Cuvînt la Înălţarea Domnului

mai 24, 2012 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici, Sarbatori

„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covîrşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfîrşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpînul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărîtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci cînd vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vîrtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărîtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărîse odinioară a stîrpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mîniase asupra oamenilor, încît voia să-i stîrpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pămîntul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pămîntul pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pămînt, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pămînt, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvîrşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mîniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pămînt? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblînzit acea mînie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mîniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci cînd doi sunt învrăjbiţi se pune între dînşii un al treilea şi potoleşte mînia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mîniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amîndouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amîndouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, pînă ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pîrga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvîrşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcînd ca un lucrător de pămînt care aduce lui Dumnezeu pîrga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvînteze tot cîmpul. El a adus Tatălui pîrga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mîinile Sale şi a pus-o lîngă Sine, zicînd: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit pînă ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cît de jos stătea înainte natura omenească şi cît de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decît căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decît a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decît dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decît ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî pînă la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decît dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vîrtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decît pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decît toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, cînd natura omenească i-a covîrşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atît mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decît oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atît la Naşterea lui Hristos, cît şi la învierea Sa din mormînt.

Astăzi, la Înălţarea Mîntuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutînd spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergînd la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întîi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Cînd noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, cînd vedeau că se desparte de dînşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blînd şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dînşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergînd la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întîia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decît prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa pînă a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cît mai sus se ridica, cu atît mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decît Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întîi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întîmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinînd la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în rîşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atît dintre săraci, cît şi dintre bogaţi, numai unii se vor mîntui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întîmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osîndei.

Cînd un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi cînd Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întîmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vîrtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întîmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decît toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tînguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tînguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfîntă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, în vecii vecilor. Amin.