Despre Dumnezeu Fiul (IV)

februarie 26, 2009 Categoria: Anunturi, Catehism

194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?

Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat”.

195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?

După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mîntuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mîntuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întîi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mîntuiască.

196. Cînd a început Iisus lucrarea de mîntuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mîntuitoare?

Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mîntuit. Totuşi mîntuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbăvită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdîndu-le pe toate acestea cu tărie pînă la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.
Aşadar, mîntuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se cîştigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tîlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi Împăratul cerurilor: din moment ce a coborît în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrînte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat».

197. De ce „S-a răstignit (Domnul) pentru noi”?

În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei morţii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rînduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cît toţi oamenii şi chiar mai mult decît toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decît viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfa de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor întinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsînd un sînge mai de preţ decît al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărînd prin el pe oameni de toate păcatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile.
Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, cîştigînd de fapt mîntuirea noastră.
„Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor, şi a dobîndit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sîngele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cît mai vîrtos sîngele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mîntuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sîngele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pămînt (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărîse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întîmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărîrea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut că adevărata şi hotărîrea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rînd Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvîntătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atît de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cît de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi».

198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?

Pentru mai multe pricini. Însemnăm cîteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătînd că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cîrtire, să fie mai îndelungată şi ca sîngele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osîndiţi cei mai mari tîlhari. Prin aceasta s-a arătat pînă unde coborîse ticăloşia noastră, încît am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încît am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cît de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de cîte ori ne gîndim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa cînd noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întîlnit cea mai urîtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl pînă la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpînirea lui».

199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cît se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gîndul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişînd şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mîntuit prin ea de ele şi să o slăvim.
Nu te gîndeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne cîştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sîngele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. „Că de cîte ori veţi mînca pîinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi pînă cînd va veni” (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gîndi fără să-L vedem răstignit pe cruce.
Iar la Cruce ne gîndim, tocmai pentru că ne gîndim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gîndi la ea decît văzînd cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună cu El (Matei 24, 30), cînd va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cît au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

200. Mai sunt şi alte locuri în Sfînta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „Cuvîntul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mîntuim, puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decît numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorît, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrînări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El. Sfînta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrînte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorît vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de cîte ori facem semnul ei, ne gîndim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întîlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpînd peretele din mijloc al despărţiturii,… ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amîndoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorînd prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, făcînd pace prin El, prin sîngele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).
„Ştergînd zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rînduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcînd (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi 15).
Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1).
Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.
Crucea e semnul T care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).
Mîntuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sî vinî după Mine să se Lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rînd de crucea din suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gîndindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gîndul, să-l facă şi cu mîna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?

201. De ce s-au pus în Simbol cuvintele: „În zilele lui Ponţiu Pilat”?

Ponţiu Pilat nu era o persoană particulară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-l în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întîmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe.
Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poarta întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rînd, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cît de jos ajunseseră legile şi orînduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aştepta El de la nişte răufăcători de rînd?

202. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: „şi a pătimit”, odată ce s-a spus că „Sa răstignit”?

Cuvintele „şi a patimit” arată încă o dată ca Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pînă la moarte. Dar a patimit numai cu trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup».

203. Alt înţeles nu mai au cuvintele „şi a patimit”?

Da. Iată şi acest înţeles: Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră şi păcatele ei, a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mîncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească. Dar din potolirea trebuinţei de mîncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cît cerea trebuinţa, respingînd toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte şi de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi durerea pînă la capătul ei, adică pînă la moarte. El ştia ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărît să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdînd durerea pînă la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdînd pînă la moarte, a învins frica de moarte şi însăşi moartea, în firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat».
Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toată firea noastră era stăpînită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpînirii era plăcerea, care, luîndu-şi începutul într-o neascultare, se menţinea de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moarte, ca osîndă peste fire. Dar Domnul, făcîndu-Se om şi neprimind ca obîrşie a naşterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, „“ pentru care a fost adusă peste fire osînda cuvenită a morţii „“, ci primind cu voie, după fire, osînda cuvenită a morţii în însuşirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morţii, nemaiavînd aceasta în El rostul de osîndă a firii, ci a păcatului. Iar cînd moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieţii veşnice». Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în căutarea plăcerii, şi tot prin durere a desfiinţat moartea.

204. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele „şi S-a îngropat”. Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a răstignit?

Prin aceste cuvinte se arată mai întîi că Iisus a murit cu adevărat. „Încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormînt.
În al doilea rînd, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormîntul gol ca o dovadă chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor, care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunată a mormîntului e dovadă a Învierii.

205. Unde a fost sufletului Domnului în timpul cît trupul Lui a stat în mormînt?

Sufletul Lui s-a coborît la iad (Efes. 4, 9; I Petru 3,19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nu se mai arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberînd de acolo pe drepţii din vechiul Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărîmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborînd la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cît au fost pe pămînt, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din I Petru 3, 18-20: „Căci şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorît fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorît şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultate altădată, cînd îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mîntuit prin apă”. Dintre Sf. Părinţi vorbeşte clar despre coborîrea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborît în cele ce sunt pămînt şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au căzut în El. Şi au crezut în El toţi care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, căror li s-au iertat păcatele ca şi nouă». Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnzeit se coboară la iad, precum a răsărit celor de pe pămînt soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pămînt, în întunericul şi umbra morţii; că precum a predicat celor de pe pămînt pace… devenind celor credincioşi cauză a mîntuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad».

206. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întîmplat în timpul morţii?

Ea a rămas unită cu trupul în mormînt şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormînt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvîntului a fost şi ipostasul Cuvîntului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decît ipostasul Cuvîntului».
Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormînt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad „sufletul îndumnezeit”.

207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios şi sufletul Lui îndumnezeit numai după Înviere?

Este adevărat. Dar nestricăciunea şi îndumnezeirea au două înţelesuri. Trupul Domnului, înainte de Înviere, a fost nestricăcios în înţelesul că nu se putea desface în pămînt, dar a fost stricăcios în înţelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie şi putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după Înviere devine nestricăcios în înţelesul că nu mai suferă nici o trebuinţă materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri. Aceasta este şi deplina îndumnezeire a trupului. Tot două înţelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de Înviere sufletul era îndumnezeit în înţelesul că voinţa şi lucrarea sa erau îmbogăţite, călăuzite şi străbătute de Dumnezeirea Cuvîntului. Dar după Înviere e îndumnezeit în înţelesul că lucrarea lui e străbătută cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credinţei?

Este următorul:
„Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.

209. Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos „a înviat”?

Cea mai mare însemnătate. Învierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvîrşire mîntuiţi. Căci, în primul rînd, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rînd, Învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămîne veşnic prefăcute în ţărînă, ci vor învia. Căci trupul lui Hristos e pîrga firii noastre, şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, Învierea lui Hristos e temelia credinţei noastre. Daca n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea siguranţa că înviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

210. Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţa dinainte de moarte, sau înseamnă şi o prefacere a acelui trup?

Învierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul mîntuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mîntuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desăvîrşită prin Înviere. Dacă lucrarea Lui de mîntuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după Înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce.
Dar lucrarea de mîntuire a constat şi într-o desăvîrşire a firii noastre, slăbită de păcat, iar desăvîrşirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întîi în firea Sa, pînă la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvîrşească şi firea noastră. Şi capătul acesta al desăvîrşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns. Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvîrşit, după asemănarea lui Hristos cel înviat.

211. În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin Înviere? Ce a însemnat Învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întîi, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci cînd ne vom împărtăşi de ea?

Am spus mai înainte că prin înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere.
Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mîncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să «învedereze adevărul învierii».
Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborîse încă Duhul Sfînt peste ei.
Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa este învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

212. De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „a treia zi, după Scripturi”?

Aceste cuvinte sunt luate din I Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: „Căci v-am dat, întîi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.

213. Ce înseamnă „după Scripturi”?

Că Hristos a murit şi a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întîmplat „potrivit Scripturilor”. Această adeverire a Scripturilor arată iarăşi Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al mîntuirii, pregătit de mai, înainte. În capitolul 53 de la Isaia e scris: „Că s-a luat de pe Pămînt viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8). Iar în Psalmul 15 se spune: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Învierea de a treia zi a fost închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pîntecele chitului, precum Însuşi Domnul a spus: „Neam viclean şi desfrînat cere semn, şi semn nu i se va da lui, decît semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39, 40).

214. Ce spun Sfintele Scripturi despre Înviere?

Sfintele Scripturi vorbesc în multe rînduri despre Învierea Domnului. Sf. Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mîntuitorul a înviat cu adevărat (I Cor. 15, 1-20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întîmplat marea minune a Învierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 si 21).

215. Care este articolul al VI-lea din Simbolul Credinţei?

Acest articol este: «Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui».

216. Ce ne învaţă articolul VI al Simbolului?

Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborîndu-Se din cer», adică făcîndu-Se om, după Înviere S-a umplut de slavă dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înăltîndu-Se cu trupul la cer şi şezînd de-a dreapta Tatălui, adică la locul cel mai de cinste. De aici se desprind două lucruri: a) că Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna în sînul Tatălui şi în tot locul; b) după Înălţare, Iisus este cu trupul numai în cer, nu şi pe pămînt, dar în chip tainic Se află şi în dumnezeiasca Euharistie, din clipa în care pîinea se preface în Trupul Său, iar vinul în Sîngele Său. Acest articol ne arată şi mai mult marea cinste cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a lepădat după Înviere firea noastră, ci S-a suit cu ea la cer, stînd ca un om pe tronul dumnezeiesc, cîrmuind lumea şi ajutîndu-ne să ne facem şi noi după chipul Său. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a înălţat la cinste dumnezeiască şi cîrmuieşte lumea.

217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credinţei?

Este acesta: «Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit».

218. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

El ne spune că slava dumnezeiască, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arăta tuturor, atunci cînd va veni să judece lumea. Precum după Înălţare, Tatăl I-a dat locul cel mai de cinste, aşezîndu-L la dreapta Sa, aşa Se va arăta atunci tuturor în acest rol de cinste, Tatăl dîndu-I să facă judecata tuturor. „Cî Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos îi va judeca pe toţi cîţi au fost de la facerea lumii şi cîţi vor fi pînă la sfîrşitul ei. Nimeni nu va scăpa de această judecată a Lui. Vor fi chemaţi şi morţii la judecată.

219. Din ce cauză Îi va da Tatăl Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, să facă judecata?

Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om, care le cunoaşte şi slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi, dar şi măsura în care pot să se ridice deasupra lor, căci El însuşi S-a ridicat. El are apoi şi dreptul să-i judece, pentru că le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea să scape de păcat şi de osîndă. Cum va face această judecată, vom vedea cînd se va vorbi despre viaţa viitoare. Aici spunem numai că la judecata de apoi El îi va reţine pe unii lîngă Sine, pentru veşnica fericire, iar pe alţii îi va trimite departe de Sine, spre veşnica chinuire, după cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desăvîrşit, şi s-au silit să se facă asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au făcut aceasta. El va fi Judecătorul desăvîrşit şi măsura sau legea desăvîrşită, dar totuşi potrivită puterilor omeneşti, după care vor fi judecaţi oamenii, aşa cum El a fost Arhiereu desăvîrşit şi jertfa desăvîrşită adusă pentru ei.

220. Ce trebuie să înţelegem îndeosebi prin cuvintele: „Şi iarăşi va să vină cu slavă”?

Aceste cuvinte înseamnă că, dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pămînt „coborîndu-Se”, a venit în chip de rob, S-a smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să se poată decide în toată libertatea, a doua oara va veni cu „slavă”. Dumnezeirea Sa va scălda atunci în lumina trupul Său şi vă umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credinţei lor de mai înainte, şi de spaimă pe cei ce nu au crezut mai înainte în El. Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască. Ei toţi se vor aduna tremurînd în faţa Lui aşteptînd Judecata. „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30). „Iar cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Pînă şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui. „Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui Pămîntul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11).

221. Ce înseamnă cuvintele: „A Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit”?

Aceste cuvinte ne spun că stăpînirea lui Iisus Hristos ca om şi slava Lui nu vor înceta vreodată, ci vor dura veşnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea Sa omenească, nu va înceta în veci să fie şi om, deci om plin de slavă dumnezeiască. Deci, nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără sfîrşit a lui Iisus Hristos a fost anunţată de îngerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfîrşit Iisus va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de Tatăl şi încetarea lucrării Sale mîntuitoare ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.

>> Despre Dumnezeu Fiul (I)
>> Despre Dumnezeu Fiul (II)
>> Despre Dumnezeu Fiul (III)
>> Despre Dumnezeu Fiul (IV)