Despre Dumnezeu Fiul (I)

decembrie 12, 2008 Categoria: Articole, Catehism

130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat: art. II – art. VII.

131. Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mîntuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mîntuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.
Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire”.
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşîndu-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru”¦ şi dă morţii propriul Său trup».

132. Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mîniei” (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încît în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosîndit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie.
Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfîrşit.
Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mîntuirea omului din ea.

133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mîntuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpînea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mîntui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atîtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atîtea mari rele».

134. Nu-i putea mîntui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mîntui nici un înger. Întîi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decît prin viaţa fără de sfîrşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvîntul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui».

135. Dar nu putea sa facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stînd în cer si nefăcîndu-Se om?

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

136. Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).
Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător pînă la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare».
De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covîrşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvîntătoare, nu era un om de rînd, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cît dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cît preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi».
Luînd firea noastră şi ţinînd-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sîngele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osîndă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastră, care înainte purta în ea urîţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător pînă la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrîngă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem răscumpărarea prin sîngele Lui, adică iertarea păcatelor şi că „printr-Însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcînd pace prin sîngele crucii Lui”. Sau şi mai limpede:
„Şi pe voi care eraţi oarecînd înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22).
Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiul al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne cîştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămînînd în legătură cu noi şi arătînd cît de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni.
«Mîntuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcîndu-Se începătura învierii noastre».

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcînd-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mîntuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strîns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos” (Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stînd prin credinţă şi prin dragoste în legătură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El.
De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, cînd s-au făcut, cu atît mai mult acum, luînd El firea noastră, ne aşează iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7).
Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe pămînt, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvîntul Cel Unul-Născut».

139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mîntuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curînd om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atît de îndelungat de la căderea lui Adam pînă la trimiterea Fiului Său?

Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mîntuitorul, atunci cînd va veni. Căci n-ajungea ca Mîntuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mîntuirea lor. Şi anume trebuiau pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mîntui.

140. Cum s-a făcut această pregătire?

În două feluri: întîi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mîntui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mîntuitor şi că Mîntuitorul Acesta va fi Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip de poporul evreu. Pe păgîni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor să tragă folos şi popoarele păgîne.

141. Cum au fost pregătiţi păgînii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mîntui prin puterile lor?

Păgînii şi evreii au fost pregătiţi în primul rînd prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mîntuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lîngă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi ca n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scîrbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgîne în cele mai grele rătăciri, închinîndu-se la dobitoace şi la pietre şi aducînd jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate ca erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ieş. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţînau şi mai tare să o calce. Încît legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3, 19), şi tot el zice: „păcatul luînd îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorît prin ea” (Rom. 7, 11).
Legea era bună şi sfîntă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom. 7, 13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mîntui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.
Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încrede încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasă în mîndria că se poate mîntui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cît Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atît omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgînul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgîn, le admit, dar fac totdeauna cele rele». Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mîntui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mîntui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: „Căci Legea n-a desăvîrşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7, 19).

142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le da, că va veni El însuşi să-i mîntuiască?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un Mîntuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mîngîiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămînţa ta şi sămînţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcîiul” (Fac. 3, 15).
Dar veşti tot mai limpezi despre Mîntuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plîngînd şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mîntuirea?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: „Va veni îndată, în templul Său Domnul, pe Care Îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strînge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strînge şi alte neamuri la cei strinşi acum di el” (Isaia 56, 8).
Si ca lumea să-L cunoască atunci cînd va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blînd şi smerit, călare pe mînz de asina: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mînzul asinei” (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pămînteşti, ci ca să elibereze prin sîngele Său pe cei robiţi păcatului: „Iar pentru, tine, pentru sîngele legămîntului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fîntîna fără apă” (Zah. 9, 11).
Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea „Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe… Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere…, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dînsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat… Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui şi pentru fărădelelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).
Chiar şi timpul şi locul venirii Mîntuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii ca iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 î. Hr. şi pînă „se va sfîrşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămîni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, cînd Mîntuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mîntuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5, 1 ). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mîntuitorului din fecioară: „Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7, 14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămînţa lui David: „O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămîne în veac Şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmi în veac” (Ps. 88, 35-36).
Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos.
Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

143. Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mîntuiască lumea, şi un Duh Sfînt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: „Să facem om după chipul Nostru şi asemănare”, adăugînd îndată: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu, L-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate ca cele trei persoane sunt o singura fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tîlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, cînd vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicînd Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul): „Şezi de-a dreapta Mea pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), sau cînd aude pe Dumnezeu Tatăl zicînd către Dumnezeu Fiul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de La Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpînirea Ta, marginile Pămîntului” (Ps. 2, 7-8).
Prin înrîurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvîntului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvîntul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi.
Astfel, aproape de venirea Mîntuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mîntuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mîntuirea de la Dumnezeu şi cînd a venit Mîntuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.

144. Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat că temeiuri de credinţă: 1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă; 2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată şi 3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El pînă astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvîntului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată ca El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primu1 rînd din harul lui Dumnezeu, nu din cîntărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi pînă azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos?

Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupa cu persoana şi lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

146. Care este acest articol?

Acest articol este:
«Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut».

147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Două lucruri: Întîi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mîntuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţa şi slava, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl Îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mîntuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: „Şi acum preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, La Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o La Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
Al doilea, ca Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătîndu-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul I al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul:
„Toate Prin El s-au făcut; şi făra El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: „Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr. 1, 2), iar în alt loc spune: „Întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpînirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. l, 16-17).
Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Ţinînd mereu viaţa în ele şi purtînd grija de ele, cum Însuşi zice: „Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinţei: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos”?

Precum ne-a învăţat articolul I să credem în Dumnezeu-Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem „şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui.
Căci fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. „Eu sunt uşa”, (Ioan 10, 9), zice Mîntuitorul; „Nimeni nu vine la Tatăl, decît prin Mine” (Ioan 14, 6).
Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mîntuitor avem noi. Numai prin acesta „Unul” ne mîntuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o „cale” (Ioan 14, 6) şi numai o „uşă” este spre Tatăl, iar „calea” şi „uşa” este El.
El e „Domn” peste sufletele noastre, este „Domnul şi Stăpînul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpîn „Căruia Îi slujim” (Col. 3, 24) şi Îi închinăm cu bucurie „toată viaţa noastră”, în aşa fel, încît nu mai suntem ai noştri, ci „ai lui Hristos” (II Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: „Numai viez eu, ci Hristos viază întru mine (Gal. 2, 20).
Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvîrşeşte din zi în zi, făcîndu-ne „asemenea chipului Său” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blîndă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. „Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun şi Povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos Îi slujim cînd facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a cîştigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi: Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor, şi la înţişare aflîndu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce.
Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 6-11).

>> Despre Dumnezeu Fiul (I)
>> Despre Dumnezeu Fiul (II)
>> Despre Dumnezeu Fiul (III)
>> Despre Dumnezeu Fiul (IV)