Despre pazirea de „binele” firii omenesti cazute

octombrie 28, 2010 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ignatie Briancianinov

Ti-a venit vreun gînd bun? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fara chibzuiala, pe negîndite. Simti în inima vreo insuflare buna? Opreste-te: nu îndrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca îndreptar. Cerceteaza: se potrivesc, oare, gîndul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfînta învatatura a Domnului? Curînd vei vedea, ca nu este nici o potrivire între binele evanghelic si binele firii omenesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea însusi acest bine s-a preschimbat în rau, la fel cum se preface în otrava mîncarea gustoasa si sanatoasa, atunci cînd este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savîrsi binele firii cazute! Savîrsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani în tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii. Dimpotriva, savîrsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om.[„¦]

În veacul nostru, îngîmfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine crestini si mari savîrsitori ai binelui, s-au aruncat spre savîrsirea dreptatii firii cazute, respingînd cu dispret dreptatea evanghelica. Aceasta majoritate sa bage în urechi caracterizarea Domnului: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. În desert ma cinstesc ei, învatînd învataturi ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15, 8-9). Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin de parere de sine, de cugetare semeata, de amagire de sine; el propovaduieste, trîmbiteaza despre sine, despre faptele sale, nebagînd nicicum în seama oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,1-18); cu ura si razbunare plateste el acelora care ar îndrazni sa-si deschida gura pentru a se împotrivi, oricît de întemeiat si bine intentionat dreptatii lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamîntesti si ceresti. Dimpotriva, lucratorul poruncilor evanghelice este întotdeauna adîncit în smerenie: punînd fata în fata maretia si curatia preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însusi, el recunoaste întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare masura neîndestulator si nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritînd muncile vremelnice si cele vesnice pentru pacatele sale, pentru partasia nedesfacuta cu Satana, pentru caderea cea de obste a tuturor oamenilor, pentru propria lui staruinta în cadere; în fine, pentru însasi plinirea neîndestulatoare si adesea anapoda a poruncilor. Înaintea oricarui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el pleaca, smerit, capul, stiind ca Dumnezeu prin necazuri da învatatura slujitorilor Sai în vremea calatoriei lor pamîntesti. Unuia ca acesta îi pare rau pentru vrajmasii sai si se roaga pentru ei ca pentru niste frati aflati sub înrîurirea demonilor, ca pentru niste madulare ale aceluiasi trup, lovite de boala în duhul lor, ca pentru niste binefacatori ai sai, ca pentru niste unelte ale Dumnezeiestii Pronii.[„¦]

Sfîntul Ignatie Briancianinov
„Despre Înselare” Editura: Schitul romînesc Lacu Sf Munte Athos 1999