Despre Biserică (I)

august 17, 2009 Categoria: Articole, Catehism

256. Care este articolul IX din Simbolul Credinţei?

Acest articol este:
„Şi într-una sfîntă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

257. Ce ne învaţă acest articol?

Acest articol ne învaţă să credem în Sf. Biserică, pe care ne-o înfăţişează ca fiind una, sfîntă, sobornicească şi apostolească.

258. De ce să credem şi în Biserică? Nu ne este de ajuns credinţa în cele trei persoane ale Sfintei Treimi?

Credem şi în Biserică, fiindcă ea este, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, „Trupul lui Hristos si plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23), avînd deci într-însa pe Hristos şi pe Duhul Sfînt, cu misiunea de a continua însăşi lucrarea lui Hristos în lume (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-16; Marcu 10, 45), propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, împărtăşind harul dumnezeiesc şi conducînd spre mîntuire pe cei care îi aparţin.

259. Ce este Biserica?

a) Ca aşezămînt sfînt, Biserica este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă şi lucrarea Duhului Sfînt, spre sfinţirea şi mîntuirea oamenilor;
b) Biserica este acel locaş sfînt, public al creştinilor, ale cărui începuturi le avem chiar de la Mîntuitorul (foişorul de sus, în care a avut loc Cina cea de Taină, Luca 22, 12 şi urm.) şi Sfinţii Săi Apostoli (Fapte 1, 13-14; 2, 1; 10, 9; 20, 7-8), în care este preamărit Dumnezeu, săvîrşindu-se Sfînta Liturghie, precum şi toate Tainele, slujbele, rugăciunile cultului public, şi multe dintre ierurgii, şi în care adunîndu-se credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi de adevărurile şi darurile mîntuirii ce li se mijlocesc de episcopul şi preoţii Bisericii. Biserica creştină ca lăcaş de cult implică cu necesitate locul prea sfînt în care Se jertfeşte în continuare, dar nesîngeros, Hristos pentru mîntuirea noastră (Sfînta Euharistie) prin lucrarea Duhului Sfînt, prezent în Biserică, dar Care coboară şi de sus la invocarea episcopului sau preotului în Tainele Bisericii.
Termenul de biserică – lăcaş de închinare implică în mod necesar pe cel de Biserică ca aÈ™ezămînt şi instituţie sfîntă pentru mîntuirea noastră, adică pe cel de comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Şi acestea două, la rîndul lor, implică prezenţa şi lucrarea lui Hristos în Biserică. Căci, la fel cu Sfîntul Apostol Pavel, şi creştinii de astăzi, cînd rostesc în diferitele lor limbi cuvîntul biserică, subînţeleg prezenţa şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos în ea, fie că vorbesc de locaşul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeaşi credinţă, fie de largă şi continuă comunitate bisericească.
Hristos este prezent în comunitatea bisericească, în Biserica care este trup al Său, pentru că Se aduce jertfă în locaşurile bisericeşti şi Se împărtăşeşte în ele, prin Trupul şi Sîngele Său jertfite (Sf. Euharistie) şi prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunităţii din fiecare locaş.

260. Cine face parte din Biserică?

Din Biserică fac parte toţi cei uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se împărtăşesc din aceleaşi Sf. Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. Ea cuprinde de asemenea şi pe fiinţele spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt nevăzute, adică pe sfinţii îngeri, precum şi pe toţi drepţii adormiţi în Domnul.

261. Cînd a întemeiat Mîntuitorul Biserica Sa?

Mîntuitorul a întemeiat Biserica prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din morţi, şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu în a cincizecea zi după Înviere, la Cincizecime sau Rusalii, cînd Apostolilor, investiţi acum, în mod distinct, cu toată puterea Duhului Sfînt (Fapte 2, 1-4), li s-au adăugat toţi cei care, „simţindu-se pătrunşi la inimă de puterea Duhului la predica Apostolilor s-au convertit şi s-au botezat, primind darul Sfîntului Duh. Şi aceştia au fost ca la trei mii de suflete, stăruind „în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 37, 38, 41, 42). Din ziua Cincizecimii Biserica apare, deci, ca o comunitate de credincioşi organizată cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Desigur, o Biserică în înţeles larg, ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, a existat şi în Vechiul Testament.

262. Cum înfăţişează Descoperirea dumnezeiască legătura dintre Hristos şi Biserica Sa?

Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mîntuitorul este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „… şi L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23); „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întîiul-Născut din morţi, ca să fie El cel dintîi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, făcînd pace prin El, prin sîngele crucii Sale” (Col. 1, 18-20). Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresîndu-se romanilor şi corintenilor, prezintă Biserica în calitatea ei de comunitate concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu multe mădulare, fiecare dintre acestea avîndu-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, şi avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat…” (Rom. 12, 4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup, subliniază Sfîntul Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (I Cor. 12, 25). Sf. Tradiţie susţine şi ea de la început ca Hristos e capul Bisericii, iar aceasta, trupul Lui.

263. Ce înseamnă cuvintele „Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”?

„Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”, căruia Sf. Părinţi îi spun şi „Trupul tainic al Domnului”, este semnul văzut al mîntuirii noastre, adică al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat naştere prin întruparea lui Hristos. Avînd pe Hristos, adică pe Dumnezeu drept cap, Biserica nu poate garanta şi înfăptui mîntuirea oamenilor, decît dacă este cu adevărat trupul lui Hristos. Biserica e dumnezeiască şi omenească, asemenea lui Iisus Hristos, Care a fost Dumnezeu şi om. De aceea, ea este o prelungire tainică a întrupării Domnului, ea conţine viaţa Mîntuitorului. Hristos S-a răstignit pentru noi cu trupul, pentru că prin învierea în veac „să ridice steagul” (Isaia 5, 26), pentru sfinţii şi credincioşii Săi, fie la iudei, fie la păgîni, într-un singur trup al Bisericii Sale.

264. Cum prelungeşte Biserica întruparea Mîntuitorului?

Biserica prelungeşte întruparea Mîntuitorului prin neîntrerupta prezenţă a lui Hristos în sînul ei şi prin lucrarea Sf. Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16). În calitatea lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica, iar Duhul Sfînt, ca „Domnul de viaţă făcătorul, o însufleţeşte. Asemenea Mîntuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfînt, are o constituţie teandrică, adică divino-umană.
Este văzută ca comunitate concretă de credincioşi, dar nevăzută. Nevăzută este comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfînt care însufleţeşte Biserica, începînd de la Cincizecime, adică plenitudinea harului dumnezeiesc care este în ea, împărtăşindu-se prin Sfintele Taine. Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Silindu-vă a păzi unitatea Duhului întru legătura Păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4, 3-4). Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfînt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup».

265. Cum ne facem membri ai Trupului tainic al Domnului, adică ai Bisericii?

Devenim membri ai Bisericii prin harul Sf. Taine, îndeosebi prin Sf. Botez, Taina Mirungerii şi Sf. Împărtăşanie. Prin Sf. Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare ale Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina Mirungerii, nou-botezatul primeşte mulţime de daruri pentru întărirea şi creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar prin Sfînta Împărtăşanie se realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El începută în Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor Mîntuitorului: „Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu întru Mine petrece şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Tîlcuind aceste cuvinte, Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, trupeşte şi duhovniceşte, pe Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu Tatăl… am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate». «Dacă vrei să înţelegi trupul lui Hristos ascultă pe Apostol, care zice credincioşilor: „voi însă sunteţi trupul şi mădularele lui Hristos” (I Cor. 12, 27). Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi mădularele lui Hristos, taina voastră e aşezată pe masa Domnului: primiţi taina voastră. Răspundeţi „Amin” la ceea ce sunteţi şi răspunzînd subscrieţi. Căci auzi: „Trupul lui Hristos” şi răspunzi: „Amin”. Fii mădular al trupului lui Hristos, pentru că Aminul să fie adevărat».
„Credincioşii cunosc trupul lui Hristos, dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă vor să traiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decît trupul lui Hristos… O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască are unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu».
Numai prin toate aceste trei Taine, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, omul se încorporează deplin în Hristos, devenind mădular al Trupului Său, Biserica şi obţine calitatea plenară de creştin.

266. Ce alte nume se mai dau Bisericii?

Biserica mai este numită „Ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel efesenilor: „(Voi) sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, în Care toată zidirea bine alcătuită creşte întru locaş sfînt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).
Sf. Scriptură foloseşte des cuvîntul „a zidi” în înţelesul că puterea credinţei şi a dragostei va înălţa clădirea, adică obştea cea mare a creştinilor. „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, zice Mîntuitorul (Matei 16, 18). Iar Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvîrşirea sfinţilor la lucrul slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos; pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinînd adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 11-15). Într-una din vedeniile sale, Păstorul lui Herma arată minunata zidire făcută de îngeri, a unui uriaş trup, care e Biserica alcătuită din pietre felurite: clerici şi credincioşi.
Uneori Biserica e înfăţişată ca „mireasă” a lui Hristos. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). În scrisoarea către efeseni se vorbeşte de taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica (5, 32). Apocalipsa preamăreşte Ierusalimul cel ceresc ca pe mireasa Mielului (21, 2, 9; 22, 17). Origen, Sf. Ipolit şi, după ei, toţi Sf. Părinţi lămuresc că «Mirele şi mireasa din Cîntarea Căntărilor sunt Hristos şi Biserica».

267. Cum se înfăţişează Biserica în calitatea ei de zidire nouă şi de mireasă a lui Hristos?

Ea se înfăţişează ca un „cer nou şi pămînt nou”, cum au văzut Isaia (65, 17); Petru (II Petru 3, 13) şi Apocalipsa (21, 1). Biserica e, deci, o lume nouă. Sf. Grigorie de Nissa ne descrie înaripat acest lucru într-una din Omiliile sale la Cîntarea Cîntărilor: «Întemeierea Bisericii este o nouă zidire a lumii. În ea, după cuvîntul proorocului (Isaia 65, 17), se zideşte şi un cer nou, care e tăria credinţei în Hristos, cum zice Pavel (I Tim. 3, 15), şi se pregăteşte şi un pămînt nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, şi se formează un alt om reînnoit prin naşterea cea de sus, după chipul Celui Care l-a zidit. Şi firea luminătorilor este alta. Despre ei se zice: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14) şi: „între aceştia voi străluciţi ca luminătorii în lume” (Filip. 2, 15). Şi sunt multe stele care răsar pe cerul credinţei. Nu e de mirare că sunt o mulţime de stele numărate şi numite de Dumnezeu în această lume nouă. Făcătorul unor asemenea stele zice că numele lor au fost scrise în ceruri. În adevăr am auzit pe Făcătorul zidirii celei noi vorbind astfel către luminătorii săi: „Numele voastre au fost înscrise în ceruri” (Luca 10, 20). Frumuseţea deosebită în zidirea cea nouă este nu numai o mulţime de stele făcute în ea de Cuvîntul, dar sunt şi mulţi, sori care luminează lumea prin razele faptelor bune. Iisus Hristos, Făcătorul unor asemenea sori, vorbeşte astfel: „Lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor” (Matei 5, 16). Şi: „Atunci drepţii vor lumina ca soarele” (Matei 13, 43). După cum cel care privind la lumea ce cade sub simţuri şi cugetînd la înţelepciunea vădită în frumuseţea lucrurilor, îşi dă seama prin cele văzute de frumuseţea cea nevăzută şi de izvorul înţelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot aşa, cel care priveşte la această lume nouă a întemeierii Bisericii vede în ea pe Cel ce este şi devine totul în toate.

268. Ce legătură are această lume nouă, ca Trup tainic al Domnului, cu Trupul cu care Mîntuitorul a trăit pe pămînt?

Biserica prelungeşte întruparea Mîntuitorului atît prin faptul că Hristos e capul ei, cît şi prin lucrarea neîntreruptă a Sf. Duh în ea. Trupul Mîntuitorului e prezent în Biserică cu fiecare Sfîntă Euharistie sau Împărtăşanie. Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Ioan Gură de Aur şi alţi Părinţi susţin că Trupul euharistic e trupul lui Iisus Hristos Cel răstignit, biciuit, însîngerat, străpuns cu lancea şi dînd întregii lumi izvoare mîntuitoare de sînge şi apă. Noi ne unim cu Hristos nu numai prin credinţă, ci şi în chip real. Deşi înălţat cu Trupul la cer şi stînd de-a dreapta Tatălui, în Sf. Treime, Mîntuitorul e de faţă, cu Trupul Său, şi în Biserică, prin prefacerea pîinii şi a vinului în Trupul şi Sîngele Său. Deci în Trupul tainic al Domnului se află Trupul omenesc al Mîntuitorului. Tăria şi veşnicia celui dintîi sunt asigurate de prezenţa celui de-al doilea.

269. Ce fapte adeveresc prezenţa Mîntuitorului în Biserică?

Mîntuitorul continuă să exercite şi să susţină, în Biserica Sa, cele trei puteri sau slujiri ale Sale, prin care a lucrat mîntuirea noastră pe pămînt: învăţătorească, arhierească şi împărătească. De altfel, cele trei slujiri sunt legate în mod firesc de Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră.
În calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine jertfă în continuare; Învăţătorul care Îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mîntuirea în Sine; şi Împăratul, Conducătorul nostru suprem spre mîntuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste slujiri şi să le continue pentru mîntuirea noastră, organele văzute sfinţite ale Arhiereului nevăzut Hristos fiind Apostolii şi urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii.
Puterea de a învăţa a fost dată Bisericii prin porunca Mîntuitorului dată Apostolilor: „Mergînd învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Strîns legat de această putere este darul Bisericii de a nu greşi în învăţătura ei, pentru că Biserica este „stîlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15). Acest dar, numit şi darul infailibilităţii, decurge din prezenţa Duhului Sfînt în ea şi se manifestă în chip ordinar prin puterea harică a episcopatului în totalitatea lui, fie că reprezintă Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă consensul Bisericii împrăştiate. Darul acesta se manifestă însă numai cînd e vorba de învăţături dogmatice şi morale. Biserica a luptat mult pentru a-şi apăra atît autoritatea învăţătorească, cît şi învăţătura însăşi. «Dacă, zice Tertulian, Domnul Iisus Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie primiţi alţi predicatori decît cei rînduiţi de Hristos».
Puterea arhierească sau sfinţitoare a fost dată de Mîntuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le spune la prima întîlnire de după Înviere: „Luaţi Duh Sfînt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Puterea sfinţitoare se revarsă în Biserică prin ierarhia care-şi are începutul de la Sf. Apostoli (I Tim. 3, 1-16). Miezul puterii sfinţitoare a Bisericii stă în aducerea Jertfei Euharistice, în care Mîntuitorul Însuşi, ca Arhiereu, Se aduce ca jertfă fără de sînge şi îndeamnă pe ucenici: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Prin puterea sfinţitoare se săvîrşesc Sf. Taine, începînd cu Botezul, pe care Mîntuitorul îl aşează deodată cu slujirea învăţătorească (Matei 28, 19).
Puterea împărătească sau de conducere a fost dată Bisericii de Mîntuitorul prin Sf. Apostoli, cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).