Maica Epistemia: Dumnezeu este totul

martie 30, 2009 Categoria: Articole, Interviuri, Manastirile Moldovei

Maica Epistemia, stareţa Mănăstirii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Suruceni, pot afirma şi cred că m-ar susţine mulţi creştini care o cunosc, este una dintre cele mai agere minţi ale monahismului basarabean. Are o voce domoală din care izvorăşte căldură şi dragoste divină. Să o tot asculţi şi să te minunezi cît de frumos spune despre credinţa adevărată, câtă delicateţe şi discreţie e în orice cuvânt!
Chiar în anul în care s-a născut „“ 1961, biserica din Şişcani, Nisporeni, a fost închisă de satrapii comunişti. „Locuiam în preajma sfântului lăcaş şi atunci când ne sculam vedeam crucea, care zi cu zi începea să se ruineze. Chiar dacă erau unii săteni care doreau să o păstreze, aveau anumite piedici din partea autorităţilor. Plecând spre şcoală, revenind acasă, treceam pe lângă poarta bisericii. Fiind copii, dacă nu am fi avut din familie această educaţie religioasă, sigur, am fi judecat în alt mod. Şi pentru că biserica de la noi era închisă, mergeam la Bujor, Hâncești, acolo am şi fost botezată, acolo paroh era unchiul meu Nicolae, un preot deosebit, foarte evlavios. De altfel şi bunica era o femeie cu multă credinţă şi părinţii ne vorbeau de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Iisus. Mai era şi o mătuşă Ana, care întotdeauna ne povestea Evanghelia care a fost citită la biserică”, spune maica Epistemia.
Erau mici, opt copii la părinţii, şi se trezeau cu noaptea-n cap pentru a ajunge la biserica de la Bujor, aflată la vreo 12 km. Se duceau, mai ales, în Postul Mare, pentru a se mărturisi şi împărtăşi. „La şcoală nu ni se vorbea de credinţă, dar profesorii noştri nu se opuneau în mod făţiş, ei ştiau că este un Dumnezeu care le pune la cale pe toate. Nu pot spune că am fost certaţi că mergem la biserică”, povesteşte stareţa de la Suruceni.
Maica Epistemia, în lume „“ Elena Goncearenco, înainte de a trece în viaţa monahală, a fost profesoară de limbă şi literatură română la instituţii preuniversitare de la Malcoci şi Ialoveni, inspector la Direcţia de învățământ Ialoveni, responsabilă de învățământul gimnazial, apoi liceal la Ministerul Educaţiei.

Monahismul este o vocaţie

„Când mi-am luat haina monahală eram angajată a Ministerului Educaţiei şi prin cumul la Casa pentru Copii orfani „Preafericitul Iosif” din Chişinău, care se află sub oblăduirea Mănăstirii Hîncu. A fost decizia Preasfințitului Petru de a mă tunde în călugărie fără a trece primele trepte. Şi cred că asta a fost voia lui Dumnezeu. Am fost tunsă în monahism la Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Hîncu în anul 1995″. Uneori, maica Epistemia răspunde la întrebările mele, alteori, parcă intuieşte ce vreau să discutăm mai departe.

– Aţi cântărit mult înainte de a face acest pas?

– Bineînţeles. Monahismul este o vocaţie, el solicită din partea celuia care se încumetă să intre în această viaţă o detaşare de sine, o lepădare de sine, o depăşire de sine. Şi dacă lucrul acesta nu se face din suflet, dintr-o dorinţă de a sluji cu adevărat lui Dumnezeu, atunci toate impedimentele pe care le ateşti pe parcursul vieţii tale monahale sunt foarte greu de depăşit.
Părinţii noştri ne spun: „De şapte ori măsoară şi o dată taie”, deci să fim cu discernământ, cu dreaptă judecată atunci când vrem să luăm o hotărâre. A îmbrăca haina monahală este a sluji lui Celui de Sus, a te face pe tine darul lui Dumnezeu. Decizia necesită seriozitate, maturitate, în caz contrar în faţă oricărei greutăţi te clatini, aidoma frunzei dusă de vânt.

– Care a fost reacţia colegilor de la Minister când au aflat de decizia dvs.?
– Colegii mei de la Minister ştiau că eu sunt monahie, aveam relaţii foarte frumoase de colaborare, de înţelegere, de susţinere. Nu am avut niciodată vreun impediment sau vreun reproş, dimpotrivă mă simţeam ocrotită. M-au susţinut şi au acceptat şi respectat decizia mea. În 2000 prin binecuvântarea Mitropolitului Vladimir am fost numită stareţă la Suruceni.

„Sufletul venit din Lumină se întoarce la lumină”

– De multe ori ne întristăm că viaţa e scurtă, că nu am reuşit să facem prea multe lucruri. Totuşi, în ce constă esenţa existenţei umane?

– În mântuire. Paisie Aghioritul menţiona că viaţa este pregătirea pentru susţinerea unui examen. Nota o dată acordată este pentru totdeauna, pentru veşnicie. Sfântul Serafim de la Sarov spunea: „Scopul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt”. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru ca să dispară, El a urmărit comuniunea, existenţa întru veşnicie. Căderea din starea iniţială prin încălcarea de lege l-a îndepărtat de Dumnezeu. A început o alterare atât fizică, cât şi spirituală. Dumnezeu din marea Sa milă se întoarce, iar cuvântul se face trup, cu scop de a ne vindeca, de a ne ridica din situaţia în care suntem. S-a înomenit Dumnezeu pentru a ne da nouă posibilitatea să ne îndumnezeim. Omul cu harul lui Dumnezeu trebuie să depăşească ale trupului, ale firii. Sufletul venit din Lumină se întoarce la Lumină. Nu poate să dispară ceea ce a fost creat din dragoste, din dorinţa de a-L simţi, de a vorbi, de a te bucura de El.
Maica Epistemia spune că cel mai mare păcat care ne orbeşte este mândria, or din cauza acestuia pornesc celelalte. Din mândrie a căzut Lucifer cel care se bucura de slava şi Împărăţia lui Dumnezeu. „Ea ne provoacă să credem că putem, că suntem tari. Ne faci orbi la harul, la ajutorul Celui de Sus. Raţional parcă fiecare din noi zice că există Dumnezeu, dar contează mai mult pe propriile forţe. Cel de Sus a pus în noi capacitatea de a lua hotărâri, ne-a dat raţiunea şi libertatea, dar trebuie să putem înţelege şi hotărî cu cine suntem cu El sau cu noi înşine. Când sunt cu Dumnezeu şi lucrurile merg altfel, atunci în alt mod îmi organizez relaţiile mele cu cei din jur, altfel privesc la succese şi insuccese. Însă, nu doar raţiunii trebuie să-i se permită să înţeleagă că există Dumnezeu, dar şi sufletul trebuie să fie deschis. Tot ce facem în această viaţă nu este în exclusivitate meritul nostru, vine de la Dumnezeu puterea şi întărirea. Trebuie să fim conştienţi de faptul că noi nu ne aparţinem. Dacă oamenii ar fi conştienţi de acest fapt altfel ar privi la sine, la semeni, la mediul în care se află. Dumnezeu binecuvântează şi plecarea, şi venirea în această lumea. Suntem cununa creaţiei lui Dumnezeu şi noi nu am sesizat, nu am înţeles pe deplin acest lucru. Oare noi am apreciat la justa valoare cine suntem, cât preţuim în faţa lui Dumnezeu. Sfinţii părinţii zic: „Nu preţuieşte întregul univers în faţa lui Dumnezeu atât cât preţuieşte sufletul unui om”. Dacă am înţelege aceste lucruri, am trăi altfel. Am trăi cu tristeţea, durerile şi bucuriile celor din jurul nostru”, susţine maica Epistemia.

– De multe ori, noi, mirenii, suntem oarecum miraţi de comportamentul inadecvat al preoţilor”.

– Dreptul suprem de a judeca îl are Dumnezeu. În rugăciunea Domnească se spune: „Ne iartă nouă precum şi noi iertăm”, sau se spune „Nu judeca şi nu vei fi judecat”. Preotul este om, dar comportamentul, căderea lui nu se răsfrânge asupra tainelor pe care le face. Noi suntem obişnuiţi să vedem partea reală, obiectivă, vizibilă, dar trebuie să ştim că aici participă Dumnezeu la înfăptuirea tainelor. Pădurea fără uscături nu există, dar aceasta nu e o motivaţie de a cădea. Avem modelul Mântuitorului – modelul smereniei, dragostei, răbdării , înţelepciunii. Iisus nu s-a eschivat de a sta la masa cu vameşii, cu pescarii, tâlharii, desfrânatele. Nu i-a judecat. Ştia cine sunt, dar el vroia să întindă mâna celor bolnavi. Cel care-l simte pe Dumnezeu cu adevărat, căderea unui preot îi trezeşte un sentiment de milă, de durere. Cred că prea puţini îşi pun întrebarea: ce aud urechile unui preot în timpul tainei mărturisirii, care este povara, pentru cine se roagă. Mi se pare că cei care judecă, care sunt frustraţi de căderea unui preot sunt departe de Dumnezeu. Se întâmplă că el se roagă pentru iertare, iar cel care judecă rămâne cu un păcat în plus.

Maica Epistemia susţine că nu contează că doar vii la sfântul lăcaş, important este cum treci pragul biserici, dacă participăm cu toată fiinţă la ceea ce se face, Liturghia continuă după Liturghie, ieşind din biserică. Viaţa noastră devine o Liturghie, o trăire, o simţire. Şi orice ai faci face cu simţul, cu certitudinea că Dumnezeu este omniprezent, este o realitate, el realmente ne vede, simte,a aude, adică întreg universul respiră în şi pe Dumnezeu.

Rătăcirile prezentului

– Sectele, ereziile prezentului, ar trebui să ne sperie invazia lor, să ne pună pe gînduri?

– Omului i-a plăcut un loc călduţ, comod, şi-l atrage de multe ori ceea ce îi solicită mai puţin efort. Dacă ne gândim la faptul că vine un moment când părăsim această lume şi va trebui să oferim un răspuns, atunci am medita puţin înainte de a face un pas. Secte apar cu nemiluita din cauza mai multor aspecte sociale. Scriptura spune: „Dacă am gândi la cele pe urmă ale noastre nu am mai păcătui”. Cine are coloană vertebrală, ţine mult la tradiţie, la valori, la moşi şi strămoşi, respectul faţă de ei, niciodată, indiferent în ce situaţie se va afla, nu va renunţa la credinţa sa. Sunt lucruri la care omul nu trebuie să şovăie. Credinţa adevărată este cea ortodoxă. Dumnezeul nostru este al iubirii, al răbdării, al iertării, smereniei. Dumnezeul nostru nu este ceva ireal, El e totul, El simte totul. Dumnezeul meu este deschis spre mine în măsură în care sunt deschis eu spre El. Dumnezeul nostru este unicul Dumnezeu. În altă parte nu există ideile unei credinţe adevărate. Mereu ortodoxia, pe parcursul a 2000 de ani, a fost persecutată, dar a rezistat şi dacă nu ar fi fost o prezenţă ar fi şters totul. Doar dintr-o rătăcire nu-l poţi anula, desconsidera, arunca, pe Cel care ţine la noi. Atunci când omul îşi dă seama că nu este doar trup, ci are şi suflet, nu trece atât de repede la secte. Omul trebuie să-şi spună îl am pe Dumnezeul meu şi nimeni nu mă poate minţi.

– Ecumenismul, este şi el o rătăcire, o tolerarea a unor dogme care sunt chiar destul de bizare?

– Acesta cu adevărat duce oamenii într-o rătăcire. Biserica lui Hristos trebuie să fie una. Ne spune Scriptura: „Un Domn, o credinţă, un botez” , dar nu avem ce tinde noi spre ei, ei trebuie să vină spre noi. Ei s-au rupt de la Biserica-mama, noi ortodocşii nu ne-am rupt. Nu ne-am lăsat de sfinţii Apostoli. Biserica noastră este o continuitate. Ei au produs marea schismă dintr-o mare dorinţă de dominaţie. Toate au pornit din subestimarea puterilor marilor taine. Sub lozinca diabolic camuflată „“ ecumenism se vrea altceva. Repet: Nu noi trebuie să venim la dânșii, ci ei la noi. Nu putem ceda o iotă.
Oricât de tulburi ar fi vremurile, maica Epistemia spune că bucurie că sunt oameni care vor să îmbrăţişeze ortodoxia, se convertesc la adevărata credinţă. Astfel, un tânăr evanghelist-baptist de la Sudul Moldovei, ajutat să meargă pe calea cea dreaptă, va primi în curând Taina Sfântului Botez. „Nu am grăbit lucrurile, am lăsat să decurgă de la sine, să conştizeze că a fi ortodox înseamnă a crede cu adevărat în Domnul. După ce va fi botezat, se va căsători şi împreună cu aleasa dată de Cel de Sus vor lua şi Taina Cununiei. O mai mare bucurie nu poate fi pentru cineva care întoarce un rătăcit pe calea cea dreaptă”, spune maica Epistemia. Stareţa mai are istorioare de acest fel: „Vara aceasta am avut angajaţi la lucrările de la Mănăstire. Un tânăr protestant a fost provocat de ceea ce auzea de la difuzoarele de pe teritoriu. Şi cu el discutam la tema convertirii şi s-a arătat foarte interesat. Să-i ajute Dumnezeu pe toţi cei care vor să primească Lumina adevărată!”

„Sunt de-acord că lumea aşteaptă mai mult, e în aşteptare şi căutare de duhovnici deosebiţi, dar trebuie să ţinem cont că totuşi am avut de suportat o perioadă foarte grea. Lapsusul spiritual şi-a lăsat amprentele. Siberia a fost plină de mari duhovnici, de mari mărturisitori. S-au străduit din răsputeri să şteargă totul ceea ce e lui Dumnezeu şi nu au fost în stare. După 1989 s-a deschis credinţa, bisericile. În ultimul timp apar duhovnici cu o trăire deosebită, cu o pregătire teologică. Ar fi cazul ca şi mass media să se întoarcă mai serios către feţele bisericeşti. Biserica ortodoxă pentru că a trecut prin atâtea calvaruri este mai săracă din punct de vedere material şi se dă prioritate celor cu buzunarul plin. Sectele dau bani pentru cei care plasează promovarea ereziilor lor. Dar ar trebui şi statul să mai facă ceva, or suntem o ţară ortodoxă. În lege se recunoaşte meritul ortodoxiei. Dacă suntem sinceri la capitolul acesta atunci nu zic se fac investiţii în reconstrucţia locaşurilor de cult – Căpriana, Curchi etc., însă, în ceea ce priveşte mass media, trebuie să se ia o poziţie. Se găsesc spaţii pentru fel de fel de vrăjitoare, dar pentru spiritualitate nu avem loc”. Maica Epistemia speră să fie o deschidere mai mare spre lucrul în cuvântul veşniciei, să nu se aştepte efectul imediat şi banul repede obţinut, pentru că sunt pieritoare. Doar Lumina aduce Lumina!

Dinu RUSU