Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei „Naşterea Domnului”
mai 30, 2008 Categoria: Articole, Interviuri
Prezenţa unei catedrale într-un oraş, înseamnă, de cel mai multe ori, că acest oraş este capitală a unei ţări. Chişinăul a devenit capitală… din întîmplare. În anul 1812, trupele armate ruseşti, au repurtat victorie asupra turcilor şi au anexat Basarabia la imperiul ţarist. Pînă atunci Chişinăul era administrat de Mănăstirea „Mormîntul Domnului”. Monahii au transmis oraşul în oblăduirea noilor autorităţi, după care nou-numitul mitropolit basarabean a hotărît să se instaureze anume aici. Aşa cum era firesc, reşedinţa liderului bisericesc al regiunii, trebuia să fie amplasată numai întro capitală. În acest fel, Chişinăul a devenit principalul oraş al regiunii. Mitropolitul despre care este vorba a fost Gavriil Bănulescu – Bodoni.
Astăzi Catedrala „Naşterea Domnului” reprezintă centrul geografic şi centrul de facto al oraşului.
La începutul secolului al XIX-lea, însă, aici era doar noroi şi multe gropi. Se spune că locul pentru construcţia viitoarei principale biserici a oraşului a fost ales de însuşi Mitropolitul Gavriil. Bănulescu – Bodoni nu a ajuns să vadă Catedrala zidită, el a murit în 1820, iar construcţia a început abia peste 10 ani. Aşa cum se întîmplă de obicei, lucrările s-au reţinut, din cauza impedimentelor birocratice. Lucrările de construcţie s-au efectuat sub conducerea arhiepiscopului Dimitrie Sulima şi a general – gubernatorului Voronţov. Proiectul Catedralei a fost elaborat de arhitectul din Sankt – Peterzburg, Avraam Melnic, în stilul ampir, foarte popular la acea vreme. Catedrala a fost sfinţită în anul 1836. Trebuia însă ca pînă la momentul sfinţirii, sub cupola Catedralei, dar şi în Clopotniţă să fie instalate clopotele.
În acele timpuri în Basarabia era o criză acută de aramă. În schimb existau multe arme din cupru, luate ca trofeu de la turci. Se presupune că însuşi ţarul rus Nikolai I a dat acceptul ca anume din aceste arme să fie turnate clopotele pentru Catedrala din Chişinău. Armele erau păstrate în Ismail şi a le transporta la Moscova sau Kiev pentru a fi topite, era prea departe. Din aceste motive, clopotele au fost confecţionate pe loc, în Ismail. Pentru a fi aduse în siguranţă la Chişinău, drumul de la Ismail pînă la Chişinău a fost reparat. În total au fost turnate 5 clopote, iar cel mai mare dintre ele cîntărea 400 de puduri ruseşti (circa 25 de tone). Anume acest clopot a pus autorităţile orăşeneşti pe gînduri. Clopotul – gigant s-a dovedit a fi prea mare pentru Clopotniţă, nu doar ca greutate. Din cauza dimensiunilor mari, clopotul nu încăpea nici în deschizăturile Clopotniţei. Acest lucru a pus în mare dilemă funcţionarii din administraţia locală care se întrebau ce să facă cu acest clopot. În cele din urmă problema a fost rezolvată. Cum anume – poate vedea şi pînă astăzi orice chişinăuian sau oaspete la capitalei.
Dacă nu era acest clopot, poate nu era nici Arcul din faţa Catedralei. El a fost construit în 1840 după proiectul lui Ivan Zauşkevici. Ca model a fost luat Arcul de Triumf din Roma. Înălţimea Arcului din Chişinău este de 13 metri. Ceasul din vîrful lui, este confecţionat în Viena, iar clopotul din Ismail a devenit clopotul care bătea la fiecare oră exactă.
Arcul are cîteva denumiri: Arcul Biruinţei sau Arcul de Triumf – în cinstea victoriei asupra turcilor şi de asemenea Porţile Sfinte – aşa au denumit-o clericii, pentru că se află la intrarea în Complexul Catedralei. După ea se află Catedrala şi Clopotniţa, iar pe locul Casei Guvernului de astăzi cîndva se afla sediul Mitropoliei.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, cel mai de vază edificiu al oraşului – Catedrala, a suferit deteriorări considerabile. Ea a fost restaurată atît de autorităţile romîne cît şi de cele sovietice. În anul 1962, Clopotniţa a fost aruncată în aer, iar în locul ei a fost construită o fîntînă arteziană. Slujbele în Catedrală au fost interzise şi în scurt timp, în interiorul Catedralei a fost inaugurată o sală de expoziţii pe lîngă ministerul Culturii din acele timpuri. Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei, pentru că multe alte biserici au fost transformate în depozite şi grajduri. Abia la începutul anilor 90 ai secolului trecut, Catedrala a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe. Lucrările de restaurare a Catedralei au continuat pînă la anul 1996, iar Clopotniţa a fost zidită din nou.
Nu ne putem închipui Chişinăul de astăzi fără Catedrală, Clopotniţă şi Arcul de Triumf. Ceasul de pe Arc măsoară în tact minutele, orele şi timpul care se duce şi le readuce pe toate la locurile lor.
Catedrala – sală de expoziţii – sacrilegiu sau binecuvîntare de la Dumnezeu?
· Soarta Clopotniţei centrale din anul 1962 era prescrisă şi pentru Catedrală.
· Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii lui.
· Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi, dar puţini cunosc că anume datorită ei, Catedrala „Naşterea Domnului” a ajuns pînă în zilele noastre
Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii Lui. Se pare că aşa a fost şi de această dată. Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi. Aşa era şi în trecut. Din anul 1972 pînă în 1987 a fost al doilea om în Ministerul Culturii de atunci. Anume Alexandrei Primac îi aparţine meritul de a fi păstrat Catedrala. Dînsa este cea care intrat în biroul primului secretar al cc-ului, Ivan Bodiul şi a propus ca Catedrala să nu fie demolată ci să fie păstrată, iar pentru a nu atrage atenţia autorităţilor centrale de la Moscova – să fie transformată în sală de expoziţii. Doamna Primac, la cei 72 de ani ai săi, este încă o persoană foarte ocupată şi activ încadrată în viaţa politică de la noi. Pe lîngă toate, mai este şi consilierul prim-ministrului. Ştim că are foarte puţin timp liber şi preţuind timpul domniei sale, am stat de vorbă cu fiul dînsei, Victor Voloşin. Despre cele discutate citiţi în interviul ce urmează:
I.P. Domnule Voloşin, cum este mama Dumneavoastră ca om?
V. Voloşin: Mama mea s-a născut în or. Chişinău la 12 septembrie 1930. A fost botezată tot în Chişinău. Viaţa a făcut aşa că mulţi ani a stat la cîrma ministerului culturii, a fost în conducerea partidului comunist. În ultimii ani este vicepreşedintele Asociaţiei Veteranilor şi este consilier al prim – ministrului. Consider că a făcut foarte mult pentru dezvoltarea culturii în Moldova. Pe timpul cînd a fost viceministru a construit şcoli muzicale, biblioteci, Sala cu Orgă, Palatul Naţional, Opera Naţională şi alte obiective. Cred că este un om foarte cinstit şi cumsecade.
I.P: Cum a contribuit mama Dumneavoastră la păstrarea Catedralei „Naşterea Domnului”?
V. Voloşin: În anii 60, în fosta Uniune sovietică, în toate republicile unionale s-a acutizat lupta cu religia şi mai ales a început demolarea în masă a locaşurilor de cult şi nu numai – tot ceea ce ţinea de Biserică era supus unei prigoane fără precedent. Cînd la începutul anilor 60 a fost aruncată în aer Clopotniţa, Ivan Bodiul a vrut să arunce în aer şi Catedrala. Mama mea a intrat în cabinetul lui cu propunerea de a nu demola Catedrala ci de a inaugura în incinta ei o sală de expoziţii. Pe atunci mama era membru al comitetului central, iar această calitate îi permitea să intre în biroul primului secretar şi să discute anumite probleme. Bodiul a acceptat ideea şi astfel Catedrala a ajuns pînă în zilele noastre. Da, acolo au fost expuse obiecte care nu ţineau de cult, dar asta a scăpat Catedrala de distrugerea totală. Consider că Dumnezeu a îndreptat-o pe mama să facă această propunere.
V. Voloşin: Aşa cum povesteşte mama, atunci cînd a spus această propunere în voce, Bodiul a făcut cîţiva paşi înapoi. Cred că şi în inima lui Bodiul s-a strecurat un moment de ezitare. Pentru că să distrugi o biserică este un mare păcat. Să demolezi Arcul de Triumf, nu era necesar pentru că acesta reprezenta un moment de glorie, era închinat biruinţei asupra hoardelor turceşti. Clopotniţa însă a fost aruncată în aer şi aceeaşi soartă trebuia să o împărtăşească şi Catedrala. Dar cu atît mai mult este un mare păcat să distrugi o Catedrală care era şi rămîne a fi simbolul spiritual al ţinuturilor noastre. De aceea în acest moment de ezitare, propunerea mamei mele a picat pe cît se poate de bine. După ce s-a dat puţin înapoi, Bodiul a zis: „Alexandra sau Şura, aşa cum îi spunea el mamei, facem, facem aşa cum ai zis tu”.
I.P. Dumneavoastră cum vă simţiţi ca feciorul unei persoane care a salvat o asemenea relicvă?
V.Voloşin: Sunt foarte mîndru de mama mea. Mama a găsit în ea acel curaj ca să facă un asemenea pas măreţ, cred că dat dovadă chiar de eroism. Vă daţi seama, în timpurile acelea o asemenea propunere era egală cu o autocondamnare. Puteai să te alegi cu ani grei de puşcărie. Omul moşteneşte unele calităţi de la părinţii lui. Sper că sunt la fel de curajos ca mama.
ULTIMUL CLOPOTAR AL VECHII CLOPOTNIŢE
· Părintele Teodor a sunat clopotele vechii Clopotniţe pînă ce aceasta a fost aruncată în aer de autorităţi
· După ce a fost izgonit de la Clopotniţă, părintele a trebuit să se reprofileze şi a învăţat meseriile de lăcătuş şi sudor
I.P.: Părinte Teodor, vă mai amintiţi cum aţi venit pentru prima dată la Catedrală?
Părintele Teodor: Da, sigur, văzusem mai înainte Catedrala, dar am venit aici la ascultare în anul 1955, pe timpul cînd în fruntea Bisericii din Moldova era arhiepiscopul Nectarie Grigoriev, Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei. M-a recomandat pentru ascultare părintele Iosif Galgalîc. Am venit de la Mănăstirea Suruceni. Anume la Clopotniţa Catedralei am învăţat a suna clopotele. Părintele protodiacon Tihon, care slujea aici, m-a învăţat să sun clopotele. Pe atunci ipodiacon al Prea Sfinţitului Nectarie era Alexandru Bursuc, cu care sunt consătean, astăzi el este încă în viaţă, dar este foarte bătrîn şi a orbit. El a fost clopotarul Clopotniţei înaintea mea şi de la el am învăţat foarte multe secrete ale acestei măiestrii de a suna clopotele. La început eram pălămar în Catedrală, iar puţin mai tîrziu cînd Alexandru a plecat la învăţătură, am devenit eu clopotar. Am stat la Catedrală pînă în anul 1962.
I.P: Şi în 1962 unde aţi plecat?
Părintele Teodor: În 1962 am plecat la fabrica de încălţăminte care se numea „Serghei Lazo” din Chişinău. La început nu vroiau să mă ia la lucru acolo, îmi ziceau: „Dumneata eşti de la biserică, de la Catedrală şi ai să vii aici şi ai să strici colectivul cu biserica dumitale”. Într-un sfîrşit m-au angajat totuşi la lucru. Şi m-am încadrat în acel colectiv. Mai apoi am învăţat meseria de lăcătuş, apoi am învăţat şi meseria de sudor. Întotdeauna, însă, duminicile veneam la slujbă.
Părintele Teodor: Imediat după ce s-a închis Catedrala, a mai funcţionat biserica „Sf. Ilie” care a devenit şi biserica unde slujea arhiepiscopul Nectarie. Eu după ce am plecat de la Catderală şi munceam la fabrica de încălţăminte, veneam adeseori în vizită la arhiepiscopul Nectarie, după un sfat, după o vorbă de mîngîiere în acele timpuri grele pentru creştini. Episcopul chiar adusese acolo nişte oameni care nu ştiau nici să scrie nici să citească şi îi învăţa carte la acea biserică. Biserica se afla în josul străzii care astăzi poartă numele Mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni.
I.P.: Totuşi ce s-a întîmplat, de ce aţi plecat să munciţi la fabrică, de ce aţi abandonat Biserica, Clopotniţa în care sunaţi clopotele?
Părintele Teodor: Ultima dată cînd am sunat clopotele, cineva de jos a strigat: „Dă-te jos de acolo!” Eu tocmai trăsesem clopotele pentru că venise arhiereul la slujbă. Am coborît şi acel cineva mi-a zis: „Mai mult n-ai să tragi clopotele!” De atunci nu mi s-a mai permis să urc în Clopotniţă şi nici clopotele nu le-am mai tras. Astăzi este libertate, poţi să zici dacă nu-ţi convine ceva, atunci nu puteai să mai zici nimic. Nu-mi aduc aminte exact ce dată era, dar peste cîteva zile, mai exact întro noapte, centrul Chişinăului şi împrejurimile au fost zguduite de o bubuitură puternica. Abia dimineaţa am aflat că Clopotniţa în care am sunat eu clopotele, a fost aruncată în aer. De dimineaţă am mers la Prea Sfinţitul Nectarie. Îmi amintesc că în acea dimineaţă nu mai era nimic pe locul unde fusese Clopotniţa, parcă nici nu a fost acolo, doar clopotele erau aşezate în rînd în faţa Catedralei. Ei au scos mai întîi clopotele, după care au aruncat Clopotniţa în aer. Era groaznic să vezi aşa ceva după ce ştiai că acolo era o Clopotniţă şi acum nu mai este nimic. Să nu mai dea Dumnezeu aşa ceva. Pe atunci aveam 32 de ani. Astăzi e mai bine. Clopotniţa a fost rezidită şi clopotele ei care s-au păstrat în muzeu, au fost puse la loc. Pe atunci nu credeam că o să mai ajung să văd timpurile cînd o să ne putem ruga din nou în biserică fără ca cineva să ne interzică acest lucru.
/iulian-proca.blogspot.com/
