat şi ateu care ne înconjoară. Este nevoie ca copiii creştinilor să lumineze ca nişte stele curate în această societate păcătoasă, care calcă în picioare Sîngele lui Hristos.

Pătrundeţi-vă de sfîntul gînd al însemnătăţii postului şi al educării copiilor voştri în păzire neabătută a lui.

Înainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus şi prima condiţie ca postul să ne fie spre mîntuire: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 15). Vă mai amintesc şi pilda împăratului care a hotărît să încheie socotelile cu toţi datornicii săi. I s-a înfăţişat un om care îi era dator cu o sumă uriaşă de bani. Dat fiind că nu avea de unde să-i înapoieze, împăratul a poruncit să fie vîndut el însuşi, împreună cu soţia, copiii şi toată averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a început să-l roage pe împărat să mai rabde, promiţînd că în timp va plăti tot. Făcîndu-i-se milă de el, împăratul i-a iertat datoria în întregime.

Ce credeţi că s-a întîmplat? Îndată ce omul cu pricina a ieşit de la împărat, s-a întîlnit cu cineva care îi era lui dator cu o sumă neînsemnată. A început să pretindă plata neîntîrziată a datoriei şi, înhăţîndu-l, a început să îl sugrume. Văzînd asta, slugile împărăteşti s-au tulburat foarte tare şi au povestit totul împăratului. Acesta a poruncit ca datornicul său să fie chemat şi i-a zis: Slugă vicleană! Toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce va plăti toată datoria (Mt. 18, 32-34).

Oare nu era drept să facă aşa? Domnul ne-a poruncit să iertăm aproapelui greşelile faţă de noi, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a învăţat să ne rugăm lui Dumnezeu prin cuvintele următoare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12).

Aşadar, iertaţi-i pe toţi cei care sunt vinovaţi faţă de voi, care v-au făcut să suferiţi, care v-au rănit orgoliul. Aceasta este condiţia dintîi şi de temelie pentru a pune început postului. Doar cînd îi vom ierta pe toţi vom putea începe postul şi marea taină a pocăinţei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu să ierte. Cu cîtă greutate se răsuceşte limba ca să spună nişte cuvinte atît de simple: „Iartă-mă, fratele meu!”, de parcă o leagă cineva! De legat i-o leagă chiar diavolul, şi de asta ne e atît de greu să spunem cuvintele acestea simple.

Dar fiecare om care a biruit măcar o dată piedica aceasta, care a spus pentru prima dată: „Iartă-mă”, simte cum se schimbă fără întîrziere inima sa, simte în ea îndată o bucurie lină. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie şi pace în suflet. A doua oară este deja mult mai uşor să spună: „Iartă-mă”, iar a treia oară foarte uşor. Şi omul se învaţă să ceară iertare cu uşurinţă şi repede, şi i se duce apăsarea de pe inimă, şi nu mai zace pe ea piatra duşmăniei, şi în locul urii în inima lui se sălăşluieşte sfînta dragoste.

Pentru monahi, cuvîntul „iartă-mă” e cel mai însemnat, cea mai mare obligaţie. Bătrînii duhovniceşti, cărora li se încredinţau monahii spre a-i călăuzi în viaţa duhovnicească, îi învăţau în primul rînd să răspundă cu acest cuvînt la orice mustrare li s-ar fi făcut, făcînd totodată o plecăciune adîncă celui care i-ar fi mustrat.

Au fost şi oameni uimitori, care rosteau acest cuvînt chiar şi atunci cînd asupra lor cădeau cele mai ruşinoase şi nedrepte învinuiri. Erau monahi învinuiţi de curvie, care nu se dezvinovăţeau şi nu răspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le răspundeau: „Iartă-mă” cu smerenie celor care îi asupreau. După aceea, timp de mulţi ani trăiau înfieraţi cu numele de „curvar”, şi deseori doar înainte de ieşirea din această viaţă Domnul vădea nevinovăţia lor, şi se cutremurau inimile celor care îi socotiseră păcătoşi. Iată cît de mare este puterea sfintei iertări.

Aşadar, să începem postul iertînd pe toţi greşiţii noştri: pe toţi cei care ne-au jignit, care ne-au făcut daune, care ne-au amărît cu ceva. Şi în timpul postului să împlinim faţă de toţi vrăjmaşii noştri porunca Sfîntului Apostol Pavel pe care am auzit-o în Apostolul de astăzi: Nimănui cu nimic să nu fiţi datori, decît cu iubirea unuia faţă de celălalt – că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea; fiindcă poruncile: „Să nu săvîrşeşti preacurvie, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvînt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii – şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn (Rom. 13, 8-11).

A venit vremea să ne trezim din somnul nostru nesfîrşit, în care nu ne gîndim la Dumnezeu, căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut (Rom. 13, 11). Acum, după ce a trecut oarecare vreme în care am slujit Domnului, mîntuirea e mai aproape de noi decît atunci cînd de-abia păşisem pe calea vieţii creştineşti. Noaptea e pe sfîrşite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea cînd trăiam în bezna de nepătruns a necunoaşterii lui Dumnezeu, în mîndrie şi egoism. Ziua pocăinţei s-a apropiat.

Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii; să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, şi grija de trup nu o faceţi spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne învaţă Marele Post. Amin.

18 martie 1945

II. Despre făţărnicie

Mîine purcedem pe marea cale a pocăinţei şi mîntuirii, pe calea Postului Mare. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să postim: Cînd postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor (Mt. 6, 16).

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, să fugim de făţărnicie nu numai cînd postim, ci şi cînd facem milostenie: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, cînd faci milostenie, nu trîmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie întrascuns, şi Tatăl tău, Care vede într-ascuns, va răsplăti ţie (Mt. 6, 1-4).

Cît de însemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cît de important este să nu pierdem răsplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeţi, El spune că dacă săvîrşim cu făţărnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plată să aşteptăm. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepădat plata veşnică, plata cea mai mare: slava de la Tatăl Ceresc. Domnul a vorbit mult despre făţărnicie, în înfricoşătoarea Sa cuvîntare în care-i înfierează pe cărturari şi pe farisei, El le spune de multe ori: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toţi făţarnicii. Făţarnicii nici pentru părutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plată.

Dacă Domnul vorbeşte cu atîta stăruinţă despre vătămarea şi pierzania aduse de făţărnicie, înseamnă că trebuie să cugetăm: ce este făţărnicia, de unde vine ea, unde îşi are rădăcinile şi care îi sunt formele?

Formele ei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare făţărnicii, a făţărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decît această făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti.

În Sfînta Scriptură putem găsi şi alte exemple de făţărnicie. Să vă povestesc despre unul dintre ele. Împăratul David avea o căpetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul – vrăjmaşul lui, care voia să îl omoare – o altă căpetenie numită Avenir, care după moartea lui Saul s-a supus lui David şi a fost primit de el. Blînd fiind, David l-a iertat, însă Ioav, care era plin de răutate, nu a putut să-l ierte, şi odată, cînd s-a întîlnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca şi cum ar fi vrut să îl sărute prieteneşte, şi în timp ce-l săruta i-a înfipt un pumnal în pîntece.

Acestea sunt exemple ale făţărniciei celei mai mari, însă făţărnicia cunoaşte numeroase trepte: este şi făţărnicie foarte fină, pe care foarte greu o bagi de seamă. Cu toţi suntem supuşi, mai mult sau mai puţin, acestei boli sufleteşti, cu toţii ne străduim să părem oamenilor mai buni decît suntem de fapt, şi mulţi dintre noi arată o mască de cucernicie fără să aibă cucernicia în suflet.

Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu nişte morminte îngrijite pe dinafară, însă pline pe dinăuntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfinţii Părinţi cu un măr roşu şi frumos la vedere, însă pe dinăuntru ros de viermi cu desăvîrşire. Cît de exactă comparaţie! În sufletul făţarnicului nu este bunătate adevărată, nu este dragoste adevărată, însă pe dinafară el pare şi bun, şi evlavios. Iată că Domnul ne previne cu privire la această nenorocită făţărnicie. El cere ca în toate faptele noastre bune să nu fie amestecată deloc făţărnicia.

Dar cum să împlinim această poruncă a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie să cunoaştem pricinile şi rădăcinile făţărniciei. Există patima slavei deşarte, a dorinţei nesăturate de slavă, de laudă şi încuviinţare din partea oamenilor. De această patimă suferim cu toţii: tuturor ne place să fim lăudaţi, toţi năzuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie să năzuim spre ea? Cît face slava de la oameni? De ce aleargă oamenii după încuviinţarea gloatei, silindu-se în fel şi chip să fie ridicaţi în slăvi de ea?

Această patimă se vădea foarte puternic la nefericiţii de cărturari şi de farisei, pe care Domnul i-a înfierat pentru făţărnicia şi năzuinţa lor de a fi primit laudele poporului, care erau îmbinate cu dispreţ faţă de acesta: Mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care îi socoteau neştiutori, căutau fără saţ proslăvire şi preamărire.

Vedeţi ce lucru josnic? De ce să cauţi încuviinţare de la cei pe care nu-i respecţi, pe a căror părere nu dai doi bani în adîncul inimii? De ce să căutăm laudă şi slavă de la o gloată care poate să-şi arate încuviinţarea, ţipînd nebuneşte, chiar şi faţă de curvele vopsite, chiar şi faţă de oamenii lipsiţi de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forţa lor fizică sau prin alte calităţi îndoielnice?

De ce să căutăm încuviinţarea unei gloate care, pe deasupra, astăzi te preaînalţă, şi te laudă, şi te proslăveşte, iar mîine te defăima şi necinsteşte? Nu se aseamănă slava de la oameni cu fumul care se risipeşte în aer şi piere fără întîrziere? Ea n-are absolut nici o valoare.

În plus, trebuie să ştim că slava fuge de cei care o caută şi îi umbreşte deseori pe cei care n-o caută, şi o dispreţuiesc, şi nu îi dau însemnătate. Spuneţi-mi, slava cui este mai presus de slava marelui Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava şi mărirea Cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Lavrei Peşterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuvioşilor Antonie şi Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Făcătorului de minuni Nicolae – o mie şase sute, şi pînă acum slava lor nu a suferit nici o întunecare, ci pe măsură ce trece timpul ea străluceşte tot mai mult.

Aceştia au căutat vreodată slava şi lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slavă deşartă în inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, şi de aceea le-a umbrit slava dată nu de oameni, ci de Dumnezeu însuşi. Celor ce caută slava de la oameni, Însuşi Domnul Iisus Hristos le vorbeşte precum urmează: Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii? (v. In. 5, 44). Să adîncim înţelesul acestor spuse. Domnul a spus că cel ce caută slava de la oameni nu poate să creadă în Dumnezeu, fiindcă în locul Marelui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim, el şi-a făcut un idol – slava omenească, şi acestui idol se închină şi îi slujeşte. Ce poate fi mai cumplit?

Aceste cuvinte ale Domnului s-au împlinit asupra cărturarilor şi a fariseilor, care erau făţarnici pînă în adîncul fiinţei lor – în inimile lor nu era credinţă, căci dacă ar fi fost credinţă, dacă L-ar fi cinstit pe Dumnezeu şi ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut să facă această nelegiuire, cea mai groaznică dintre toate – pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevărate, adevărate sunt cuvintele lui Hristos: cine caută slava de la oameni, acela nu poate să creadă.

Iar cei ce cred din toată inima în Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste şi milostivire faţă de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din închinare adîncă în faţa tuturor poruncilor lui Hristos, sunt străini de orice slavă deşartă. Ei săvîrşesc toate faptele lor nu pentru slavă lumească, nu ca să facă pe sfinţii în chip făţarnic, ci fac binele fiindcă nu pot să nu-l facă, fiindcă despre ei a zis Hristos: Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 6). Ei flămînzesc, ei însetează fără saţ de dreptate, de bine, de pace şi de mîntuire pentru toţi, şi de aceea împlinesc toată dreptatea.

Astfel, credinţa adevărată curăţă inima de orice păcat, iar otrava slavei deşarte, dimpotrivă, este cumplit de pierzătoare. Tocmai din slava deşartă se naşte făţărnicia. Iar patima slavei deşarte este cea mai subţire, cea mai felurită, cea mai primejdioasă şi cea mai otrăvitoare dintre toate patimile, fiindcă celelalte patimi, dacă ne străduim prin propriile strădanii şi ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lăsa în pace cu timpul, însă patima slavei deşarte nu ne va părăsi niciodată: ea ne urmăreşte, se foloseşte şi de faptele noastre bune, şi de căldura rugăciunilor noastre, şi de postirea noastră, şi de înfrînarea noastră, ca să ne otrăvească cu otrava ei diavolească. Cînd nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava deşartă începe să îi şoptească la ureche: „Uite, acum eşti mai presus de ceilalţi, acum i-ai întrecut pe toţi fraţii”. El poate să nici n-o spună, ci numai s-o gîndească, însă otrava slavei deşarte i-a molipsit deja sufletul nefericit.

De această otravă scapă doar cei care au dobîndit plînsul neîncetat al inimii, întristarea necurmată pentru păcate, conştiinţa propriei păcătoşenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvînt scurt, dar adînc: „Dacă nu ai plînsul inimii, atunci ai slavă deşartă”. Cel ce nu are plîns în inimă, cel care nu trăieşte doar pentru Dumnezeu, care nu caută doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scăpa de slava deşartă.

Slava deşartă este subţire: ea nu ne părăseşte nici cînd ne rugăm în biserică, fiindcă iată ce spune un alt mare dascăl al Bisericii, Sfîntul Ioan Scărarul: „Ia aminte ca nu cumva, aflîndu-te între fraţi, să te arăţi mai drept decît ei în oarecare privinţă. Dacă vei face asta, două rele vei săvîrşi în acelaşi timp: pe fraţi îi vei răni cu rîvna ta mincinoasă, iar ţie îţi vei da negreşit prilej de semeaţă cugetare. Fii osîrduitor în sufletul tău, fără să dai în vileag asta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvînt”.

Vedeţi, aşadar, ce învăţătură adîncă ne-a dat Domnul Iisus Hristos la începutul Postului Mare, la începutul nevoinţei pocăinţei. Amintiţi-vă bine ce a spus Hristos despre făţărnicie; nu faceţi din post prilej pentru făţărnicie, de slavă deşartă. Nu vă rugaţi cu slavă deşartă, fiindcă aşa făceau cărturarii şi fariseii, pentru care au fost osîndiţi pe veci de către Domnul Iisus Hristos.

Iar pe voi, pe toţi care vă străduiţi să scăpaţi de făţărnicie, care vă temeţi ca de foc de otrava slavei deşarte, să vă păzească Domnul Dumnezeu de robia lor, să vă binecuvînteze pe calea marii pocăinţe în vremea Postului Mare. Amin.

6 martie 1949

III. A venit Postul, maica înfrînării

Cît de bine numesc sfintele cîntări postul „maică a înfrînării”! Căci, pe de o parte, nimic nu îl împinge pe om atît de mult la încălcarea întregii înţelepciuni ca îmbuibarea şi beţia, adică încălcarea postului, iar pe de alta păzirea postului ne duce la cea mai înaltă formă a întregii înţelepciuni, care e curăţia inimii.

Ştiu cît de grea este postirea în vremurile noastre, ştiu că nu totdeauna puteţi găsi mîncare de post. Ce să vă spun? Important e nu numai ce vă intră în gură, ci în primul rînd dispoziţia duhovnicească, atitudinea faţă de post: căci dacă nu aveţi mîncare de post şi sunteţi nevoiţi să mîncaţi ce puteţi găsi, Dumnezeu n-o să vă osîndească pentru asta; dar dacă veţi dispreţui postul, dacă nu veţi avea intenţia şi dorinţa de a posti, veţi fi osîndiţi de Dumnezeu, fiindcă El preţuieşte nu numai faptele noastre bune, ci şi intenţiile noastre bune. El priveşte inima noastră, şi dacă vede că suntem amărîţi fiindcă nu putem posti, ne socoate această amărăciune întru adevărat post.

De ce suntem datori să nutrim mare evlavie faţă de post? În primul rînd, fiindcă postul a fost rînduit de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a rînduit El e sfînt şi cuvintele Lui trebuie păzite din toată inima.

Pe lîngă asta, Domnul ne-a dat El însuşi pildă, postind patruzeci de zile în pustie. Şi sfinţii Lui apostoli posteau, în Faptele apostolilor citim că ei, postind şi rugîndu-se, şi-au pus mîinile peste Saul şi peste Varnava, şi aşa i-au lăsat să plece (v. Fapte 13, 2-3).

Cei care nu vor să postească, cei ce dispreţuiesc postul, care îl resping, de pildă sectanţii sau protestanţii, care postesc numai două-trei zile pe an, spun cu făţărnicie: „Trebuie să plăcem lui Dumnezeu nu prin mîncare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt făţărnicie de la un capăt la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (Mt 15, 11) – însă cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre înfierarea cugetării deşarte a fariseilor şi a cărturarilor, care dădeau o uriaşă însemnătate curăţiei dinafară, de pildă spălării mîinilor înainte de masă, dar nu se îngrijeau deloc de curăţia inimii. De asemenea, în cugetarea deşartă a potrivnicilor postului este vorba întotdeauna de aspectul lui exterior, ca şi cum postul ar fi regim alimentar!

Mulţi citează cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab în credinţă primiţi-l nu întru îndoirea gîndurilor, că unul crede să mănînce de toate, iar cel slab legume mănîncă. Cel ce mănîncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănîncă, iar cel ce nu mănîncă să nu osîndească pe cel ce mănîncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpînul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea (Rom. 14, 1-3).

Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeşte despre probleme dureroase ale vremii sale: despre păzirea exagerată de către unii a rînduielilor Vechiului Testament, în particular a deosebirii dintre „curat” şi „necurat”, precum şi despre ferirea de mîncărurile jertfite idolilor sau gustarea lor şi smintelile ce apăreau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decît numai pentru cel care gîndeşte că e ceva întinat: pentru acela, întinat este… Rău este pentru omul care mănîncă spre poticnire. Bine este să nu mănînci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (Rom. 14, 14-20). Şi în continuare Sfîntul Apostol trage concluzia că trebuie să facem totul din credinţă şi întru slava lui Dumnezeu.

În acest context, cel slab în credinţă este cel care se sminteşte, lăsîndu-se tîrît de cugetarea deşartă, nu cel care posteşte crezînd în sfinţenia postului. Pe deasupra, noi ne înfrînăm de la mîncarea de dulce nu fiindcă o socotim necurată, fiindcă tot ce a zidit pentru noi Făcătorul este curat, ci datorită poruncii privitoare la înfrînare, spre înfrînarea patimilor şi poftelor noastre, după cuvîntul aceluiaşi apostol. Şi, bineînţeles, postim pentru Domnul, întru slava lui Dumnezeu, cum ne-a şi învăţat Domnul. Dar de ce nu vor să postească sectanţii şi ceilalţi ? Să se gîndească singuri.

Din celelalte Epistole ale Apostolului Pavel putem trage concluzia că şi el ţinea post. Dau numai un exemplu. În a doua Epistolă către corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri şi pătimiri prin care a trecut în timp ce propovăduia despre Hristos, arată că s-a aflat în felurite primejdii: în osteneală şi supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate (2 Cor. 11, 27). Şi atunci, cine va cuteza să spună că Apostolul nu postea? Cine va cuteza să îi răstălmăcească vorbele, făcînd din ele o tăgăduire a postului? Dimpotrivă, el îi chema pe creştini să exerseze postirea, le arăta uriaşa însemnătae a înfrînării.

„Dar care este însemnătatea postului?” – veţi întreba. Încă din Vechiul Testament, în cartea prorocului Iona citim că Domnul Dumnezeu a osîndit la nimicire străvechiul, uriaşul şi vestitul oraş Ninive – dar înainte de înfăptuirea osîndei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vestească locuitorilor Ninivei şi să îi cheme la pocăinţă.

Ninivitenii au fost cutremuraţi de propovăduirea lui Iona; au căzut îndată pe gînduri, s-au pocăit, au hotărît să-şi schimbe viaţa păcătoasă – şi însuşi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor să petreacă trei zile în post, punînd la post chiar şi animalele. El însuşi s-a îmbrăcat în sac şi şi-a turnat cenuşă în cap, şi tot poporul a făcut la fel: trei zile au postit toţi cu post deplin şi desăvîrşit.

Ce credeţi că s-a întîmplat? Pentru acest post, pentru adînca pocăinţă Domnul a miluit oraşul Ninive şi a schimbat cumplita Sa hotărîre. Oraşul a scăpat de nimicire. Fiecare creştin poate, la rîndul său, să se mîntuiască prin post şi pocăinţă, fiindcă postul naşte aplecarea spre pocăinţă.

Mai vreau să vă amintesc că Domnul, cînd ucenicii Săi nu au putut să vindece un îndrăcit, a zis: Acest neam de draci nu iese decît cu rugăciune şi cu post (Mt. 17, 21). Vedeţi puterea postului? El izgoneşte dracii – dracii fug de post, fiindcă urăsc postul. Nu cumva se află printre noi cineva care urăşte postul, asemănîndu-se dracilor?

Cine citeşte Vieţile Sfinţilor ştie în ce chip de neurmat pentru noi posteau Cuvioşii Părinţi şi Cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mîncau de dulce, mulţi gustau doar pîine şi apă, dar trăiau o sută de ani şi mai bine, fiindcă îi ţinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, în timp ce noi nădăjduim în sprijinul mîncărurilor noastre rafinate, care, fiindcă veni vorba, sunt deseori vătămătoare pentru sănătate, pricinuind numeroase boli de stomac şi de intestine, dureri de cap, podagră şi aşa mai departe.

Aşadar, să nu se îndoiască nimeni de faptul că postul petrecut în chip plăcut lui Dumnezeu nu vătăma, ci, dimpotrivă, dă tărie şi putere trupului şi duhului. Nu puteţi posti cum posteau cuvioşii, dar puteţi păzi posturile rînduite de Biserică.

Dacă, postind, ne vom învăţa să ne înfrînăm pîntecele nesăţios, ne va fi mai simplu să ne învăţăm cu înfrînarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupeşti, din care vin cele mai multe păcate: prin înfrînarea de la mîncarea oprită în timpul postului ne călim voinţa. Şi oare sunt puţine lucrurile de la care trebuie să ne înfrînăm? Oare puţine sunt lucrurile pe care trebuie să ni le interzicem?

Aşadar, să ne binecuvînteze Domnul la nevoinţa postului care ne stă în faţă, să ne dăruiască credinţă, tărie şi răbdare. Amin.

2 martie 1952

Sfîntul Luca al Crimeei