Biserica şi politica. Poziţie oficială a Bisericii Ruse

noiembrie 23, 2010 Categoria: Articole, Biserica si societate

Extras din „Fundamentele concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse”

Document elaborat şi aprobat de Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse Moscova, 13-16 august 2000

Capitolul V: Biserica şi politica

V.1. În Statul contemporan, cetăţenii participă la procesul guvernării ţării prin vot. O parte însemnată din ei aparţin unor partide politice, mişcări, uniuni, blocuri şi altor organizaţii asemănătoare create pe baza diferitor doctrine şi viziuni politice. Aceste organizaţii, care năzuiesc să organizeze viaţa socială în acord cu convingerile politice ale membrilor lor, au între scopurile lor şi susţinerea sau reformarea puterii în Stat. Exercitîndu-şi puterile primite prin votul popular în urma alegerilor, organizaţiile politice pot participa la activităţile structurilor puterii legislative şi executive.

Prezenţa în societate a unor convingeri politice diferite şi uneori opuse, precum şi a unor interese contrastante, determină lupta politică purtată atît prin metode legale şi justificate moral, cît şi prin metode care uneori contrazic normele dreptului public şi ale moralităţii creştine şi naturale.

V.2. Potrivit poruncii lui Dumnezeu, Biserica are sarcina de a purta de grijă de unitatea copiilor ei, de pacea şi armonia în societate, de implicarea tuturor membrilor ei în eforturi creative comune. Biserica e chemată să propovăduiască şi să edifice pacea cu întreaga societate exterioară ei: „Dacă-i cu putinţă, pe cît ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Rom. 12, 18); „Căutaţi pacea cu toţi” (Evrei 12, 14). Şi mai importantă pentru ea este însă unirea interioară în credinţă şi iubire: „Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”¦ să nu fie în sînul vostru dezbinări; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi gînd şi-n aceeaşi dreaptă judecată” (I Cor. 1, 10). Pentru Biserică valoarea cea mai înaltă este unitatea ei ca trup tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23) de care depinde mîntuirea veşnică a omului. Adresîndu-se membrilor Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ignatie Teoforul scrie: „Voi toţi sunteţi ca o singură Biserică, un singur Altar, un singur Iisus”.

În faţa diferenţelor, contradicţiilor şi luptelor politice, Biserica propovăduieşte pacea şi conlucrarea între oamenii cu opinii politice diferite. Ea permite existenţa unor convingeri politice diferite şi în rîndul episcopilor ei, al clericilor şi laicilor ei, cu excluderea celor care duc în mod limpede la fapte care contrazic credinţa şi normele morale ale Tradiţiei Bisericii.

Participarea conducerii superioare a Bisericii şi a clerului şi, prin urmare, şi a Plinătăţii Bisericii la activităţile unor organizaţii politice şi la procesul electoral sprijinind în mod public organizaţii politice implicate în alegeri, candidaţi independenţi, agitaţii electorale şi aşa mai departe, sunt imposibile. Clerului nu-i este îngăduit să accepte candidaturi pentru alegeri în nici un fel de organe ale puterii reprezentative, la nici un nivel. În acelaşi timp, nimic nu trebuie să împiedice participarea ierarhilor, clericilor şi laicilor la exprimarea voinţei populare prin vot, alături de ceilalţi cetăţeni.

În istoria Bisericii au existat nu puţine cazuri în care întreaga Biserică a sprijinit diferite doctrine, opinii, organizaţii şi lideri politici. În unele cazuri, acest sprijin era legat de nevoia Bisericii de a-şi apăra interesele fundamentale în condiţiile extreme ale persecuţiei antireligioase şi acţiunilor distructive şi restrictive ale unei puteri neortodoxe şi necreştine. În alte cazuri, un asemenea sprijin a fost rezultatul presiunii Statului sau structurilor politice şi a dus de regulă la diviziuni şi controverse în interiorul Bisericii şi la căderea din ea a unor membrii ai ei slabi în credinţă.

În secolul XX, clerici şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse au fost membri ai unor organe reprezentative ale puterii, îndeosebi în Duma de Stat a Imperiului Rus, în Sovietele Supreme ale URSS şi Federaţiei Ruse, în unele consilii şi adunări legislative locale. În unele cazuri, participarea clericilor la activitatea organelor puterii de Stat a fost benefică pentru Biserică şi societate. Cu toate acestea, uneori o asemenea participare genera confuzie şi dezbinări. Aceasta a avut loc mai ales atunci cînd clerului i s”‘a îngăduit să-şi depună candidatura pentru alegeri fără a avea binecuvîntarea Bisericii. În general, practica acestei participări a clerului la activitatea organelor puterii a arătat că ea este imposibilă fără asumarea responsabilităţii unor decizii care să favorizeze interesele doar ale unei părţi a populaţiei în detrimentul intereselor alteia, ceea ce complică serios lucrarea pastorală şi misionară a clerului chemat să fie, potrivit Sfîntului Pavel, „tuturor toate”¦ pentru ca în orice chip să-i mîntuiască pe unii” (I Cor. 9, 22). În acelaşi timp, istoria a demonstrat că decizia clerului de a participa sau nu în activităţile politice a fost luată şi trebuie să fie luată în funcţie de necesităţile fiecărei perioade concrete şi de starea interioară a organismului Bisericii şi de locul ei în Stat. Din punct de vedere canonic însă, răspunsul la întrebarea dacă un preot care deţine un post în Stat îşi poate exercita şi profesia este neîndoielnic unul negativ.

Pe 8 octombrie 1919, Sfîntul Tihon făcea printr-o scrisoare apel la clerul Bisericii Ortodoxe Ruse să nu se amestece în lupta politică şi arăta îndeosebi că slujitorii Bisericii „trebuie să fie în virtutea rangului lor deasupra şi în afara oricăror interese politice. Ei trebuie să-şi amintească regulile canonice ale Sfintei Biserici care interzic slujitorilor ei să se amestece în viaţa politică a ţării, aderînd la un partid politic oarecare şi, încă şi mai mult, să facă din riturile liturgice un instrument al demonstraţiilor politice”.

Înaintea alegerilor pentru deputaţii poporului din URSS, Sfîntul Sinod a hotărît pe 27 decembrie 1988 ca „în cazul numirii şi alegerii unor reprezentanţi ai Bisericii noastre ca deputaţi ai poporului, această activitate să primească binecuvîntare cu convingerea că ea va sluji binelui credincioşilor şi întregii noastre societăţi”. Pe lîngă faptul că au fost aleşi deputaţi ai poporului URSS, unii episcopi şi clerici au ocupat posturi de deputat în sovietele republicane, regionale şi locale. În octombrie 1989, noul context al vieţii politice a determinat Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse să acorde mai multă atenţie la două întrebări: „1. Cît de departe poate să meargă Biserica în asumarea responsabilităţii pentru deciziile politice fără a arunca îndoiala asupra autorităţii ei pastorale, şi 2. este îngăduit Bisericii să se abţină de la participarea la crearea legilor şi de la posibilitatea de a avea o influenţă morală asupra procesului politic atunci cînd de adoptarea unei decizii depinde soarta ţării?” Ca rezultat al acestei discuţii, Sinodul episcopilor a recunoscut decizia Sfîntului Sinod din 27 decembrie 1988 ca validă numai cu referire la alegerile anterioare. Pentru viitor, Sinodul a adoptat procedura prin care conducerea superioară a Bisericii, şi anume Sfîntul Sinod (în cazul episcopilor) şi episcopii canonici (în cazul clerului de sub jurisdicţia lor) trebuie să decidă dinainte, în fiecare caz concret în parte, dacă participarea clerului la o campanie electorală este sau nu de dorit.

Cu toate acestea, unii reprezentanţi ai clerului au participat la alegeri fără să obţină binecuvîntarea necesară. Pe 20 martie 1990, Sfîntul Sinod a declarat cu regret că „Biserica Ortodoxă Rusă îşi declină responsabilitatea morală şi religioasă pentru participarea acestor persoane la alegeri în organe ale puterii”. Din motive de iconomie, Sinodul a evitat să adopte sancţiuni adecvate împotriva celor care nu s”‘au supus, „constatînd că un astfel de comportament stă pe propria lor conştiinţă”. La 8 octombrie 1993, în vederea instituirii unui parlament profesionist în Rusia, Sfîntul Sinod a hotărît în sesiunea sa lărgită să prescrie clerului abţinerea de la participarea la alegerile parlamentare din Rusia în calitate de candidaţi la postul de deputat. S”‘a decis ca în acest sens clericii care încalcă această decizie să fie depuşi din treaptă. Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a aprobat această rezoluţie ca „oportună şi înţeleaptă” şi a hotărît să o aplice „în cazul viitoarelor participări ale clerului Bisericii Ortodoxe Ruse la orice fel de alegeri în cadrul unor organe reprezentative ale puterii în CSI şi ţările Baltice atît la nivel naţional, cît şi local”.

Răspunzînd provocărilor realităţii contemporane în fidelitate faţă de sfintele canoane, acelaşi Sinod al episcopilor a adoptat un număr de reguli cu privire la tema aflată în discuţie. Astfel, într”‘una din rezoluţiile sale, Sinodul a decis: „Să reafirme imposibilitatea pentru Plinătatea Bisericii de a sprijini în primul rînd în campanii electorale indiferent ce partide politic, mişcări, alianţe, uniuni sau alte organizaţii similare şi pe liderii lor”¦ să considere extrem de nedorit ca clerul să se alăture unor partide politice, unor mişcări, uniuni, alianţe şi organizaţii similare care urmăresc în primul rînd lupta preelectorală”.

Sinodul episcopal din 1997 a dezvoltat principiile relaţiilor Bisericii cu organizaţiile politice şi a întărit rezoluţia Sinodului anterior refuzînd să dea clerului binecuvîntarea de a adera la asociaţii politice. În declaraţia sa „Despre relaţiile cu Statul şi societatea seculară”, Sinodul a hotărît „să salute dialogul şi contactele Bisericii cu organizaţiile politice, în cazul în care astfel de contacte nu au caracter politic; să considere acceptabilă menţinerea cooperării cu aceste organizaţii în scopuri care sunt în folosul Bisericii şi poporului cu condiţia ca ele să nu poată fi interpretate ca un sprijin politic”¦; să califice drept inadmisibilă participarea episcopilor şi a clerului la orice campanie electorală sau la asociaţii politice ale căror statute stipulează nominalizarea candidaţilor lor pentru alegeri la orice nivel”.

Neparticiparea Plinătăţii Bisericii la lupta politică, la activitatea partidelor politice şi la procesele electorale nu înseamnă că ea refuză să-şi exprime public poziţia în chestiuni semnificative social şi să prezinte această poziţie organelor puterii din orice ţară şi la orice nivel. Această poziţie este exprimată numai de Sinoade, de conducerea bisericească şi de persoanele împuternicite de aceasta. În nici un caz dreptul de a o exprima nu poate fi delegat unor instituţii ale Statului sau unor organizaţii politice ori altor organizaţii seculare.

V.3. Nimic nu-i împiedică pe laicii ortodocşi să ia parte la activităţile organelor puterii legislative, executive, judiciare şi la organizaţiile politice. Mai mult, o asemenea participare, dacă se face în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, cu normele ei morale şi poziţia ei oficială în problemele sociale, este una din formele misiunii Bisericii în societate. Laicii pot şi sunt chemaţi să-şi facă datoria lor civică, să participe la procese legate de alegeri la toate nivelurile şi să conlucreze la acţiunile justificate moral ale Statului.

Istoria Bisericii Ortodoxe păstrează o mulţime de exemple de laici implicaţi activ în guvernarea Statului, în activitatea unor asociaţii politice şi cetăţeneşti. Această implicare a avut loc în condiţiile diferitor sisteme politice: autocraţie, monarhie constituţională şi diferite forme de republică. Participarea laicilor ortodocşi la procesele civice şi politice a fost foarte dificilă în condiţiile unui regim ateu sau necreştin care susţinea politica ateismului de Stat.

Participînd la guvernarea Statului şi la procesele politice, laicii ortodocşi sunt chemaţi să-şi fundamenteze acţiunea lor pe normele moralei evanghelice, pe unitatea dintre dreptate şi milă (Ps. 85, 10), pe preocuparea pentru binele material şi spiritual al poporului, pe iubirea de patrie şi pe dorinţa de a transfigura lumea înconjurătoare potrivit cuvîntului lui Hristos.

În acelaşi timp, ca politician sau om de Stat, creştinul trebuie să fie conştient că în condiţiile realităţii istorice şi, mai mult, în contextul societăţii divizate şi antagonice de astăzi, cele mai multe dintre deciziile şi acţiunile politice adoptate tind să favorizeze doar o parte a societăţii restrîngînd sau încălcînd interesele şi dorinţele altora. Multe din asemenea decizii şi acţiuni poartă pecetea păcatului sau a complicităţii la păcat. Tocmai de aceea politicianul sau omul de Stat ortodox are nevoie de o sensibilitate spirituală şi morală extremă.

Creştinul care activează în sfera construcţiei Statale şi politice e chemat să dobîndească darul sacrificiului şi tăgăduirii de sine. El trebuie să fie foarte atent la starea sa spirituală, pentru ca activitatea sa Statală sau politică să nu se transforme din slujire în scop în sine hrănind mîndria, lăcomia şi alte vicii. Trebuie amintit faptul că „fie începătorii, fie stăpînii, toate s”‘au făcut prin El şi pentru El”¦ şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 16″‘17). Adresîndu-se stăpînitorilor, Sfîntul Grigorie Teologul scria: „Cu Hristos porunceşti, cu Hristos guvernezi, de la El ai primit sabia”. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Un împărat adevărat e cel care-şi biruie mînia, invidia şi pofta de plăceri şi supune toate legilor lui Dumnezeu, care-şi păstrează mintea liberă şi nu îngăduie pasiunii pentru plăcere să-i stăpînească sufletul. Un astfel de om mi-ar plăcea să văd în fruntea oamenilor, pe tron, în fruntea oraşelor, provinciilor şi armatelor, pentru că acela care şi-a supus patimile sufleteşti raţiunii îi va guverna cu uşurinţă pe oameni potrivit legilor dumnezeieşti”¦ dar cel care pare că stăpîneşte peste oameni dar de fapt este rob mîniei, ambiţiei şi plăcerii, nu va şti cum să dispună de puterea pe care o are”.

V.4. Participarea laicilor ortodocşi la activitatea organelor puterii şi la procesele politice poate fi atît individuală, cît şi colectivă, mai cu seamă în organizaţii politice creştine (ortodoxe) sau în uniuni creştine (ortodoxe) care fac parte din asociaţii politice mai mari. În ambele cazuri, fiul Bisericii are dreptul de a-şi alege şi exprima liber convingerile politice, de a lua decizii şi de a acţiona după cum crede de cuviinţă, în acelaşi timp, participarea individuală sau în diferite organizaţii a laicilor la activitatea Statală sau politică se face independent, fără a identifica activitatea lor politică cu poziţia Plinătăţii Bisericii sau a oricărei instituţii bisericeşti canonice sau a vorbi în numele lor. Pe lîngă aceasta, puterea bisericească nu dă o binecuvîntare specială pentru activitatea politică a laicilor.

Sinodul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a decis că este îngăduit laicilor să adere la organizaţii politice şi „să creeze astfel de organizaţii, care, în cazul că se declară creştine sau ortodoxe, sunt chemate să intensifice legăturile cu conducerea bisericească. Clerului, şi implicit reprezentanţilor structurilor ecleziastice canonice şi a conducerii bisericeşti, le este îngăduită şi participarea la anumite activităţi ale organizaţiilor politice şi colaborarea cu acestea în acţiuni care sunt în folosul Bisericii şi al societăţii, în cazul în care această participare nu este un sprijin acordat organizaţiilor politice şi serveşte la edificarea păcii şi armoniei în popor şi în comunitatea bisericească”.

În rezoluţia corespunzătoare a Sinodului episcopal din 1997 se spune: „Suntem de părere că laicilor le este îngăduit să participe la activităţile organizaţiilor politice şi la crearea unor astfel de organizaţii dacă acestea n-au între membrii lor şi clerici şi se consultă în mod responsabil cu conducerea bisericească. Socotim că aceste organizaţii, ca participante la procesul politic, nu pot avea binecuvîntarea conducerii bisericeşti şi nici nu pot vorbi în numele Bisericii. Binecuvîntarea Bisericii nu poate fi dată, iar dacă a fost deja dată, va fi anulată „“ unor organizaţii social-bisericeşti implicate în lupta electorală şi în agitaţia politică. Tot aici se integrează şi cei care se autoproclamă purtători de cuvînt ai opiniei Bisericii; aceasta din urmă poate fi exprimată înaintea Statului şi societăţii numai de sinoade, de Patriarh şi de Sfîntul Sinod. Aceleaşi lucru e valabil şi în cazul mijloacelor de informare în masă bisericeşti şi bisericesc-sociale”.

Existenţa organizaţiilor politice creştine (ortodoxe) şi unirea lor în asociaţii politice creştine (ortodoxe) mai mari e percepută de Biserică ca un fenomen pozitiv în măsura în care-i ajută pe laici să se implice într”‘o acţiunea Statală şi politică comună, pe baza principiilor spiritual-morale creştine. Aceste organizaţii, rămînînd libere în activităţile lor, sunt chemate în acelaşi timp să consulte conducerea bisericească şi să-şi coordoneze acţiunile pentru realizarea poziţiei Bisericii în chestiunile sociale.

În relaţiile Plinătăţii Bisericii cu organizaţiile politice creştine (ortodoxe) la acţiunile cărora participă laici ortodocşi, şi mai cu seamă politicieni şi oameni de Stat ortodocşi, pot apărea situaţii în care afirmaţiile şi acţiunile lor diferă esenţial de poziţia generală a Bisericii în privinţa unor chestiuni sociale sau împiedică realizarea acestei poziţii. În astfel de cazuri, conducerea bisericească stabileşte existenţa diferenţei de poziţie şi o exprimă public pentru a evita confuziile şi neînţelegerile dintre credincioşi şi societate în general. Constatarea unei astfel de diferenţe trebuie să-i constrîngă pe laicii ortodocşi care participă la activitatea politică să se gîndească dacă este potrivit pentru ei să continue să fie membri ai organizaţiei politice respective.

Organizaţiile creştin ortodoxe nu trebuie să aibă caracterul unor societăţi secrete care să ceară supunere exclusivă faţă de lideri şi refuzul conştient de a dezvălui natura acestora în consultările cu conducerea bisericească sau chiar la spovedanie. Biserica nu poate fi de acord cu participarea laicilor şi cu atît mai mult a clerului la societăţi ne-ortodoxe de acest fel care, prin însuşi caracterul lor, smulg omul de angajamentul său total faţă de Biserica lui Dumnezeu şi ordinea ei canonică.

/blog.teologie.net/