Părintele Valentin Ţarălungă: ”N-am fost eu cel judecat, ci Hristos!”

mai 2, 2012 Categoria: Articole, Interviuri

În vara anului 2010, în comuna Mihăileni Vechi din raionul Râşcani, un bebeluş de o lună şi jumătate a decedat după săvârşirea Tainei Sfântului Botez. Acest caz a explodat în mass-media cu titlul: ”Copilul înecat la botez”. A fost deschis un dosar penal pentru omor din imprudenţă. Mai târziu, la 21 noiembrie 2011, preotul care a oficiat botezul, Valentin Ţarălungă, a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare, la Penitenciarul nr. 11. După 4 luni şi jumătate, conform ultimei expertize medico-legale, nevinovăţia Părintelui Valentin a fost demonstrată. Copilul suferea de o dereglare pulmonară, ceea ce i-a şi provocat decesul. Pe data de 6 aprilie 2012, părintele a fost eliberat din detenţie.

– Părinte povestiţi-ne despre cazul din iulie 2010, care a zguduit întreaga republică.

– Pe data de 22 iulie 2010, am săvârşit Taina Sfântului Botez asupra unui prunc care a împlinit 40 de zile. La 30 de minute după botez bebeluşul a decedat. Părinţii m-au declarat vinovat de moartea copilului. În declaraţiile pentru presă, aceştia m-au acuzat de neglijenţă, menţionând că nu i-am acoperit pruncului căile respiratorii înainte de a-l scufunda.

Prima expertiză medico-legală efectuată la Râşcani a fost una ironată. Nu-mi este frică să afirm că la mijloc au fost sume de bani şi interese meschine împotriva Bisericii. Medicii ştiau că copilul nu s-a înecat la botez, dar au preferat să tacă. Mai târziu, conform expertizei medico-legale efectuată la Chişinău, a fost demonstrat că lichidul roz spumos din plămânii copilului nu era apa din cristelniţă. Pruncul suferea de o dereglare pulmonară. Astfel, boala copilului e un rezulat al vieţii nesănătoase a părinţilor.

– Cum s-au justificat părinţii copilului după ce aţi fost achitat?

– Părinţii continuă să mă acuze de moartea bebeluşului. Chiar dacă am stat patru luni şi jumătate în închisoare, fiind nevinovat. Am spus-o şi-o mai repet- nu le port ură, chiar dacă au cerut ca să fiu oprit din slujbă.

– Cum au fost aceste luni între zidurile Penitenciarului 11?

– Grele. Însă îi mulţumesc Domnului pentru toate. Recunosc, această încercare m-a schimbat, mi-a întărit şi mai mult credinţa în Dumnezeu. Acele ziduri în care mulţi stau disperaţi, te impun să-ţi analizezi fiecare faptă de-a lungul vieţii. Acolo am trăit de toate: frică, durere, dar şi speranţă. Au fost tentative să-mi dea substanţe stupefiante, am fost ameninţat şi batjocorit… Acolo te distrug moral.

– Ce înseamnă speranţa pentru dumneavoastră?

– O rază de lumină. Doar ea are puterea să te ridice atunci când eşti la pământ. Numai nădejdea te ajută să nu uiţi că Dumnezeu este cu noi.

– De ce vă era frică cel mai mult acolo?

– Să nu cad pradă disperării. Îmi făceam griji de familie, apropiaţi, credincioşi cu care am întrerupt comunicarea.

– Cine au fost cei care v-au susţinut în acele momente grele?

– Mă bucur că am fost vizitat de mai mulţi confraţi slujitori. Le mulţumesc din suflet pentru sprijinul şi încrederea acordată.

– Dar familia?

– Nu prea … însă dacă-L ai pe Domnul în suflet, celelate nu contează atât de mult.

– Cum au reacţionat deţinuţii la faptul că sunteţi preot?

– Diferit. Unora nu le plăcea atunci când le vorbeam despre Dumnezeu, post şi rugăciune. Erau sceptici. Binenţeles că am întâlnit şi acolo oameni minunaţi. Încercam să le fiu alături atunci când aveau nevoie cu un sfat sau pur şi simplu să-i ascult. În închisoare am văzut adevărata agonie, dar visul din ochii lor de a fi liberi îi întăreşte.

Închisoarea e ca o şcoală pe care nu o poţi uita uşor. Dumnezeu ne dă ispitele ca să ne întărească credinţa. El măsoară crucea pe spinarea noastră, apoi ne-o dă să o ducem. Când eşti întemniţat înveţi să preţuieşti fiecare minut. Din păcate, când suntem liberi nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem. Repede cădem în disperare. Când te afli după gratii îţi aduci aminte de toate clipele vieţii tale. Acolo respiri doar cu amintiri. Recunosc, în penitenciar am învăţat să văd altfel viaţa, să o privesc din alt unghi.

– Cum arată viaţa privită din acest unghi?

– Plină de răbdare şi iertare.

– La ce vă gândeaţi cel mai mult când eraţi închis?

– La Hristos. Pentru că toţi acei oameni nu m-au judecat pe mine, ci pe Domnul. Biserica a fost pângărită de nedreptate, nu eu. Mă bucur că credinţa a triumfat şi de data aceasta. În presă a fost scrisă multă mizerie. Chiar a fost menţionat: ”La ce bun mai trebuie să ne botezăm?”

La baza acestei nelegiuiri a stat scopul meschin de a păta Biserica noastră Ortodoxă.

– Ce aţi dori să le transmiteţi părinţilor copilului decedat?

– Să se gândească la ceea ce au săvârşit. Acum au un copil mic, care la fel este bolnav. Chiar dacă sunt nevinovat, mi-am cerut iertare de la ei. Vreau ca Bunul Dumnezeu să-i înţelepţească.

– Părinte vă mulţumesc pentru interviu

– Doamne ajută!

Elena Briciuc
www.mitropolia.md