Cuvinte în Duminica Lăsatului sec de carne

februarie 15, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu

A mai rămas o singură duminică pînă la Postul Mare. În duminica următoare, Duminica Iertării, Sfînta Biserică ne va chema să ne împăcăm, să ne iertăm unii altora greşelile, amintind că Dumnezeu ne iartă numai atunci cînd ne iertăm şi noi unii pe alţii.

Pregătindu-ne pentru nevoinţa Patruzecimii şi pentru această împăcare, sfînta Biserică, prin pericopa evanghelică de astăzi, ne zugrăveşte spre învăţătură Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.

Hristos va veni în toată slava Sa cerească, şi înaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toţi drepţii şi toţi păcătoşii; nimeni nu va putea da dosul, nimeni nu va putea rămîne deoparte, nu se va putea piti în spatele altcuiva.

Domnul îi va despărţi pe drepţi de păcătoşi: drepţii vor merge de-a dreapta Lui, păcătoşii de-a stînga. Domnul va spune: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).

De la zidirea lumii a fost deja prevăzută, a fost deja hotărîtă această înfricoşată Judecată, a fost deja pregătită împărăţia Cerurilor. „Cu ce bunătăţi se poate asemui această binecuvîntare?” – se întreabă Sfîntul Ioan Gură de Aur. „Cîtă cinste, cîtă fericire este în el!

Hristos n-a zis: primiţi, ci: moşteniţi – ca pe propriul nostru avut, ca pe avutul nostru părintesc, pe care îl avem de veacuri”. Pentru ce virtuţi se va pogorî asemenea milostivire asupra drepţilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arată însuşi Judecătorul – Hristos.

Flămînd am fost, va spune El, şi M-aţi hrănit; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 36). Precum vedem, fraţi şi surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei şi milostivirii, săvîrşite de către drepţi în viaţa lor pe acest pămînt.

Totuşi, drepţii, cu toate virtuţile lor, se vor socoti, din preaadînca lor smerenie, nişte robi netrebnici (v. Lc. 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor începe să amintească toate faptele lor bune, dragostea şi milostivirea lor. Chiar li se va părea că n-au făcut nici un lucru bun: aşa va fi smerenia lor, însuşirea prin care strălucesc toţi drepţii. Ei nu se vor dezvinovăţi la această Judecată, ci, dimpotrivă, se vor învinui. Vor spune Domnului: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, însetat, suferind, bolnav, gol sau în închisoare şi ţi-am arătat milă?”. Atunci, Domnul Se va ridica în apărarea lor împotriva învinuirilor pe care singuri şi le vor aduce. El le va spune: întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40).

După cum vedem, Domnul îi miluieşte şi îi îndreptăţeşte pe drepţi prin viaţa lor cea dreaptă şi le dăruieşte nemăsurat mai mult decît s-ar fi putut aştepta ei.

După aceea, întorcîndu-se către cei de-a stînga, va spune: „N-aţi hrănit nici unul dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, nu le-aţi dat de băut, nu le-aţi arătat milă: înseamnă că nici pentru Mine nu aţi făcut nimic, şi care atare meritaţi chinul veşnic” (v. Mt. 25, 46).

De ce această osîndă aspră? Pentru că n-au făcut lucrul cel mai important din viaţă: n-au răspuns la nevoia aproapelui în numele lui Hristos.

Ce înseamnă să împărţi bucata de pîine cu cel flămînd ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos? Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemînă. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (v. Mc. 10, 30-37).

Se poate întîmpla să nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, însă în vremea noastră este nevoie nu atît de această bogăţie, cît de bogăţia inimii, de darurile milostivirii noastre, împreună-simţirii şi rugăciunii noastre lăuntrice. O, dacă ne-am iubi cîtuşi de puţin unii pe alţii întru Hristos, dacă am avea împreună-simţire unii faţă de alţii, dacă ne-am respecta cu adevărat, atunci s-ar găsi căi şi mijloace ca să ne întrajutorăm – şi atunci raiul ar începe încă de aici, de pe pămînt, şi nu ne-ar mai fi frică să murim.

Dar de ce nu ne iubim unii pe alţii? Fiindcă nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu îl putem iubi nici pe aproapele. Iar pe Dumnezeu nu-L iubim fiindcă avem credinţă slabă. De asta nu-L simţim pe Dumnezeu în inima noastră, de asta nu trăim în El şi nu-L cunoaştem, fiindcă citim puţin Evanghelia şi nu înţelegem în Dumnezeu toate întîmplările şi lucrurile din viaţa noastră, nu înţelegem că toate ne sunt trimise prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Trec zile, săptămîni, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu medităm la viaţa noastră, nu ne înmuiem inima – iar inima pe care n-o încălzeşte dragostea de Dumnezeu va fi rece şi faţă de aproapele, şi în locul dragostei se va cuibări în ea vrăjmăşia, în locul milei şi al dorinţei de a ajuta – ura, bucuria răutăcioasă. Atunci ne pregătim singuri osînda viitoare:

Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iac. 2, 13). Două porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Mc. 12, 30-31).

Cine este aproapele nostru? Toţi cei cu care trăim, muncim, ne întîlnim, care au nevoie de dragostea noastră, de ajutorul nostru, de rugăciunile noastre. Potrivit credinţei noastre creştineşti, suntem cu toţii fraţi şi surori, alcătuind o singură familie în Hristos. Nimeni nu ni-i străin, în spatele fiecărui aproape al nostru stă Hristos însuşi. Dacă nu arătăm dragoste aproapelui, n-o arătăm nici lui Hristos. Domnul însuşi ne-a vorbit despre asta foarte simplu şi limpede, în cuvintele pe care le-am ascultat şi noi astăzi la Liturghie.

Deci, să ne amintim întotdeauna aceste spuse ale Mîntuitorului. Să îl rugăm să dea viaţă inimilor noastre prin dragostea de oameni. Să-I cerem să ne dăruiască „pocăinţă mai înainte de sfîrşit” şi „răspuns bun” la cea de-a Doua şi Slăvită a Lui venire, ca să auzim cuvintele aducătoare de fericire: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Amin.

II. Cel ce face bine săracului dă împrumut lui Dumnezeu

Astăzi, Sfînta Biserică ne aminteşte istorisirea evanghelică despre înfricoşata Judecată.

Expresia exterioară a acestei Judecăţi va fi împărţirea oamenilor în două grupe: drepţii vor fi aşezaţi de-a dreapta, iar păcătoşii de-a stînga Tronului lui Dumnezeu.

La această Judecată se va da în vileag ce a făcut fiecare. Acolo se va dovedi că fiecare din faptele sale va fi găsit drept sau va fi osîndit (v. Mt. 12, 37). În lumina Judecăţii lui Dumnezeu se va descoperi adevărata faţă şi stare morală a fiecărui om – şi păcătoşii, care pe pămînt au trăit în robia patimilor, nu se vor putea îndreptăţi nicidecum.

Ei şi la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednică de osîndă, încercînd să se dezvinovăţească prin aceea că nu au recunoscut în ceilalţi oameni pe fraţii mai mici ai lui Hristos şi de aceea n-au făcut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor şi merita osînda la chinul veşnic (Mt. 25, 46).

Ce păcătoşi să fie aceştia? Sunt cei ce n-au vrut să găsească şi să dea loc în inima lor Domnului, cum a făcut Zaheu, care n-au vrut să-şi cureţe conştiinţa prin pocăinţă, cum a făcut vameşul care s-a pocăit în templu, care n-au vrut să străbată întreaga cale complicată a întoarcerii sufletului care se pocăieşte la Tatăl Ceresc, cum a făcut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca şi cum nu ar fi Dumnezeu, şi omul e ca şi cum nu ar fi om, şi viaţa n-ar fi cale a mîntuirii, n-ar fi lucrare a dragostei şi milostivirii, ci goană nebunească după slavă deşartă, după mîngîieri şi plăceri lumeşti.

Care dintre noi, fraţilor şi surorilor, nu este aproape de starea acestor păcătoşi, de mîngîierile şi plăcerile lor lumeşti? Dar istorisirea evanghelică despre înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu ce ne învaţă? Ne învaţă ca, urmînd drepţilor, să facem lucrurile dragostei şi milostivirii, îngrijindu-ne nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi (v. Filip. 2, 4).

„Nimic nu-i place atît de mult lui Dumnezeu”, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, „ca o viaţă care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat şi darul cuvîntului, şi mîini, şi tărie trupească, şi minte, şi pricepere: ca să întrebuinţăm toate acestea spre mîntuirea noastră şi folosul aproapelui”.

Dar cum să întrebuinţăm puterile noastre spre folosul aproapelui? Avînd conştiinţa faptului că facem binele nu pentru lauda şi slava omenească, ci pentru că aproapele nostru este fratele mai mic al lui Hristos (v. Mc. 9, 41). Iar asta înseamnă că trebuie să facem toate faptele milostivirii în numele lui Hristos, oricît ar fi ele de mici. De pildă, cînd dăm un bănuţ aproapelui care îl cere în numele lui Hristos, să ne amintim că îl dăm lui Hristos însuşi şi, după cum spune înţeleptul, dăm împrumut lui Dumnezeu (Pilde 19, 17). Deci, iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inima faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu.

Să arătăm milostivire în numele lui Hristos, întru slava Tatălui Ceresc, Care Milostiv este (Lc. 6, 36) şi le arată milă chiar celor ce dau altora doar o cană de apă (v Mc. 9, 41). Să ne amintim totdeauna de moartea noastră şi de Judecata lui Dumnezeu, ca să nu păcătuim; curăţindu-ne prin pocăinţă, să ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii. În zilele Postului Mare, Sfînta Biserică ne va şi chema la această înnoire lăuntrică, la harica unire cu Domnul, la creştineasca dragoste de fraţi şi milostivire.

Nu ne lăsa, Doamne, să rămînem nepăsători la această chemare a Sfintei Biserici! Ajută-ne, Doamne, să ne ridicăm pe calea pocăinţei şi a renaşterii duhovniceşti! Amin.

III. Să alegem calea dreptăţii şi a milostivirii

Ca două aripi, ne înalţă mai presus de toată făptura două năzuinţe, cele mai adînci ale noastre: năzuinţa spre nemurire şi năzuinţa spre dreptate. De cînd există neamul cel gînditor al oamenilor, aceştia sunt sfîşiaţi de întrebarea chinuitoare: „Ce se săvîrşeşte pe pămînt? De ce răii o duc bine, iar cei buni, blînzi, liniştiţi, sunt prigoniţi şi suferă?” Această întrebare nu şi-a primit încă răspunsul, însă îl va primi – îl va primi cînd Domnul şi Dumnezeul nostru va face înfricoşătoarea şi Dreapta Sa Judecată.

De mii de ani se revarsă neîncetat lacrimile celor necăjiţi şi împilaţi, şi dacă ar fi să adunăm toate aceste lacrimi şi să le vărsăm în mări, mările n-ar mai încăpea între ţărmurile lor şi-ar îneca întreg uscatul – iar Dumnezeu ţine socoteala tuturor lacrimilor celor ce suferă fără vină. Şi cîte fărădelegi nu s-au săvîrşit în tot timpul acesta, începînd din vechimea cea mai adîncă!

Sfîntul Ioan Teologul scrie în Apocalipsă că a văzut lîngă Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorîţi pentru Cuvîntul Dumnezeiesc şi a ascultat cum strigau ei către Dumnezeu: Pînă cînd, Stăpîne Sfinte şi Adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sîngele nostru? (Apoc. 6, 10).

Dar îndelunga răbdare a Domnului este uimitoare, şi nouă ni se pare ciudat, de neînţeles, pentru ce El nu face încă răzbunare asupra tuturor nelegiuiţilor, de ce rabdă răul strigător la cer de pe pămînt? Sfîntul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu următorul răspuns la această întrebare: Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfînt, să se sfinţească încă. Iată, vin curînd şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui (Apoc. 22, 11-12). Domnul rabdă, aşteptînd Ziua înfricoşată despre care a prezis: Fiul Omului, cînd va veni, va găsi oare credinţă pe pămînt? (Lc. 18, 8).

Dacă sufletul nostru nu rabdă ca răufăcătorii să rămînă nepedepsiţi, iar drepţii să fie totdeauna împilaţi, asta înseamnă că este neapărată nevoie de nemurire atît pentru cei răi, cît şi pentru cei drepţi, fiindcă doar aşa pot ei primi răsplata veşnică, pe care n-au primit-o în timpul vieţii pămînteşti.

Oare nu auziţi în fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor: Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 6, 11-12). În cer, în viaţa veşnică, drepţii vor primi cu mare bucurie răsplata pentru tot ce au suferit în această viaţă.

Judecata lui Hristos va fi într-adevăr înfricoşătoare, dar ea va fi şi dreaptă, fiindcă nu este cu putinţă să calci nepedepsit marea lege a dragostei şi dreptăţii. Ea va fi înfricoşătoare, fiindcă la ea se vor aduna nenumăraţii oameni ce au trăit pretutindeni, de-a lungul întregii vremi scurse de la întemeierea lumii. Nici dacă ei n-au auzit niciodată vestea cea bună a lui Hristos, atunci, după cuvîntul Apostolului, nu vor avea îndreptăţire, fiindcă natura însăşi ni-L arată prin toate ale ei pe Dumnezeu, şi în ea ar fi putut să înţeleagă şi să vadă limpede Pronia lui Dumnezeu, ce cîrmuieşte toate.

În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cum îi va judeca Domnul pe oameni la înfricoşătoarea Judecată. El va da răsplată veşnică drepţilor, care au făcut totdeauna faptele dragostei şi milostivirii, dar îi va numi blestemaţi şi îi va trimite în focul veşnic pe cei ce niciodată n-au fost milostivi.

De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai după milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindcă milostivirea este cea mai înaltă dovadă a dragostei şi împreună-pătimirii faţă de oameni. Dar cine este plin de dragoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au îndrăgit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mîntuirea ei, şi-a dat de bunăvoie viaţa în chinuri groaznice pe Cruce ca să răscumpere păcatele noastre, ca să ne arate calea pe care trebuie să mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptăţii.

În viaţă sunt două căi: pe de o parte calea binelui şi dreptăţii, pe de alta calea răului şi a nedreptăţii. Şi fiecare alege una dintre ele. În lume şi în viaţa omenească totul se petrece după legea dezvoltării neîntrerupte. Nimic nu rămîne neschimbat, totul curge, totul se schimbă, după cum a spus un înţelept din antichitate. Totul se dezvoltă şi se perfecţionează – şi dacă omul alege calea binelui şi dreptăţii şi o urmează neabătut, el se perfecţionează în această direcţie devine vrednic să îşi continue dezvoltarea în viaţa veşnică. Iar dacă omul alege calea răului şi a nedreptăţii, în această viaţă inima şi mintea lui se cufundă tot mai mult în rău şi nedreptate. Prin urmare, şi în viaţa veşnică va continua dezvoltarea lui în această direcţie. Dar unde îşi va continua el cufundarea în noianul răului, dacă nu în locul cel înfricoşător pregătit diavolului şi îngerilor lui? Cumplită este soarta păcătoşilor nepocăiţi.

Deci, să alegem calea dreptăţii şi s-o urmăm. Dar ce înseamnă a alege calea dreptăţii? Înseamnă a împlini întreaga lege a lui Hristos, fiindcă toată dreptatea se cuprinde în această sfîntă lege dumnezeiască.

Psalmistul David striga astfel către Dumnezeu: Dumnezeul răzbunărilor, Dumnezeul răzbunărilor cu îndrăzneală a stătut. Înalţă-Te, Cela Ce judeci pămîntul, răsplăteşte răsplătirea celor mîndri. Pînă cînd păcătoşii, Doamne, pînă cînd păcătoşii se vor făli, vor spune şi vor grăi nedreptate, vor grăi toţi cei ce lucrează fără de lege? Pe poporul Tău, Doamne, au împilat, şi moştenirea Ta au apăsat-o (Ps. 93, 1-5). Însă Domnul, Care întîia dată a venit ca Miel la junghiere, propovăduind dragostea, blîndeţea şi milostivirea, Se va scula şi va veni a doua oară – va veni ca Judecător Cumplit, cu nenumărate cete de îngeri cereşti, şi va face Judecata Sa înfricoşătoare. Amin.

IV. Judecata conştiinţei şi judecata lui Dumnezeu

În această duminică, prin pericopa evanghelică ce se citeşte Sfînta Biserică ridică puţin din vălul care acoperă Judecata cea viitoare, ca să ne îndemne la pocăinţă şi îndreptare în acest Post Mare.

Domnul l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, dîndu-i raţiune, inimă, şi voinţă liberă. Raţiune i-a dat ca să îi lumineze calea vieţii, să facă deosebire între bine şi rău, între folositor şi vătămător. Inimă i-a dat ca să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele. Voinţa liberă i-a dat ca să semene în sufletul său seminţele binelui şi prin încordarea acestei voinţe să înfăptuiască în viaţa sa tot ce este mîntuitor şi folositor.

Dacă omul urmează în viaţa sa glasul raţiunii, simţămintele dragostei şi cerinţele conştiinţei, el se poartă ca o fiinţă raţională şi liberă – şi cu cît face asta într-o mai mare măsură, cu atît îşi întăreşte şi îşi dezvoltă libertatea voinţei. Dimpotrivă, dacă omul preferă în viaţă ceea ce este rău, vătămător, păcătos, el îşi pierde pe zi ce trece libertatea voinţei, prefăcîndu-se într-un rob al păcatului şi al patimilor – iar robul păcatului îşi pierde demnitatea de om şi rangul de fiu al lui Dumnezeu.

Nu pe pămînt om cu desăvîrşire mort duhovniceşte şi cu desăvîrşire pierdut, fiindcă nu este om lipsit de scăpărări ale raţionalităţii, ale inimii, ale conştiinţei. Oricît de rea şi de păcătoasă ar fi purtarea lui, el îşi dă totuşi seama în adîncul sufletului său şi al conştiinţei necălcate cu totul în picioare că nu face ceea ce trebuie, şi din această pricină se chinuie şi suferă mai mult sau mai puţin.

Cu toţii simţim din cînd în cînd mustrări de conştiinţă. Asta se întîmplă şi atunci cînd am necăjit, sau am osîndit, sau am smintim pe cineva, sau cînd ne-a scăpat vreo vorbă de prisos. Se întîmplă şi cînd trebuia să spunem ceva cu bărbăţie, dar nu am spus din teama de neplăceri, sau, dimpotrivă, cînd trebuia să tăcem, dar din aprindere nu ne-am ţinut gura. Glasul conştiinţei, luminat şi întărit de lumina raţiunii, este judecătorul nostru dintîi şi de temelie – şi vai de cel care nu ia aminte la îndemnurile raţiunii şi la mustrările conştiinţei, înăbuşindu-le, luîndu-le dreptul de a se face auzite. Un asemenea om se preschimbă mai devreme sau mai tîrziu într-o fiinţă lipsită de conştiinţă, împietrită şi necinstită. Şi deşi, conştiinţa tot licăreşte în el, deja nu-l mai călăuzeşte – iar asta se întîmplă pînă cînd un trăsnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – îl întoarce la viaţa conştient-raţională, la viaţa îndrumată de conştiinţă.

Dacă avem raţiune ca să ne lumineze calea vieţii şi conştiinţă ca să ne controlăm şi să ne îndreptăm în căile acestei vieţi, asta înseamnă că suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru purtarea noastră. Binele ni se socoate drept bine, răul drept rău. Aşadar, pentru tot păcatul şi tot răul săvîrşit de noi vom da răspuns, şi-l dăm încă din viaţa asta pămîntească, suferind încă de aici, pe pămînt, pentru păcatele şi răutatea noastră – fiindcă iată ce spune cuviosul Marcu Ascetul: „Pentru fiece faptă, bună sau rea, răsplata pe potrivă urmează în chip firesc, iar nu printr-o menire deosebită”.

Cu toţii ştim că lăcomia pîntecelui, îmbuibarea, prisosul în mîncare şi băutură duc la boli de stomac, la tulburări de digestie, de metabolism şi de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare înfrînarea de la mîncare pe care o presupune postul. Curvia, dezmăţul, goana după plăceri trupeşti duc la stricarea sufletului şi trupului, la neînţelegeri şi dezmembrare în familie. Astfel, şi aici păcatului îi urmează amărăciunea, necazul şi pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este şi în această privinţă de asprimea postului şi de înfrînarea duhovnicească şi trupească!

Celui capricios şi mîndru, care-i jigneşte pe ceilalţi, i se răspunde prin răutate şi ură răzbunătoare. Şi aici, prin urmare, păcatul trufiei şi al nepăsării faţă de oameni îşi primeşte plata, îşi primeşte pedeapsa. Nici aici nu este mijloc mai radical decît sfîntul post, decît pocăinţa foarte adîncă, smerită, şi rugăciunea către Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate înmuia mîndria omenească.

Toate tulburările din viata duhovnicească şi trupească, precum şi pedepsele legate de ele, decurg din încălcarea normelor, legilor şi regulilor stabilite. De ce au loc toate aceste tulburări ? Fiindcă nu ne dăm osteneala cu noi înşine, Nu ne educăm în frica de Dumnezeu şi în dragostea de aproapele; fiindcă ne înăbuşim conştiinţa, nu ne luminăm duhovniceşte raţiunea, nu ne întărim voinţa, Nu dobîndim experienţa luptei continue cu păcatul, cu încălcările regulilor şi normelor vieţii noastre duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este viaţă activă, trezvitoare, volitivă, orientată spre Dumnezeu şi oameni „“ iar aici glasului raţiunii şi cerinţelor conştiinţei le aparţine locul întîi.

Cum şi cînd poate şi trebuie să ridice glasul conştiinţa noastră, îndemnînd voinţa să lucreze? Ea trebuie să ne ferească de păcat şi să înalţe cu deosebire glasul după fiecare păcat, după fiecare faptă rea, vrednică de osîndă, sfătuind, mustrînd şi îndemnîndu-ne să ne înfrînăm în restul vieţii noastre de la păcatul pe care îl osîndeşte.

Ea trebuie să mai osîndească încă o dată acel păcat la sfîrşitul zilei, înainte de culcare, după rugăciunea de seară, într-un moment de pocăinţă deosebită pentru toate păcatele zilei ce a trecut; trebuie să stea de strajă şi în ziua următoare, înlăturînd însăşi putinţa repetării păcatului cu pricina; în fine, trebuie să osîndească acest păcat atunci cînd vine vremea spovedaniei, cînd descoperă înaintea lui Dumnezeu şi a preotului sufletul nostru păcătos, rănit de păcate şi suferinţe. Dacă în acest moment de răspundere conştiinţa nu ne va ajuta să ne pocăim în mod conştient, adică nu va putea să ne osîndească aspru şi nepărtinitor, nu vom avea iertare adevărată nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.

După ce s-a pocăit la spovedanie şi s-a învrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie să înceapă a face roade vrednice de pocăinţă (Lc. 3, 8). Asta înseamnă că dacă s-a pocăit, de pildă, pentru că a osîndit pe cineva sau a fost răuvoitor faţă de cineva, acum, la cererea conştiinţei, trebuie să se înfrîneze de la osîndire şi să schimbe reaua voinţă cu buna voinţă faţă de aproapele, apoi să îl ajute şi să se roage pentru el.

Toate acestea sunt cu putinţă păcătosului dacă el, după ce conştiinţa sa îl judecă şi îşi formulează pretenţiile, îşi va îndrepta viaţa neabătut, crescînd şi întărindu-se duhovniceşte pe zi ce trece.

Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pămînt. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormînt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară? Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscînd că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări de conştiinţă ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine.

Trăind pe pămînt în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte, şi tot ce îl înconjură, chiar şi pe sine însuşi – iar înţelegerea duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare tot zapisul faptelor săvîrşite, iar ele încep să mustre, să certe şi să ardă sufletul, arătînd întregii lumi duhovniceşti toată urîţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii pămînteşti a păcătosului.

Suferinţele de după moarte ale conştiinţei duhului păcătos sunt atît de mari încît el este gata să strige: „Munţilor, prăbuşiţi-vă peste mine! Dealurilor, acoperiţi-mă!”

Despre această judecată se vorbeşte şi în Sfînta Scriptură, unde stă scris că din faptele şi din cuvintele noastre vom fi găsiţi drepţi sau vom fi osîndiţi (Mt. 12, 37).

La judecata particulară, nu ne va judeca şi pedepsi Domnul cît ne vom judeca şi pedepsi noi înşine; conştiinţa noastră ne va judeca şi pedepsi prin suferinţe pentru păcatele vieţii noastre pămînteşti. Puterea vrăjmaşă, demonică, va începe să adîncească aceste învinuiri, amintind pe rînd păcatele vieţii care s-a scurs, îngerul păzitor se împotriveşte acestei puteri, apărîndu-l pe răposat.

În această luptă pentru sufletul păcătosul şi în alinarea stării lui grele ajută mult rugăciunea Bisericii. „Rugăciunea voastră să fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu”, spunea obştii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea şi rugăciunile tuturor rudelor şi apropiaţilor sprijină, de asemenea, sufletul răposatului, insuflîndu-i nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata următoare, care se va face la cea de-a Doua Venire în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Pe lîngă asta, după judecata particulară primim o hotărîre aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastră şi un loc aparte unde rămînem pînă la înfricoşătoarea Judecată. La această Judecată ultimă, a cărei hotărîre nimic nu o va mai putea schimba, ne vom înfăţişa cu toţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pămînt, păcătuim în primul rînd împotriva Lui: poruncile Lui le călcăm, dragostea Lui faţă de noi o dispreţuim, pe fraţii Lui mai mici îi strîmtorăm şi îi necăjim. Şi atunci, cine să ne judece, dacă nu El, Care ne-a dat totul şi nu primeşte de la noi nimic, afară de păcate?

Hristos a ascuns de noi vremea cînd va veni să ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – şi acesta este principalul. Ce milă a lui Dumnezeu şi ce mîngîiere pentru noi este să ştim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Ştiind asta, nu vom mai putea nici trăi, nici muri orbeşte, nu vom mai putea să ne dezvinovăţim prin necunoaşterea destinului ce ne aşteaptă dincolo de mormînt.

Ni s-au dat două porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu şi cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neîmplinirea lor ne va şi judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespărţit în ochii lui Dumnezeu. Dacă îl vom hrăni pe cel flămînd sau vom da de băut celui însetat, facem asta şi pentru Hristos. Dacă îl îmbrăcăm pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta şi pentru El.

În numele Lui trebuie să facem toate faptele dragostei şi milostivirii, fiindcă Domnul Iisus Hristos primeşte toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii noastre de aproapele, ca şi cum i-ar fi Lui făcute. El nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifică cu cei nefericiţi, nevoiaşi, săraci, părăsiţi, bolnavi, aflaţi în închisoare, îi pare rău de ei, împărtăşeşte necazul lor, este nemulţumit cînd nu sunt băgaţi în seamă.

Hristos este nedespărţit de omul suferind tot atît pe cît este porunca dragostei de Dumnezeu nedespărţită de porunca dragostei de aproapele. Mîntuitorul nu Se desparte de cei pentru care a vărsat Preacuratul Său Sînge, pentru care Şi-a dat sfînta Sa viaţă. El nu Se desparte nici acum de noi, împărtăşindu-ne Trupul Său şi Sîngele Său prin Taina Sfintei împărtăşanii, aducîndu-ne prin aceasta în unire cît se poate de strînsă cu Sine şi pregătindu-ne astfel să ne întîlnim cu El cînd va veni a doua oară ca să ne judece.

Această Judecată viitoare nu o să fie pentru noi înfricoşătoare dacă, după cuvîntul Apostolului, ne vom judeca singuri fără cruţare şi fără părtinire (v. l Cor. 11, 31) în viaţa pămîntească, dacă după fiecare păcat ne vom pocăi aşa cum cere conştiinţa, altfel spus dacă ne vom osîndi singuri şi, osîndindu-ne, ne vom îndrepta, dacă ne vom spovedi şi împărtăşi mai des. Înfricosătoarea Judecată a lui Dumnezeu nu va mai fi atît de înfricoşătoare pentru noi dacă vom împlini neabătut porunca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va îngrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un cîştig. Iar unirea cu Hristos după moarte va fi şi mai deplină, şi mai dorită. Amin.

V. Munţii se topesc de la faţa Ta

Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului; şi precum era în zilele cele mai înainte de potop: mîncau, beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua întru care a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Mt. 24, 37-39).

Totul va fi chiar ca în zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul – dar Domnul a spus asta dorind să ne arate că a Doua Sa Venire va fi la fel de năprasnică, la fel de neaşteptată ca potopul: ca un trăsnet, ca un fulger ni Se va arăta Fiul Omului întru slava Sa cu toţi îngerii Săi ca să facă Judecata Sa.

De ce am zis că nu va fi totul chiar ca în zilele lui Noe? Fiindcă Domnul a lămurit: Îndată după strîmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă (Mt. 24, 20-31).

Iar acestei cumplite arătări a Lui îi vor premerge grozăvii, nenorociri, fiindcă Se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, şi va fi foamete şi molimă şi cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt începutul durerilor (Mt. 24, 7-9). Atunci va fi strîmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pînă acum şi nici nu va mai fi (Mt. 24, 21).

În Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozăvii, acelor suferinţe crunte, de nedescris, care vor bîntui pe pămînt înaintea celei de-a Doua Veniri a Domnului Iisus Hristos. Şi atunci va răsuna deodată glasul cel înfricoşător al trîmbiţei arhanghelului, de care toată lumea se va cutremura. Atunci se va împlini prezicerea Sfîntului Proroc Isaia: O, de ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî! Munţii s-ar topi de faţa Ta ca de foc, de faţa Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai mîniat, fiindcă am păcătuit, şi cum ne vom mîntui? (Is. 64, 1-5).

Atunci se vor împlini spusele Domnului Iisus Hristos: Amin, amin grăiesc vouă, că vine ceasul şi acum este, cînd morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi care vor auzi vor învia (In. 5, 25).

Cum va avea loc asta, cum vor învia cei morţi? Vor învia prin puterea lui Dumnezeu: prin voia Lui se vor deschide mormintele tuturor celor răposaţi din veac, marea se va învifora cumplit şi va scoate nenumăraţii morţi ascunşi în ea. Întreg pămîntul se va acoperi de oase omeneşti şi va începe lucrul vestit de Dumnezeu în vedenie Sfîntului Proroc lezechiel: Fost-a peste mine mîna Domnului, şi m-a scos Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unui cîmp, şi acela era plin de oase de oameni; şi m-a purtat împrejurul lor, şi iată, erau multe foarte pe faţa cîmpului, şi iată uscate foarte. Şi a zis către mine: „Fiul omului! Oare vor învia oasele acestea ?” Şi am zis: „Doamne! Doamne! Tu ştii acestea”. Şi a zis către mine: „Fiul omului! Proroceşte spre oasele acestea şi să le zici lor: „Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi aduce întru voi duh de viaţă, şi voi da peste voi vine, şi voi pune peste voi carne, şi voi da întru voi duhul Meu, şi veţi învia, şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul”. „Şi am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, şi s-a făcut glas cînd am prorocit, şi iată cutremur s-a făcut, şi s-au apropiat oasele, fiecare os la încheietura sa. Şi am văzut, şi iată creşteau peste dînsele vine şi carne, şi se întindea piele peste dînsele deasupra, şi duh nu era într-însele. Şi a zis către mine: „Proroceşte pentru duhul, proroceşte, fiul omului! Şi zi duhului: „Acestea zice Domnul Dumnezeu: Din patru vînturi vino, duhule, şi suflă peste morţii aceştia, şi să învieze”. „Şi am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, şi a intrat într-înşii duhul, şi au înviat, şi au stătut pe picioarele lor mulţime multă foarte. Şi a grăit Domnul către mine, zicînd: „Fiul omului! Oasele acestea toată casa lui Israil este. Aceştia zic: „Uscatu-s-au oasele noastre, pierit-a nădejdea noastră şi ne-am stins”. Pentru aceea, proroceşte şi zi: „Acestea zice Domnul: Iată, Eu voi deschide mormînturile voastre, şi vă voi scoate din mormînturile voastre, poporul Meu, şi vă voi duce pe voi în pămîntul lui Israil, şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul cînd voi deschide Eu mormînturile voastre ca să vă scot pe voi din mormînturile voastre, poporul Meu. Şi voi da duhul Meu întru voi, şi veţi învia, şi vă voi pune pe pămîntul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul. Grăit-am, şi voi face, zice Domnul” (lez. 37, 1-14).

Domnul i-a spus în vedenie Sfîntului Ioan Teologul: Iată, toate le fac noi (Apoc. 21, 5) – şi El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu însuşiri necunoscute nouă, fiindcă se spune în Scriptură că vor fi trupuri duhovniceşti. Apostolul Pavel ne-a vestit despre cei ce vor fi vii în ziua înfricoşătoare a Judecăţii lui Hristos. El spune aşa: Iată, taină zic vouă: nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba într-o clipeală de ochi la trîmbiţa cea de apoi: căci trîmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba – căci se cuvine ca stricăciosul acesta (trupul) să se îmbrace în nestricăciune muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire (l Cor. 15, 51-53).

Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cînd cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd, se vor desface, şi pămîntul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci, dacă acestea toate se vor desfiinţa, cît de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfîntă şi cucernicie, aşteptînd şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luînd foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! (2 Pt. 3, 10-12).

Va avea loc o catastrofă mondială de nedescris. Întreaga lume va fi nimicită printr-un foc înfricoşător, de un fel pe care noi nu-l ştim – şi atunci va veni ziua în care Domnul va face toate noi: un nou Ierusalim, un nou pămînt, o nouă lume. Cumplita văpaie ce va cuprinde toate ca un rîu de foc îi va trage pe cei înviaţi departe de pămînt, care va arde, îi va trage acolo unde se va desfăşura înfricoşata Judecată, unde Se va arăta pe nori Dreptul Judecător, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu toţi îngerii Săi. Şi I se vor înfăţişa toate popoarele, toţi oamenii care au trăit vreodată. Se va lăsa un întuneric înspăimîntător, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui (v. Mt. 24, 29, 31) – dar în această beznă va străluci o lumină neobişnuită, fiindcă pe cer se va arăta deodată semnul Fiului Omului: Sfînta Cruce, a cărei lumină va fi nemăsurat mai puternică decît cea a luminătorilor cereşti care vor fi atunci deja stinşi.

Atunci vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerurilor, cu putere şi slavă multă (Mt. 24, 30). Şi-L vor vedea toate popoarele pe Cel în Care mulţi nu au crezut, îl vor vedea pe Domnul Iisus Hristos cei ce L-au răstignit, îl vor vedea toţi cei ce continuă să-L răstignească şi să calce în picioare Sîngele Lui nepreţuit, îl vor vedea necredincioşii şi se vor cutremura, va cădea peste ei groază de nedescris, care-i va face să se ascundă în peşteri şi în rîpe şi să se roage ca munţii să cadă peste ei şi să-i ascundă de mînia Mielului.

Nimic nu-i va ascunde însă, fiindcă veşnică este dreptatea dumnezeiască, neasemuit de mare şi desăvîrşită, şi nimeni nu o poate călca fără să fie pedepsit; şi această dreptate, care a fost călcată atît de des pe pămîntul nostru păcătos, va străluci în întreaga lume. Atunci va veni bucurie mare pentru cei ce toată viata au flămînzit şi au însetat de dreptate fără s-o afle în jurul lor. Ei vor prinde curaj şi vor înălţa capetele, fiindcă răscumpărarea lor se va apropia (v. Lc. 21, 28).

Cu mare bucurie, cu săltare de nedescris vor învia toţi drepţii. Cu frică şi cutremur, cu groază neasemuită vor învia toţi cei ce au călcat Sîngele lui Hristos, care nu au crezut în El şi care în toate vremurile au fost foarte mulţi la număr – fiindcă încă din vechime Iisus, fiul lui Sirah, arată felul în care gîndeau ei: Întîmplător ne naştem, şi după ce murim e ca şi cum nam fi fost… şi duhul se va vărsa ca aerul cel moale (Înţ. Sol. 2, 2). Nu, nu se va vărsa ca aerul duhul lor, nu va fi ca şi cum n-ar fi fost, ci se vor înfăţişa Cumplitului Judecător.

Domnul Atotţiitorul îi va despărţi pe drepţi de cei nedrepţi, pe unii îi va pune de-a dreapta Sa, iar pe ceilalţi de-a stînga, şi va rosti cuvintele pe care le-aţi auzit în pericopa evanghelică de astăzi. El îi va îndreptăţi pe cei care au făcut binele, care au slujit celor nefericiţi şi suferinzi, şi îi va osîndi, îi va trimite în chinul veşnic pe cei ce n-au fost niciodată milostivi faţă de nimeni.

Este nespus de însemnat lucrul pe care ni l-a descoperit Domnul cu privire la înfricoşata Judecată: doar pentru faptele milostivirii sau pentru lipsa lor deplină îi va judeca El pe oameni. Despre altceva nu-i va întreba, ci va judeca după cum am avut sau nu împreună-pătimire, milă, dragoste faţă de aproapele – şi aceasta va fi îndeajuns, fiindcă dragostea este plinirea a toată legea lui Hristos, iar lipsa dragostei este călcarea acestei legi.

Să ne smintim, oare, de faptul că oamenii lipsiţi de dragoste vor merge în chinul veşnic? Nu, fiindcă singuri s-au osîndit la acest chin. Chiar dacă Hristos nici n-ar fi rostit înfricoşătoarea Sa hotărîre, ei tot s-ar fi osîndit singuri la asta. În stihirile duminicii de astăzi aţi auzit că atunci cînd va începe Judecata, se vor deschide cărţile în care este scris ce a făcut fiecare dintre noi. Aceste cărţi simbolizează ceea ce este întipărit, fără a se putea şterge, în conştiinţa omului. Deodată i se va perinda prin faţă, într-o clipită, întreaga viaţă care a trecut, îşi va aminti pînă în cele mai mici amănunte orice cuvînt şi faptă rea, orice gînd necuvios „“ şi le va aminti şi se va îngrozi.

Oameni care au fost la un pas de moarte – care, de pildă, se înecau şi au fost salvaţi pe neaşteptate, sau care aproape că au nimerit sub roţile trenului – povesteau că în cumplita clipă de aşteptare a sfîrşitului li se perinda prin faţă întreaga lor viaţă, începînd cu frageda copilărie.

Asta se poate numai fiindcă tot ce este făcut, spus, gîndit de noi se întipăreşte pe veci în duhul nostru, fără a se putea şterge. Duhul păstrează aceste întipăriri, şi cînd va fi eliberat de legăturile trupului, cînd trupul va deveni duhovnicesc, el va descoperi ochilor duhovniceşti ai omului tot ce s-a întîmplat de-a lungul vieţii sale. Aceasta va fi înfricoşata Judecată pe care omul o va face singur asupra sa. Propriu lui duh, propria lui conştiinţă îl vor osîndi.

Ca atare, este foarte drept şi corect ca toţi cei ce au făcut răul să fie daţi chinurilor veşnice împreună cu diavolul şi cu îngerii lui, care s-au lepădat de bine şi au devenit chintesenţă a răului. În veşnică, nesfîrşită împărtăşire cu ei vor trăi răstignitorii lui Hristos. În această împărtăşire, răutatea şi împietrirea lor vor creşte fără margini. Tocmai în asta va consta nesfîrşita lor chinuire.

Iată ce trebuie să ştim, în ce trebuie să credem necondiţionat, deoarece chiar aşa se va petrece totul. Aşa a spus Hristos, aşa au spus sfinţii Lui apostoli, aşa au spus prorocii Lui, iar ei nu pot minţi.

Şi atunci, ce să facem noi, care avem în faţa ochilor minţii priveliştea înfricoşătoare a Judecăţii? La întrebarea aceasta voi răspunde folosindu-mă de cuvintele Sfîntului Apostol Petru: Drept aceea, iubiţilor, aşteptînd acestea, sîrguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină, şi îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mîntuire (2 Pt. 3, 14-15).

Să ne îngrijim dinainte ca înfricoşătoarea Judecată să fie pentru noi nu grozăvie de neîndurat, ci bucurie. Să trăim în aşa fel ca înfricoşătoarea Judecată şi trîmbiţa arhanghelului să nu ne sperie, ci să ne aducă mare bucurie, şi să cîntăm cîntare Judecătorului Veşnic, Drept, Care va da fiecăruia după faptele sale. Amin.

1957

VI. Drepţii se vor bucura, iar păcătoşii se vor tîngui

Precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului, că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii (Mt. 24, 27-28).

Despre care stîrv este vorba aici? Despre stîrvul omenirii, care pînă la urmă se va împotmoli negreşit în păcate şi necredinţă, fiind în ochii lui Dumnezeu ca un hoit care putrezeşte. Va veni vremea cea cumplită despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Fiul Omului, cînd va veni, va găsi, oare, credinţă pe pămînt? (Lc. 18, 8). Despre această vreme a prorocit şi Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Timotei: Şi să ştii că în zilele din urmă vor veni vremuri grele – că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngîmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decît iubitori de Dumnezeu (2 Tim. 3, 1-4).

Cînd toate acestea se vor împlini şi omenirea va deveni ca un stîrv, se vor aduna vulturii. Care vulturi? Nu este vorba de păsări: îngerii răzbunători se vor aduna la acest hoit al omenirii. În acea zi înfricoşătoare, la glasul trîmbiţei arhanghelului toţi morţii vor învia şi se vor înfăţişa la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Cum se vor înfăţişa, unde se vor înfăţişa, că doar vor fi milioane fără număr? Pămîntul întreg nu i-ar putea cuprinde. Nu pe pămînt va fi această Judecată înfricoşătoare, fiindcă pe pămînt şi în tot universul se va petrece atunci o catastrofă cumplită, pe care nici nu ne-o putem închipui: tot universul va fi nimicit, va arde, va pieri în flăcări. Munţii se vor mişca din loc, insulele vor dispărea, va avea loc un cutremur nemaivăzut. Şi dacă necredincioşii vor vrea în acea zi să scape, dacă vor striga munţilor: „Cădeţi peste noi” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne” (v. Lc. 23, 30), nu vor avea unde să fugă. Nici un fel de peşteri nu-i vor adăposti, fiindcă totul va fi nimicit.

Va fi ceea ce a prezis demult prorocul Daniel. El scrie lucruri uimitoare. Uimitor e şi faptul că încă din vechime Dumnezeu a descoperit oamenilor cum se va încheia existenţa universului şi a neamului omenesc în starea lor de acum.

Am privit pînă cînd au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel Vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lîna; tronul Său – flăcări de foc, iar roţile lui – foc arzător. Un rîu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui. Judecătorul S-a aşezat şi au fost deschise cărţile (Dan. 7, 9-10) – cărţile în care sunt înscrise toate faptele oamenilor.

Care sunt cărţile acestea? Bineînţeles, nu cărţi scrise, de care Dumnezeu, Cel Netrupesc şi Atotştiutor, nu are nevoie, ci cărţile conştiinţei fiecărui om, fiindcă în acea zi înfricoşătoare a Judecăţii se vor deschide cărţile conştiinţelor, şi fiecare îşi va aminti deodată, pînă în cele mai mici amănunte, tot ce a făcut în fiecare zi a vieţii sale; va vedea cu groază toată păcătoşenia cumplită a sufletului său, îşi va aminti toate faptele sale rele, toate cuvintele păcătoase pe care le-a rostit limba sa.

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului. Care semn? Semnul cel luminat al Crucii lui Hristos. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi slavă multă (Mt. 24, 30-31).

Vor fi adunaţi toţi cei curaţi şi drepţi, pentru care această zi nu va fi groaznică, înfricoşătoare, ci va fi zi de mare bucurie: aceştia îl vor întîmpina pe Domnul cu mare bucurie, nu cu frica animalică de care vor fi plini cei aşezaţi de Domnul Iisus Hristos de-a stînga.

Ce se va întîmpla cu nefericiţii aşezaţi de-a stînga? Va fi plîngere mare, care va umple întreaga lume. Vor curge rîuri şi mări de lacrimi. Scrîşnirea dinţilor va fi ca tunetul, fiindcă – toţi vor vedea semnul Fiului Omului, fiindcă toţi îl vor vedea pe Judecătorul lumii, al Cărui nume l-au necinstit, în Care n-au crezut – îl vor vedea şi se vor cutremura, îl vor vedea şi vor striga cu jale, îl vor vedea şi vor plînge cu lacrimi de sînge, îl vor vedea şi vor scrîşni din dinţi, îl vor vedea şi îşi vor smulge părul din cap, se vor bate în piept, îl vor vedea pe Domnul Iisus Hristos ca Judecător al lumii arhiereii Ana şi Caiafa, care L-au răstignit, îl va vedea Pilat, îl vor vedea ostaşii care au bătut piroane în mîinile şi picioarele Lui. Îl va vedea ostaşul ce I-a străpuns cu lancea inima, îl vor vedea şi va cădea peste ei groază de nedescris.

Irod îl va vedea pe Înainte-Mergătorul Ioan, căruia el i-a tăiat capul, stînd lîngă Domnul Iisus. Împăraţii romani, care i-au prigonit cumplit pe creştini, vor vedea nenumăratele cete ale mucenicilor împurpuraţi de sînge, pe care ei i-au chinuit pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos, pentru cuvîntul lui Hristos.

Împăratul Iulian Apostatul îl va vedea în lumina dumnezeiască şi în cumplita Lui mărire pe Judecătorul Atotputernic, al Cărui nume a vrut să-l şteargă din amintirea lumii ca să statornicească în locul ei pomenirea dumnezeilor săi mincinoşi. Uriaşele cete ale curvarilor şi curvelor vor vedea cetele luminoase ale feciorelnicilor, în fruntea cărora va fi Sfîntul Ioan Teologul – cete de oameni în haine albe, avînd pe cap cununi de lumină; le vor vedea, vor pricepe murdăria sufletului şi inimii lor şi vor cădea într-o deznădejde nemărginită. Preacurvarii îşi vor vedea soţiile şi soţii, pe care i-au rănit atît de adînc. Tîlharii îi vor vedea pe cei pe care i-au ucis; hoţii îi vor vedea pe sărmanii cărora le-au luat ultimul bănuţ, vor pricepe suferinţele pe care le-au pricinuit, vor vedea cît de mult a decăzut vrednicia lor omenească.

Cei răi de gură îi vor vedea pe oamenii ce şi-au păzit curăţia limbii, îi vor vedea îmbrăcaţi în haine albe pe marii nevoitori, ce s-au luptat întotdeauna cu limba lor, îi vor vedea pe sfinţi, din ale căror guri ieşeau numai cuvinte harice şi niciodată cuvinte rele, blesteme şi minciuni. Vor vedea toate acestea clevetitorii, şi focul iadului le va aprinde limbile. Şi va începe Judecata, aspră şi dreaptă, şi se va împlini ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 6).
Cum poate omul să trăiască fără dreptate? Inima curată năzuieşte către dreptate. Cît de nesuferită i-e nedreptatea, cît de mult o chinuie nedreptatea! Iar dacă pe noi, care suntem plini de nedreptate, ne chinuie atît de mult nedreptatea lumii, ce să mai spunem de Dumnezeu, Care a privit mii de ani grozăviile nedreptăţii omeneşti?! Dacă inima noastră nu poate răbda ca răufăcătorii plini de neomenie să rămînă nepedepsiţi, oare Dreptul Dumnezeu nu cere această Înfricoşată Judecată?

Şi va fi, va fi Judecată, fiindcă dreptatea trebuie să triumfe neapărat, şi după nimicirea lumii prin foc totul va fi făcut din nou (Apoc. 21, 5). Vom trăi într-o lume nouă, unde va locui dreptatea, sfînta şi veşnica dreptate, unde nu va fi nici o minciună şi răutate, unde nu va mai fi nici moarte.

Pe mulţi obraznici îi nemulţumeşte ideea acestei Judecăţi. „Cum aşa”, spun ei, „pentru micile noastre păcate lumeşti să fim osîndiţi la chinuri veşnice? Unde este dreptatea?” Tocmai aici se vede marea dreptate dumnezeiască: păcătoşii s-au osîndit singuri la chinuri veşnice neiubindu-L pe Domnul şi Făcătorul lor, nepunînd ca lege a vieţii lor poruncile Lui: fie că L-au urît, la fel ca fariseii, cărturarii şi arhiereii, fie că au fost cu desăvîrşire nepăsători faţă de El şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu i-a mişcat deloc.

Mulţi au ales nu calea dragostei, ci calea îmbogăţirii, calea lăcomiei de averi, a slujirii trupului, a slujirii diavolului – fiindcă de la diavol sunt patimile şi poftele noastre. Ei bine, dacă aţi ales de bunăvoie calea slujirii diavolului, calea răului şi a urii, mergeţi în focul veşnic, la diavol, unde-i temeiul răului, al urii şi al nedreptăţii. Chinul lor veşnic va sta în faptul că răutatea lor va spori tot mai mult, tinzînd spre răutatea diavolului. Aşadar, oare nu s-au osîndit singuri la aceste chinuri? Şi oare nu e drept ca toţi cei curaţi cu inima şi drepţi să primească răsplata bucuriei veşnice, a bucuriei împărtăşirii cu însuşi Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfîntul Duh întru împărăţia lui Dumnezeu?

Iată, v-am descris ziua cea înfricoşătoare ca să vă cutremuraţi, ca să pricepeţi şi să cunoaşteţi că doar prin sfînta pocăinţă ne putem şterge păcatele fără număr. V-am vorbit despre asta fiindcă mîine începe Postul Mare – vreme de pocăinţă şi mîntuire. Deci, amintiţi-vă acest lucru şi începeţi, cu ajutorul îngerului păzitor, calea pocăinţei voastre. Amin.

Sfîntul Luca al Crimeei