Despre Descoperirea Dumnezeiască

noiembrie 1, 2008 Categoria: Articole, Catehism

6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscîndu-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mîntuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfîrşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii Părinţi. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra, întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cît mai deplin de puterea cea de sus şi de adevărul cel mîntuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din nesfîrşita Lui iubire faţa de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?

Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de mîntuire, dar, întrucît nu toţi erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rîndul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii, care au primit şi au vestit cuvîntul lui Dumnezeu în sînul poporului evreu. Această Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Mîntuitorul a răspîndit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagîni şi de către unii eretici, că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întîi pentru că Dumnezeu cel nesfîrşit, cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rînd, dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgîni şi eretici judecău aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.
Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii, Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu oamenii. Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dîndu-le Descoperirea Sa: „În multe rînduri şi în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălăşluieşte şi în inimile noastre.
Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.
Această cinste a mers pînă acolo încît Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pamînt s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicînd: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cînd voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru pîna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întrucît este creat după «chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfîrşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfînt.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decît mintea omenească în lucrarea mîntuirii?

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfîrşita Lui întelepciune şi de împlinirea pînă astăzi a atîtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi părere cu Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastra ni le pune la îndemînă nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvîntului despre El.3
Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi pune încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu ne înşala, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi?4 «Nu e mai cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»5 De asemenea, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci cînd cuvîntul Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastră se pot înşela; cuvîntul Lui, niciodată.

13. Cîte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă, însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge pînă la noi, Descoperirea este de două feluri: întîi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

Prin Descoperirea pe calea firii, numit şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara de învăţături pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o.
Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea desăvîrşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înţelept şi prea iubitor. Întreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu, după cuvîntul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvînt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot Pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei arată ca din carte şi strigă pe Stăpînul şi Făcătorul ei – spune Sfîntul Atanasie.6 Chiar dacă unele popoare se închina la pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decît ele.7 «Întreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe artist».8 Sfîntul Apostol Pavel întăreşte şi adînceşte cuvîntul Psalmistului: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare” (Rom. 1, 20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturală?

Se înţelege Descoperirea rînduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi (în Vechiul Testament) şi mai apoi prin Însuşi Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la cîteva dintre însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgînii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creştini, pe cînd cealaltă, marginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau Revelaţia supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decît de omul credincios, adică prin credinţă.

16. Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Fac.18. 1-2), sau arătarea Mîntuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31).
Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi putut-o cîştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfînta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), că Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor. Sfîntul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri: „După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfînt are autoritate hotărîtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mîntuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

17. Cînd s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, pînă la venirea Mîntuitorului, care a încununat şi a desăvîrşit Descoperirea. Această lungă durată – 5508 ani – se poate împarţi în trei părţi: Cea dintîi se întinde de la facerea primilor oameni, pînă la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rîndu-i în două: 1) de la facerea primilor oameni pînă la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.
Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile „“ aproape 14 „“ călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mîntuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfîntul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24).
Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mîntuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mîntuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfîntul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotarît: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătîndu-i şi scopul: „Făcîndu-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărise la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pămînt întru El” (Efes. 1, 9-10).

18. De unde ştim că Iisus Hristos este desăvîrşirea şi plinirea Descoperirii?

Din Sfînta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din istoria Bisericii Creştine.
În adevăr, Sfîntul Apostol Pavel precizează: „Iar cînd a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobîndim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.
Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfîntul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mîntuitorului. Proorocul Isaia – supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament „“ vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.).
Documentele creştine, păgîne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o alta persoană purtînd acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos.
Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea intemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeieşti?

Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască poate fi împărţită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat pînă la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii. După venirea Mîntuitorului, Care a desăvîrşit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale.
Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea dumnezeiască, înfăţişate prin cele două Testamente. Sfîntul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbările produse de către acestea în viaţa omenirii de-a lungul timpului, le numeşte cutremure de pamînt şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e şi un al treilea cutremur, care este mutarea din această viaţă în cealaltă».9
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeieşti.
Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mîntuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ei arată că este o desăvîrşire a Noului Testament faţă de cel Vechi. Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mîntuitorul zice: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pămîntul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, pînă ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Aţi auzit că s-a zis celor de demult…”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 ş.u.). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea celui Vechi; dar e mai mult decît atît: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă «umbra legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în slavă».10
Duhul Sfînt însuşi Şi-a rînduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurînd-o după puterea de primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvîrşite de Domnul, după Patimi şi Înviere a fost insuflat Ucenicilor, iar după Înălţare, la Cincizecime, S-a arătat în chip de limbi de foc.11

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinţei?

Pentru că învăţătura creştină a fost dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu şi n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e Însuşi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mîntuitorul însuşi declară: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decît numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decît numai Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii. Credinţa adusă de El a astîmpărăt şi astîmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat faţa lumii vechi. Prin luminarea şi schimbarea adîncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească, veştejită de păcat de Izvorul nesecăt al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborît cerul pe pămînt, împlinind rugăciunea Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile Tale si Te pogoară, atinge-te de munţi şi fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfîrşit, nici o altă credinţă sau cunoaştere religioasă n-a putut şi nu poate înlocui pe cea creştină, fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia. Învăţătura creştină stă pe culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în Hristos.12

21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două cai:
1. printr-una personală, aflată în cercetător;
2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii.
Cea dintîi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.13 Ea singura ne duce într-o lume mai presus de fire si ne înzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om.
Cea de-a doua cale prin care ne încredintam despre Descoperirea dumnezeiasca sint semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:
1) Înalţimea învăţăturilor descoperite;
2) Curaţia lor dumnezeiască;
3) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăintrice şi ele pot fi înţelese numai cînd Descoperirea e bine cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dăruieşte unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi prin semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi calitatea morală a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvîrşite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecînd legile minţii şi ale firii, care se fac în momente extraordinare, hotărîte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mîntuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tîlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintîi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este Însuşi izvorul lor. Mîntuitorul a săvîrşit pe pămînt minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulţit pîinile şi peştii, a vindecat bolnavi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: «De n-aş fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15, 24).
Dintre minunile pe care Mîntuitorul le-a făcut asupra-Şi, cea mai mare este învierea Sa din morţi. Minunile Sale dovedesc obîrşia şi puterea Sa dumnezeiască, aşa cum El însuşi declară: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvîrşesc, aceste lururi pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvîrşit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.

24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiţii, dintre care însemnăm:
1) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie;
2) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mîntuitorului şi ale Sfinţilor;
3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4) Să nu contrazică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie;
5) Să urmărească mîntuirea sufletului omenesc;
6) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;
7) Savîrşitorul minurui să graiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu
urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8 ) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea14;
9) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri şi întîmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea mîntuirii şi care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfînt. Ele ocupă o bună parte din cărţile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mîntuitorul şi multe întîmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare.
Noul Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii; Mîntuitorul încă a proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se întemeiază sau pe socoteli plăpînde, sau pe superstiţii. Proorociile dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o lucrare necunoscută firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor întocmai arată că Duhul Sfînt este autorul lor15. «Fiindcă cele prezise se întîmplă, cred şi mă supun lui Dumnezeu», zice Teofil al Antiohiei.16 Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mîntuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranţă vremea venirii Mîntuitorului (Daniil 9, 24-27) naşterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia 7, 14; 53, 2 şi urm.) şi chiar slujirile Sale de: profet (Deut. 18, 15; Isaia 42, 1-4), preot şi împărat (Ps. 109, 4-6; 1, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai17.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mîntuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi atrag în repetate rînduri atenţia atît asupra proorocilor adevăraţi, cît şi asupra celor mincinoşi, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cît de mult suntem datori să cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atît de mult se cuvine să osîndim şi să combatem pe cele false. Mîntuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfîrşitul lumii „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Asemenea prooroci mincinoşi s-au ivit deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă, pentru a nu fi lăsaţi să-şi facă lucrul lor. Lactanţiu ne spune ca adevăraţii prooroci:
1) Predica toţi un singur Dumnezeu;
2) Nu suferă de nebunie;
3) Nu sunt înşelători;
4) Nu umblă după averi sau cîştig;
5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu întreţinerea pe care le-o
trimite Dumnezeu;
6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;
7) Ei îşi adeveresc trimiterea chiar şi prin suferirea chinurilor şi a morţii18.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această descoperire o dată pentru totdeauna, în vederea mîntuirii oamenilor, potrivit planului Său veşnic. Dumnezeu Se descoperă atunci cînd ştie că aceasta este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvîrşit folos. El nu Se repetă ca oamenii, pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea învăţăturii sau a altui lucru este semnul nedesăvîrşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o nouă întrupare, patimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să creadă nu poate sta în picioare pentru ca nici în timpul Mîntuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate ca El era Descoperirea însăşi. Învăţătura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei învîrtoşaţi la inima n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16, 31).

2 Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661
3 Tertulian, Contra lui Marcian, I, 18, Migne, P. L., II. col. 226.
4 Sf. Ciprian, Despre moarte 6, Migne, P. L., IV, col. 586.
5 Origen, Contra lui Cels, I, ,11, Migne, P. G., XI, col. 676.
6 Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G. XXV, col. 68.
7 Fer. Ieronim, Comentar La Psalm 95; Anecdota Meredsolara 3, 2, 137.
8 Fer. Augustin, Cuvîntări 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776.
9 Sf. Grigorie Teologul, Cuvîntul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A.
10 Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD.
11 Idem, op. cit., 26, col. 164 A.
12 Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608.
13 Epistola către Diognet, 8. 6, Funk; Petres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinţilor Apostolici, în „P.S.B.”, Bucureşti, 1979, p. 342.
14 Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788.
15 Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305.
16 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1, 14, Migne, P. G., VI, col. 1045; în Apologeţi de limbă greacă; în „P.S.B.”, Bucureşti, 1980, p. 291.
17 Fer. Augustin, Despre credinţă îin lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne, P. L., XL, col. 180.