Un cuvînt de mîntuire – „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” (Cuviosul Siluan Athonitul)

august 24, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Siluan Athonitul

Merită să ne oprim asupra acestei fraze care este manifestarea prin excelentă a actualitătii staretului Siluan, expresie sintetică a învătăturii sale spirituale – a căii spre sfintenie si mîntuire pe care a trasat-o si unul din motivele popularitătii sale. Este un cuvînt care frapează si care cere explicatii, o frază misterioasă si problematică. Ea poate fi, în sfîrsit, înteleasă în diferite moduri, la diferite nivele: spiritual, dar si psihologic. Uneori chiar sochează. Unii oameni îi găsesc un gust de masochism sau de morbiditate, si îl aruncă.

Trebuie deci să vorbim, dar cu smerenie, stiind că este nu numai dificil, dar practic imposibil să-i întelegem si să-i surprindem sensul profund. Pentru aceasta trebuie să trăim noi însine experienta, trebuie să fim în aceeasi stare spirituală cu cea a cuviosului Siluan. Cum sunt rare asemenea cazuri, se cuvine să ne apropiem de acest cuvînt precum Moise de rugul aprins, adică cu multă prudentă si cinstire. La fel stau lucrurile cu această frază ca si cu orice alt cuvînt al lui Dumnezeu: probleme si neîntelegeri apar cînd noi îl abordăm nu plecînd de la lumina dumnezeiască, de la Duhul Sfînt, ci de la categoriile ratiunii noastre, prea umane, cu logica si întelepciunea acestei lumi.

Cum întelegem deci această frază, „tine mintea ta în iad si nu deznădăjdui”? Voi distinge, fără să le separ, trei sensuri.

Mai întîi, o semnificatie mai curînd psihologică, fără îndoială cea mai îndepărtată de semnificatia sa originală: un cuvînt de mîngîiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înteles de lume. Un răspuns de consolare la suferinta umană. Un ajutor pentru toti cei care obosesc sub greutatea lumii si a existentei, care sunt confruntati cu nefericirea, boala, singurătatea etc. Un mod de a zice: Viata mea este un iad, dar Dumnezeu prin cuviosul Siluan, îmi zice că, chiar în aceste conditii dificile, nu trebuie să deznădăjduiesc.

Apoi o interpretare pe care eu o numesc analogică, mai aproape deja de experienta cuviosului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvînt este expresia legii fundamentale a crestinismului, asa cum apare în semnificatia crucii – ca moarte si biruintă asupra mortii – si în fericiri: fericiti cei care plîng, care sunt flămînzi, persecutati, căci ei vor cunoaste slava lui Dumnezeu.

Ceea ce contează în această comparatie sunt mai putin termenii propri-zisi ai frazei, cît legătura care îi uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea – tine mintea ta în iad – pe de altă parte fericirea, nădejdea, învierea – nu deznădăjdui. Legătură asemănătoare botezului nostru – moartea omului vechi si învierea omului nou în Hristos, si de asemenea ascezei, prin care noi actualizăm si facem să rodească harul aceluiasi botez. Asceză care, în sensul ei profund, nu este decît un mod de a urma lui Hristos, Care ne-a arătat că drumul către înviere, către viata vesnică, trece prin cruce si iad.

În acest sens ceea ce indică acest cuvînt nu este altceva decît calea pocăintei: „Nu poate cineva ajunge în Împărătia cerurilor unde nimic necurat nu intră, decît prin mari suferinte, curătit prin multimea lacrimilor”, scrie staretul Siluan. Cu alte cuvinte nu se ajunge la Înviere, decît prin moarte, la adevărata lumină decît prin întuneric (abandonul falselor lumini), la bucurie decît prin suferintă. După cum Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeirea Sa pentru a lua conditia de sclav, asa si noi trebuie să ne golim pe noi însine, să ne curătim de patimile noastre pentru a face din inima noastră un loc în care harul Sfîntului Duh va putea să trăiască, să manifeste prezenta sa. Dar ceea ce este în noi si este un obstacol în calea harului, este, după cum îi spune Hristos cuviosului Siluan, mîndria. Nici mai mult nici mai putin decît rădăcina oricărui rău, izvor al tuturor necazurilor, care a făcut să cadă Adam si Eva, trezind în ei dorinta de a fi ca niste dumnezei.

Dar cum să luptăm împotriva mîndriei, cum să vindecăm această boală? Nu există decît un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobîndirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mîntuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertătii „lumina în care noi putem vedea Lumina”. Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut să renunte la vointa sa proprie pentru a trăi după vointa lui Dumnezeu.

Aici se naste o nouă întrebare: cum să devii smerit? La această întrebare răspunde Hristos prin cuvîntul Său pe care îl dă cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specifică: „Domnul m-a învătat să tin mintea în iad să nu deznădăjduiesc si asa sufletul meu învată smerenia. Asa se biruiesc vrăjmasii”, scrie staretul Siluan.

Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mîndriei, această armă spirituală împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezită a se considera el însusi ca un „cîine rîios”, scrie: „Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Cînd eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Cînd, dimpotrivă, las mintea mea să hoinărească, gîndurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere”.

Atentie, trebuie să întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvîntului iad. Pentru aceasta trebuie să depăsim acea imaginatie încă marcată de reprezentările medievale. Împărătia mortii, iadul, nu este un loc geografic „“ de exemplu locul unde Dumnezeu nu este „“, ci o stare spirituală, starea sufletului depărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, adică pentru a fi încă si mai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încă prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi această lumină si a-i răspunde. Cum spune Sfîntul Isaac Sirul: „Chinurile iadului sunt chinurile dragostei”. În această perspectivă, fraza lui Hristos adresată staretului Siluan exprimă pur si simplu pocăinta la cea mai înaltă treaptă de intensitate. Focul iadului nu este altul decît focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decît actiunea focului harului asupra sufletului încă necurătit de patimi.

Nu se va putea vorbi poate niciodată îndeajuns de importanta pocăintei pentru staretul Siluan. Prin pocăintă, ne spune el, totul se îndreptează. Păcătosii sunt iertati. Duhul Sfînt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouă; multi au fost mari păcătosi, dar pur si simplu prin pocăintă ei au ajuns în Împărătia Cerurilor. Celui ce se pocăieste, Domnul îi dă pacea Sa, Împărătia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetă: dacă toti oamenii ar avea pocăintă, dacă ar păzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pămînt. Căci Împărătia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Atunci de unde pînă unde această acuză de masochistă, doloristă, înfricosată poruncă a lui Hristos către Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decît cuvîntul evangheliei si cu atît mai putin cu cît ea se termină, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei „“ „si nu deznădăjdui” „“ este inseparabilă de prima: „tine mintea ta în iad”.

„Nu deznădăjdui”, adică să nu cazi în marea patimă a disperării, care nu este decît o altă formă, extrem de subtilă, a mîndriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: „Eu as fi căzut sub greutatea păcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacă Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine… Eu as fi deznădăjduit de mîntuirea mea dacă Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfîntului Duh. Trebuie ca sufletul să se condamne pe sine însusi, dar să nu deznădăjduiască de bunătatea si dragostea dumnezeiască.”

Cu alte cuvinte, trebuie să nădăjduim ferm în Dumnezeu. Căci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decît orice, vrea mîntuirea noastră. Nu el este cel ce a făcut iadul, ci păcătosul însusi. Dacă Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pămînt Duhul Sfînt, dacă el ne-a dat Trupul si Sîngele Său în Sfînta Euharistie pentru umanitatea întreagă, dacă El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au răstignit, cum ar putea El să ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi să ne pocăim sincer, ca noi să ne smerim înaintea Lui, ca noi să-i iertăm pe ceilalti, ca noi să ne rugăm cu mai multă îndrăzneală si nădejde.

Maxime Egger
Traducere de Cosmin Bufnea
/nistea.com/