Despre Duhul Sfînt (II)

mai 26, 2009 Categoria: Articole, Catehism

238. Harul este numai al Duhului Sfînt, sau şi al celorlalalte persoane dumnezeieşti?

Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos Îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1, 3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucît Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru ca uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfînt.

239. Este un singur har, sau sunt mai multe?

Harul mîntuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lîngă lucrarea de mîntuire, – sau tocmai întrucît o împlineşte pe aceea, – şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogaţie nesfîrşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cît poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.

240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?

Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dîndu-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvînt aparte: harisme, deşi cu acest cuvînt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspîndirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în I Corinteni, cap. 12. Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.
Iar ca „roade ale Duhului” pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor” (Gal. 5, 22).

241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfînt?

Da. Darurile şi roadele Sfîntului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfîrşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfînt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfînt sau har are nesfîrşite numiri. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, cînd mă gîndesc la bogaţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvîrşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli».
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire. Cînd ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămîne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încît fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pămîntul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi cînd nu S-ar împărtăşi decît aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucura toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură».
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri”, dar toate „după harul care ne este dat nouă” şi înşiră o seamă dintre ele, punînd întîi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sîrguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă îmiparte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5, 9).

242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el Însuşi Duhul Sfînt lucrează în noi mîntuirea, oare s-ar putea mîntui omul şi fără de har?

Nu, omul nu se poate mîntui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3, 5). Harul pune începutul mîntuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale.
Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mîntuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mîntuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încît să se sfinţească prin ele şi să se mîntuiască. Omul are libertatea de a face binele şi cîtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mîntuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mîntuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mîntuirii. Sf.Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mîntuire şi dacă mîntuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mîntuirii noastre?

Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mîntuirea noastra, totuşi el nu ne poate mîntui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mîntuire.
În acest caz, dacă unii nu se mîntuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rînduire).
După această învăţătură, Dumnezeu a hotărît din veci să mîntuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărît să-i mîntuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-i dă.

244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, cei din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin har, totuşi atîrnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mîntuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni după faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mîntui şi pe cei ce se vor pierde? Daca-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mîntui, şi cei pe care-i ştie că se vor mîntui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mîntui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mîntui, se vor mîntui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rînduiţi de Dumnezeu la mîntuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintîi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atîrnă că Dumnezeu i-a rînduit pe unii din veci spre mîntuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de bună placere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înaintea-rînduire a lui Dumnezeu atîrnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărîrea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărît să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29).

246. Dacă harul face începutul mîntuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrîureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii?

Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotarăscă pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertaţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărată libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano-Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate cîştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămîn. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfînta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atîrna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mîntuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19).
În Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar cînd le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voinţă nu ne putem mîntui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tîlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătînd astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogaţia».

247. Chiar şi atunci cînd omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adînc de har, conlucrează el liber cu harul?

Da, chiar şi atunci. Cît de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit. De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mîntuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încît acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mîntuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mîntuire trebuie sî conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-l mîntuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat” (II Ioan 1, 8). Mîntuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină pînă la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (I Tes. 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mîntuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.

248. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mîntuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mîntuiască?

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov 2, 24), sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26).
S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mîntuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Cînd Sf. Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrînd să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi, deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a cîştigat acest har, că se pot mîntui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgîni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rînd Legea lui Moise ca să se mîntuiască. Acestora le spune Sf.Apostol Pavel că noi ne mîntuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mîntuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului… pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptîndu-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rom. 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvîrşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mîntuire, că de ar avea cineva credinţă cît să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire” (Gal. 5, 6). Şi tot el spune: „… prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvînt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 13-14).

249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mîntuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mîntuirea?

Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mîntuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mîntuire, ca la un contract de vînzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvîrşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.
Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lîngă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţinduse de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.

250. Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvîrşim viaţa cea întru Hristos, pînă unde poate ajunge această desăvîrşire şi în ce constă ea?

Putem propăşi în viaţa în Hristos „pînă ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri…” (Efes. 4, 13-14).
Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvîrşirii, sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte şi se desăvîrşeşte prin harul Duhului sau prin Duhul, ea se numeşte viaţă duhovnicească.

251. Cînd are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?

Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, cînd primim harul mîntuitor al Duhului Sfînt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în omorîrea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi cîţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?…” „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului…” „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 6, 3, 6, 11).
Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămînerii în el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decît dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze.
Prin îndreptare, se desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

252. În ce constă pruncia duhovnicească?

E starea ce urmează îndată după naşterea omului cel nou. Pe acest om nu-l mai stăpîneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpînd în cele bune, ca un om scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va ajuta însă ca să cîştige şi aceste deprinderi.

253. În ce constă creşterea duhovnicească?

În străduinţa de a săvîrşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvîrşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvîrşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încît nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gîndul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţînd păcatul prin Cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă». Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvîrşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpînire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucît, luînd puterea lucrării, nu săvîrşeşte lucrul». «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez».
Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf. Diadoh al Foticeii astfel: «Cînd cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămîne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfînt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămîn de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfînta Lumină, printr-o simţire adîncă, toate mădularele inimii».

254. Care este rezultatul acestei creşteri?

Am spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de cînd s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi” (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se cîştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi regulate sau virtuţi.

255. În ce constă sfinţenia?

Ea constă într-o astfel de întărire a omului în bine, prin virtuţi, încît să nu mai săvîrşească nici o faptă rea şi nici măcar în gînd să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Cînd a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea cu Dumnezeu.
În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adîncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminăndu-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfînt şi acolo e şi Hristos, în omul sfînt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos. Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvîrşeşte în vecii vecilor.
Iată cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Cînd vom începe, însă, să împlinim cu rîvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminînd toate simţurile noastre printr-o adîncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorîm gînduri duhovniceşti, nu după trup».
«Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfînt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covîrşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintîi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălînd orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemanarea”. Deci, cînd începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfîntului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemanarea… înflorind o virtute prin alta şi înăltînd chipul sufletului din strălucire în strălucire… căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintînd după o măsură şi o rînduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate cîştiga cineva pînă ce nu va fi luminat de Duhul Sfînt. Şi pînă a primi mintea lui în chip desăvîrşit asemanarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvîrşită… Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decît numai dragostea».