Despre Biserică (II)

august 21, 2009 Categoria: Articole, Catehism

270. Lumea cea nouă a Bisericii e alcătuită numai din creştinii trăitori pe pămînt?

Biserica e alcătuită din obştea văzută a creştinilor, dar şi din toţi creştinii adormiţi în adevărata credinţă. Biserica este în primul rînd un aşezămînt şi o obşte văzută, pentru că Iisus Hristos, Care a întemeiat-o, S-a făcut trup, credinţa se mărturiseşte văzută, Sf. Taine sunt semne văzute, ierarhia bisericească e văzută, membrii Bisericii sunt văzuţi. «Fiţi atenţi la mine, pe care mă vedeţi», strigă Biserica, după cum se exprimă un scriitor bisericesc.
Dar Biserica cuprinde nu numai pe creştinii vii, ci şi pe cei adormiţi în dreapta credinţă, cum ne încredinţează Sf. Apostol Pavel, cînd scrie evreilor: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întîi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvîrşiţi şi de lisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sîngele stropirii, care grăieşte mai bine decît al lui Abel” (Evr. 12, 22-24).

271. Cum numeşte învăţătura ortodoxă Biserica celor de pe pămînt şi cum numeşte Biserica celor din cer?

Pe cea dintîi o numeşte Biserică luptătoare, iar pe cea de a doua, Biserică biruitoare.
Cea dintîi luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane, înfruntă răul sub toate formele şi se află pe drum, pe cînd cealaltă e biruitoare, a ajuns în patria ei şi membrii ei au căpătat premiul luptei: „cununile măririi” (II Tim. 4, 8; I Petru 5, 4). Amîndouă aceste Biserici alcătuiesc acelaşi Trup al lui Hristos. Ele sunt legate prin legătura iubirii; iar legătura iubirii se arată printr-un neîncetat schimb de bunuri duhovniceşti, de o parte şi de alta, adică rugăciunile celor vii pentru cei morţi şi mijlocirea celor adormiţi pentru cei ce sunt încă în această viaţă.

272. Cine sunt membrii Bisericii?

Membrii Bisericii de pe pămînt sau luptătoare sunt toţi cei care s-au încorporat în Hristos, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de credinţă, care singuri s-au aşezat în afară Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt drepţii şi îngerii. Unii eretici au susţinut şi susţin că numai drepţii, nu şi păcătoşii, fac parte din Biserica luptătoare. Mîntuitorul însă, printr-o seamă de pilde, ca aceea a neghinei (Matei 13, 24-39), a năvodului (Matei 13, 47-48), a ospăţului (Matei 22, 2-11), a celor zece fecioare (Matei 25, 1-13), a turmei în care sunt oi şi capre (Matei 25, 32) şi în parabola cu oaia cea rătăcită (Matei 18, 12), ne-a învăţat că şi păcătoşii fac parte din Biserică. Mîntuitorul arată chiar o grijă deosebită pentru cei păcătoşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Păcătoşii ocupă şi ei loc în Biserica Lui. Despărţirea drepţilor şi a păcătoşilor va avea loc la judecata viitoare, cînd în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu nu vor intra decît cei drepţi. Despre membrii Bisericii Mărturisirea lui Dositei zice: «Credem că membri ai Bisericii soborniceşti sunt toţi şi nu numai credincioşii, cei ce venerează adică, fără să se îndoiască, credinţa curată a Mîntuitorului Hristos, aşa cum a fost învăţată de El, de Apostoli şi de Sf. Sinoade Ecumenice. Aceştia sunt membri ai Bisericii, chiar dacă unii dintre ei ar fi vinovaţi de tot felul de păcate. Căci dacă n-ar fi membri ai Bisericii cei ce cred, dar vieţuiesc în păcate, nu ar fi judecaţi de Biserică. Fiind însă judecaţi de Biserică şi îndemnaţi la căinţă şi conduşi la calea poruncilor mîntuitoare, sunt şi se recunosc membri ai Bisericii soborniceşti, chiar de ar fi pătaţi de păcate, numai din motivul că n-au căzut în disperare şi stăruie în credinţa sobornicească şi dreaptă.

273. De ce credem în Biserică?

Credem în Biserică pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sf. Duh şi pentru că ea nu greşeşte, fiind infailibilă. Credem în ea şi pentru frumuseţea şi înălţimea scopurilor pe care ea le urmăreşte: acela de a ne pregăti pentru mîntuire şi acela de a ne mijloci această mîntuire. Viaţa Bisericii este, în întregime, o activitate încordată şi o luptă pentru mîntuire, cum ne mărturisesc Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie: „Luaţi Duh Sfînt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, ne spune Mîntuitorul (Ioan 20, 22-23). Sf. Ciprian susţine că în afară de Biserică nu e mîntuire şi că cine n-are Biserică de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată.

274. De ce se numeşte Biserica „una”?

Pentru că Mîntuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur cap, pe Iisus Hristos, pentru că ea este înfăţişată ca singură mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evr. 3, 6; 10, 21), ca Trupul unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). „Mă rog… ca toţi să fie una; Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una… Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime” (Ioan 17, 20-23). Sf. Apostol Pavel spune efesenilor că ei sunt „un trup şi un duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efes. 4, 4-5). E o unitate mai presus de fire, pe care Mîntuitorul o aseamănă cu unitatea dintre tulpină viţei şi mlădiţe: „Eu sunt tulpina viţei, voi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Biserica este una prin credinţă, viaţă duhovnicească, cult şi conducere. Sf. Părinţi mărturisesc fără încetare unitatea Bisericii. Sf. Ciprian spune că unitatea Bisericii a fost preînchipuită de corabia lui Noe, de femeia Rahab şi de cămaşa cea necusută a lui Hristos. Păstorul lui Herma susţine că, deoarece e o singură pecete a darului Duhului Sfînt, o singură cugetare, o singură minte, o singură credinţă şi o singură dragoste, clădirea turnului, adică a Bisericii, are o singură culoare: ca a soarelui. Sf. Irineu arată că Biserica păzeşte propovăduirea şi credinţa «că şi cum ar locui o singură casă, crede acestora ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi le predică, le învaţă şi le predă armonic, ca şi cum ar avea o singură gură».
Învăţătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică a vremii sale: «După cum această pîine frîntă era răspîndită pe munţi şi coline şi, fiind adunată, a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pămîntului în împărăţia Ta». E un singur Tată, e un singur Cuvînt, e un singur Duh Sfînt, e o singură mama Fecioară pe care «Mie-mi place s-o numesc Biserică», zice Clement Alexandrinul. «E un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică» zice Sf. Ciprian. «E o singură credinţă, un singur Hristos, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Domn Iisus Hristos, Fiul Său, şi un singur Duh Sfînt», zice Rufin.

275. Dacă Biserica este una, de ce, totuşi, partea ei văzută are mai multe căpetenii, în persoana episcopilor eparhioţi?

Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora cîte un episcop, ca urmaş al lor. Aceşti episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părţi alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decît slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvîntul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Acelaşi Sf. Apostol înfăţişează astfel rolul sau cînd scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… Altă temelie nimeni nu poate să pună, decît cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).

276. Despărţirea Bisericii apusene de cea răsăriteană n-a adus şi ruperea unităţii Bisericii?

Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se smulg de la sînul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricît de multe şi mari ar fi, nu pot desfiinţa Biserica cea una, pentru că ea este strîns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.

277. De ce se numeşte Biserica „sfîntă”?

Biserica se numeşte sfîntă, pentru că sfînt este Capul ei, Mîntuitorul Iisus Hristos, pentru că sfinte sunt mijloacele mîntuirii, Duhul Sfînt, Care sălăşluieşte în Biserică pînă la sfîrşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e sfinţenia însăşi. Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvînt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavînd întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfîntă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27). Sf. Irineu scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfînt şi unde e Duhul Sfînt acolo e şi Biserica şi tot harul». «Biserica e fără pată şi fără zbîrcitură» , zice Rufin. Bisericile, grăieşte Origen, «sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2, 15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti».

278. Poate fi Biserica sfîntă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?

Păcătoşii n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, încît despre nici unul nu se poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eccl. 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Însuşi Apostolul Pavel a spus despre sine că e cel dintîi dintre păcătoşi (I Tim. 1,15).
Mîntuitorul a asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu ţărîna care cuprinde şi grîu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi cei ce n-au haină de nuntă (Matei 22, 9-14), şi abia la sfîrşitul veacurilor se va alege grîul de neghină, peştii buni de cei răi, cei ce au haină de nuntă de cei fără o astfel de haină. Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc şi vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are şi membre de cinste şi membre de necinste (I Cor. 12, 22-24). Aşadar, e cu neputinţă ca toţi membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este tocmai de a-i sfinţi pe toţi, prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin această misiune şi prin aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfîntă, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei.

279. De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?

Biserică „sobornicească” înseamnă întîi o Biserică răspîndită în toată lumea, cuprinzînd pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mîntuitorului: „Mergînd învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28, 19).
Sf. Apostol Pavel spune galatenilor şi colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3, 28).
Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu fiecare membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine, avînd să se pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica „sobornicească” are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă” (dreptmăritoare), ceea ce înseamnă unitatea în învăţătură şi conducere, ca legătură ce uneşte Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim cuvîntul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde este Hristos acolo este Biserica sobornicească».
Nimeni n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii, ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se numeşte sobornicească, zice el, pentru că ea este în toată lumea, de la o margine a pămîntului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte şi fără greşeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute şi nevăzute, cereşti şi pămînteşti; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducător şi conduşi, învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru că ea tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de păcate săvîrşite de suflet şi de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuţi, oricum s-ar numi, în fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri duhovniceşti».

280. De ce se numeşte Biserica „apostolească”?

Biserica se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mîntuitorul pe temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspîndită în lume şi organizată de către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfînt care este în ea de la Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de Iisus Hristos (Ioan 14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile Sfîntului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului neîntreruptă de la aceştia pînă astăzi, succesiune numită apostolică.
Apostolicitatea Bisericii e mărturisită atît de Sf. Scriptură cît şi de Sf. Tradiţie. Sf.Apostol Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi lisus Hristos, întru care toată zidirea bine alcătuită creşte, întru locaş sfînt, în Domnul” (Efes. 2, 19-21). Acelaşi Apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină pe Sf. Apostoli. El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Tot Sf. Apostol Pavel spune lui Tit: „De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10).
Apostolii, zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile. Ei au pus din plin, ca într-un depozit bogat să ia din ea băutura vieţii. Ei au transmis tradiţia acelora cărora le încredinţau bisericile.
Sf. Irineu atrage atenţia asupra celor care au şi care n-au succesiunea apostolică: «Trebuie supunere către cei care sunt presbiteri în Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli, cum am arătat. Aceştia, odată cu succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul sigur al adevărului. Ceilalţi însă, care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care şi-o adună de oriunde, trebuie bănuiţi». Tertulian, bun cunoscător şi susţinător al succesiunii apostolice şi duşman neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc apostolice, ca urmaşe ale Bisericilor apostolice”¦ Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea care vine de la Apostoli, din care sunt toate. Astfel toate sunt din prima şi sunt apostolice, în măsura în care toate-şi arată unitatea cu una singură».

281. Ce aşezămînt are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?

Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească.

282. Ce obîrşie are ierarhia bisericească?

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9, 10). Aceasta, după ce a chemat pe cei 12 Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin Duhul Sfînt şi prin ei urmaţilor acestora în Taina Hirotoniei (Ioan 20, 21-23), pentru mîntuirea oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-i în acest sens cu toată puterea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi, apoi, urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel (Evr. 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvîrşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, spre zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).
Comunitatea Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, „împreună slujitori sau lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9).

283. Cîte trepte are ierarhia bisericească?

Ierarhia bisericească are trei trepte: diaconi (Fapte 6, 3-6; I Tim. 3, 8-12), preoţi (Fapte 14, 23; 15, 2, 4, 6, 22-23; 20, 17; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5) şi episcopi (Fapte 20, 28; I Tim. 3, 1-7), legaţi între ei, dar deosebiţi unii de alţii. Aceste trei trepte sunt mărturisite atît de Sf. Scriptură, cît şi de Sf. Tradiţie. Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi (Fapte 6, 3-6), iar Sf. Apostol Pavel pomeneşte des de ei şi le da îndrumări ca în Scrisoarea I către Timotei (3, 8, 12). Sf. Pavel şi Sf. Barnaba hirotonesc preoţi prin cetăţi (Fapte 14, 23); Sf. Apostol Pavel aşează episcopi: pe Timotei în Efes şi pe Tit în Creta (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6; Tit l, 5). Numirea de episcop (supraveghetor) şi aceea de presbiter (bătrîn) erau, la început, egale şi se întrebuinţau una în locul celeilalte. Aşa se numesc episcopii şi presbiterii din Efes şi Filipi (Fapte 20, 28; Filip. 1,1). Dar gradele lor nu erau egale şi în lucrarea lor. Deosebire între episcop şi presbiter se vede limpede în Epistola I către Timotei, unde se spune că Timotei avea, ca episcop, drepturi mai mari decît presbiterii: de a supraveghea cultul, învăţătura (II Tim. 2, 2), de a administra averea bisericească, de a conduce Biserica (I Tim. 5, 1-2, 14-20), de a hirotoni preoţi (I Tim. 3, 1-10; 5, 22), de a distinge pe preoţii vrednici şi de a pedepsi pe cei nevrednici (I Tim. 5, 17, 19, 20). Amestecul termenilor de episcop şi presbiter se datoreşte faptului că episcopii erau şi bătrîni (presbiteri), iar presbiterii (bătrînii) erau şi supraveghetori (episcopi). Presbiterii sunt urmaşii celor 70 de ucenici (Luca 10, 1), ajutători şi delegaţi ai episcopilor în săvîrşirea misiunii lor în Biserică.
Cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sunt legate între ele prin acelaşi har al preoţiei, după cuvîntul Sf. Apostol Pavel către Timotei: „Nu fi nepăsător făţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin Proorocie, cu punerea mîinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6).
Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Policarp şi alţii mărturisesc cele trei trepte ale ierarhiei şi susţin că fără aceasta nu este Biserică.

284. Care e cea mai mare autoritate în Biserică?

Cea mai mare autoritate în Biserică sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli, despre care Sf. Pavel zice în Scrisoarea I către Corinteni (12, 28): „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întîi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe învăţători…”. Fericitul Teodoret al Cirului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune că «pe cei ce se numesc acum episcopi, îi numeau atunci Apostoli, cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor numiţi odinioară Apostoli». Sf. Ciprian susţine că fără episcop nu e Biserică. Episcopul este centrul puterii duhovniceşti şi capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii dintr-o parte a creştinătăţii, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe.