„Daca noi vom tacea, pietrele vor striga”
noiembrie 30, 2007 Categoria: Articole, Danion Vasile, Ecumenism
„Vai celor care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai celor care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi” [90; 20].
Sfîntul Efrem Sirul
După ce într-o conferinţă am combătut „Evanghelia lui Iuda”, am primit scrisoarea următoare: „
Textul scrisorii m-a ajutat să înţeleg nevoia omului contemporan de a face faţă provocărilor la care societatea civilă îl supune. Cred că răspunsul meu va fi de folos şi altora”¦
***
Cel mai simplu răspuns ar fi citarea unui pasaj din Sfintele Scripturi: Unii farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Şi El, răspunzînd, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 39-40).
Au tăcut oare ucenicii lui Hristos de teama fariseilor? Nu. Vor tăcea oare ucenicii lui Hristos de astăzi de teama noilor farisei care vor face legi prin care apărarea dreptei-credinţe va fi considerată extremism? Nu, evident, nu.
Cît priveşte interdicţia de a folosi termeni precum anatema, ea nu va putea fi respectată de Biserică, întrucît face parte din strategia ei de apărare a adevărului.
Simplu spus: orice mirean, preot sau ierarh care mărturiseşte o învăţătură străină Ortodoxiei se află sub anatema. Întrebare: e sau nu Evanghelia lui Iuda o Evanghelie diferită de cea vestită de Sfîntul Apostol Pavel şi de ceilalţi Sfinţi Apostoli? Răspuns: Este. Atunci toţi cei care o vestesc se află sub osînda anatemei. Niciodată Biserica nu va avea o altă poziţie”¦
Completînd cuvîntul Sfîntului Apostol din Epistola către Galateni 1, 8, Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi”. „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el, nu numai ca de un om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi. [„¦] După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, cînd, dintr-o rîvnă nechibzuită, neluînd în seamă hotărîrile noastre şi dînd mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decît Părinţii noştri” [90; 23-24].
E adevărat că astăzi unii, considerîndu-se iubitori de pace, acordă mai multă încredere mai marilor lumii acesteia decît Sfinţilor Părinţi, dar, după cum ne arată Sfîntul Ioan Gură de Aur, aceasta se întîmplă în detrimentul păcii celei adevărate a lui Hristos.
Toţi cei care sunt creştini trebuie să cunoască faptul că nu există nici o evanghelie adevărată care să contrazică Evangheliile Bisericii. Ce înseamnă asta? Cum adică un înger din cer să vestească o altă evanghelie? Doar un diavol ar putea vesti altceva”¦ Şi atunci, de ce Apostolul neamurilor nu i-a spus pe nume? Pentru că, luminat de Dumnezeu, ştia că diavolii vor lua chip de îngeri de lumină şi vor răspîndi scrieri mincinoase (cum sunt cele dictate prin spiritism şi alte forme de creştinism sectant „“ gen Pucioasa sau Vladimireşti). Pentru că ştia că vor veni vremuri în care creştinii vor fi ispitiţi să primească drept adevărate scrieri mincinoase (cum sunt cele pe care diferiţi specialişti în istoria religiilor sau în istoria Bisericii le promovează pentru a contrazice Sfînta Tradiţie). Şi ştia că ispita va fi mare „“ ca şi cum învăţăturile respective ar fi fost propovăduite chiar de îngerii „din cer”.
Sfîntul Apostol Pavel însuşi ştia că mărturiseşte Adevărul şi că, dacă vreodată ar fi dat o mărturie care să contrazică acest Adevăr, ar fi făcut voia diavolului”¦ Apostolul a rămas însă pînă la sfîrşitul vieţii sale în Adevăr, a rămas al lui Hristos şi în Hristos.
Eu îndrăznesc să completez cuvintele sale: aşa cum oricine vesteşte (sau primeşte ca adevărată) o altă evanghelie decît cea a Bisericii se află sub osînda anatemei, tot aşa cei care resping falsele evanghelii şi rămîn credincioşi Evangheliei celei adevărate pe care o păstrează Biserica se află sub binecuvîntarea dumnezeiască. Pe cît de mare e deci osînda celor care primesc evangheliile mincinoase sau celelalte scrieri eretice, pe atît de mare va fi bucuria celor care, trăind în Biserică şi împărtăşindu-se în chip tainic de Hristos prin Sfînta Evanghelie, cunosc Adevărul şi pregustă harul Împărăţiei Cerurilor”¦
Opunîndu-se parcă înţelepţilor acestei lumi care vor să şteargă din vocabular cuvîntul anatema, Sfîntul Teofan Zăvorîtul explica ce reprezintă acesta pentru Biserică: „Sub aspectul ei de societate, Sfînta Biserică a fost alcătuită şi dăinuie ca orice altă societate. Aşa s-o şi priviţi, ca pe orice societate, şi n-o lipsiţi de drepturile care sunt date oricărei societăţi. Să luăm, de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli proprii, pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice membru este membru tocmai fiindcă acceptă şi îndeplineşte aceste reguli. Dacă vreun membru nu numai că refuză îndeplinirea regulilor, ci are multe puncte de vedere diferite de ale societăţii, dacă se revoltă chiar împotriva scopului societăţii şi nu numai că bea, ci îi îndeamnă şi pe alţii să facă asta, defăimînd abstinenţa şi răspîndind concepţii mincinoase împotriva ei, ce face de obicei societatea cu unul ca acesta? La început îl avertizează, apoi îl exclude. Poftim anatema! Şi totuşi nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea pentru neomenie; dimpotrivă, toţi recunosc că a acţionat absolut legal şi că, dacă ar fi procedat altfel, n-ar fi putut să-şi continue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată Sfînta Biserică pentru că acţionează în mod asemănător? Doar anatema nu este altceva decît excludere din Biserică, altfel spus excluderea din mediul ei a celor ce nu îndeplinesc condiţiile unirii cu ea, care încep să gîndească altfel decît ea, altfel decît au făgăduit singuri cînd au intrat în ea” [87; 122].
Totuşi să nu înţelegem că Biserica trebuie să tacă numai pentru că hotărîrile şi canoanele Sfintelor Sinoade din vechime sunt suficiente pentru a face faţă rătăcirilor contemporane. Iată, de exemplu, două atitudini diferite faţă de învăţătura potrivit căreia toate confesiunile fac parte din Trupul lui Hristos, aşa-numita teorie a ramificaţiilor: „Sfîntul Sinod al Bisericii Georgiei hotărăşte: [„¦] 5. Că neortodoxa şi eretica învăţătură, plămădită în sînul teologiei moderniste, privitoare la existenţa Harului de viaţă dătător dincolo de hotarele canonice ale Bisericii, ca şi expresia ei extremă, aşa-zisa «teorie a ramurilor», care socoteşte toate tendinţele felurite din creştinismul actual drept felurite ramuri unificate sau uniforme ale adevăratei Biserici a lui Hristos, avînd Dumnezeiescul Har în egală măsură[2], nu poate fi primită. 6. Că rugăciunile comune şi săvîrşirea Tainelor laolaltă cu neortodocşii nu pot fi primite”[3] [94; 12-13].
(Această poziţie arată că duhul Sfinţilor Părinţi este viu în Biserica Ortodoxă astăzi. Chiar dacă Sinodul Greciei nu a avut pînă acum o declaraţie atît de fermă, iată ce a declarat întîi-stătătorul acestui sinod, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei: „Într-adevăr, ecumenismul, aşa cum se obişnuieşte să fie numit, cu siguranţă este erezie, pentru că el neagă principiile de bază ale Credinţei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramurilor, care susţine că fiecare Biserică deţine o parte de adevăr şi de aceea trebuie să se unească toate şi să pună pe masă aceste părţi pentru ca acesta să se poată întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai încape discuţie. Aşadar, oricine are păreri contrare se poate numi ecumenist şi prin urmare eretic” [84; 41]. Numai o Ortodoxie care continuă mărturia patristică are putere, iar cea care o contestă nu poate fi numită Ortodoxie”¦)
Aşa cum arăta Sfîntul Ioan Maximovici în articolul „Cuvîntul «anatema» şi sensul său”: „În vreme ce în cazurile «despărţirii de comuniunea cu Biserica» şi ale altor epitimii sau penitenţe puse asupra unei persoane, aceasta a rămas membră a Bisericii, chiar dacă participarea ei la har a fost limitată, în schimb, cei ce au fost daţi anatemei au fost cu totul tăiaţi de la ea pînă în clipa pocăinţei. Conştientizînd că îi este cu neputinţă să facă ceva pentru mîntuirea lor, dată fiind încăpăţînarea şi învîrtoşarea inimii lor, Biserica primară îi lasă la judecata lui Dumnezeu” [92; 18].
Aceasta e, de fapt, cea mai adîncă înţelegere a rostului anatemei: Biserica nu numai că nu face un lucru rău cînd pronunţă o anatemă, ci de fapt îl înştiinţează pe cel anatemizat de gravitatea stării în care se află. Dacă Biserica i-ar fi spus: „Stai în pace, fiule, oricît de mare ar fi rătăcirea ta, tu rămîi mădular al meu şi te vei mîntui”, atunci ea ar fi greşit, s-ar fi abătut de la adevăr. Dar, dacă ea a pronunţat anatema, a făcut-o pentru a-i arăta păcătosului că singura lui şansă de mîntuire este pocăinţa pentru rătăcirea sa şi reintrarea în trupul lui Hristos. Acesta e adevărul, şi nimic nu va putea împiedica să se folosească de armele sale.
Tot Sfîntul Ioan Maximovici scria că „anatema nu e condamnare definitivă: pînă la moarte, pocăinţa este posibilă” [92; 18].
(Merită menţionată diferenţa dintre anatema pronunţată de Biserică şi cea pronunţată de sinagogă. Iată ca exemplu un fragment dintr-o anatemă evreiască „“ cea pronunţată în 1656 împotriva filosofului Baruch d”™Espinoza, care fusese acuzat de „erezii înspăimîntătoare”: „Ne rugăm bunului Dumnezeu să nimicească un asemenea om şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. Doamne Dumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară-l mai jos decît pe orice păcătos[4], fă-l să dispară, nimiceşte-l, dă-l morţii, fă-l să piară. […] Pronunţăm excomunicarea, expulzarea, anatema şi blestemul asupra lui Baruch d’Espinoza… Fie ca Dumnezeu să nu-l ierte niciodată”[5] [17; 188].)
Cît priveşte pe cei care se vor lupta, prin mijloace lumeşti, să convingă Biserica să renunţe la linia sa apologetică, să facă pace cu ereticii şi să renunţe la folosirea anatemelor, Sfîntul Teofan Zăvorîtul le spune un cuvînt de mare folos: „Unora, anatemele bisericeşti li se par inumane, altora „“ jenante. [„¦] Cui i-e teamă de lucrarea anatemei n-are decît să fugă de învăţăturile care îl supun ei; cine se teme de ea din pricina altora n-are decît să-i aducă la învăţătura cea sănătoasă. Dacă tu, care nutreşti rea-voinţă faţă de această lucrare, eşti ortodox, baţi cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învăţătura sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o ţin? Doar te-ai despărţit de Biserică, ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea lucrurile: n-ai decît să trăieşti cu ele. Fie că înainte de anatemă sunt rostite numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: eşti deja sub anatemă dacă gîndeşti în chip potrivnic Bisericii şi te îndărătniceşti a cugeta în acest fel. Însă va trebui să-ţi aminteşti de ea cînd vei zăcea în sicriu, rece şi fără suflare, şi-ţi va face trebuinţă rugăciunea de dezlegare” [107; 121″“ 124].
[1] SACRI este Societatea Academică de Cercetare a Religiilor şi Ideologiilor. Mai multe informaţii pe http://sacri.ro/files/aboutus.htm.
[2] Se numeşte teoria ramurilor, sau a ramificaţiilor, tocmai pentru că Biserica este înţeleasă ca un mare copac, din al cărui trunchi ies toate confesiunile creştine.
[3] Hotărîrea a fost aprobată de Sinodul Georgian pe data de 8 octombrie 1998.
[4] Niciodată Biserica lui Hristos nu a rostit vreo rugăciune similară.
[5] Colerus, primul biograf al lui Spinoza, a afirmat că în acest caz sinagoga folosise anatema „Schammatha”, cea mai dură dintre cele trei forme de excomunicare pe care le putea folosi.
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.
