Marele dar al credinţei

aprilie 25, 2013 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

În viaţa aceasta de pe pământ, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să fie aflat credincios (cf. I Cor. 4, 2). Însă a găsi pe cineva credincios în cuvânt şi în fapte este foarte greu (cf. Pilde 20, 6). Desigur, nu spun acest lucru doar ca să-ţi arăţi conştiinţa, pentru că nu se cuvine să dai seama vreunui om de cele făcute (Cf. Pilde 20, 6), ci ca să-ţi dovedeşti credinţa curată în Dumnezeu, Care «mântuieşte pe cei drepţi la inimă» (Ps. 7, 10) şi care «cunoaşte gândurile oamenilor» (Ps. 93, 11). Este mare lucru să întâlneşti un om credincios, căci acesta este mai bogat şi decât cel mai bogat om de pe pământ. Celui credincios poţi să-i încredinţezi toate bogăţiile lumii (Pilde 17, 6), căci acesta s-a lepădat de toate şi pe toate le-a defăimat. Cei care strâng multe averi şi bogăţii, au sufletul sărac. Şi cu cât adună mai multe bogăţii, cu atât mai obsedaţi sunt să dobândească şi acele puţine lucruri care le lipsesc. Însă în cazul omului credincios se petrece următorul paradox: în săracia sa, el se simte bogat, întrucât, mulţumindu-se numai cu cele de trebuinţă, adică cu hrana şi îmbrăcămintea, acesta a defăimat orice dorinţă de a se îmbogăţi (Cf. I Tim. 6, 8).

Credinţa însă nu reprezintă numai o trăsătură a creştinilor. Există multe lucruri care se petrec în lume şi care, deşi sunt înfăptuite de anumiţi oameni care nu aparţin Bisericii, totuşi au un miez de credinţă în ele. Principiile care stau la baza căsniciei, fondate pe temelia credinţei, îi ajută pe cei doi tineri – care până în momentul Nunţii erau necunoscuţi şi străini unul faţă de celălalt – să trăiască în armonie. Şi astfel, deşi nu aveau nici o legătură trupească sau vreun bun material în comun, prin încrederea reciprocă pe care le-o conferă Taina Nunţii, devin părtaşi aceloraşi bunătăţi. De asemenea, credinţa stă şi la baza agriculturii, căci cel care nu crede că va aduna roadele sale nu poate răbda nici truda necesară cultivării lor. Pe credinţă se bazează şi sufletul celor care călătoresc pe mare, căci, având încredere într-o bucată mică de lemn, aleg instabilitatea valurilor în schimbul siguranţei uscatului. Îşi pun nădejdea în credinţă, pe care o consideră o siguranţă mai mare decât cea mai sigură ancoră. Aşadar cele mai multe fapte umane sunt zidite pe temelia credinţei. Desigur, acest lucru nu se întâmplă numai în cazul nostru, al creştinilor, ci şi în cazul celorlalţi oameni. Chiar dacă nu acceptă Sfânta Scriptură, ci numai unele învăţături proprii, acest lucru îl fac în baza credinţei.

La credinţa adevărată ne cheamă şi Apostolul citit astăzi, arătându-ne drumul şi modul în care putem fi bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel spune că «fără credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). Pentru că cine va fi gata să împlinească poruncile lui Dumnezeu dacă nu este sigur că Dumnezeu îi va răsplăti rodul credinţei sale? Şi cum îşi vor păstra tinerele fecioria sau cum vor deveni înţelepţi tinerii dacă nu sunt siguri că puritatea lor va fi răsplătită cu «cununa cea neveştejită» (I Petru 5, 4)? Credinţa este ochiul care luminează conştiinţa şi sporeşte cumpătarea omului. Iată ce spune proorocul Isaia: «dacă nu crdeţi, veţi fi zdrobiţi» (Isaia 7, 9). Referitor la proorocul David, Sfânta Scriptură ne relatează că «prin credinţă […] a astupat gurile leilor» (Evrei 11, 33), precum şi că a ieşit din groapă fără să păţească nimic (Cf. Daniel 6, 23), tocmai pentru că şi-a pus nădejdea în Domnul.

Există pe lumea asta ceva mai înfricoşător şi mai rău decât diavolul? Împotriva acestuia avem o armă foarte puternică – credinţa (I Petru 5, 9), care reprezintă un adevărat scut netrupesc care ne apără de acest vrăjmaş invizibil. Diavolul atacă cu diferite săgeţi viclene şi înşelătoare pe cei care nu trăiesc în trezvie (Ps. 10, 2). Împotriva acestui vrăjmaş invizibil, avem pavăza credinţei, aşa cum spune Sfântul apostol Pavel: «în toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului» (Efes. 6, 16). De multe ori diavolul ne ispiteşte cu plăceri şi pofte viclene. Trebuie însă să fim întrarmaţi cu pavăza credinţei, care păzeşte mintea neîntunecată şi înăbuşă gândurile şi pornirile păcătoase, apărându-ne astfel de săgeţile vicleanului.

Am vorbit mult despre credinţă, dar chiar de-am vorbi o zi întregă despre acest subiect, tot nu ne-ar ajunge timpul să terminăm discuţia. Pentru moment însă să ne oprim asupra exemplului lui Avraam din Vechiul Testament, căci prin credinţă suntem copiii săi (Cf. Rom. 4, 11; Gal. 3, 7). Acesta nu s-a îndreptat numai prin faptele sale (Iacov 2, 21), ci şi prin credinţă (Cf. Fac. 15, 6; Rom. 4, 3; Iacov 2, 23). Însă nu a fost numit prietenul lui Dumnezeu decât numai după ce a crezut în El. Căci fiecare faptă o făcea din credinţă. Din credinţă şi-a părăsit patria, ţara, casa, părinţii (Evrei 11, 8-10). Deci, după cum acesta s-a îndreptat prin credinţă, aşa şi noi să credem ca să ne îndreptăm. Ştim că nu putea face copii, pentru că ajunsese la o vârstă înaintată, iar femeia lui era şi ea bătrână şi amândoi erau nemângâiaţi întrucât nu aveau copii. Dumnezeu însă îi făgăduieşte că va avea copii. Iar el a crezut în această făgăduinţă (Rom. 4, 19), cu toate că trupul său era slăbit şi îmbătrânit. Nu şi-a concentrat deci atenţia asupra trupului său neputincios, ci a luat aminte la puterea Celui ce i-a făgăduit acest lucru, considerând demn de încredere pe Cel care i-a dat o veste atât de bună (Evrei 11, 11). Şi astfel, din două trupuri ca şi moarte (Evrei 11, 12), s-a născut un prunc într-un mod cu totul minunat. Mai apoi, când a primit porunca să-l aducă drept jertfă, cu toate că auzise făgăduinţa că «cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi» (Fac. 21, 12), dă ascultare acelei porunci, pregătindu-se să-l jetfească lui Dumnezeu pe unicul său fiu (cf. Fac. 22, 2). Avea aşadar vie nădejdea că Dumnezeu putea să-l învieze din morţi (Evrei 11, 19). Deci după ce l-a pus pe lemne şi l-a legat, era gata să-l înjunghie după porunca primită de la Dumnezeu. Însă datorită bunătăţii Acestuia, şi-a primit înapoi fiul viu, pentru că i s-a arătat un miel pe care trebuia să-l jertfească în locul fiului său (Fac. 22, 9-13). Întrucât s-a arătat credincios în toate aceste încercări, a primit pecetea dreptăţii prin tăierea împrejur. Iar, înainte de aceasta, credinţa sa a fost pecetluită printr-o nouă făgăduinţă făcută de Dumnezeu cum că va deveni părintele multor popoare (Fac. 17, 5).

Să vedem în continuare cum a devenit Avraam tatăl unei întregi mulţimi de popoare. Desigur, cu toţii mărturisim că este părintele iudeilor datorită înrudirii după trup. Dacă însă ne concentrăm atenţia şi ne consolidăm gândul asupra înrudirii după trup, atunci vom fi nevoiţi să spunem că făgăduinţa lui Dumnezeu este falsă. Pentru că, din acest punct de vedere, Avraam nu poate fi considerat părintele nostru al tuturor. Ci ceea ce ne face pe toţi copiii săi este înrudirea pe baza credinţei în Dumnezeu (Rom. 4, 12). Însă în ce fel se petrece acest lucru? Oamenii nu cred că poate cineva să învieze din morţi, la fel cum nu cred că cineva ajuns la o vârstă extrem de înaintată mai poate naşte fii. Noi însă credem în Hristos, Care a predicat, a fost răstignit şi apoi a înviat. Prin această credinţă, devenim fii ai lui Avraam. Şi crezând, primim şi noi, ca şi el, pecetea duhovnicească. Prin botez, suntem tăiaţi împrejur prin harul şi puterea Sfântului Duh, nu după trup, ci după inimă, după cum ne îndeamnă proorocul Ieremia: «tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre» (Ieremia 4, 4) şi ne învaţă apostolul Pavel «în El (Hristos) aţi şi fost tăiaţi împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână […]. Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu» (Col. 2, 11-12).

Dacă ţinem această credinţă, nu vom fi osândiţi, ci ne vom îmbodobi cu multe virtuţi. Pentru că atât de mare putere are credinţa, încât oferă omului chiar şi posibilitatea de a merge pe apă. Petru era şi el un om ca şi noi, având trup şi sânge şi hrănindu-se cu aceeaşi mâncare pe care o avem şi noi. Când Iisus i-a adresat chemarea «vino la Mine», întrucât a crezut, a început să meargă pe mare (Mat. 14, 29). Credinţa sa era îi oferea mai multă siguranţă decât i-ar fi oferit un dig, uşurându-i astfel greutatea corpului. Cât timp a avut credinţă, a mers cu statornicie pe apă. Însă, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde (cf. Mat. 14, 30), fiindcă, pe măsură ce îşi pierdea credinţa, cu atât mai mult se afunda în mare. Cunoscându-i sufletul, Iisus, vindecătorul patimilor noastre, l-a dojenit astfel: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Mat. 14, 31). Şi astfel, luând putere de la Hristos, Care îl ţinea de mâna dreaptă, şi crezând din nou, a făcut acelaşi traseu, păşind din nou pe ape. Acest eveniment, adică păşirea din nou pe mare, este mărturisit în mod indirect în Evanghelie, care relatează că s-au suit din nou în corabie (Mat. 14, 32). Nu se specifică deci că Petru a urcat în corabie după ce a înotat înapoi, ci lasă să se înţeleagă faptul că traseul pe care l-a făcut păşind pe valuri spre Iisus, l-a refăcut mergând din nou pe mare, alături de Acesta.

Credinţa are atâta putere, încât nu se mântuieşte numai cel care crede, ci şi mulţi alţii în jurul său. Paraliticul din Capernaum nu era el însuşi credincios, ci credincioşi erau cei care l-au introdus înăuntru prin acoperişul casei. Spun că nu era credincios, fiindcă, împreună cu trupul, şi sufletul său era bolnav. Şi, ca să nu credeţi că îl acuz eu degeaba, acest lucru este mărturisit în Evanghelie: «şi Iisus, văzând credinţa lor» (nu a celui bolnav), «a zis slăbănogului: […] scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta» (Mat. 9, 2; 9, 6).

Să vă ofer şi alt exemplu al faptului că prin credinţa unora se mântuiesc şi alţii. Este vorba despre surorile lui Lazăr. Întrucât trecuseră trei zile de la moartea lui Lazăr, trupul său a început să se descompună. Cum putea cineva care era mort de atâtea zile să creadă şi să se roage Mântuitorului pentru sine? Însă ceea ce nu putea să facă cel mort, au făcut surorile sale pentru el. Venind deci Iisus, Maria, sora lui Lazăr, a căzut la picioarele Sale (Ioan 11, 32). Iar când Acesta a întrebat unde l-au îngropat, ea a răspuns: «Doamne, deja miroase, că este a patra zi». Însă Domnul i-a zis: «Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» (Ioan 11, 39-40). Este ca şi cum i-ar fi spus: tu să ai credinţa pe care n-o poate avea fratele tău! Atât de puternică era credinţa surorilor, încât l-au readus la viaţă pe Lazăr, cel care murise de trei zile. Să ne gândim şi la următorul lucru: dacă unii oameni, care şi-au arătat credinţa în locul altora, au putut să învieze morţi, tu, crezând cu sinceritate pentru tine însuţi, nu vei avea de câştigat cu mult mai mult? Chiar şi dacă eşti necredincios sau puţin credincios, Domnul, în multa Sa iubire de oameni, îţi va primi pocăinţa. E de ajuns să spui cu recunoştinţă şi sinceritate: «Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele» (Marcu 9, 24). Dacă consideri că eşti credincios, să ai convingerea că nu ai ajuns încă la măsura credinţei desăvârşite şi să te rogi Domnului dimpreună cu ucenicii «sporeşte-ne credinţa» (Luca 17, 5). Deci dacă ai deja o parte din credinţă, cealaltă parte o vei primi de la Dânsul.

Credinţa are un singur nume, care însă sugerează două lucruri sau două feluri de credinţă: primul este de natură dogmatică şi arată consimţământul sufletului faţă de o anumită învăţătură sau adevăr. Acel fel de credinţă este de folos sufletului, aşa cum subliniază Însuşi Mântuitorul Hristos: «cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni» (Ioan 5, 24) şi «cel ce crede în El (Fiul) nu este judecat» (Ioan 3, 18), ci «s-a mutat din moarte la viaţă» (Ioan 5, 24). O, cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Mulţi drepţi s-au nevoit timp de mulţi ani ca să placă lui Dumnezeu. Iar ceea ce au dobândit ei în atâţia ani, Domnul ne oferă într-o clipită. Deci, dacă vei crede că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii şi că «Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui» (Rom. 10, 9) şi îţi va fi dăruit Raiul de către Cel care i-a deschis şi tâlharului uşile Raiului (Luca 23, 42). Să nu cumva să nu crezi aceasta. Pentru cel care l-a mântuit pe tâlhar într-o clipită, în locul sacru de pe Golgota, te va mântui şi pe tine dacă vei crede în El.

Al doilea fel de credinţă este cel pe care l-am putea numi credinţă lucrătoare. Este vorba despre credinţa care provine din trăire şi din harul lui Dumnezeu. «Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh» (I Cor. 12, 8-9). Aşadar această credinţă, care ni se oferă prin Harul Sfântului Duh, nu are legătură numai cu dogma, ci este cea care lucrează acele lucruri minunate care depăşesc posibilităţile omului: «dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta» (Mat. 17, 20). Când cineva spune ceva şi crede că acel lucru se va întâmpla, fără vreo urmă de îndoială, atunci va primi Harul care va îndeplini acel ceva. Aceasta este credinţa echivalentă grăuntelui de muştar. Fiindcă, după cum sămânţa de muştar, deşi este mică ca dimensiune, are înăuntrul său multă putere şi, când este cultivată ocupă o suprafaţă foarte mică de pământ, dar când creşte capătă crengi lungi, putând adăposti în frunzişul său mulţimi de păsări (cf. Mat. 13, 32), tot aşa şi credinţa pentru suflet: dacă este puternică, este capabilă de multe lucruri. Credinţa, întărită şi luminată permanent de Harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a întrezări – dinainte de a se sfârşi lumea aceasta – cele viitoare şi răsplata făgăduită nouă de către Dumnezeu. Să avem deci credinţa necesară în Dumnezeu, căci astfel vom primi de la El credinţa lucrătoare, care depăşeşte orice putere omenească.

Trebuie aşadar să dobândim credinţa curată şi adevărată, pe care ne-o învaţă Biserica şi care este consolidată cu adevărurile autentice ale Sfintei Scripturi. Întrucât însă nu toţi pot cerceta Sfintele Scripturi – deoarece unii nu ştiu să citească, iar alţii sunt prea încărcaţi cu grijile lumeşti şi nu studiază Scriptura – am decis să facem un rezumat al întregii învăţături dogmatice, ca să nu se piardă suflete din cauza neştiinţei. Acest rezumat să-l învăţaţi pe de rost şi să-l rostiţi cu multă luare aminte, scriindu-l nu pe hârtie, ci în memoria şi în inimile voastre. Şi să aveţi grijă ca nu cumva să audă vreun Catehumen ceea ce vă predau vouă acum. Să vă hrăniţi cu această credinţă în fiecare clipă a vieţii voastre şi să nu acceptaţi niciodată altă credinţă în afară de aceasta, chiar şi dacă noi înşine vă vom propovădui altă credinţă contrară celei pe care v-o predăm acum; chiar dacă diavolul se va transforma în înger de lumină (II Cor. 11, 14) şi va încerca să vă amăgească. Pentru că dacă noi sau vreun înger din cer vă va propovădui o altă evanghelie, diferită de cea pe care aţi primit-o, «să fie anatema» (Gal. 1, 8-9). Când vei auzi un singur cuvânt, să-ţi aduci aminte întreaga credinţă, însă să cercetezi îndată Sfânta Scriptură ca să afli învăţătura completă care reiese din cuvântul respectiv. Pentru că adevărurile de credinţă nu au fost formulate din dorinţă şi cugetare omenească, ci au fost culese din Sfintele Scripturi, alcătuind astfel învăţătura de Credinţă. Şi, după cum sămânţa mică de muştar cuprinde în sine dinamismul întregii plante, în toată dezvoltarea ei, tot astfel acest Simbol de Credinţă prezintă în puţine cuvinte întreaga cunoştinţă a credinţei, care este cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament. Luaţi deci aminte, fraţilor, şi ţineţi predaniile (II Tes. 2, 15), pe care le-aţi primit şi scrieţi-le adânc în inimile voastre (cf. Pilde 7, 3).

Ţineţi-le cu evlavie şi trezvie, ca să nu le vatăme vrăjmaşul cel viclean în sufletele unora dintre voi. Fiţi cu luare aminte ca nu cumva vreun eretic să schimbe ceva din cele care v-am predat. Căci predarea credinţei se aseamănă cu depunerea de bani în bancă (cf. Luca 19, 23). Dumnezeu ne va cere socoteală pentru toate acestea. «Îţi poruncesc», zice Sfântul apostol Pavel, «înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin» (cf. I Tim. 6, 13-16).

Sf. Chiril al Ierusalimului
/pemptousia.ro/