Meşteşugul liniştirii – Calist Angelicude

septembrie 1, 2007 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curăţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui – care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu – urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului. Începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească al căror sfîrşit de obşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobîndesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici începe mintea, în chip firesc, să pătrundă în firile lucrurilor şi să vadă măiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, să prindă şi să contemple înţelesul dumnezeiesc al puterii, al înţelepciunii, al slavei, al bunătăţii şi al celorlalte cîte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea pătrunde totodată în tainele Scripturii, gustă bunătăţile mai presus de fire, se bucură de frumuseţile mai presus de lume şi se face încăpere a iubirii lui Dumnezeu. Şi aşa e cuprinsă de dor, se bucură şi se veseleşte, alergînd spre capătul din urmă al virtuţilor, spre dragostea Făcătorului a toate. Nu mai pătimeşte şi nu se mai teme de nici o rătăcire prin cele de aici, deşi are de suferit unele lunecări şi porniri păcătoase şi mişcări necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbăcioasă. Dar din acestea trebuie să se reculeagă, depărtînd de la ea orice descurajare. Mintea acestora, înaripîndu-se cu nădejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboară spre cele dumnezeieşti, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugăciunea şi cu celelalte nevoinţe pomenite, şi se desfată cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atîta cît îi este cu putinţă. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici înfăţişare, nici altceva peste tot, ca să grăim pe scurt, afară de lacrimi, de pacea dinspre gînduri şi de dragostea lui Dumnezeu. Căci prin acestea se păstrează şi neîmprăştierea minţii şi se dăruieşte şi mîntuirea sufletului. Căci stă de veghe cumpătarea şi se roagă în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Şezînd în chilia ta, mintea ta să aibă îndrăznire către Dumnezeu întru smerenie: smerenia pricinuită de nevrednicia şi de nimicnicia ta; îndrăznirea pentru dragostea nemicşorată a lui Dumnezeu şi pentru neţinerea minte a răului de către El. Şi sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, cînd, măcar că se recunoaşte păcătos, totuşi îndrăzneşte în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi se socoteşte atîrnat de El. De aceea, porunceşte şi Sfîntul Pavel, zicînd: ”Să ne apropiem cu îndrăznire de tronul harului”. Căci îndrăznirea către Dumnezeu este un fel de ochi al rugăciunii, sau o aripă, sau o atîrnare minunată. Nu are îndrăznire cineva, cînd socoteşte că ar fi bun – să nu fie!, fugi de acest gînd – ci cînd zboară spre nădejdea dumnezeiască, înaripat de gîndul negrăitei iubiri a lui Dumnezeu şi al uitării răului de către El. Roagă-te, deci, cu îndrăzneală în cuget smerit, hrănit de nădejdi bune în Dumnezeu, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis. Trebuie să cauţi pururi cu grijă cele ce izbăvesc trupul şi mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mîncarea măsurată, băutura uşoară, somnul scurt, starea în picioare după putere, plecarea genunchilor pe cît se poate, într-o înfăţişare de smerenie, haină neluată în seamă, cuvînt puţin, cît e de trebuinţă, culcarea pe jos, şi toate celelalte cîte îmblînzesc în parte trupul. Iar deodată cu acestea trebuie să te îndeletniceşti cu toate cîte trezesc mintea şi ajută la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi şi a sfinţilor tîlcuitori ai ei, dar şi aceasta cu măsură; psalmodierea cu pătrunderea înţelesului; cugetarea la cele spuse în Scripturi şi la minunile văzute în zidire; rugăciunea cu gura pînă ce sfîntul har al Duhului o va mişca în chip simţit din inimă; căci atunci e altă sărbătoare şi timpul altei prăznuiri, negrăită din gură, ci lucrată în inimă prin Duhul.

Iar pînă atunci îndeletniceşte-te cu cele spuse aşa: pleacă-ţi genunchiul de cîte ori poţi şi roagă-te, şezînd aşa; îngreunîndu-te de rugăciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urmă iarăşi revin-o la rugăciune. Şi îngreunîndu-te iarăşi de ea, ridică-te la puţină cîntare; şi apoi revino din nou la rugăciune. Şi iarăşi îngreunîndu-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenită, cu măsură; şi apoi iarăşi dăruieşte-te rugăciunii. Foloseşte-te puţin şi de un lucru de mînă, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfinţii Părinţi. Dar pururea, în toată lucrarea ta cea după Dumnezeu, de dimineaţă pînă dimineaţă, să stea la locul de frunte rugăciunea. Toate celelalte îndeletniciri să fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunării la rugăciune. Iar cînd vine mila în suflet şi harul Duhului face să ţîşnească din inimă rugăciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea să se îndeletnicească numai cu rugăciunea şi cu vederea în raiul dragostei dumnezeieşti.

Gîndul tău, întorcîndu-se înăuntru tău, să cugete şi să privească la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugîndu-se netulburat de răsuflarea pe nas. Şi să rămînă cît mai mult acolo. Căci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe şi necontenite, desfiinţează robia minţii, pricinuieşte pacea înţelegătoare a sufletului, prilejuieşte rugăciunea şi lucrează împreună cu Dumnezeu la aflarea rugăciunii inimii prin harul Duhului de viaţă făcător, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Autorul acestei scrieri asociază cu rugăciunea săvîrşită în inimă mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiască rămîne rezervată numai treptei duhovniceşti celei mai înalte. Dar şi celor ajunşi la ea li se recomandă o anumită rezervă în acceptarea ei. Am avea deci mai întîi un apofatism ca simţire a lui Dumnezeu, care nu e văzut, şi apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta înseamnă că rugăciunea în inimă e o rugăciune pătrunsă de o mare simţire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, parcă îi strînge celui ce se roagă, inima şi stoarce din ea lacrimi. Gîndul adunat în inimă intensifică această simţire de durere a inimii, căci prin el subiectul lui e chinuit intens de păcatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugetă cu toată simţirea numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie să fie asociată şi cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu înduioşarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simţirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi.

Trebuie să ştii, văzătorule, care vezi lucrurile de taină şi te desfătezi de ele, că, precum Dumnezeu şi omul sunt doi, tot aşa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plînsul şi lacrimile. Căci una se deosebeşte mult de cealaltă, măcar că amîndouă sunt bune şi dăruite de Dumnezeu şi ne cîştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu şi moştenirea hărăzită de ea. Plînsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască şi pe Dumnezeu. Cel dintîi nu veseleşte firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult şi mai presus de fire. Cel dintîi este al începătorilor, cele de al doilea, ale celor ajunşi la desăvîrşire prin har.

Aici se face deosebire între plîns, sau tînguire, care e produs mai mult de gîndul la păcate, şi între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea două sunt totuşi total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uită păcatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plînsul pentru păcate nu lipseşte total încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu.

Cinci sunt lucrările liniştii: rugăciunea, sau pomenirea neîncetată a lui Iisus, introdusă prin respiraţia în inimă, fără nici un fel de gînd, ceea ce se izbuteşte prin înfrînarea deobşte a pîntecelui, a somnului şi a celorlalte simţuri, înăuntrul chiliei, cu ajutorul smereniei.

Înainte s-a vorbit totuşi de introducerea unui gînd în inimă. Dar acela a fost gîndul la păcate, sau la mila lui Dumnezeu. Gîndurile care nu trebuie introduse în inimă sunt gîndurile la lucrurile din afară, trebuincioase hranei, plăcerilor, gînduri de slavă, gîndurile grijilor. Acestea ţin mintea în afară. Gîndul la păcate şi la Dumnezeu o ajută să intre şi să rămînă înăuntru, în inimă, şi lîngă Dumnezeu.

Puţină cîntare şi citire din Dumnezeieştile Evanghelii şi din Sfinţii Părinţi şi din capetele despre rugăciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie şi Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte şi la cele asemenea; în sfîrşit, puţin lucru de mînă. Şi iarăşi trebuie să se facă întoarcerea la rugăciune, chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare silire, pînă ce mintea se va obişnui să lepede împrăştierea de la sine prin gîndul la Domnul şi prin neîncetata consimţire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor începători care voiesc să se liniştească. Deci, unul ca acesta trebuie să nu iasă des din chilie, să se ferească de orice convorbire şi privire, afară de cazul unei mari trebuinţe. Dar, şi atunci, să o facă cu luare aminte, cu pază şi cît mai rar. Pentru că nu numai începătorilor, ci şi celor ce-au înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrăştiere.

Rugăciunea aceasta făcută cu luare aminte, fără gîndul la ceva, prin cuvintele: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, înalţă mintea în chip nematerial şi cu totul negrăit spre însuşi Domnul cel pomenit, iar prin : ”miluieşte-mă pe mine”, o face să se întoarcă la ea însăşi, nesuferind să nu se roage pentru sine. Dar cel ce a înaintat în dragoste, se îndreaptă prin experienţă numai spre Domnul, pentru că a luat încredinţare despre lucrul al doilea (despre iertare). De aceea, Părinţii nu ne dau totdeauna rugăciunea întreagă, ci unul întreagă, cum e Gură de Aur, altul pe ”Domnul Iisus”, ca Pavel, care a adăugat: ”în Duhul Sfînt”, (I Corinteni 12, 39), vorbind de rugăciunea din timpul cînd inima primeşte lucrarea Duhului Sfînt, prin care se şi roagă; aceasta e rugăciunea celor ce au înaintat, deşi încă nu pînă la desăvîrşire, care este iluminarea. Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: ”Loveşte pe vrăjmaş cu numele lui Iisus” şi ”Pomenirea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta”, şi nu mai adaugă nimic. Dar e îngăduit şi începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori să se roage în minte cu o parte a ei. Să nu schimbe însă des felul rugăciunii, ca să nu pătimească o împrăştiere prin aceasta.

Stăruind în metoda amintită a rugăciunii curate, chiar dacă nu în chip curat, din pricina închipuirilor cu care este obişnuit şi a gîndurilor ce i se fac piedică, cel ce se nevoieşte ajunge la obişnuinţa de a se ruga nesilit, de a stărui cu mintea în inimă şi de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urmă să sară îndată de acolo şi să se roage de la sine. Aceasta este şi se numeşte rugăciunea inimii.

Rugăciunea inimii se numeşte abia aceea care nu se face în chip silit, prin introducerea forţată a minţii în inimă. Căci în acest caz mintea nu poate sta mult în inimă, neavînd obişnuinţa statorniciei în gîndul interiorizat la Dumnezeu. Rugăciunea inimii, ca stăruire de la sine a minţii în inimă şi în gîndul la Dumnezeu, din interiorul ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multă deprindere.

Ei îi premerge o anumită căldură în inimă, care izgoneşte gîndurile ce împiedică rugăciunea curată amintită să se împlinească în chip desăvîrşit. Şi, aşa stăruind mintea se roagă neîmpiedicat în inimă. Iar într-o astfel de căldură şi rugăciune, dragostea faţă de Domnul Iisus cel pomenit se naşte în inimă în aşa fel încît încep să curgă din ea din belşug şi lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit.

Deci, pentru a se învrednici cineva de acestea, şi de toate cele de după ele, pe care nu e vremea să le spunem acum, trebuie să se sîrguiască, cum s-a zis, să aibă frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, împreună cu pomenirea lui Iisus înăuntrul inimii şi nu simplu în afară. În felul acesta se depărtează uşor nu numai de la faptele cele rele ci şi de la gîndurile patimilor şi sporeşte pînă acolo încît se umple de încredinţarea dragostei lui Dumnezeu faţă de sine. Dar, să nu caute el însuşi să vadă arătarea Lui, ca să nu primească pe cel ce, fiind întuneric, se preface a fi lumină. Iar cînd, fără să caute mintea vede o lumină, să nu o primească, dar nici să o lepede, ci să întrebe pe cel ce are putere să înveţe, şi să afle astfel adevărul. Şi dacă află pe cineva care să-l înveţe, nu numai după cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptură, ci fiindcă a pătimit în chip fericit şi el însuşi iluminarea, să dea mulţumire lui Dumnezeu. Dacă nu, e mai bine să nu o primească, ci să alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am învăţat şi în privinţa aceasta de la Părinţi, chiar dacă în unele scrieri ale lor arată semnele luminii amăgitoare şi neamăgitoare.

Precum cel ce voieşte să înveţe a săgeta, nu întinde arcul fără un semn, aşa cel ce vrea să înveţe a se linişti, să aibă ca semn blîndeţea necontenită a inimii, netulburînd şi netulburîndu-se niciodată pentru nimic, afară de cazul cînd e vorba de dreapta credinţă. Iar aceasta o poate dobîndi uşor, depărtîndu-se de la toate şi tăcînd cît mai mult. Şi dacă i se întîmplă vreodată să nu facă aşa, să se căiască îndată şi să se ocărască pe sine, iar pentru viitor să ia aminte, ca să cheme în linişte ţi în conştiinţă curată pe Iisus, punîndu-L ca început, cum am zis înainte. Iar înaintînd pe cale, să aibă harul dumnezeiesc odihnindu-se în suflet şi nu numai aşa, ci şi odihnindu-i sufletul în chip desăvîrşit de dracii şi de patimile care-l supărau înainte, şi veselindu-i-l cu o veselie negrăită. Căci, chiar dacă îl supără iarăşi, nu-l mai înrîuresc, fiindcă nu mai e în tovărăşia lor şi nu mai doreşte plăcerea de la ei. Fiindcă toată dorinţa unuia ca acesta s-a îndreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Său. Mai este el războit prin îngăduinţă, dar nu prin părăsire. Pentru ce? Ca să nu se înalţe mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, războit, să ţină în el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai că învinge pe vrăjmaşii făloşi, ci se şi învredniceşte de daruri mereu mai mari.

Calist Angelicude