A avut loc lansarea cărţii „Te rog, nu intra în biserică la fel ca în muzeu”

iunie 3, 2013 Categoria: Stiri

În Biserica lui Hristos nu sunt membri, dar şi mai mult slujitori, care n-ar aduce folos comunităţii creştine. Fiecare în măsura puterii lui slujeşte şi propovăduieşte pe Hristos prin darurile primite de la El şi propria chemare.

Un fizician, când spune că pământul se roteşte împrejurul axei sale sau un matematician ce afirmă că „în orice triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei” – pe Dumnezeu propovăduiesc. Acel Dumnezeu care este fidel hotărârilor Sale pentru cele înconjurătoare. În acest sens lista poate continua.

Iar dacă cineva, în virtutea celor spuse, ar îndrăzni să spună că monahii, conform statutului lor, nu se înscriu în această listă, greşeşte mult. Atunci când Dumnezeu încredinţează (Ieremia 1. 9) cuvântul Lui unui „amărât” de monah, nici chiar el nu poate da explicaţii pentru cele ce se petrec cu dânsul. Dar îndrăznim să spunem că anume „amărâţii” monahi ca Ioan Damaschinul, Cosma Imnograful, Roman Melodul, Clement Alexandrinul precum şi cei din neamul nostru mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, Paisie de la Neamţ, Andrei Şaguna şi Grigorie Dascălul au preamărit pe Dumnezeu prin scrierile şi cântările lor. La timpuri de tulburări în Biserică, când apăreau diferite eresuri, ei, „amărâţii” monahi părăseau pentru un timp locurile de linişte şi deveneau înflăcăraţi apărători ai Ortodoxiei, iar glasul lor era ca al celui ce strigă în pustie. (Isaia 40.3)

Monahismul întotdeauna a fost şi este un simbol al slujirii şi jertfirii totale. Sigur că sunt şi momente care lasa de gândit în privinţa unor persoane ce s-au compromis într-un fel sau altul, dar îndrăznim să spunem că n-ar fi corect să asemănăm unii monahi cu monahismul în general.

Şi precum Dumnezeu acelaşi este ieri, astăzi şi în veac (Evrei 13.8) deasemenea El împarte daruri şi îndadoriri şi în veacul nostru, ce se arată a fi unul de alertă, cu o societate ce tinde să fie una de consum şi doar de consum.

După o perioadă bună de „tăcere”, părintele Irineu vine cu un volum bogat de poezie autentică, caracterizată şi plină de o trăire profundă a valorilor creştine. Poezia dânsului este un răspuns la provocările veacului şi la mănuşa aruncată de unii inşi cu ifose de filosofi şi poeţi ce sunt amăgiţi să creadă că-n artă pot să treacă la nemurire cu revolta lor deşartă, după cum spunea A. Vlahuţă.

Întregul volum este marcat de un curaj deosebit de a recunoaşte trecutul şi prezentul, iar unele momente de o ironie sau autoironie uşoară şi voinţă de a spune lucrurilor pe nume:

Văd un vierme şi-i spun: „Bună ziua, frate.

Eu sunt monah, tu, recunoaşte, cine eşti?”

„Eu sunt creat de Domnul, ca şi celelalte …

Iar tu ca şi mine de când te târăşti?”

Sau:

Iartă-ne cum poţi numai Tu, iubite Iisuse.

Demult nu mai suntem vrednici să deschidem gura,

toate cele frumoase sunt aici aduse,

iar noi nu preţuim nici omul, nici natura.

În tânjirea sa către Dumnezeu, plângând păcatele trecutului şi neputinţele prezentului, sufletul omului pentru un timp oarecare capătă o linişte, deşi, de cele mai multe ori, este relativă. În asemenea momente el încearcă să vorbească cu Dumnezeu nu asemenea robului cu stapânul, ci ca fiul cu Tatăl, ceea ce pare a fi uneori, îndrăznim să spunem, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pentru El:

Mai caut zi şi noapte drumul către Tine

Şi plâng pentru greşelile de altă dată …

Aş vrea să-Ţi cer ceva, dar nu pot, mi-i ruşine,

că şi aşa prea bun ai fost azi cu mine,Tată.

În urma acestei linişti, imposibil să nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate deşi simţi că El te iartă şi te primeşte aşa cum eşti, dar singur nu ai curajul să-ţi ierţi nişte momente ale vieţii. De asemenea momente autorul aminteşte, spunând:

Ce aş fi făcut eu singur,

dacă nu mă luai, Doamne, la Tine?

Număram undeva linguri …

Dar şi azi sufletul meu îşi revine

din amorţeala cea dulce , …

În una din convorbirile sale, părintele Sofronie Saharov amintea de spusele Sfântului Siluan Athonitul despre monahi: El în fiecare zi merge pe pământ, lucrează cu mîinile, însă puţini ştiu că petrece cu mintea în Dumnezeul Cel Veşnic. În alt moment aminteşte despre plânsul monahului pentru toată lumea, întregul Adam. În versurile sale, autorul parţial ne redescoperă aceste momente mai mult sau mai puţin evidenţiate.

Văd în fiece zi: mare criză de fineţe

şi totul-rece … Nu mai putem vorbi de bunătate.

Dacă la noi o inimă, brusc, o să îngheţe

eu nu voi spune, uluit: „Imposibil …”, „Nu se poate …”

Şi de asemenea:

Steaua a fost şi ea cândva

lacrima unui monah mai sărac decât cum sunt.

Dar inima lui s-a făcut tot aşa de grea,

ca şi cum plină cu pământ,

pentru că avea în sine

tot pământul cu prostiile lui încăput … .

Pâna la urmă, titlul cărţii e şi el o strigăt de durere, când vede cu ochiul liber că lumea incearcă să transforme biserica într-un muzeu, iar rugaciunea într-un simplu contract cu Dumnezeu.

Şi dacă amintisem despre curaj, dorim să precizăm următoarele: Precum Sf. Taine le vedem săvârşite de preot, dar în realitate adevăratul Săvârşitor este Hristos, asemenea e şi în viaţa de mănăstire. Pe din afară vedem viaţa cotidiană cu plusurile şi neajunsurile, bucuriile şi necazurile, cu surprizele plăcute şi neplăcute, dar în realitate este o relaţie vie cu Dumnezeul cel Viu pe care ochiul lumii niciodată n-o va percepe.

Monahii uneori au curajul să facă pasul la care mulţi alţii se şi tem să se gândească, să se dezgolească (precum a făcut-o şi autorul) înaintea tuturor, făcând o mărturisire profundă şi descoperind unele din cele mai frumoase momente de intimitate cu Dumnezeu, deşi îşi dau seama bine că, relatându-le, cu greu le vor dobândi înapoi. Şi acestea le fac pentru dragostea celor din jur şi folosul celor deznadajduiţi, fiind convinşi că nu întotdeauna sunt auziţi şi preţuiţi.

Cei care şi-au consacrat viaşa toată lui Dumnezeu, au păşit deja în ritmul veşniciei. Eu nu sunt nici pessimişti, nici optimişti, ci trăiesc trecutul şi viitorul ca o realitate prezentă. Pentru ei veşnicia începe aici pe pământ, iar moartea nu-i înspăimânta, pentru că în Hristos este doar ÎNVIERE si VIAŢĂ. Iar exemplul celor spuse sunt acestea:

Voi trăi ziua cea mai frumoasă când voi pleca de aici,

acea zi poate nici nu va exista în calendare …

Că parcă am parcurs câteva secole pe brânci,

Şi, curios, trupul a rezistat, iar sufletul doare … .

(Arhim. Augustin Zaborosciuc)

/manastireacurchi.md/