Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

Adaugat la noiembrie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 25, 2021

Sfîntul Ierarh Ioan cel Milostiv

Sfîntul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinereţe cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înţelepciunii. Ajungînd în vîrstă, a fost silit de părinţii săi să-şi ia femeie cu care a şi avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întîi de fii, apoi s-a desfăcut şi de legătura însoţirii; că mai întîi au murit fiii, iar după aceea s-a dus şi soţia pe urma lor. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească.

Deci, fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci înainte, a început a-I sluji mai cu sîrguinţă şi fără împiedicare, îndeletnicindu-se necontenit cu rugăciunea şi cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai ales era milostiv către toţi cei ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Deci, pentru nişte fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, şi nu numai de către cei deopotrivă cu dînsul ci şi de împărat era cinstit şi slăvit. Iar cînd scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie, după rînduiala lui Dumnezeu, a înălţat pe acea treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia şi s-a făcut păstor al Bisericii Alexandriei.

Începînd a paşte oile lui Hristos cele cuvîntătoare, mai întîi s-a sîrguit a-şi curăţi turma de eresuri, care atunci începuseră a se semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon şi Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cîntarea cea întreit sfîntă, zicînd: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, ca şi cum ar fi pătimit Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.

Această hulă eretică înlăturînd-o Sfîntul Ioan, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi spre facerea de bine a oamenilor săraci şi scăpătaţi. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dînsul deşert şi mîhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie şi pe toţi cei întristaţi îi mîngîia nu numai cu cuvîntul, ci şi cu lucrul, pe cei flămînzi săturîndu-i, pe cei goi îmbrăcîndu-i, pe cei robiţi răscumpărîndu-i şi slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi şi străini avînd purtare de grijă. Milostenia lui era ca un rîu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dînsul, nu-i depărta.

La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit, zicînd: „Să umblaţi prin toată cetatea şi să-mi scrieţi pe domnii mei”. Iar iconomii l-au întrebat: „Care sînt domnii tăi, stăpîne?” Răspuns-a patriarhul: „Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sînt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mîntuire”. Deci au mers iconomii şi au scris pe toţi săracii pe care i-au aflat prin uliţe şi prin bolniţe în număr de şapte mii şi cinci sute. Tuturor acestora, Sfîntul Ioan le-a rînduit ca să li se dea din averea bisericilor cîte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.

În acea vreme perşii se războiau asupra Siriei şi au ars Sfînta Cetate a Ierusalimului, luînd şi cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi pe mulţi creştini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii cu grîu şi cu aur ca să răscumpere pe cei robiţi şi să ajute celor ce erau în nevoi. Astfel, pe mulţi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie şi din legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni şi a se apropia de dînsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre toţi care veneau la dînsul, de aceea şi-a ales două zile pe săptămînă, miercuri şi vineri. În aceste zile stătea în uşile bisericilor împreună cu oarecare bărbaţi cinstiţi, dînd voie fiecăruia să vină la dînsul, să-i asculte plîngerea şi să judece pricinile ce se întîmplau între fraţi.

Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni, zicînd: „De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul meu şi vorbesc cu Dînsul prin rugăciune şi cer orice voiesc, apoi pentru ce să nu dau voie şi eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi povestească nevoia sau strîmbătatea sa şi să ceară de la mine orice voieşte? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veţi măsura cu aceea se va măsura vouă.

Iar dacă s-ar fi întîmplat cîndva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dînsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca întristat şi cu lacrimi se întorcea la casa sa. Şi-l întrebau uneori unii, pentru ce se întristează şi se mîhneşte? El le răspundea: „Acum smeritul Ioan n-a cîştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mîngîindu-l, zicea: „Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gîlceavă, ca îngerii lui Dumnezeu”.

Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că nişte fecioare îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor şi cer milostenie. Deci, l-au întrebat dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca şi celorlalţi săraci. Patriarhul le-a răspuns, zicînd: „Dacă sînteţi robi ai lui Hristos şi ascultători ai smeritului Ioan, să daţi aşa precum a poruncit Hristos, necăutînd în faţă, nici întrebînd de viaţa celor care iau de la voi. Şi să ştiţi că nu dăm din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar dacă socotiţi că nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atît de multă milostenie, eu la puţina voastră credinţă nu voiesc a fi părtaş. Pentru că cred lui Dumnezeu că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va împuţina”.

Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puţinei lor credinţe: „Cînd eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe cînd dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă şi bine îmbrăcată avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins la piept şi, deşteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dînsa, cine este şi cum a îndrăznit a intra la mine, pe cînd eu dormeam. Iar ea căutînd spre mine cu ochi veseli şi cu faţă luminată, zîmbind, a zis: „Eu sînt fiica cea mare a Marelui Împărat şi cea dintîi între fiicele lui”.

Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt şi L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: „Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: „Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pămînt şi L-am făcut a Se întrupa”. Pentru că Ziditorul, văzînd pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decît numai de milostivire. Şi plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai vîrtos decît toate, se cuvine a avea milostenie către cei de aproape şi a da cît de multă milostenie, dacă voieşte cineva să afle milă de la Dumnezeu”.

Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat şi am mers către biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Şi mergînd, am aflat pe cale un sărac gol, tremurînd de frig; deci m-am dezbrăcat de haină şi am dat-o celui sărac, zicînd în mine: „Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este înşelăciune”. Şi am mers mai departe. Deci, mai înainte pînă a nu ajunge eu la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat cu haine albe şi mi-a dat în mînă o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni şi mi-a zis: „Primeşte aceasta, prietene”.

Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am luat, căci nu-mi erau de trebuinţă aceştia şi m-am întors vrînd să-i dau înapoi celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Şi căutîndu-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Şi ispitind de multe ori, am aflat că aşa este; iar mai pe urmă am zis în mine: „Încetează, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrînd să ispitească îndurarea Sfîntului, şi-a schimbat hainele şi alergînd pe altă cale, iarăşi a întîmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: „Stăpîne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicînd: „Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

Un negustor oarecare, a cărui bogăţie se înecase în mare şi sărăcise foarte mult, ruga pe Sfîntul să-i ajute, fiind în mare sărăcie; iar Sfîntul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luînd aurul, a făcut cu dînsul multă negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte cetăţi. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară şi numai singur a scăpat cu viaţă.

Şi a venit iarăşi la Sfîntul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a întîmplat. Iar Sfîntul a zis către dînsul: „Ai avut tu şi alt aur strîns cu nedreptate şi l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ţi l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut şi pe unul şi pe altul”. Şi iarăşi i-a dat aur îndoit, ca la zece litre. Dar şi a treia oară a pătimit aceeaşi rea întîmplare negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare şi acum nu mai îndrăznea să se arate patriarhului, ci şezînd în casa sa se tînguia, presărîndu-şi capul său cu cenuşă, voind să se piardă singur pe sine.

Înştiinţîndu-se despre aceasta Sfîntul Ioan, a chemat pe negustorul acela şi a zis către dînsul: „Pentru ce slăbeşti în curaj? Nădăjduieşte spre Dumnezeu şi nu te va lăsa pe tine; şi mi se pare că pentru aceea ţi s-a întîmplat aceasta, de vreme ce corabia ai cîştigat-o cu nedreptate”. Acestea zicînd, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grîu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luînd corabia cu grîu, cea dată lui, a pornit pe mare şi deodată s-a ridicat vînt puternic ce ducea corabia spre altă ţară. Negustorul, văzînd în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfîntul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stînd la cîrmă şi îndreptînd corabia, avea mare nădejde căci, cu rugăciunile lui, va ieşi la bun sfîrşit călătoria sa.

Mergînd douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a sosit la ţărm în Britania. Atunci era în ţara aceea foamete mare, dar înştiinţîndu-se poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grîu, s-a bucurat foarte mult şi a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grîul cu preţ, luînd pentru jumătate aur şi pentru jumătate plumb curat; şi, întorcîndu-se, a venit la Decapoli, unde voia să vîndă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut în aur. Şi aşa, îmbogăţindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunînd tuturor acea minune ce se făcuse, din mila şi cu rugăciunile Sfîntului Ioan.

Sfîntul mergînd odată la biserică, s-a apropiat de dînsul un bărbat cinstit şi de bun neam, căruia îi furaseră tîlharii toată averea şi era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit şi slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atîta bogăţie, a spus slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Văzînd iconomii că este aur puţin în vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului şi au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.

Întorcîndu-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat de dînsul o doamnă foarte bogată şi slăvită şi a dat în mîna lui o hîrtie în care scria că dăruieşte bisericii cinci sute de litre de aur. Luînd patriarhul hîrtia şi citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfînt care era într-însul, cum că femeia aceea n-a dat tot cît pusese în mintea sa ca să dea – căci aşa a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cît poruncise să-i dea, adică cincisprezece litre.

Venind Sfîntul în casă, a chemat pe iconomi şi i-a întrebat: „Cît aţi dat omului celui prădat de tîlhari?” Iar ei au minţit, spunînd: „Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stăpîne”. Însă Sfîntul, dînd pe faţă minciuna, scumpetea şi neascultarea lor, a zis către dînşii: „De la voi să ceară Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultîndu-mă pe mine, aţi oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, singuri veţi cunoaşte cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă şi a întrebat-o înaintea iconomilor, zicînd: „Spune-ne nouă, doamnă, cît aur ai gîndit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!”

Femeia, văzînd că hotărîrea ei nu s-a tăinuit de către Sfîntul, a zis: „Cu adevărat, stăpîne, mai înainte cu cîteva zile am scris pe hîrtie ca să dau în sfintele tale mîini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfăcut hîrtia şi am aflat, nu ştiu cum, că era ştearsă mia şi numai cinci sute rămăseseră. Deci am gîndit în mine că Domnul nu binevoieşte ca să dau mai mult aur în mîinile sfinţiei tale, decît numai cinci sute de litre, şi aşa am făcut”. Acestea auzind iconomii s-au temut foarte şi s-au ruşinat. Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, îşi cereau iertare.

Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strîns mulţime mare de popor în Alexandria şi s-a făcut foamete mare. Iar Sfîntul Ioan, hrănind mulţime de popor, a cheltuit toată averea bisericii şi încă a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, după moartea celei dintîi. Şi, neputînd a se învrednici de o mai mare treaptă, a scris către patriarhul astfel: „Am mult grîu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin mîinile tale şi încă mai făgăduiesc şi o sută cincizeci de litre de aur, numai fă-mă diacon”. Iar Sfîntul, chemîndu-l, l-a certat pentru precupeţia celor sfinte, zicînd: „Cunoaşte-ţi păcatul tău şi teme-te de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca şi fără grîul şi aurul tău să ne hrănească în vreme de foamete”. Astfel grăind Sfîntul către cleric, a venit un vestitor, spunîndu-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericeşti cu mult grîu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulţumind lui Dumnezeu, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.

Acum să vorbim ceva şi despre blîndeţea, smerenia şi bunătatea Sfîntului Ioan.

Doi clerici au fost certaţi pînă la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dînşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mîniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblînzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfîntului spre folosul tuturor.

Odată, săvîrşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sînge, şi-a adus aminte de clericul acela care era mîniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întîi de te împacă cu fratele tău”. Deci, depărtîndu-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerînd iertare de la dînsul. Atunci s-a spăimîntat clericul văzînd smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfîntului, cu plîngere cerînd iertare. Astfel împăcîndu-se Sfîntul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvîrşit dumnezeiasca jertfă, zicînd: „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar clericul acela îndreptîndu-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfîntul Ioan a mai arătat şi alt chip de blîndeţe.

Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urîte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărîse pe el. Iar patriarhul, văzînd pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblînzească mînia lui şi să-l mîngîie, ca şi cum s-ar fi mîniat asupra celui ce-l ocărîse, a zis: „Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvîntat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încît se va mira toată Alexandria”. Cu aceste cuvinte, mîngîindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plîns.

După aceasta, Ioan cel cu adevărat blînd şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: „Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sînge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfîntul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărîse pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfîntul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dînsul.

Fericitul Ioan, vrînd ca totdeauna să aibă pomenirea morţii înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormînt, însă nu desăvîrşit. Apoi a poruncit meşterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dînsul şi înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: „Stăpîne, mormîntul pînă acum nu s-a săvîrşit; deci porunceşte ca să-l săvîrşim, căci moartea vine ca furul şi nu ştii în ce ceas va sosi”. Astfel îşi punea Sfîntul Ioan înaintea sa pomenirea morţii şi totdeauna se pregătea pentru moarte.

Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfîntul şi văzînd aşternutul lui învelit cu un acoperămînt sărac, mergînd la casa sa, i-a trimis o plapumă al cărei preţ era de treizeci şi şase de galbeni şi a rugat pe Sfîntul să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrînd ca să necăjească pe acel boier, pentru rugămintea lui, a primit plapuma şi numai într-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi îşi zise:

„Amar ţie, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult preţ, iar săracii, fraţii lui Hristos, pier de ger. Cîţi sînt care înnoptează fără acoperămînt în vînt şi în frig şi abia au cîte o rogojină sau cîte o mică zdreanţă? Cîţi sînt care se culcă goi pe gunoaie şi tremură de frig, apoi fiind flămînzi, nu dorm toată noaptea şi mor de frig? Vai mie, cîţi săraci sînt care doresc ca Lazăr să se sature din fărîmiturile ce cad din masa mea! Vai mie, cîţi străini şi nevoiaşi sînt în cetatea aceasta care nu au unde să-şi plece capul, ci afară stau toată noaptea şi pătimind, mulţumesc pentru toate Stăpînului Hristos! Iar tu, Ioane, vrînd să dobîndeşti odihna cea veşnică, petreci în răsfăţare şi toate le ai după plăcere! Vieţuieşti în casă frumoasă, porţi haine moi, bei vin, mănînci peşte ales şi, pe lîngă acestea toate, te-ai acoperit cu plapumă de mult preţ. Ce mai nădăjduieşti în veacul ce va să fie? Cu adevărat îţi zic, ticăloase Ioane, nu vei dobîndi împărăţia cea veşnică, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viaţa ta, iar cei săraci au primit cele rele. Binecuvîntat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopţi smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii şi nevoiaşii se vor îndestula cu preţul ei”.

Făcîndu-se ziuă, îndată a trimis plapuma la tîrg să o vîndă, ca astfel, cu preţul ei să cumpere haine săracilor. Iar cînd era să vîndă plapuma s-a întîmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea plapumă fericitului Ioan. Şi văzînd că se vinde, a cumpărat-o el şi iarăşi a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l s-o ţină pentru trebuinţa sa. Sfîntul, luînd-o iarăşi, a trimis-o ca s-o vîndă. Dar boierul văzînd-o, din nou a cumpărat-o şi a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oară ca să fie vîndută dar boierul, şi de astădată cumpărînd-o, a trimis-o iarăşi lui Ioan. După acestea Sfîntul Ioan a trimis la boierul acela, zicînd: „Vom vedea cine din noi se va supăra mai întîi, eu vînzînd-o, sau tu cumpărînd-o şi iarăşi dîndu-mi-o”. În felul acesta Sfîntul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.

Fericitul acesta ştia să înduplece şi pe cei avari spre milostenie şi pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci ştiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună cu sine la bolniţă (spital) ca să cerceteze pe cei săraci şi bolnavi. Cunoscînd Sfîntul că Troil are la sine aur, a zis către dînsul: „Părinte Troile, acum este rîndul tău să mîngîi pe aceşti fraţi săraci, dîndu-le milostenie”. Iar Troil, deşi nu voia în sine, totuşi de ruşine, ca să nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, începînd de la cel dintîi pînă la cel mai de pe urmă şi a deşertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit şi s-a necăjit pentru că împărţise săracilor atîta aur.

Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav şi foarte mîhnit pentru aurul dat. Iar Sfîntul Ioan a trimis după dînsul, chemîndu-l la masă, dar fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfîntul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscînd pricina bolii sale – căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur şi a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dînsul, i-a zis: „Iată, ţi-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine. Deci ia-l şi scrie-mi cu mîna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărţit”. Iar Troil, văzînd aurul s-a bucurat şi luîndu-l, îndată s-a făcut sănătos, şi, şezînd a scris astfel: „Dumnezeule milostive, dă plată stăpînului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărţit săracilor, pentru că el mi i-a înapoiat”.

Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfîntul Ioan, l-a luat şi pe el cu sine la masă şi l-a ospătat, iar în inima sa se ruga în taină către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă era negrăită, iar deasupra uşilor era scris astfel, cu litere de aur: „Locaşul şi odihna cea veşnică a lui Troil episcopul”. Şi s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregătiseră.

Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoşat, ca şi cum ar fi fost un postelnic împărătesc, şi a zis către slugi: „Domnul a toată lumea a poruncit să ştergeţi acea scrisoare de deasupra”; şi îndată slugile au şters-o. Şi cel care s-a arătat, a zis iarăşi către slugi: „Scrieţi astfel: Locaşul şi odihna cea veşnică este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care şi-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur”. Şi deşteptîndu-se Troil din somn, s-a umplut de frică şi a plîns că şi-a pierdut casa aceea din cer, mustrîndu-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculîndu-se, a alergat la fericitul Ioan şi i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învăţat cu multe cuvinte folositoare şi din acel timp s-a îndreptat Troil şi s-a făcut milostiv către toţi şi iubitor de săraci.

Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întîmplarea aceasta: Nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produse, cînd erau pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfîntului Ioan să fie mult mai strălucită decît aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfîntul Ioan, pierzînd atîta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumire, zicînd adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîntat.

Au venit la dînsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cinstiţi vrînd să-l mîngîie în necaz. Iar el le-a răspuns: „Eu sînt pricina pierderii averii bisericeşti, că de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întîmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mîndrit cînd am dat milostenie. Deci, vrînd Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sînt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă”. Astfel cei ce veniseră să mîngîie pe Ioan, au fost mîngîiaţi de dînsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfîntului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.

Odinioară, Ioan, mergînd la biserica Sfinţilor Chir şi Ioan, a alergat la dînsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strîmbătate ce pătimise din partea ginerelui său, cerînd ajutor de la sfîntul patriarh. Iar cei ce mergeau după Sfîntul au zis: „Stăpîne, după ce te vei întoarce acasă, atunci vei asculta rugămintea acestei văduve”. Sfîntul a răspuns: „Dar cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dînsa?” Deci, n-a păşit din loc pînă cînd n-a ascultat pe văduvă şi a izbăvit-o de strîmbătate.

Un tînăr oarecare, după moartea părinţilor lui, se afla în mare sărăcie. Sfîntul Ioan, înştiinţîndu-se despre dînsul, a întrebat pe cei ce ştiau, cum a sărăcit, căci auzise că părinţii lui fuseseră bogaţi. Deci, nişte bărbaţi iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinţii acestui copil erau foarte milostivi şi toată averea lor au împărţit-o săracilor, iar fiului lor i-au lăsat numai zece litre de aur.

Murind mai întîi mama copilului, după aceea, apropiindu-se şi sfîrşitul tatălui său, a chemat pe fiul şi i-a pus înaintea lui cele zece litre de aur şi chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Apoi a zis: „Iubite fiule, iată, din toată averea noastră au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mîinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voieşti ca să-ţi las? Aurul acesta sau pe Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?” Copilul, trecînd cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de pe urmă avere a sa şi, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvîrşire. Însă mergea în toate zilele şi nopţile la cîntare şi la rugăciune în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună şi de înţelepciunea acestui copil şi l-a iubit din tot sufletul. Şi de atunci, ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru acest copil, gîndindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său în taină şi a zis către dînsul: „Voiesc să-ţi spun un lucru, dar vezi să nu spui nimănui”. Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Şi a zis patriarhul: „Mergi şi ia o hîrtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt şi spune că eu aş fi rudenie de aproape cu acel copil sărac. După aceea, mergi şi spune tînărului aceluia astfel: Oare nu ştii, frate, că eşti rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ţi se cade să pătimeşti aşa în sărăcie. Apoi arată-i şi scrisoarea, să-i spui: Dacă tu, fiule, te ruşinezi a te arăta patriarhului, cum că-i eşti rudă, eu îi voi vorbi despre tine”.

Mergînd iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris pe o hîrtie veche scrisoarea şi, chemînd pe copil, i-a arătat-o ca şi cum ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se ruşina pentru că era foarte sărac şi îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom să vorbească patriarhului despre dînsul. Mergînd iconomul la Sfîntul, l-a vestit; şi a zis Sfîntul: „Spune copilului că aşa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum că moşul meu avea un fiu, dar la faţă nu-l cunosc, şi bine vei face de-l vei aduce pe el la mine şi să aduci şi scrisoarea împreună cu tine”. Mergînd iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar el a îmbrăţişat pe tînăr cu dragoste şi a zis: „Bine ai venit, fiul moşului meu”. Şi i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă şi i-a dat toate cele de trebuinţă. După aceea l-a însoţit cu o fecioară de bun neam, sîrguindu-se a-l face bogat, cinstit şi slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerînd pîine.

Sfîntul Ioan era şi către cei bolnavi foarte milostiv, căci adeseori le slujea el singur şi şedea lîngă cei ce răposau, ajutîndu-le cu rugăciunile sale la ieşirea sufletului. Adeseori singur săvîrşea dumnezeiasca Liturghie pentru cei răposaţi, zicînd că dumnezeiasca Liturghie care se săvîrşeşte pentru cei răposaţi, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a întîmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:

„A fost un om din Cipru robit în Persia şi ţinut în grele legături; pentru care s-a vestit părinţilor lui care vieţuiau în Cipru cum că a murit. Ei, plîngînd după dînsul ca după un mort, au început a face pomenire de trei ori pe an, aducînd daruri la biserică pentru sufletul lui la săvîrşirea dumnezeieştii slujbe. Trecînd patru ani, fiul lor a scăpat din legături şi din robie şi a venit acasă. Văzîndu-l părinţii, s-au spăimîntat ca şi cum ar fi înviat din morţi. Ei se bucurau de scăparea lui şi îi spuneau că de trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.

Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar ei au răspuns că în ziua dumnezeieştii Arătări (adică Botezul Domnului), la Paşti şi la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, şi-a adus aminte şi spunea că „în acele zile venea la mine în temniţă un bărbat cinstit cu o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele şi eram slobod; iar în celelalte zile iarăşi eram ţinut în legături”.

Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osîndească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osîndea pe călugări. Căci i s-a întîmplat lucrul acesta.

Un călugăr tînăr a umblat prin Alexandria cîteva zile împreună cu o fecioară tînără şi foarte frumoasă. Unii, văzînd aceasta, s-au scandalizat, crezînd că pentru păcat umblă cu dînsa. Deci, au spus aceasta Sfîntului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi, bătîndu-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătîndu-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dînsul: „Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpîne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat”. Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.

Patriarhul, deşteptîndu-se din somn, se gîndea la ceea ce văzuse şi cunoscîndu-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjit şi mîhnit. Apoi, făcîndu-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrînd să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar cînd l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputînd a răspunde vreun cuvînt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecîndu-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe cînd se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tînăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.

Văzînd patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţînd la cei ce pîrîseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicînd: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc”.

Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: „Să mă crezi, stăpîne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întîmplare, fiind eu în Gaza şi mergînd să mă închin mormîntului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întîmpinat această femeie într-o seară şi, căzînd la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădîndu-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergînd în urma mea, zicea: „Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!”

Auzind eu acestea, am zis către dînsa: „Pentru ce mă juri aşa, fecioară?” Iar ea a răspuns: „Eu sînt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mîntuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos”. Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luînd-o pe dînsa împreună cu mine, am învăţat-o sfînta credinţă. Apoi, venind la mormîntul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dînsa întru nevinovăţia inimii, pînă cînd o voi duce într-o mînăstire de fecioare.

Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: „Cîţi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim”. Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dînsul, noaptea, în vis. Şi luînd o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicînd: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dînsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicînd, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.

De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mînăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osîndească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osîndi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.

Iar cînd s-a întîmplat în Alexandria de a fugit un tînăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicînd că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci Sfîntul Ioan zicea către dînşii: „O, fiilor, încetaţi de a osîndi, pentru că şi voi sînteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintîi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osîndind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte pînă astăzi sau că acum s-a pocăit”. Apoi le spunea lor faptul acesta, zicînd:

În cetatea Tirului, umblînd un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrînată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: „Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!” Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dînsa: „Urmează-mi!” Şi, luînd-o pe ea de mînă, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrînata de soţie. El însă a dus-o pe dînsa la o mînăstire de femei. Pe cînd mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după cîtăva vreme s-a întîmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrînul acela şi Porfiria. Aceia, văzînd-o pe dînsa că are copil, au zis către dînsa în batjocură: „Frumos copil ai născut, Porfirio!” Apoi, întorcîndu-se, au vestit pretutindeni: „Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul”.

Iar cînd bătrînul a văzut sfîrşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia – pentru că aşa a numit-o cînd a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: „Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine”. Iar ea, ascultîndu-l, a mers cu dînsul şi au venit în cetate, ducînd împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.

Cînd au intrat în cetate, bătrînul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrînul a zis către dînşii: „Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc”. Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din cădelniţă în sînul său şi i-a ţinut pînă s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrînul a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de cînd m-am născut”. Zicînd acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzînd aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.

Această povestire spunînd Sfîntul oamenilor, îi învăţa pe dînşii, zicînd: „De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osîndi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim”.

Astfel învăţînd păstorul cel bun oile sale cele cuvîntătoare şi îndreptînd bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perşii asupra ţării aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a zis: Cînd vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta. Iar după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale şi i s-a arătat un bărbat ţinînd în mîini un sceptru de aur şi zicînd către dînsul: „Împăratul împăraţilor te cheamă la Sine”. Din aceasta Sfîntul a cunoscut că i s-a apropiat sfîrşitul.

Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă mai departe, ci intrînd în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai înainte de a muri a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-Ţi sluji Ţie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decît a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie dată săracilor. Iar cînd am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Căruia şi sufletul meu I-l dau acum”.

Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar cînd au voit să aşeze şi pe Sfîntul Ioan împreună cu dînşii, atunci acele sfinte trupuri mişcîndu-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfîntului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei ce se întîmplaseră să fie acolo şi, minunîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu.

Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzînd într-un păcat greu şi neputînd a-l mărturisi de ruşine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credinţă la Sfîntul Ioan, care era încă viu, însă bolnav şi aproape de moarte. Şi, căzînd la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicînd: „O, prea fericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omeneşti; dar ştiu că dacă vei voi, poţi a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veţi dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în cer şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.

Atunci fericitul a zis femeii: „Dacă ai venit cu credinţă, apoi mărturiseşte-mi mie păcatul”. Femeia răspunse: „Nu pot, stăpîne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpîneşte o mare ruşine!”. Iar Sfîntul a zis: „Dacă te ruşinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hîrtie şi să o aduci la mine”. Însă ea a zis: „Nici aceasta nu o pot face”. Sfîntul a zis: „Scrie-l şi pecetluieşte-l şi dă-mi-l mie”. Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat sfîntului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfîntul Ioan, luînd scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic şi femeia pe atunci nu era în cetate.

Deci, aflînd că a murit patriarhul şi l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfîntului, luînd alţii scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormîntul Sfîntului, ca şi către un om viu striga, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, ţie însuţi n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul şi acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ţi-aş fi dat hîrtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrînd a fugi de ruşine, la mai mare ruşine am ajuns, căci sînt tuturor batjocură şi în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormîntul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, pînă ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că ştiu că n-ai murit, ci şi acum eşti viu”.

Aşa strigînd, a rămas la mormîntul Sfîntului trei zile, iar în a treia noapte a ieşit aievea Sfîntul Ioan din mormîntul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dînsul, şi a zis către cea care plîngea: „O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci şi hainele noastre le uzi cu lacrimi”. Astfel zicînd, i-a dat hîrtia pecetluită şi i-a spus: „Primeşte scrisoarea ta şi dezleag-o”. Apoi iarăşi s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ţinînd hîrtia, a văzut pecetea ei întreagă şi, dezlegînd-o, a aflat scrisoarea ei ştearsă, iar în locul acela era scris astfel: „Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău”.

Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu şi mărind pe plăcutul Său, Sfîntul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa şi spre noi şi să şteargă toate păcatele noastre şi să ne scrie şi pe noi în cărtea vieţii, în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Nil Pustnicul

Adaugat la noiembrie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 25, 2021

Cuviosul Nil era de neam din Constantinopol unde, fiind bine crescut, a pătruns toate învăţăturile cărţii şi s-a făcut orator ales în cuvinte. Venind în vîrstă desăvîrşită, s-a însoţit cu o cinstită soţie şi a născut cu ea doi fii, unul de parte bărbătească şi altul femeiască. Iar pentru neamul său bun şi pentru înţelepciunea lui cea mare, a fost ales eparh (prefect) al cetăţii, în vremea împărăţiei lui Mavrichie, şi vieţuia cu plăcere de Dumnezeu în cinste şi în curăţenie.

Apoi, socotind deşertăciunea lumii acesteia care petrece în răutate, cum că nimic într-însa nu este statornic, nimic drept şi veşnic, ci toate răzvrătite, pline de nedreptate şi vremelnice, a voit a căuta viaţa cea veşnică, în care este veselia cea adevărată şi neschimbată, precum şi bunătăţile cele nesfîrşite. Atunci a sfătuit şi pe soţia sa să se învoiască la hotărîrea lui cea bună.

Deci, mai întîi a împărţit la săraci toată averea lor, apoi a dăruit libertate robilor şi roabelor. După aceasta şi-au împărţit între ei pe fiii lor; soţia a luat pe fiica sa, iar el a luat pe fiul său, anume Teodul şi au ieşit din Constantinopol, lăsînd lumea şi toate cele din lume.

Soţia lui s-a dus, împreună cu fiica sa, în Egipt şi, intrînd acolo într-o mînăstire de fecioare, a primit viaţa călugărească şi într-însa a petrecut bine zilele sale, slujind Domnului. Iar fericitul Nil, împreună cu fiul său Teodul, s-au dus la Muntele Sinai şi sălăşluindu-se în pustie, împreună cu sfinţii părinţi, a primit chipul monahilor, urmînd vieţii lor, postind, nevoindu-se şi sîrguindu-se în multe feluri de osteneli călugăreşti.

Astfel petrecînd ei viaţa monahicească, s-a făcut năvălirea barbarilor spre acea pustie, care, venind fără veste ca nişte fiare sălbatice, au ucis pe mulţi sfinţi părinţi, iar pe alţii i-au robit. Între aceştia a robit şi pe Teodul, fiul lui Nil, după care tatăl său se tînguia cu amar; dar mai vîrtos atunci cînd a auzit că era să fie junghiat de barbari ca jertfă, precum se scrie în cuvîntul scris despre el. Dar Dumnezeu a păzit pe Teodul viu şi întreg pentru că l-a răscumpărat de la barbari episcopul cetăţii Eliuziei şi l-a făcut cleric spre slujba Bisericii.

De acest lucru înştiinţîndu-se Cuviosul Nil, s-a dus singur în cetatea Eliuziei şi a fost primit cu cinste de episcopul locului, care l-a hirotonit preot, deşi nu voia, şi l-a rugat pe el să rămînă împreună cu dînsul. Nevrînd fericitul Nil să rămînă acolo, de vreme ce voia să se întoarcă în Sinai, episcopul i-a dat pe fiul său şi i-a slobozit pe ei cu pace. Fericitul Nil, venind iarăşi la locul său cel dintîi în Sinai, împreună cu fiul său, a vieţuit ani îndelungaţi şi a alcătuit multe cuvinte pustniceşti pline de înţelepciune şi de folos. Apoi, scriind diferite epistole, a trecut la Domnul.

Tot în această, zi se face pomenirea Fericitului Ioan din Rostov.

Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la noiembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 26, 2021

Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: „De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan”.

Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

„O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: „Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: „Nădăjduieşte şi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînşii: „Cine sînteţi voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: „Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: „Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.

Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: „Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.

Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: „Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?” Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: „Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: „Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: „Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: „Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: „Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul”.

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: „Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: „Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: „Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: „Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor – după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: „Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: „Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.

Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.

Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.

După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.

Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.

Apoi îi zicea: „Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui”.

Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.

Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.

Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.

Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: „Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag”.

Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.

Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.

Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: „Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.

Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: „Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: „N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: „Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică – precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.

Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: „Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească”.

Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: „Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”

Împăratul a răspuns: „Adevărat, aşa este”. Iar Ioan a zis: „Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate”.

Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.

Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: „Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine”.

Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: „Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise”.

Iar Gaina a zis: „Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.

Ioan i-a răspuns: „Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească”.

De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.

Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.

Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: „Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.

Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa – căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.

Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.

Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: „După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui”.

La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: „Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.

Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.

În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.

Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.

Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.

Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:

„Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor”.

Pavlichie a răspuns: „Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!”

Sfîntul a zis către dînsul: „Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: „Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimişilor: „Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: „Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.

Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.

Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.

Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:

„Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult”.

Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:

„Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.

Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.

Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos”.

Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.

După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.

Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.

Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfîntul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrînd să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.

Deci, Teofil a început a se mînia asupra lui Isidor şi mai întîi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.

Isidor, luînd aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunîndu-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mîniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint şi a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicînd că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrînul. Însă vina aceea, scrisă de însuşi Teofil, nu era adevărată, căci deşi cumpărase Teofil martori mincinoşi, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblînzită, a scos din preoţie pe Isidor cu necinste şi cu bătăi, deşi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria şi s-a dus la linişte în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte cînd era tînăr şi, şezînd în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.

În acea vreme erau în mînăstirile Egiptului patru fraţi, bărbaţi împodobiţi cu fapte bune şi temători de Dumnezeu, care toată viaţa lor o petrecuseră în posturi şi osteneli monahiceşti. Şi numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, iar cu porecla se numeau „lungii”, pentru că erau înalţi de statură. Aceştia, nu numai de alexandreni erau iubiţi, pentru faptele lor cele bune şi pentru viaţa lor cea văzută de toţi, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiţi de el.

Unul dintre dînşii, cu numele Dioscor, chiar nevrînd el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulţi ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei şi, vieţuind cu sfinţenie, a dobîndit sfîrşit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei şi a fost blestemat de Sfinţii Părinţi de la al patrulea Sinod.

Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi fraţi ai lui, pe Amonie şi pe Eftimie, i-a rugat să rămînă împreună cu dînsul în patriarhie şi i-a silit să primească treapta preoţiei. Iar ei, petrecînd lîngă Teofil, cînd l-au văzut că nu vieţuieşte după Dumnezeu şi că mai mult iubeşte aurul decît pe Dumnezeu şi că face multe strîmbătăţi, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dînsul, ci, lăsîndu-l pe el, s-au întors la liniştea lor.

Teofil, înţelegînd pricina plecării lor, foarte s-a mîniat, şi dragostea pe care o avea către dînşii a schimbat-o în ură şi cugeta cum le-ar face rău. Deci, mai întîi a scornit pentru dînşii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, ţin de eresul lui Origen şi pe mulţi monahi i-au înşelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrîni din munţii şi din pustia aceea. Iar pricina pentru care sînt izgoniţi să nu le-o spună lor.

Deci, cînd au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toţi cinstiţii şi plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori de prin munţi şi de prin pustie, s-au adunat cei izgoniţi împreună cu preoţii lor şi venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sînt osîndiţi şi izgoniţi de prin locurile lor. Iar el, căutînd cu ochi mînioşi asupra lor şi răcnind cu mînie, s-a pornit spre dînşii ca un îndrăcit şi, aruncînd omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut pînă la sînge, strigînd: „Ereticule, blestemă pe Origen”. Asemenea şi pe ceilalţi bătîndu-i şi nelăsînd pe nici unul dintr-înşii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toţi cu necinste din faţa sa; şi s-au întors în colibele lor fără răspuns, neţinînd seama de mînia şi de îndrăcirea lui Teofil.

Apoi Teofil, chemînd pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovaţi, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie, fraţii lui Dioscor şi pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetîndu-i pentru credinţă, nici chemîndu-i acolo de faţă. Şi încă nu s-a îmblînzit mînia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mînioase pentru eresuri, pentru fermecătorii şi pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărînd bîrfitori şi mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci cînd va învăţa el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dînsul şi înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniţi mai sus, aducînd înainte şi martorii cei mincinoşi.

Aceste toate făcîndu-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bîrfelile cele alcătuite. Apoi luîndu-le, a mers la eparhul cetăţii şi arătîndu-le lui, au luat de la dînsul cinci sute de ostaşi şi s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părţile Egiptului pe Isidor, pe fraţii lui Dioscor şi pe toţi călugării care urmează lor, ca pe nişte eretici şi vrăjitori. Deci, mai întîi a trimis arapii săi şi au scos din scaun pe Dioscor.

După aceea, îmbătînd pe ostaşi cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei şi, mai întîi decît pe toţi, căutau pe Isidor şi pe fraţii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie. Neaflîndu-i, pentru că se ascunseseră într-o rîpă, a poruncit ostaşilor să năvălească asupra tuturor monahilor şi să le jefuiască averile, adică hainele şi bucatele.

Ostaşii fiind beţi, pornindu-se prin toate locurile cele pustii şi prin peşteri, au omorît pe sfinţii pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc şi cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfînta Biserică săvîrşeşte pomenirea lor. Iar ceilalţi călugări s-au împrăştiat ascunzîndu-se pe unde au putut. Astfel, oştindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.

După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră şi plîngînd pentru moartea părinţilor şi a fraţilor lor, s-au împrăştiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu fraţii săi, cu fericitul Isidor şi cu mulţi alţi monahi care erau foarte vestiţi în post şi în fapte bune şi aleşi făcători de minuni – cărora nu le era greu că erau necăjiţi şi izgoniţi, ci pentru că fără vină sînt depărtaţi din Biserică de către Teofil, şi număraţi cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dînsul şi la toţi episcopii Palestinei, spunînd: „Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiţi de mine şi izgoniţi”.

Atunci, acei părinţi izgoniţi, neştiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun şi, căzînd înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-şi arate mila sa spre dînşii şi să le ajute, fiind în mare nevoie.

Văzînd Sfîntul Ioan cincizeci de bărbaţi care îmbătrîniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei şi a lăcrimat ca şi Iosif pentru fraţii săi. Apoi, înţelegînd de la dînşii pentru care pricină au avut de la Teofil atîta nevoie, i-a mîngîiat cu cuvinte bune şi i-a liniştit, dîndu-le loc de odihnă lîngă Biserica Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi-i hrănea pe dînşii, nu numai Sfîntul Ioan Gură de Aur, ci şi Sfînta Olimpiada diaconiţa, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuinţa pentru săraci şi pentru străini, ca să aibă odihnă, precum şi cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfîntă, şi a cărei pomenire se cinsteşte la douăzeci şi cinci iulie. Dar şi monahii aceia erau cu adevărat sfinţi, dintre care pe unii Biserica îi cinsteşte cu pomenire.

Atunci era între dînşii unul, anume Ierax, care vieţuise singur mulţi ani în pustie şi căruia, venind odată diavolii, i-au zis: „Bătrînule, mai ai să trăieşti încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atîta vreme”. Iar bătrînul, pricepînd înşelăciunea lor, a zis către dînşii: „Mîhnire mi-aţi făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie”. Auzind diavolii aceasta, au fugit ruşinaţi. Pe un părinte ca acesta, pe care n-au putut să-l mişte diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.

Mai era între dînşii şi un preot Isaac, ucenicul Sfîntului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vîrsta de cinci ani în pustietate şi acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, avînd toate cărţile în minte. Şi toţi monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinţi şi cuvioşi şi-i cinstea pe dînşii foarte mult fericitul Ioan.

Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieştile Taine le-a poruncit să nu se împărtăşească, pînă cînd va înţelege desăvîrşit cauza izgonirii lor şi va face pace între Teofil şi între dînşii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea sa îl va împăca cu dînşii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugîndu-l ca să-i lase pe acei călugări să vieţuiască în pace prin locaşurile lor din Egipt iar pe cei despărţiţi să-i primească iarăşi la unire.

Teofil, luînd scrisoarea Sfîntului Ioan şi auzind de la nişte clevetitori mincinoşi că Sfîntul Ioan ar fi primit la Sfînta Împărtăşire pe cei izgoniţi, ceea ce nu era adevărat, s-a mîniat foarte tare asupra Sfîntului Ioan pentru că a primit pe cei depărtaţi şi că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfîntul Ioan a scris şi a doua oară cu pace, rugîndu-l să înceteze cu mînia şi să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniţi. Dar Teofil i-a răspuns Sfîntului Ioan şi mai aspru decît înainte, mîniindu-se mai mult asupra lui decît asupra acelor monahi. Dar aceştia, văzînd că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină şi au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mîhnise, rugîndu-se să poruncească să fie judecaţi.

Făcîndu-i-se milă împăratului de nişte asemenea călugări cinstiţi şi plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfîntului Ioan patriarhul şi înaintea episcopilor care vor fi adunaţi să dea seama de răutatea sa şi să primească pedeapsă pentru faptele sale.

Apoi a scris şi către Inochentie, papa al Romei, rugîndu-l să trimită şi el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie şi aştepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară şi nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil pînă cînd va strînge toate aromatele din India, cele cu bun miros şi dulci la mîncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.

În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca şi cum s-ar fi arătat rîvnitor după buna credinţă, să adune sobor în insula Cipru şi să blesteme cărţile lui Origen – pentru că încă nu erau blestemate cărţile acelea de către Sfinţii Părinţi de către un sinod a toată lumea, pînă la Sinodul al cincilea.

Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa şi pe Sfîntul Ioan, zicînd că este eretic, căci a primit la sine pe origenişti şi se împărtăşeşte cu dînşii. Iar episcopul, fiind fără de răutate – după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvîntul -, a crezut minciuna, necunoscînd vicleşugul lui Teofil. Şi rîvnind foarte după buna credinţă, a blestemat cărţile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfîntului Ioan şi sfătuindu-l ca şi el să facă acelaşi lucru.

Sfîntul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi şi toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să înveţe pe popor în biserică şi să aducă pe păcătoşi la pocăinţă. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfîntul Epifanie să meargă şi el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniştilor. Iar Epifanie, ascultîndu-l, s-a sîrguit degrab şi, întrecînd pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întîmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.

Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios şi pizmătăreţ, că ar fi hulit şi ar fi grăit de rău pe împărat şi că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur şi pierzătoarea stăpînirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mîniat asupra lui şi a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic şi toată bogăţia lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui.

Mergînd Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare şi a murit; iar femeia s-a mîhnit rău pentru moartea bărbatului său şi pentru averea luată şi, venind la Sfîntul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfîntul a mîngîiat-o cu cuvinte folositoare şi a sfătuit-o să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi şi pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfîntul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei şi copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi nu numai asupra acelei văduve, ci şi asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.

Sosind vremea în care se culeg strugurii, cînd toţi oamenii ies la viile lor, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba prin viile împărăteşti. Atunci, trecînd pe lîngă via lui Teognost – pentru că nu era departe de viile împărăteşti -, a văzut că este frumoasă şi intrînd într-însa a tăiat un strugure cu mîinile sale şi l-a mîncat. Şi era acest obicei împărătesc că, dacă intra împăratul sau împărăteasa în vreo vie străină şi mînca struguri, stăpînul acelei vii să nu mai aibă stăpînire peste dînsa, ci să fie numărată între viile împărăteşti, iar stăpînului viei să i se dea sau preţul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.

Deci, după acest aşezămînt împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Aceasta a făcut-o gîndind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei şi copiilor ei, căci se mîniase pe dînsa, pentru că aflase că a alergat la Sfîntul Ioan şi i-a spus lui toată nevoia sa; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfîntului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că ştia că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum şi se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptăţită. Şi astfel, de aici se va face pricină şi se va săvîrşi lucrul cel gîndit, ceea ce s-a şi făcut.

Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul şi, tînguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducîndu-i aminte de viaţa cea bună a părinţilor săi şi de faptele cele bune ale împăraţilor celor mai dinainte. Şi, mai aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de judecata cea înfricoşată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.

Ea a scris înapoi Sfîntului cu asprime, neplecîndu-se învăţăturilor lui, nici ascultînd rugămintea; ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfîntul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: „Mă înfrunţi cu cuvintele tale ca şi cum aş face nedreptate şi fărădelege, neştiind aşezămintele împărăteşti; m-ai năpăstuit cu vorbele tale şi nu voi răbda pînă la sfîrşit să fiu defăimată de tine”.

Sfîntul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa şi, şezînd lîngă dînsa, a început a o sfătui iarăşi cu cuvinte blînde, vorbindu-i mai mult decît întîi şi rugînd-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: „Ţi-am scris ce este aşezat pentru vii de împăraţii cei de demult; să-şi ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-şi ia preţul pentru dînsa”. Sfîntul a zis: „Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţ pentru dînsa, ci pe a sa o cere; dă-i dar înapoi via ei”.

Împărăteasa a zis: „Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu-ţi va fi spre bine o împotrivire ca aceasta”. Ioan a răspuns: „Nu pune înainte aşezămintele şi legile pe care le-au aşezat împăraţii păgîni, pentru că nimic nu te opreşte pe tine a strica o lege nedreaptă şi a aşeza alta dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă şi să moşteneşti împreună cu ea şi blestemul”.

Acestea zicînd Sfîntul, s-a aprins împărăteasa de mare mînie şi a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicînd: „Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia şi nici preţul nu voi porunci să-i dea. Iar ţie îţi voi da pedeapsă pentru ocara aceasta”. Deci a poruncit să scoată pe Sfîntul Ioan cu sila din palat.

Cu astfel de ocară ieşind Sfîntul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicîndu-i: „Spune portarilor bisericii ca atunci cînd va veni împărăteasa la biserică, să închidă uşile, să n-o lase să intre, precum şi pe toţi cei care vor veni împreună cu dînsa, şi să-i spună că Ioan a poruncit să se facă aşa”.

Sosind praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi adunîndu-se tot poporul în biserică, apoi venind şi împăratul cu toţi boierii săi, a venit şi împărăteasa cu toată curtea. Iar cînd a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei uşile bisericii, nelăsînd-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Şi cînd strigau slugile: „Deschideţi împărătesei!”, portarii răspundeau: „Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm”. Iar ea, umilindu-se de mînie şi de ruşine striga, zicînd: „Vedeţi toţi şi înţelegeţi ce fel de necinste îmi face acest om. Toţi intră în biserică şi numai pe mine singură mă opreşte; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui şi să-l izgonesc din scaun?”

Aşa strigînd ea, unul din cei ce venise cu dînsa, avînd sabie, a scos-o şi a întins mîna ca să lovească cu sabia în uşă şi îndată i s-a uscat mîna şi s-a făcut ca moartă. Văzînd împărăteasa şi toţi cei împreună cu dînsa, s-au temut foarte şi s-au întors înapoi. Iar cel cu mîna uscată a intrat în biserică şi a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigînd: „Miluieşte-mă, stăpîne sfinte, şi-mi tămăduieşte mîna aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greşit, iartă-mă”. Iar Sfîntul, cunoscînd pricina uscării mîinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului şi spălîndu-se, îndată mîna s-a făcut sănătoasă.

Apoi tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Şi nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Iar pe Sfîntul Ioan îl iubea mult şi-l asculta pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleşug pentru izgonirea Sfîntului Ioan, care lucru l-a şi săvîrşit degrab.

După aceasta a venit la Constantinopol şi Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducînd cu sine şi cărţi scrise împotriva lui Origen. Şi, ieşind din corabie, a intrat în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de şapte stadii şi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără porunca păstorului din acea eparhie. După aceasta a intrat în cetate şi a găzduit într-o casă neştiută.

Sfîntul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie şi că a slujit în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul şi împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mîniat de aceasta asupra lui, ştiindu-l că este bărbat sfînt şi fără răutate, ci l-a rugat să vină la dînsul şi să găzduiască în casele patriarhiei ca şi alţi episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfîntul Ioan, dorind să placă lui Teofil, şi a răspuns către cei trimişi: „Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor şi pe călugării lui şi de nu va iscăli lepădarea cărţilor lui Origen, apoi eu nu am împărtăşire cu Ioan”.

Iar Sfîntul Ioan a răspuns prin trimişii lui Epifanie, zicînd: „Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului”. Iar pizmaşii Sfîntului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinţilor Apostoli în zi de praznic şi înaintea a tot poporul să blesteme cărţile lui Origen şi pe monahii cei izgoniţi din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe nişte origenişti; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primeşte pe eretici şi se uneşte cu dînşii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, rîvnind după buna credinţă.

Sfîntul Ioan, înştiinţîndu-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dînsul, zicînd: „Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întîi ai slujit Sfînta Liturghie şi ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai ruşinat a petrece împreună cu noi şi acum năvăleşti asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecata soborului. Deci, păzeşte-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie”.

Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat şi, ieşind din biserică, aştepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsînd să se facă nici un fel de vrajbă şi de mînie între plăcuţii Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele şi că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulţi oameni despre faptele cele bune şi mari ale Sfîntului Ioan, despre credinţa lui cea fără prihană şi despre viaţa lui cea desăvîrşită. Astfel, se mira că mulţi s-au sculat asupra lui Ioan şi multe pîri se aduc asupra lui; dar aştepta să vadă ce fel de sfîrşit va avea lucrul ce s-a început.

Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan şi nu are cu dînsul unire, a priceput că este mînie între dînşii. Şi, chemînd pe Epifanie la sine, a zis către dînsul: „Părinte Epifanie, tu ştii că toată împărăţia greco-romană sub mîna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpînirea Bisericii îţi voi da, dacă mă vei asculta pe mine şi vei îndeplini toată dorirea inimii mele şi vei face ceea ce gîndesc eu”. Iar Epifanie a zis: „Spune, fiică, şi după puterea noastră ne vom sîrgui a face ceea ce va fi spre mîntuirea sufletului tău”.

Atunci împărăteasa, crezînd că vicleşugul său va pleca pe Epifanie spre al său gînd, a început a grăi despre Sfîntul Ioan, zicînd: „Ioan s-a făcut nevrednic de cîrma Bisericii şi de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului şi nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulţi spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aş fi vrut să adunăm sinod şi să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocîrmuiască bine Biserica, pentru ca să fie şi împărăţia noastră în pace”.

Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mînie şi iarăşi a zis: „Şi nu este de trebuinţă a osteni mulţi părinţi, adunîndu-i aici în sinod, ci sfinţia ta, părinte, izgoneşte-l pe dînsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ţie Dumnezeu şi eu voi face ca toţi să te asculte pe tine”.

Epifanie a zis către dînsa: „Fiică, ascultă pe părintele tău fără mînie. De va fi Ioan eretic, precum ziceţi voi, şi nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei şi vom face precum porunceşti; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voieşti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieşte aceasta, pentru că împăraţilor li se cuvine să fie buni, blînzi şi să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveţi peste voi împărat în cer şi veţi lua de la El iertarea greşelilor voastre, dacă veţi ierta şi voi altora. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din cer este milostiv”.

Împărăteasa a zis către Epifanie: „Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiştile idolilor şi voi face ca mulţi, depărtîndu-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor şi vor fi cele de pe urmă mai rele decît cele dintîi”. Acestea zicînd cu mînie, vărsa şi lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirîndu-se de mînia ei nebunească, i-a zis: „Curat sînt de această judecată”. Şi astfel zicînd, a ieşit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfîntului Ioan, căci, intrînd acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.

Această veste a ajuns chiar pînă la Ioan. Iar el, fiind iute din fire şi, avînd cuvîntul gata pe buzele sale, cînd învăţa în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulţi că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmaşii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hîrtie şi le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dînsa a vorbit astfel.

Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o huleşte în biserică înaintea întregului popor. Şi tînguindu-se, zicea împăratului: „Înţelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci cînd mă huleşte pe mine Ioan, pe tine te huleşte, necinstea mea este şi necinstea ta”.

Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan ca să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris şi către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemîndu-se de nimic, căci „eu – zicea ea -, şi pe împăratul voi ruga pentru tine şi voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă şi adună episcopi mulţi, ca să izgoneşti din scaun pe vrăjmaşul meu Ioan”. Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, avînd corăbii încărcate cu aromate din India şi cu poame şi cu bucăţi de mătase de mare preţ, ţesute cu fir, pentru ca să înşele pe mulţi cu daruri şi să-i plece spre sfatul său.

În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfîntul Epifanie astfel: „Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să ştii că şi tu nu vei mai vedea scaunul tău”. Iar Epifanie i-a răspuns aşa: „Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruieşte; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine”. Şi s-a împlinit proorocia la amîndoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puţin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osîndească pe cel drept.

Nevoind să fie părtaş la acea judecată tîlhărească, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunînd nimănui nimic, şi pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungînd la scaunul său, după proorocia Sfîntului Ioan. La fel şi Sfîntul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungînd la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintîi.

Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulţi episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gînd cu dînsul, netemîndu-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, pînă cînd vor veni episcopii trimişi de Inochentie, papa Romei, pentru că nu ştia că romanii aşteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deşi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toţi episcopii care veniseră cu dînsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan şi i-a rugat să se sîrguiască cît vor putea să izgonească pe Sfîntul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa şi pe dînşii tot astfel cugetînd, s-a mîngîiat foarte. După aceea umplîndu-le pungile cu aur şi întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.

După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toţi cei ce se plîngeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoţi şi pe episcopi; căci veniseră încă şase episcopi din Egipt, preoţi şi diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil şi aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dînsul.

Pe aceştia adunîndu-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor şi să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dînsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa şi, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alţii se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogăţit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzîndu-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.

Monahii cei mai sus pomeniţi, pentru a căror strîmbătate urma să se facă judecata împotriva lui Teofil, văzînd că s-au schimbat lucrurile şi că nu pentru aceea se adună sobor, ca să fie judecat Teofil, ci ca să fie izgonit Ioan. Apoi, cunoscînd că nu pot să aducă la judecată pîră contra lui Teofil, a cărui mînă o sprijineşte împărăteasa, au încetat de a se mai jelui şi nici daruri de la împărăteasa nu au voit a primi; ci s-au îndestulat cu aceea că Teofil îi îngăduie a se înapoia pe la locurile lor prin pustia Egiptului. Căci meşteşugăreţul Teofil, intrînd în oraş, mai întîi a căutat să se împace cu călugării cei izgoniţi, pentru ca numai cu Sfîntul Ioan să aibă pricină.

Deci, tăcînd călugării, unii îndată s-au întors în pustiile lor, dintre care era şi Isidor cel de-a pururea pomenit şi cuviosul Ierax. Iar Dioscor, după puţină vreme a răposat în Constantinopol şi a fost îngropat cu mare cinste. Tot acolo a murit şi Amonie, care, cînd era aproape să moară a proorocit că tulburătorii Bisericii cei ce s-au sculat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur, se vor sfîrşi cu grea moarte; care lucru s-a şi împlinit şi despre care se va spune mai pe urmă. Astfel, scăpînd Teofil de toţi pîrîşii săi, a rămas fără grijă.

În acea vreme Sfîntul Ioan, după obiceiul său, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, a spus nişte cuvinte din Sfînta Scriptură, anume din cărţile împăraţilor: „Adunaţi la mine pe proorocii cei de ruşine, pe cei ce mănîncă la masa Isabelei, ca să vorbesc către dînşii precum a zis Ilie: Pînă cînd şchiopătaţi de amîndouă gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi în urma Lui, iar de este masa Isabelei vă veţi îngreţoşa„.

Acestea auzind pismătăreţii Sfîntului Ioan, au spus lui Teofil şi episcopilor care erau cu dînsul; iar ei au scris acele cuvinte, tîlcuindu-le rău, mai adăugînd şi altele, zicînd că Sfîntul Ioan a asemănat înaintea tuturor pe împărăteasa cu Isabela, iar pe dînşii i-a numit prooroci fără ruşine. Deci, scriind acelea, le-au dat împăratului şi împărătesei. Atunci împărăteasa tînguindu-se, cerea împăratului pedepsirea Sfîntului Ioan.

Împăratului i-a părut rău de împărăteasa sa şi toată mînia ce o avea asupra lui Teofil a întors-o asupra lui Ioan. Deci, a poruncit lui Teofil să adune sobor contra lui Ioan. Iar Teofil cu toţi ai săi, s-a bucurat de mînia împăratului asupra Sfîntului Ioan şi a aflat doi diaconi pe care Sfîntul Ioan îi depărtase de la biserică, pentru păcate; căci unul făcuse ucidere, iar altul desfrînare.

Pe aceia chemîndu-i Teofil, le-a făgăduit că-i va aduce la treapta lor, numai să-l asculte şi să mărturisească asupra lui Ioan minciuni. Iar ei ticăloşii, avînd pizmă asupra lui Ioan şi dorind dregătoria lor cea dintîi, îndată au făgăduit că vor face după voia lui Teofil. Deci a scris Teofil multe pricini mincinoase asupra Sfîntului Ioan şi le-a dat diaconilor acelora ca să le aducă soborului, ca de la ei. Iar locul soborului era orînduit să fie înaintea cetăţii Calcedonului, unde era curtea împărătească şi o biserică mare a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; acolo s-au adunat episcopii împreună cu Teofil.

Iar Sfîntul Ioan şedea în casa patriarhală, împreună cu episcopii ce erau cu dînsul, care erau patruzeci la număr, şi se mira foarte cum Teofil, care trebuia să fie judecat şi să dea răspuns pentru atîtea învinuiri, acela a venit acum cu episcopi şi a întors pe împăratul încît, nu numai că nu dă răspuns de ale sale nedreptăţi, ci caută să judece şi pe alţii.

Apoi a început a grăi către episcopii săi: „Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine şi dacă iubiţi pe Hristos, să nu ieşiţi de la bisericile voastre; pentru că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii şi, multe necazuri avînd, mă voi duce din această viaţă; căci văd că satana nerăbdînd învăţătura mea, a făcut sfat asupră-mi”. Ei, auzind acestea, s-au spăimîntat şi au plîns toţi. Iar Sfîntul, zicîndu-le să tacă, îi mîngîia să nu plîngă pentru dînsul.

Astfel vorbind el către soborul său, iată au venit trimişii de la soborul lui Teofil, chemînd pe Ioan la judecată, ca să răspundă împotriva pricinilor celor aduse asupra lui. Iar episcopii cei ce erau cu Sfîntul Ioan au zis lui Teofil prin trimişii aceia: „Nu chema, precum a chemat Cain pe Abel, ci vino tu la noi, în cetatea aceasta legiuită; pentru ca noi să auzim mai întîi îndreptarea ta, căci avem asupra ta scrisori care cuprind şaptezeci de călcări de lege pe care le-ai făcut tu. Deci vino tu aici, căci noi – care cu darul lui Dumnezeu ne-am adunat nu spre risipirea Bisericii ci spre pace -, sîntem mai mulţi decît cei din soborul vostru”.

Sfîntul Ioan a zis: „Nu pot merge la vrăjmaşii mei cei dovediţi”. Şi fiind chemat şi a doua oară, şi a treia oară, n-a mers, zicînd: „La cine să merg, la pîrîşii ori la judecătorii mei? Eu sînt gata a sta şi înaintea soborului a toată lumea, însă să stea şi vrăjmaşii mei cu mine la judecată, dar altul să fie care să ne judece. Pe cînd acum, şi pîrîşii şi judecătorii mei sînt aceiaşi. Ei nu voiesc să se judece cu mine, ci ca să mă judece pe mine; deci nu voi merge la o judecată ca aceasta. Să se adune episcopii de la toate scaunele şi atunci voi sta la judecată”.

Acestea zicînd, a trimis în locul său trei episcopi şi doi preoţi, ca să grăiască pentru dînsul. Iar adunarea lui Teofil văzînd pe trimişii lui Ioan şi cele grăite nevoind a le auzi, i-au apucat şi i-au bătut; iar pe unul dintre ei a pus lanţurile de fier, pe care le pregătise Sfîntului Ioan. Apoi a început a citi pricinile nedrepte asupra lui Ioan celui nevinovat şi curat cu inima, care erau alcătuite din minciuni; şi punînd martori mincinoşi, l-au judecat.

Sfîntul Ioan, în acea vreme, şezînd în biserică împreună cu episcopii săi, zicea:

„Multe sînt valurile şi cumplită este chinuirea. Dar nu ne temem de înecare pentru că sîntem pe piatră. Să spumeze marea şi să se tulbure, dar piatra nu se poate zdrobi. Să se ridice valurile, însă corabia lui Iisus nu pot să o înece. Eu de ce să mă tem? Nu cumva de moarte? De trăiesc, vieţuiesc lui Hristos, iar de voi muri, am dobîndă. Sau de izgonire să mă tem? Dar al Domnului este pămîntul şi plinirea lui. Pentru care avuţie să-mi pară rău? Dar nimic n-am adus în lumea aceasta şi este dovedit că nici nu am putea lua ceva cu noi. Chiar de ceea ce este în lumea aceasta mai înfricoşat, eu nu mă tem şi de ceea ce este fericire în lume, nu bag seamă. Nici de sărăcie nu mă tem, nici bogăţia nu o poftesc, nici nu mă cutremur de moarte, ci mă rog ca voi să sporiţi spre cele bune”.

Acestea şi mai multe alte cuvinte spunînd Sfîntul către ce-i ce-l ascultau, în aceeaşi vreme Teofil cu episcopii săi a judecat pe Sfîntul Ioan ca să fie scos din scaun; şi l-au judecat, nevăzînd faţa lui, nici auzind glasul lui. Astfel au săvîrşit într-o zi răutatea pe care de demult o aveau în inimă.

După aceea a trimis la împăratul scrisoarea aceasta: „De vreme ce Ioan se face vinovat de multe, şi singur ştiindu-se astfel, n-a voit a veni la judecată, de aceea acum este depărtat de la noi, fiindcă şi canoanele spun aşa. Acum nimic nu trebuie mai mult decît numai să poruncească stăpînirea ta, ca să-l izgonească pe Ioan din scaun, chiar fără voia lui”.

Împăratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici răspunsul lui; ci crezînd numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor, îndată a poruncit să izgonească pe Sfîntul din scaun. Deci, a trimis la el un oarecare boier cu ostaşi, ca la război. Iar poporul, auzind aceasta, s-a aprins de mînie şi s-a strîns mulţime fără număr, nelăsînd să izgonească pe Sfîntul Ioan. Aşa că unii strigau împotriva împăratului şi a împărătesei, iar alţii împotriva lui Teofil şi a celor de un gînd cu dînsul, zicînd că, cu nedreptate este osîndit Sfîntul Ioan; încît poporul trei zile nu s-a depărtat, străjuind şi nelăsînd ca să-l izgonească. Iar Sfîntul, temîndu-se ca nu cumva să născocească altă vină asupra lui, că adică nu se supune împăratului, s-a tăinuit de popor şi fiind seară, a ieşit pe ascuns şi s-a dat în mîinile ostaşilor celor ce voiau să-l ia.

Ostaşii, luîndu-l pe dînsul, l-au dus la malul mării şi au plutit spre Prenet, care este în dreptul Nicomidiei. Iar poporul nerăbdînd nelegiuirea, a făcut mare zgomot şi multă răscoală prin cetate, încît unii au fost răniţi, iar alţii au şi murit. Pe Teofil poporul îl căuta să-l ucidă cu pietre; dar el, înţelegînd aceasta, a fugit pe ascuns din cetate şi a plecat cu corabia la Alexandria. Asemenea s-au împrăştiat şi cei ce fuseseră la un gînd cu dînsul. Iar tulburarea în popor era pretutindeni, încît şi prin biserici şi prin tîrguri striga asupra celor ce făcuseră judecata cea nedreaptă şi depărtaseră pe luminătorul lumii.

Ajungînd poporul chiar la palatul împărătesc, striga cu mare glas şi tînguire, ca iarăşi să aducă pe Sfîntul Ioan în scaun. Atunci s-a făcut într-o noapte un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toţi au fost cuprinşi de o mare frică, iar mai vîrtos pe împărăteasa o cuprinsese o mare groază şi cutremur, pentru că palatul ei se clătina mai vîrtos decît alte ziduri, din care a şi căzut o parte oarecare. Iar poporul mereu striga cu glas mare: „De nu va fi întors Ioan, apoi toată cetatea va cădea”.

Şi s-a spăimîntat împăratul de pedeapsa lui Dumnezeu şi de tulburarea poporului şi astfel a trimis de grabă pe un împuternicit al împărătesei, anume Visarion, în urma Sfîntului Ioan, căci împărăteasa a rugat pe împăratul să poruncească să-l aducă înapoi, fiindcă o cuprinsese frică şi cutremur de strigătele poporului. Atunci alergau trimişii unul după altul, sîrguindu-se a ruga pe Sfîntul ca să se întoarcă în cetate, şi s-a umplut marea Traciei de trimişi.

Întorcîndu-se fericitul şi înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au ieşit toţi în întîmpinarea lui cu lumînări aprinse, încît se acoperise marea de corăbiile ce întîmpinau pe Sfîntul. Sosind Sfîntul Ioan în cetate, n-a voit să intre înăuntru. Ci, petrecînd, aştepta pînă ce se va face cercetare într-un sobor mai mare, ca să vadă pentru ce a fost izgonit. Iar poporul nu voia aceasta, ca să fie păstorul lor afară şi striga tare asupra împăratului.

Deci, silit fiind de popor, a intrat în cetate şi a fost dus cu cinste în biserică, cu psalmi şi cu cîntări. Şi, făcînd rugăciune, a şezut pe scaunul său. Apoi, dînd pace poporului, a făcut învăţătură şi toţi s-au bucurat cu bucurie mare pentru întoarcerea lui. Atunci toată ceata zavistnicilor s-a răspîndit pînă în sfîrşit şi toţi zavistnicii au fugit şi au tăcut.

Ocîrmuind Sfîntul Ioan Biserica lui Hristos cu bună linişte şi hrănind oile sale cele cuvîntătoare cu învăţăturile cele izvorîtoare de miere, toate bisericile s-au veselit de acest păstor şi învăţător. Iar după cîtăva vreme iarăşi s-a ridicat furtuna cea dintîi asupra fericitului, dintr-o pricină ca aceasta. Un idol de argint în chipul împărătesei Evdochia era făcut şi pus pe un stîlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul uliţei celei mari. Acolo se obişnuise a se face privelişte şi mulţi, adunîndu-se la acel stîlp, îşi făceau jocurile lor.

Sfîntul Ioan, văzînd că spre ocara Bisericii s-a făcut acolo aproape o privelişte ca aceea, a început cu îndrăzneală, după obiceiul său, a vorbi contra acelora care au pus idolul acolo şi care au poruncit a se face jocuri. Iar împărăteasa, avînd încă în sine mînia cea mai dinainte pornită asupra Sfîntului, auzind cuvintele lui, iarăşi a priceput că împotriva ei grăieşte Sfîntul.

Deci, s-a umplut de mînie şi iarăşi a poruncit să se adune sobor asupra Sfîntului Ioan. Sfîntul simţind aceasta, a început mai pe faţă a grăi despre dînsa, la toată adunarea: „Iarăşi Irodiada se îndrăceşte, iarăşi joacă şi saltă, iarăşi caută capul lui Ioan”. Cu aceste cuvinte a pornit pe împărăteasa spre mai mare mînie şi cu mare plîngere a rugat pe împăratul ca să poruncească iarăşi să se facă sinod asupra Sfîntului Ioan. Şi îndată s-au trimis cărţi împărăteşti pe la toţi episcopii, ca să se adune la Constantinopol şi să judece pe Ioan.

Astfel, s-au adunat toţi ca şi mai înainte, afară de Teofil, căci el ştia cum că întîi abia a scăpat de popor şi se temea acum a mai merge singur acolo; ci a trimis în locul său trei episcopi care aduceau canoanele ce le făcuseră arienii asupra Sfîntului Atanasie cel Mare, ca astfel, cu acele canoane să judece pe Sfîntul Ioan, care, fiind izgonit, s-a suit singur iarăşi pe scaun, fără sinod.

Deci, fericitul Ioan a fost osîndit după acele canoane nedrepte, pentru că nu căutau altă vină şi nu făceau altă cercetare, decît numai să răspundă la aceasta: cum fiind scos, a îndrăznit iarăşi a se sui pe scaun, fără sinod? Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a răspuns, zicînd: „La judecată n-am stat, nici cu pîrîşii mei nu m-am înfăţişat, nici am văzut pricinile cele scrise asupra mea, nici vreo osîndire n-am avut. Ci, împăraţii m-au izgonit şi aceia m-au întors iarăşi; iar canonul acesta cu care mă judecaţi pe mine, nu este de la cei dreptcredincioşi, ci de la arieni, contra lui Atanasie cel Mare”. Iar sinodul, neprimind acest răspuns, l-au scos afară din scaun.

Deci, sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paşti, îndemnat fiind împăratul de episcopi, a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd:

„Ieşi din biserică, pentru că eşti judecat de două soboare şi nu-mi este cu putinţă a intra în biserică, pînă cînd eşti tu într-însa”. Iar Sfîntul Ioan a răspuns împăratului prin trimişi, zicînd aşa: „Eu am primit Biserica de la Hristos, Mîntuitorul meu; deci nu pot să ies dintr-însa singur, de nu voi fi cu sila izgonit. A ta este cetatea şi pe tine toţi te ascultă. Dacă voieşti a mă depărta de Biserica lui Hristos, apoi trimite pe ai tăi să mă scoată cu sila afară dintr-însa, şi voi avea răspuns înaintea lui Dumnezeu că n-am ieşit de voia mea din Biserică, ci cu forţa împărătească am fost izgonit”.

Acestea auzindu-le împăratul, se îngrijora. Însă, fiind îndemnat de cei potrivnici, a trimis pe Marin dregătorul, care păstra averea împărătesei, de a scos cu sila din biserică pe Sfîntul Ioan, învăţătorul cel mare. Dar i s-a poruncit că poate să rămînă în casele patriarhiei pînă la o vreme. Deci a petrecut Sfîntul acolo două luni, neieşind din chilia sa, pînă cînd împăratul a poruncit să meargă în surghiun.

În acea vreme vrăjmaşii lui Ioan au îndemnat pe un om să-l ucidă pe dînsul. Deci, a început omul acela a se face îndrăcit, ca să nu fie cunoscut acel lucru rău pe care cugetase să-l facă. Şi pregătind o sabie, căuta vreme cu prilej ca să omoare pe Sfîntul. Dar mai înainte, pînă a nu se face acea fărădelege, a cunoscut poporul acea taină şi, prinzînd pe omul acela, l-a dus la eparhul cetăţii spre cercetare. Iar Sfîntul Ioan, auzind de aceasta, a trimis pe episcopii care se aflau lîngă dînsul şi a izbăvit pe omul acela, mai înainte pînă a nu fi încercat cu bătăi.

După aceasta, un rob al unui preot, anume Elpidie, fiind însărcinat cu uciderea Sfîntului, a primit cincizeci de galbeni şi a alergat degrabă la curtea patriarhiei, voind a năvăli înăuntru. Iar un oarecare, ce se întîmplase acolo, l-a oprit din alergarea lui, ca să spună pricina, pentru ce se sîrguieşte aşa degrab. El, nerăspunzînd nimic, a lovit cu sabia pe omul acela. Altul, văzînd ceea ce se petrece, a strigat către dînsul, iar el şi pe acela l-a omorît; la fel şi pe al treilea. Aşa că s-a făcut mare tulburare în curtea patriarhiei. Iar robul a fugit înapoi şi l-a întîmpinat un om care ieşise din baie şi care a vrut să-l prindă, iar el şi pe acesta l-a rănit cu sabia şi a murit.

Din acea vreme poporul străjuia cu osîrdie pe Sfîntul Ioan, ziua şi noaptea şezînd lîngă casa patriarhului, schimbîndu-se unii după alţii, căci vedeau că vrăjmaşii lui căutau să-l omoare. Apoi, trecînd cele cincizeci de zile, a venit poruncă de la împăratul ca Sfîntul Ioan să meargă în surghiun. Acolo era un bărbat cu boierie, care a sfătuit pe Sfîntul să iasă în taină, ca să nu se facă război între popor şi ostaşi, „căci atunci – zicea el – vei fi vinovat de multă vărsare de sînge, pentru că porunca este ca să te ia cu sila şi de se va împotrivi poporul, se va ridica război”.

Sfîntul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii săi iubiţi şi pe clerici, precum şi pe fericita Olimpiada diaconiţa şi, învăţîndu-i să fie tari în dreapta credinţă, le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă. Iar ei au plîns pentru dînsul cu amar, apoi şi el plîngînd, s-a despărţit de dînşii cu jale şi a ieşit pe porţile cele mici care erau spre mare, ca să nu fie ştiut de popor. Acolo ostaşii îl aşteptau şi, luîndu-l, îndată l-au pus într-o corabie mică şi l-au dus în Bitinia, iar de acolo, l-au dus mai înainte pe cale.

În aceaşi zi, după izgonirea Sfîntului Ioan, s-a aprins prestolul bisericii, nu din oarecare pricină omenească, ci din mînia lui Dumnezeu şi, deodată, focul s-a ridicat la înălţime şi s-a răspîndit prin toată biserica. Apoi, suflînd vînt puternic, a ieşit focul din biserică şi mergînd prin văzduh, a trecut prin tîrg, ajungînd la palat, unde se făcea sfatul boierilor, şi aprinzîndu-se şi acel palat, a ars pînă la temelii.

Atunci era o vedere înfricoşată, căci focul, ca în chipul unul şarpe însufleţit, umbla împrejur, arzînd casele cele mai depărtate, iar cele care erau mai aproape de biserică au rămas întregi, ca prin aceasta să fie cunoscut că nu din întîmplare, ci din mînia lui Dumnezeu s-a făcut arderea aceea, pentru izgonirea Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Astfel că în trei ceasuri, adică de la ceasul al şaselea pînă la ceasul al nouălea, mulţime de zidiri preafrumoase, cu podoabe nespuse şi bogăţii fără număr, s-au prefăcut în cenuşă. Dar nici un suflet n-a pierit din tot poporul în focul cel înfricoşat, şi toţi ziceau că pentru izgonirea Sfîntului Ioan pedepseşte Dumnezeu cetatea cu foc, căci au izgonit fără vină pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşii Sfîntului Ioan, dimpotrivă, răspundeau zicînd că „cei de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Pentru aceea mulţi au fost prinşi şi pedepsiţi cu munci de către eparhul cetăţii, care era elin cu credinţa, dintre care unii au şi murit. Însă nu s-a aflat nici o pricină, cum că oamenii au dat foc, ci aceasta era numai mînia lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, fiind dus în surghiunie, a răbdat multe necazuri de la ostaşi, pentru că le poruncise împărăteasa să-l amărască în tot timpul pe cale, că doar va muri mai degrabă. Deci, îl puneau pe dobitoc fără şea şi mergea repede, aşa că într-o zi făcea cale cît s-ar fi cuvenit a merge două sau trei zile. Apoi nu-i dădeau odihnă deloc şi găzduia la case proaste şi necurate, uneori şi la case de jidovi, alteori şi la case de desfrînare. Iar în biserică nu-l lăsau nicăieri şi cu cuvinte de hulă îl dosădeau, îl ocărau şi-l batjocoreau. Apoi i-au luat banii ce i se dăduseră de cheltuială pe cale. Cu astfel de necaz a fost dus în surghiun Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Cînd li se întîmpla a trece pe lîngă vreo cetate în care erau episcopi, prieteni de-ai lui Teofil, iar lui Ioan pizmaşi, aceia îi făceau negrăită batjocură, iar alţii nu-l lăsau nici în cetate să intre. Apoi unii îndemnau pe ostaşi, prin daruri, ca să-i facă şi mai mult necaz pe cale. Iar pe alocuri, auzind Sfinţii Părinţi că îl duc în surghiun, îi ieşeau în întîmpinare şi plîngeau pentru dînsul, pentru că învăţătorul acesta răbda chinuri pe nedreptate.

Despre acestea singur pomeneşte în epistola sa trimisă din Cucuso, către Ciprian, zicînd: „Multe nevoi mi s-au întîmplat pe cale, dar despre acelea n-am avut nici o grijă. Iar cînd am venit în părţile Capadochiei şi Tavrociliciei, multe cete de sfinţi părinţi ne întîmpinau pe noi şi nu numai de părinţi, ci şi mulţime de fecioare călugăriţe, vărsau izvoare de lacrimi şi plîngeau cu amar, văzîndu-ne pe noi că ne duce în surghiun, şi ziceau între ele: „Mai bine ar fi fost să se fi stins soarele, decît să fi tăcut gura lui Ioan”. Şi aceste vorbe m-au tulburat mai mult şi m-au mîhnit, de vreme ce i-am văzut pe toţi plîngînd pentru mine; iar despre altele cîte mi s-au întîmplat, nici o grijă n-am avut”. Acestea singur le-a scris Sfîntul Ioan despre sine.

Fiind dus în Armenia, în cetatea Cucuso, l-a primit cu dragoste în casa sa Adelfie, episcopul cetăţii aceleia, căci prin descoperirea lui Dumnezeu a fost sfătuit în vedenie să-l primească. Acolo petrecînd Sfîntul Ioan, prin învăţătura sa, a adus la Hristos pe mulţi necredincioşi închinători la idoli.

După aceea a venit poruncă de la împărăteasa ca Sfîntul Ioan să fie izgonit mai departe, într-un loc pustiu, ce se numea Pitiunt, care este la malul mării Pontului (Marea Neagră), ce se învecinează cu barbarii. Deci, luîndu-l ostaşii, l-au dus, făcîndu-i multe feluri de neajunsuri, ca şi întîi, că doar ar muri mai degrabă, ducîndu-l uneori prin ploaie şi alteori prin arşiţa soarelui, iar prin cetăţi şi prin sate nu-l lăsa să intre. Astfel călătorea Sfîntul Ioan spre surghiunul său.

Mai înainte cu puţine zile de sfîrşitul său, stînd într-o noapte la rugăciune, după obiceiul său, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, pe care şi mai înainte îi văzuse, cînd vieţuia în mînăstirea Antiohiei, şi au zis către dînsul:

„Bucură-te, păstorul cel bun al oilor lui Hristos cele cuvîntătoare şi răbdătorule de chinuri! Sîntem trimişi la tine de Stăpînul nostru Cel de obşte, Iisus Hristos, ca să-ţi ajutăm şi să te mîngîiem în necazuri şi în ostenelile tale, pe care le-ai suferit pentru curăţia vieţii tale. Căci ai mustrat pe împăraţii care făceau fărădelege, făcîndu-te următor Sfîntului Ioan Botezătorul, mustrătorul călcării de lege.

Pentru aceea, împuterniceşte-te şi te întăreşte, pentru că ţie ţi s-a pregătit mare răsplată în împărăţia cerurilor şi îţi binevestim bucurie mare; căci după puţine zile te vei duce la Domnul Dumnezeul tău şi te vei odihni împreună cu noi în împărăţia cerului, în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nădăjduieşte, că ai biruit pe vrăjmaşi, şi pe cei ce te urăsc pe tine i-ai ruşinat, iar pe potrivnicul diavol l-ai biruit. Dar pe Eudoxia o vor mînca viermii şi te va căuta pe tine spre ajutor şi nu te va afla; apoi va muri cu durere mare, căci va fi fără vindecare, fiindcă de la Dumnezeu este rînduită a lua acea pedeapsă”.

După aceea i-au dat lui oarecare mîncare, zicînd: „Primeşte aceasta şi o mănîncă, pentru că de acum nu-ţi mai trebuie altă mîncare în viaţă. Aceasta îţi va fi ţie destul pînă cînd îţi vei da sufletul în mîinile lui Dumnezeu”. Iar el a mîncat înaintea lor şi s-a veselit. Apoi cei ce se arătaseră, s-au dus de la dînsul.

Acolo, împreună cu Sfîntul Ioan, erau doi preoţi şi un diacon, care merseseră din Constantinopol împreună cu dînsul în surghiun, şi nu se despărţeau de dînsul, ci împreună pătimeau, fiind legaţi cu dragoste de dînsul. Aceia au văzut cînd au venit la Ioan Sfinţii Apostoli şi au auzit toate cuvintele grăite de dînşii, bucurîndu-se foarte, că au pătimit împreună cu un om ca acesta, care este foarte plăcut lui Dumnezeu şi are parte împreună cu Sfinţii Apostoli.

Apoi, mai mergînd puţine zile, au ajuns la Comani, unde era o biserică a Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a pătimit pentru Hristos în Nicomidia, împreună cu Luchian, preotul Antiohiei, de la Maximian păgînul împărat, şi au stat acolo lîngă acea biserică.

Fiind atunci praznicul Înălţării Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a arătat fericitului Ioan, Sfîntul Mucenic Vasilisc, zicînd: „Nădăjduieşte, frate Ioane, că mîine vom fi amîndoi împreună”. Acelaşi sfînt mucenic s-a arătat şi preotului bisericii sale, zicînd: „Găteşte loc fratelui Ioan, căci vine la noi”.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ioan a rugat pe ostaşi ca să rămînă acolo pînă la al cincilea ceas, iar ei nu l-au ascultat, ci voiau să plece mai degrabă. Deci, pornind corabia, fugea ca o pasăre înaripată şi în puţină vreme a străbătut treizeci de stadii de la cetate. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iarăşi s-au întors lîngă biserica Sfîntului Vasilisc, şi se mirau foarte. Iar Sfîntul Ioan iarăşi i-a rugat să aştepte puţin în locul acela, pînă cînd se va ruga în biserică. Ostaşii, văzînd puterea lui Dumnezeu, Care îndată i-a întors din cale şi i-a adus cu mînă nevăzută iarăşi la locul cel dintîi, au împlinit dorinţa Sfîntului.

Intrînd el în biserică, a cerut veşminte bisericeşti şi şi-a schimbat toată îmbrăcăminta sa, pînă la încălţăminte. Apoi hainele sale le-a dat celor ce erau cu dînsul în corabie, iar cu cele bisericeşti a săvîrşit Sfînta Liturghie şi s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos.

După aceea, făcînd rugăciune de mulţumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor ce erau împreună cu dînsul. Apoi, culcîndu-se, a grăit cuvîntul cel obişnuit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: „Amin!” Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru că a purtat Crucea în toată viaţa sa, răstignindu-se lumii şi împreună răstignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeaşi biserică împreună cu Sfîntul Mucenic Vasilisc şi s-a împlinit proorocia Sfîntului Epifanie al Ciprului, care i-a zis că: „Nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni”. Căci mergînd spre Pitiunt, a răposat la Comani, neajungînd la locul hotărît.

Astfel s-a stins lumina Bisericii, astfel a tăcut gura cea de aur, astfel şi-a săvîrşit nevoinţa şi alergarea bunul nevoitor şi pătimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc.

Murind acest mare dascăl al lumii, cei doi preoţi cu diaconul, care îl urmaseră pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă, plîngînd mult după părintele lor, s-au dus la Roma la Papa Inochentie şi i-au spus toate cu de-amănuntul, cele ce a răbdat Sfîntul Ioan şi pentru care pricini. Apoi i-au spus şi despre adormirea sfinţiei sale şi cum, mai înainte de răposarea lui, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi cele ce au grăit către dînsul; şi, după aceea, i-au spus cum i s-a arătat Sfîntul Mucenic Vasilisc.

Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte şi s-a mîhnit de o nedreaptă izgonire ca aceea şi de moartea unui dascăl ca acela şi stîlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împăratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împărăţea în Roma, şi s-au mîhnit amîndoi, adică şi împăratul Onorie şi Papa Inochentie.

Deci, îndată au scris către împăratul Arcadie. Papa a scris din partea sa aşa: „Sîngele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate, precum de demult sîngele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi pedepsit, pentru că în vreme de pace a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dînsul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor”.

Acestea şi multe altele a scris Papa Inochentie către Arcadie, oprindu-l pe el şi pe Eudoxia, soţia sa, de la Dumnezeieştile Taine şi dînd anatemii pe toţi cei ce au izgonit pe Sfîntul Ioan. Iar pe Teofil, nu numai din treaptă, ci şi de la creştinătate înstrăinîndu-l, l-a chemat la judecată sobornicească, ca să primească pedeapsă pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris către fratele său Arcadie, astfel: „Nu ştim, zice el, ce lucrare diavolească te-a înşelat pe tine frate, ca să te încrezi în femeie, s-o asculţi pe dînsa şi să faci unele ca acestea, pe care nici un împărat creştin nu le-a făcut. Căci cuvioşii episcopi care sînt aici strigă împotriva împărăţiei voastre, fiindcă pe Ioan marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără de judecată şi împotriva canoanelor l-aţi depărtat din scaun şi, chinuindu-l cu amar surghiun, l-aţi lipsit şi de viaţă”. La sfîrşitul acestei scrisori, l-a mai sfătuit să se pocăiască şi să pedepsească pe aceia care au fost pricina tulburării Bisericii şi a izgonirii lui Ioan.

Primind Arcadie scrisoarea de la fratele său şi de la papa, a simţit o nespusă mîhnire şi temere. Deci, căutînd pe aceia care cu zavistie se sculaseră asupra Sfîntului Ioan, i-a muncit în multe feluri; pe unii i-a tăiat cu sabia şi pe alţii i-a scos din dregătoriile lor cu ocară. Apoi, pe unii din acei episcopi care au judecat pe Sfîntul Ioan şi care se aflau atunci în Constantinopol, a poruncit să-i prindă şi să-i închidă în temniţa poporului, între care era şi Isihirion, feciorul fratelui lui Teofil. Iar către Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i să fie gata de judecată la Tesalonic, ca să primească veşnica pedeapsă pentru răutatea sa.

Apoi, pe femeia sa Eudoxia a izgonit-o în alte case şi a închis-o acolo, poruncind să nu meargă nimeni la dînsa, ci numai o roabă. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutătoare răutăţii, le-a izgonit şi le-a luat averile. Pe unii însă cu răni şi cu temniţe i-a muncit. După aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-l despre toate cele ce a făcut şi cu smerenie şi cu pocăinţă îşi cerea iertare. Apoi a scris către fratele său, Onorie, să se roage de papa să-l dezlege de blestem, şi astfel a dobîndit cererea. Pentru că papa citind rugăciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocăinţa şi a scris către fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetăţii Cizicului, ca să dezlege pe împărat de anatema şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan să-l scrie între sfinţi.

Acestea făcîndu-se, Domnul Dumnezeul izbîndirilor Însuşi a început a face izbîndă asupra vrăjmaşilor plăcutului Său Ioan, căci a pornit cumplite pedepse şi au murit toţi cu moarte crudă, după proorocia fericitului Amonie. Iar episcopii, clericii, stăpînitorii mireneşti, precum şi poporul cel de obşte, care s-au ridicat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur şi au grăit hule asupra lui ca să fie depărtat, s-au umplut de răni cumplite şi au murit. Iar altora li s-au uscat mîinile şi picioarele şi au murit în chinuri.

Unul dintre acei judecători nedrepţi, căzînd de pe cal şi frîngîndu-i-se mîna cea dreaptă cu care scrisese pricini nedrepte asupra Sfîntului Ioan cel drept, nevinovat şi curat cu inima, a murit acolo îndată. Altul, muţind şi uscîndu-i-se mîinile, nu putea a le duce la gură, şi aşa s-a săvîrşit. Altuia, care grăise hule asupra Sfîntului Ioan, i s-a umflat limba şi, neputînd vorbi nimic, a scris pe hîrtie şi a mărturisit păcatul său. Astfel, se vedea mînia lui Dumnezeu cea mare, cu multe feluri de chinuri pedepsind pe cei ce fuseseră pricinuitori surghiuniei Sfîntului Ioan.

Răposînd degrab Inochentie Papa al Romei, Teofil patriarhul Alexandriei a scăpat de pedeapsa omenească, însă de pedeapsa lui Dumnezeu n-a scăpat. Ci, a căzut în mîinile Judecătorului Cel drept şi izbînditor; căci şi-a pierdut mintea de supărarea şi de ruşinea ce-l cuprinsese pentru răutatea ce i-o făcuse Sfîntului Ioan. Apoi, căzînd într-o boală grea, a murit. Iar lui Chiril, episcopul de la Calcedon, i s-au umplut de răni picioarele, pe care doctorii le-au tăiat cu ferăstrăul ca să nu putrezească. Însă n-a încetat putrezirea, apoi a murit.

Iar ticăloasa împărăteasă Eudoxia, de multă supărare şi de ruşine, a căzut într-o cumplită boală de sînge şi s-a umplut trupul ei de răni, precum mai înainte au spus apostolii către fericitul Ioan, încît nu era cu putinţă celor care treceau pe acolo să rabde mirosul cel greu ce ieşea din trupul ei. Mulţi doctori iscusiţi au căutat-o pe dînsa şi întrebuinţau tot felul de doctorii, însă ea singură a zis mai pe urmă către doctori: „Pentru ce nu puteţi să mă vindecaţi de această boală?” Dar ei nu îndrăzneau să-i spună. Iar ea a zis către dînşii: „Dacă voi nu ştiţi pricina pentru care nu pot să mă vindec, apoi să vă spun eu vouă. Această boală am luat-o din mînia lui Dumnezeu, pentru patriarhul Ioan”.

Deci, a înapoiat şi via lui Teognost şi altora le-a dat înapoi toate cele ce le luase cu nedreptate; însă n-a dobîndit tămăduire, ci a murit în acea boală crudă. Iar după moartea ei, mormîntul în care era pusă s-a cutremurat treizeci şi trei de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, pînă la aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur la Constantinopol.

După toate acestea, Adelfie, episcopul Arabiei, care primise pe Sfîntul Ioan cu dragoste la Cucuso, cînd a auzit de răposarea lui, s-a întristat foarte, că un luminător atît de mare şi un învăţător a toată lumea a murit în surghiun. Deci, cu sîrguinţă se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, să-i arate în care ceată a sfinţilor se află Sfîntul Ioan.

Odată, rugîndu-se astfel, a văzut în vedenie un tînăr luminat şi vesel, care, luîndu-l de mînă, l-a dus la un loc luminat şi i-a arătat ceata sfinţilor învăţători ai Bisericii. Apoi el uitîndu-se împrejur, într-o parte şi în alta, vrînd să vadă pe cel dorit, n-a putut să-l zărească. Dar tînărul acela, arătînd lui Adelfie pe fiecare dascăl şi patriarh al Constantinopolului, iarăşi îl scotea de acolo. Însă el, mergînd în urma tînărului, era mîhnit că nu văzuse pe Sfîntul Ioan împreună cu Sfinţii Părinţi.

Voind să iasă afară, l-a ţinut pe dînsul de mînă cineva care stătea lîngă uşă şi a zis către dînsul: „Pentru ce ieşi de aici aşa de mîhnit? Căci aici chiar de ar intra cineva mîhnit se întoarce vesel; iar tu faci dimpotrivă, ai intrat vesel şi ieşi mîhnit”. Răspuns-a Adelfie: „Mă mîhnesc pentru aceasta, că nu am văzut pe iubitul meu Ioan împreună cu dascălii Bisericii”. Iar el a zis către dînsul: „Pe Ioan zici, pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu poate să-l vadă cineva fiind în trup pentru că stă înaintea scaunului lui Dumnezeu, pe care-l înconjoară Heruvimii şi Serafimii”. Atunci s-a bucurat Adelfie, primind vestea aceasta despre Ioan şi a preamărit pe Dumnezeu Care i-a arătat această taină.

Astfel, Sfîntul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurîndu-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Apostol Filip

Adaugat la noiembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 27, 2021

Sfîntul Apostol Filip

Lîngă Marea Galileii era o cetate care se numea Betsaida, aproape de Horazin şi Capernaum. Iar Betsaida înseamnă în limba evreiască, „Casa Vînătorilor”, pentru că vieţuiau acolo vînători de peşte. În acea cetate s-au născut trei apostoli: Petru, Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau fraţi pescari şi se îndeletniceau cu vînarea peştelui, pînă ce au fost chemaţi de Hristos la apostolat. Iar Filip, în copilăria lui, a fost dat de părinţii săi la învăţătura de carte şi a ajuns iscusit în Sfînta Scriptură, înţelegînd bine toate proorociile despre Mesia Cel aşteptat, pe care citindu-le adeseori, se aprindea cu dragostea inimii pentru Iisus, pe Care încă nu-L ştia şi era cuprins de dorirea Aceluia pe Care încă nu-L văzuse la faţă, nici nu ştia că venise pe pămînt şi pe Care mulţi ar fi dorit să-L vadă şi nu L-au văzut.

Cu astfel de iubire aprinzîndu-se el pentru Mesia, iată că Cel dorit călătorea prin Galileea şi a aflat pe Filip, precum scrie despre aceasta Evanghelistul Ioan: „A vrut, zice el, să meargă Iisus în Galileea, unde a aflat pe Filip şi i-a zis: Vino după Mine! Iar el, auzind această chemare a Domnului, nu numai cu urechile trupeşti, ci şi cu ale inimii, îndată L-a crezut a fi adevăratul Mesia Cel făgăduit de Dumnezeu prin prooroci; şi a mers după Dînsul, luînd aminte la viaţa Lui preasfîntă şi urmînd sărăciei Lui. Apoi a învăţat de la Hristos dumnezeiasca înţelepciune cu care avea să înţelepţească nebunia neamurilor.

Filip, bucurîndu-se pentru aflarea unei astfel de comori, prin care avea să fie răscumpărată toată lumea, n-a voit ca numai el singur să se îmbogăţească cu acea comoară, ci dorea ca şi alţii să fie părtaşi aceluiaşi dar. Deci, aflînd pe Natanail, prietenul său, i-a vestit cu mare veselie, zicînd: Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi în Prooroci. Iar Natanail, auzind aceasta, şi nenădăjduind ca să iasă Mesia, Împăratul lui Israil, dintr-o asemenea cetate mică şi dintr-un neam simplu, a zis: Din Nazaret poate fi ceva bun? Iar Filip, sfătuindu-l ca să vină să-L vadă, i-a zis: Vino şi vezi! Pentru că Filip ştia că dacă Natanail va vedea pe Iisus şi va auzi mîntuitoarele Lui cuvinte, îndată va cunoaşte că Acela este Mesia, lucru care s-a şi întîmplat. Căci atunci cînd l-a dus pe el la Iisus, atunci Dumnezeu, Care ispiteşte inimile şi rărunchii, văzînd pe Natanail venind la dînsul, l-a cunoscut. Şi a zis despre dînsul: Iată cu adevărat israilitean întru care nu este vicleşug.

Aceste cuvinte auzindu-le Natanail, s-a minunat foarte şi a zis către Domnul: De unde mă cunoşti? Căci nici Tu nu m-ai văzut pe mine cîndva nici eu nu Te-am văzut pe Tine; deci, de unde ai cunoştinţa aceasta? Domnul răspunse: Mai înainte pînă a nu te chema pe tine Filip, cînd erai sub smochin, te-am văzut pe tine. Natanail, pe cînd era sub smochin, cugeta ceva dumnezeiesc pentru Mesia, a Cărui aşteptare era spre veselia credincioşilor robilor lui Dumnezeu; şi îi dăduse Dumnezeu în acea vreme inimă înfrîntă şi lacrimi fierbinţi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să împlinească ceea ce a făgăduit părinţilor din veac şi să trimită pe pămînt pe Mîntuitorul lumii. Iar ochiul cel a toate văzător al lui Dumnezeu, vedea în acea vreme pe Natanail, căruia îi dăduse duh de umilinţă; de aceea i-a şi zis Domnul: Cînd erai sub smochin te-am văzut pe tine.

Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru că şi-a adus aminte de ceea ce cugetase cînd era sub smochin şi cu umilinţă ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia. Căci ştia că nici un om nu era acolo cu dînsul ca să-l vadă şi că gîndurile lui nimeni nu putea să le ştie, decît numai Dumnezeu. De aceea îndată a crezut că Iisus este Mesia pe Care L-a făgăduit Dumnezeu să-L trimită pentru izbăvirea neamului omenesc.

Apoi a mărturisit că Iisus are fire dumnezeiască, prin care a cunoscut tainele inimii lui. De aceea a zis Natanail: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil. O, cît de mare mulţumire a adus Natanail Sfîntului Filip, pentru că l-a vestit despre venirea pe pămînt a Mîntuitorului şi pentru că l-a adus la Mesia Cel dorit de dînsul! Dar se bucura şi Sfîntul Filip că oamenii au aflat acea comoară dumnezeiască, care era ascunsă în pămîntul firii omeneşti şi cu mai multă dragoste s-a aprins către Domnul său.

Iar cînd a văzut pe Învăţătorul său că este om desăvîrşit în toate, avînd oarecare împuţinare de credinţă despre dumnezeirea Lui, atunci a fost îndreptat şi învăţat de Însuşi Domnul, în acest chip: Umblînd odată Domnul dincolo de Marea Tiberiadei, împreună cu cinci mii de oameni, şi vrînd să facă o minune, a zis către Filip: Cu ce vom cumpăra pîine, ca să mănînce toţi aceştia? Iar aceasta a zis-o, ispitindu-l, căci ştia ce va răspunde el. Însă l-a întrebat, ca însuşi Filip să se cunoască pe sine şi, ruşinîndu-se de împuţinarea de credinţă, să se îndrepteze.

Iar el nu şi-a adus aminte de atotputernicia lui Dumnezeu nici n-a zis: „Tu, Doamne, toate le poţi şi nu trebuie a întreba pe cineva despre aceasta, ci numai dacă voieşti, îndată toţi se vor sătura; căci deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umplea de bunătate”. N-a zis aceasta Filip, ci socotea pe Domnul numai ca om, iar nu şi ca Dumnezeu, avînd cugetare omenească pentru săturarea poporului şi zicea: Nu vor ajunge pîini de două sute de dinari, ca să primească fiecare cîte ceva.

Apoi, împreună cu ceilalţi a zis: Dă voie popoarelor ca, mergînd prin sate, să-şi cumpere ei bucate. Iar cînd Domnul a frînt cinci pîini şi doi peşti la acele cinci mii de persoane, atunci Filip, văzînd că din mîna Domnului se dădea tuturor hrană îndestulătoare, ca dintr-o vistierie neîmpuţinată, pînă cînd popoarele s-au săturat, o, cît s-a ruşinat de împuţinarea credinţei sale! Deci, întărindu-se în credinţă, a preamărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu, Care era în Iisus Hristos.

Sfîntul Filip a fost cinstit de Domnul între cei doisprezece Apostoli mai aleşi, ca un vrednic, avînd dar de la El şi îndrăzneală de prieten, după cum se arată în cele ce urmează. Cînd au fost la Ierusalim oarecare elini, la praznic, neputînd să aibă intrare lesnicioasă la Iisus, fiind păgîni necredincioşi, s-au apropiat de Filip şi l-au rugat, zicînd: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Iar el a vestit despre dînşii mai întîi pe Sfîntul Andrei, apoi împreună cu acesta, a îndrăznit a spune lui Iisus dorinţa acelor elini, mîngîindu-se că şi neamurile doresc a vedea şi a auzi pe Domnul şi Învăţătorul lor.

Apoi a auzit de la Iisus minunata învăţătură şi proorocie despre neamuri, cum că nu vor crede îndată într-Însul, ci după moarte, căci a zis: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, mult rod va face. Ca şi cum ar fi zis: „Pînă cînd vieţuiesc Eu pe pămînt, numai singură casa lui Israil va crede în Mine; iar dacă voi muri, atunci nu numai casa lui Israil, ci şi neamuri multe vor crede în Mine”.

Sfîntul Filip, după Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe pe Domnul, despre taina cea mare a dumnezeirii, cînd L-a rugat să le arate pe Tatăl, zicînd: Doamne, arată nouă pe Tatăl şi destul ne este nouă. Cu această întrebare Sfîntul Filip a adus mult folos Bisericii lui Hristos, căci în chip minunat am învăţat de aici a cunoaşte că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi a astupa gurile ereticilor, care leapădă deofiinţa. Pentru că aşa a răspuns Domnul: De atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl şi cum zici tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Oare nu crezi că Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în Mine?

Acest răspuns al Domnului învaţă pe Sfîntul Filip şi, pe lîngă dînsul, pe toată soborniceasca şi apostoleasca Biserică, a crede drept dumnezeirea Fiului, Care este asemenea cu a Tatălui; iar pe Arie hulitorul, care pe Fiul lui Dumnezeu Îl numeşte făptură, iar nu făcător, îl ruşinează. După patima cea de bună voie şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Filip a văzut pe Domnul, împreună cu ceilalţi Apostoli, Care era în trup fără de moarte şi preamărit. Apoi, luînd binecuvîntare de la Domnul, a văzut înălţarea Lui şi venirea Preasfîntului Duh. După aceea s-a făcut propovăduitor al lui Hristos între neamuri, pentru că i-a căzut sorţul să meargă la propovăduire în ţările Asiei. Dar mai întîi a propovăduit în Galileia, unde l-a întîmpinat o femeie, ducînd în mîinile sale un copil mort şi, ca o maică, se tînguia fără mîngîiere.

Pe acea femeie, văzînd-o propovăduitorul lui Hristos, a miluit-o şi, întinzînd mîna sa cea dreaptă către copilul cel mort, a zis: „Scoală-te, îţi porunceşte Hristos Cel propovăduit de mine!” Şi îndată a înviat copilul. Iar femeia, luîndu-şi pe fiul său viu şi sănătos, a căzut la picioarele apostolului, dînd mulţumire pentru învierea fiului său şi, cerînd de la dînsul Botezul, a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de dînsul. Deci, botezînd pe maica împreună cu fiul ei, s-a întors în ţările păgînilor şi, propovăduind prin Elada (Grecia), făcea multe minuni, tămăduind pe cei neputincioşi; ba a înviat şi un alt mort, cu puterea lui Hristos.

Pentru aceea poporul israelit care vieţuia între neamuri, fiind în mare mirare, a trimis oameni la Ierusalim către arhierei şi către boieri, vestindu-i că un om cu numele Filip a venit de la ei în Grecia, propovăduind numele lui Hristos, prin care izgoneşte şi pe diavoli şi tămăduieşte toate neputinţele. Iar ce este mai de mirare e că a înviat un mort cu acelaşi nume, Iisus, şi acum mulţi, ascultîndu-l, cred în Iisus. Atunci a venit degrabă de la Ierusalim la Elada un arhiereu cu cărturari împotriva Sfîntului Filip şi, îmbră-cîndu-se în haina cea arhierească, a şezut cu multă mîndrie pe scaun de judecată şi stătea înaintea lui mulţime de popor, iudei şi păgîni. Acolo a fost adus şi Sfîntul Apostol Filip şi a şezut în mijlocul soborului, spre care, căutînd arhiereul cu mînie, a început a grăi: „Nu ţi-a fost destul că ai înşelat în Iudeia, în Galileia şi în Samaria pe poporul cel prost şi neînvăţat? Ci şi aici ai venit la înţelepţii elini, semănînd înşelăciunea ta pe care ai învăţat-o de la Iisus, Care era potrivnic legii lui Moise. Pentru acest lucru fiind osîndit, a fost spînzurat pe cruce şi a murit cu necinste; iar la praznicul Paştelor fiind îngropat, voi, ucenicii Lui, L-aţi furat pe ascuns, spre sminteala multora, şi aţi propovăduit pretutindeni că a înviat din morţi”.

Acestea zicînd arhiereul, a strigat poporul asupra Sfîntului Filip, zicînd: „Ce răspunzi la acestea, Filipe?” Atunci s-a făcut mare gîlceavă, căci unii ziceau ca îndată să fie ucis Filip, iar alţii ziceau că în Ierusalim să fie dus spre pierzare. Iar Sfîntul Apostol Filip, deschizînd gura sa, a zis către arhiereu: „Fiul omului, pentru ce iubeşti deşertăciunea şi grăieşti minciuna? Pentru ce este împietrită inima ta şi nu voieşti a mărturisi adevărul? Oare n-aţi pus voi peceţi pe mormînt şi strajă împrejurul mormîntului? Şi cînd a înviat Domnul nostru, nestricînd peceţile mormîntului, oare n-aţi umplut voi atunci mîinile ostaşilor cu aur ca să spună minciuni şi să zică: Dormind noi – ostaşii -, mortul a fost furat. Apoi cum de nu te ruşinezi a minţi acum, căci cu adevărat, chiar peceţile mormîntului mărturisesc învierea lui Hristos, iar minciuna voastră se dă pe faţă şi se va şti în ziua judecăţii?”

Zicînd acestea Sfîntul Apostol, arhiereul s-a tulburat foarte şi s-a pornit asupra lui, vrînd să-l apuce singur şi să-l ucidă; dar îndată s-a făcut negru ca şi cărbunele şi a orbit. Iar cei ce stăteau înainte, văzînd acea minune, socoteau că este vrăjitorie, şi s-au pornit mulţi asupra Sfîntului Filip, vrînd să-l piardă ca pe un vrăjitor. Însă toţi cei ce voiau să-l apuce, au avut aceeaşi pedeapsă care a căzut asupra arhiereului. Încă şi cutremur de pămînt s-a făcut şi, înspăimîntîndu-se toţi, tremurau de frică, cunoscînd puterea cea mare a lui Hristos. Iar Sfîntul Apostol, văzînd primejdia celor orbiţi la ochii cei trupeşti şi sufleteşti, a plîns pentru dînşii. Apoi s-a întors spre rugăciune, cerîndu-le de la Dumnezeu luminare trupească şi sufletească, şi astfel s-a dat celor pedepsiţi tămăduire de sus.

Printr-o asemenea minune mulţime de popor s-a întors la Hristos şi a crezut într-Însul. Însă arhiereul, fiind orbit cu răutatea, nu numai că nu a vrut să se înţelepţească după acea certare şi să cunoască adevărul; ci a grăit multe hule asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi îndată l-a ajuns o pedeapsă mai mare decît cea dintîi. Căci, deschizîndu-se pămîntul, l-a înghiţit de viu, ca pe Datan şi pe Aviron. Iar după pierzarea arhiereului, Sfîntul Apostol Filip, botezînd acolo pe mulţi şi aşezîndu-le episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, cu numele Narcis, s-a dus la Parţi.

Mergînd pe cale, cerea de la Dumnezeu ajutor în ostenelile sale. Iar cînd şi-a plecat genunchii la rugăciune, i s-a arătat pe cer un vultur cu aripile poleite cu aur, ca în chipul lui Hristos răstignit. Prin acea arătare întărindu-se iarăşi, a mers la propovăduire. Şi, înconjurînd cetăţile Candachiei din Arabia, a intrat într-o corabie şi a plecat pe mare spre Azot. Apoi noaptea făcîndu-se furtună mare şi deznădăjduindu-se toţi de viaţă, Sfîntul Apostol a făcut rugăciune şi îndată s-a arătat în văzduh chipul Crucii cel purtător de lumină, care a luminat întunericul nopţii şi marea s-a liniştit, alinîndu-se valurile ei.

Ajungînd Filip la Azot, a ieşit din corabie şi l-a primit în casa sa un primitor de străini cu numele Nicoclid care avea o fiică cu numele Haritina şi care era bolnavă la un ochi. Sfîntul Filip, intrînd în casa lui Nicoclid, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu celor ce se întîmplaseră să fie acolo şi toţi îl ascultau cu plăcere. Fiind acolo aproape, asculta şi Haritina care atît de mult se îndulcea de învăţătura Sfîntului, încît uitase de durerea ochiului său. Iar apostolul, văzînd osîrdia ei pentru ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu şi cunoscînd boala ei, s-a milostivit spre dînsa şi a zis să-şi pună mîna pe ochiul său cel bolnav şi să cheme numele lui Iisus Hristos. Deci, făcînd aşa fecioara, îndată s-a vindecat ochiul ei şi a crezut în Hristos toată casa lui Nicoclid şi s-a botezat.

Sfîntul Apostol Filip s-a dus apoi din Azot în Ierapoli, cetatea Siriei, unde, propovăduind pe Hristos, s-a pornit poporul spre mînie şi voiau să-l ucidă cu pietre. Dar era acolo în popor un bărbat cinstit, anume Ir, care, voind să-l scape pe Filip de uciderea cu pietre, a zis către popor: Bărbaţi concetăţeni, ascultaţi sfatul meu şi nu faceţi nici un rău acestui om străin, pînă cînd vom înţelege dacă sînt adevărate învăţăturile lui. Iar dacă se va dovedi că nu sînt adevărate, îl vom pierde. Atunci poporul n-a mai îndrăznit să zică nimic împotriva lui Ir, care, luînd pe Filip, l-a dus în casa sa. Iar Filip, după obiceiul său, ţinînd propovăduire pentru Hristos în casa lui Ir, l-a adus către sfînta credinţă, cu toată casa sa şi cu alţi vecini; apoi i-a luminat cu Sfîntul Botez.

Înştiinţîndu-se cetăţenii că Ir a primit Sfîntul Botez, s-au adunat toţi şi, înconjurînd casa lui, voiau să o aprindă ca să ardă împreună cu apostolul, cu Ir şi cu toţi ai casei lui. Dar, înţelegînd Sfîntul Apostol tulburarea poporului, a ieşit la lumină fără frică; iar ei, ca nişte fiare sălbatice scrîşnind din dinţi, l-au rănit şi l-au dus la sfatul lor. Iar mai marele sfatului, cu numele Aristarh, văzînd pe Sfîntul Apostol, şi-a întins mîna şi l-a apucat de păr şi îndată i s-a uscat mîna lui, orbind de un ochi şi surzind. Atunci îndată s-a schimbat poporul şi mirîndu-se de acea minune, îl rugau pe Filip ca să vindece pe Aristarh, mai marele soborului lor. Iar Filip a zis: „De nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se va vindeca”.

Pe cînd grăia sfîntul către popor, iată că duceau un mort la îngropare. Şi a zis poporul, ca şi cum ar fi rîs de Sfîntul Apostol: „De vei învia mortul acesta, atunci şi Aristarh şi noi toţi vom începe a crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfîntul Apostol, ridicîndu-şi ochii la cer şi rugîndu-se mult, a strigat către cel mort: „Teofile, scoală!”. Atunci îndată, ridicîndu-se mortul, şi-a deschis ochii. Şi iarăşi a zis Filip către dînsul: „Hristos îţi porunceşte să te scoli şi să vorbeşti cu noi”. Deci, sculîndu-se mortul de pe năsălie a căzut la picioarele apostolului, zicînd: „Mulţumescu-ţi, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, că din multe rele m-ai izbăvit în ceasul acesta; căci doi arapi foarte negri, foarte răi, mă munceau fără milă şi dacă nu ai fi sosit tu ca să mă izbăveşti de dînşii, apoi m-ar fi aruncat în iadul cel cumplit”.

Văzînd toţi acea minune preamărită, cu un glas şi cu o inimă preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduia Sfîntul Apostol Filip. Apoi Sfîntul Apostol, făcînd semn cu mîna ca să tacă puţin, a poruncit lui Ir ca să facă semnul Crucii peste mădularele cele vătămate ale lui Aristarh. Şi, făcînd astfel, îndată s-a tămăduit mîna lui Aristarh cea uscată; apoi s-a tămăduit la ochi şi la urechi, făcîndu-se cu totul sănătos. Pentru nişte minuni ca acestea ce s-au făcut de Sfîntul Apostol Filip, cu puterea lui Hristos, toată cetatea aceea a crezut în Domnul şi au dărîmat idolii. Mai înainte decît toţi, tatăl lui Teofil a sfărîmat doisprezece idoli ai săi de argint şi de aur, iar aurul l-a împărţit celor ce aveau lipsă. Apoi Sfîntul Apostol, botezîndu-i acolo pe toţi şi punîndu-le episcop pe Ir, a zidit şi o biserică şi întărindu-i în sfînta credinţă pe cei de curînd luminaţi, s-a dus în alte părţi la propovăduire.

Străbătînd Siria şi toată Asia cea de sus, a venit în părţile Asiei celei mici, în Lida şi în Misia, întorcînd către Dumnezeu popoarele cele rătăcite. Acolo s-a întîlnit cu Sfîntul Apostol Vartolomeu, care propovăduia atunci prin cetăţile cele de aproape şi care a fost trimis de Dumnezeu spre ajutorul Sfîntului Filip. Încă şi Mariam fecioara, care era sora Sfîntului Filip, urma fratelui său şi toţi împreună slujeau mîntuirii omeneşti. Aceştia au străbătut toate cetăţile Lidiei şi Misiei, binevestind Evanghelia, şi multe asupreli şi nevoi răbdînd de la cei necredincioşi, au fost bătuţi, în temniţă închişi, şi cu pietre ucişi. Însă, cu toate năpăstuirile şi bătăile acelea, păzindu-se vii cu darul lui Dumnezeu, se sileau necontenit în buna vestire a lui Hristos. Apoi au ajuns pînă la ucenicul cel iubit al lui Hristos, la Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo în Asia.

Bucurîndu-se cu toţii în Domnul, s-au dus în părţile Frigiei şi, intrînd la Ierapoli, propovăduiau pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, la care se închina poporul cel orbit cu înşelăciunea diavolească. Acolo era şi o viperă pe care locuitorii Ierapoliei o cinsteau ca pe un Dumnezeu şi care era ţinută într-o casă încuiată, hrănind-o cu multe feluri de jertfe. Încă şi alte feluri de jivini, şerpi şi vipere, cinstea acel popor fără de minte.

Deci, Sfîntul Apostol Filip cu însoţitorii săi, s-a înarmat cu rugăciunea mai întîi asupra acelei vipere. Acolo cu dînşii era şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat de au biruit vipera. Căci junghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă, au omorît-o cu puterea lui Hristos. Însă Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu îndată s-a despărţit de dînsii, lăsîndu-le Ierapolia ca să propovăduiască într-însa cuvîntul lui Dumnezeu, iar el s-a dus în alte cetăţi, ducînd lumii buna vestire.

Sfîntul Filip, împreună cu Vartolomeu şi cu Mariam, rămînînd în Ierapolia, se sîrguiau cu dinadinsul să împrăştie de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească lumina cea mare a cunoştinţei adevărului. Deci, se osteneau în cuvîntul lui Dumnezeu ziua şi noaptea, învăţînd pe cei rătăciţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind pe cei greşiţi. Şi era în cetatea aceea un om oarecare cu numele Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Acestuia Sfinţii Apostoli i-au deschis ochii cei trupeşti prin minune, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezîndu-l pe el, au rămas în casa lui.

Deci, a ieşit vestea prin toată cetatea că Stahie cel orb acum vede şi s-a adunat mult popor în casa lui; iar Sfinţii Apostoli învăţau credinţa în Hristos pe cei ce veniseră către dînşii, şi aduceau la ei pe mulţi neputincioşi şi pe toţi îi tămăduiau cu rugăciunea, izgonind duhurile cele rele din oameni. Pentru aceea mulţime de popor a crezut în Hristos şi s-a botezat de către Sfinţii Apostoli.

Antipatul cetăţii aceleia avea o soţie cu numele Nicanora, care, fiind muşcată de şarpe, zăcea bolnavă şi era aproape de moarte. Auzind despre Sfinţii Apostoli, care erau în casa lui Stahie, că tămăduiesc toată boala numai cu cuvîntul, a poruncit slugilor să o ducă pe ea la dînşii, nefiind atunci bărbatul ei acasă. Femeia a dobîndit de la dînşii îndoită tămăduire, atît de muşcarea şarpelui, cît şi de vătămarea diavolului, crezînd în Hristos prin învăţătura lor. Şi venind antipatul acasă, i-au spus slugile că femeia lui a învăţat a crede în Hristos de la nişte oameni străini care sînt în casa lui Stahie. Iar antipatul, mîniindu-se foarte, a poruncit să prindă pe Apostoli, iar casa lui Stahie s-o ardă cu foc. Şi s-a făcut după porunca lui.

Deci, s-a adunat mulţime de popor din Ierapoli şi luînd pe Sfinţii Apostoli, pe Filip şi pe Vartolomeu şi pe Sfînta fecioară Mariam, îi ducea pe uliţe, bătîndu-i şi batjocorindu-i pe dînşii; apoi i-au aruncat în temniţă.

După aceasta antipatul a hotărît să judece pe propovăduitorii lui Hristos şi s-au adunat la dînsul toţi popii idoleşti şi popii viperei celei omorîte care se jeluiau împotriva Sfinţilor Apostoli, zicînd: „Fă izbîndă, antipate, pentru ocara zeilor noştri; căci de cînd au intrat străinii aceştia în cetatea noastră, s-au pustiit altarele marilor noştri zei, iar poporul a uitat a le aduce jertfele cele obişnuite, omorînd prea cinstita aceasta viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci, omoară pe aceşti vrăjitori”. Atunci a poruncit antipatul să dezbrace pe Sfîntul Filip, zicînd că ar fi avînd farmece în hainele lui; şi dezbrăcîndu-l, n-au aflat nimic. Tot astfel au dezbrăcat şi pe Sfîntul Vartolomeu. Iar cînd s-au apropiat de Sfînta Mariam, vrînd să dezbrace trupul ei cel fecioresc, îndată s-a schimbat înaintea lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc. Şi înfricoşîndu-se păgînii, au fugit de la faţa ei. Iar ighemonul a judecat pe Sfinţii Apostoli ca să-i răstignească.

Deci, mai întîi au legat de picioare pe Sfîntul Apostol Filip, l-au spînzurat de un lemn deasupra uşilor de la capiştea viperii şi răstignindu-l cu capul în jos, au aruncat cu pietre într-însul. După aceasta au răstignit şi pe Sfîntul Vartolomeu, lîngă peretele capiştii. Atunci s-a făcut deodată cutremur mare şi deschizîndu-se pămîntul, a înghiţit deodată pe antipatul şi pe toţi popii viperii şi împreună cu dînşii, o mulţime de popor necredincios. Deci s-a făcut spaimă mare printre credincioşi şi necredincioşi, încît strigau către Sfinţii Apostoli, toţi cei ce mai rămăseseră, ca să-i miluiască şi să roage pentru dînşii pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să nu-i înghită pămîntul şi pe ei. Apoi, grăbindu-se, au dezlegat pe Sfîntul Vartolomeu, iar pe Sfîntul Filip nu puteau să-l dezlege degrabă pentru că era sus spînzurat. Şi astfel a fost bunăvoirea lui Dumnezeu ca prin acest fel de pătimire şi moarte, să treacă Apostolul Filip de la pămînt la cer, către care şi picioarele lui erau întoarse.

Pe cînd era răstignit, Sfîntul Apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască adevărul. Iar Domnul, plecîndu-se spre rugăciunea lui, îndată a poruncit pămîntului şi a scos vii pe tot poporul cel înghiţit, numai antipatul şi popii viperii au rămas în adînc.

Apoi toţi cu un glas mare, mărturisind şi preamărind puterea lui Hristos, doreau Botezul. Şi vrînd acum să coboare pe Sfîntul Filip de pe lemn, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos. Deci, l-au coborît de pe lemn mort. Iar sora lui cea după trup, Sfînta Mariam, care îşi păzea fecioria ei curată şi văzuse pătimirea şi moartea Sfîntului Filip, cuprindea cu dragoste şi săruta trupul cel coborît de pe lemn; apoi se veselea cu duhul pentru dînsul căci săvîrşise cu bine alergarea sa. Iar Sfîntul Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos şi le-a pus episcop pe Stahie. Apoi a făcut îngropare cinstită trupului Sfîntului Apostol Filip.

În locul acela unde a curs sîngele Sfîntului Apostol, a crescut după trei zile o viţă de vie ca semn că Sfîntul Apostol Filip, după vărsarea sîngelui său pentru Hristos, veşnic se îndulceşte de veselie împreună cu Domnul său în împărăţia Lui. Iar Sfîntul Vartolomeu, împreună cu fericita fecioară Mariam, după îngroparea Sfîntului Filip, au mai petrecut cîteva zile în Ierapoli şi bine întărind în credinţă Biserica lui Hristos cea nou întemeiată, s-au dus de acolo. Sfîntul Vartolomeu s-a dus în cetatea Alvanului care era în Armenia cea mare, unde a fost răstignit, iar Sfînta Mariam a mers în Licaonia şi acolo întorcînd pe mulţi la sfînta credinţă, a adormit cu pace. Pentru acestea toate, Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Grigorie Palama

Adaugat la noiembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 27, 2021

Sfîntul Grigorie PalamaSfîntul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvîrşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.

Văzînd deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gînd să se facă călugăr, îndemnînd şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.

Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mînăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punîndu-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rînduielile vieţii monahale. Cîtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.

Întîmplîndu-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfîntul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite.

Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupînd însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vîrstă de 63 de ani, la 1340.

Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv

Adaugat la noiembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 28, 2021

Cînd Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămîne într-însa, pentru gîlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtîndu-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezînd în El şi slujindu-I cu osîrdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcîndu-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

Deci, înştiinţîndu-se despre dînşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpînitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de păgîni, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dînşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă pînă la o vreme. Iar după cîtăva vreme, chemînd Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gîndind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certîndu-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dînşii.

Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punîndu-i înaintea judecăţii, a zis către dînşii: „Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtîndu-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămîie în capiştea lui”. La aceasta Sfîntul Samona a răspuns: „Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobîndim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mîini omeneşti”. Iar Antonin a zis: „Sînteţi datori a împlini desăvîrşit porunca împărătească”.

Sf. Mucenic Gurie

Gurie a răspuns: „De sfînta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dînsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri„. Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfîntul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcînd voia Ziditorului nostru, ci mai vîrtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri”. Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgînii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţînd din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămîie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spînzurîndu-vă de mîini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda”.

Sfîntul Samona la acestea a răspuns: „Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decît de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mîinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci pînă cînd sufletul vieţuieşte în trup, pînă atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atît se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte”.

Iar ighemonul iarăşi a zis: „Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă”. Sfîntul Gurie a răspuns: „Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atît de mici la suflet şi nebuni ca, temîndu-ne de muncile tale, să mîniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci sîntem robii Aceluia, Care, arătîndu-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dînsul, împotriva păcatului pînă la sînge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta pînă cînd vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră”.

Deci, văzîndu-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mînă şi pe altul de altă mînă şi aşa să-i spînzure; iar de picioarele lor să lege cîte o piatră grea. Aşa au răbdat spînzuraţi de la ceasul al treilea pînă la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecînd pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vîntul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintîi a lui august pînă la zece noiembrie, avînd picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdînd închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

După o închisoare atît de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfîntul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multa foame şi sete; iar Sfîntul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicînd: „Oare nu v-aţi socotit atîta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?”

Sfinţii au răspuns: „Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!” Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfîntul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgînătate. Iar pe Sfîntul Samona a poruncit să-l spînzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

Şi a fost spînzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi pînă la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dînsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugîndu-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitîndu-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adîncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicînd:

„Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decît leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sîrguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mîinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor”.

Astfel rugîndu-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dînsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luîndu-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lîngă Sfîntul Gurie.

Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculîndu-se la cîntarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mîndrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfîntul Samona mergea între doi ostaşi, ţinîndu-se de dînşii cu amîndouă mîinile şi şchiopătînd cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de cînd fusese spînzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească cîtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strînse în obezi, erau rănite cumplit.

Căutînd asupra lor, ighemonul a început a grăi: „Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gîndit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărît să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?” Sfinţii au răspuns la acestea: „Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decît viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată”.

Ighemonul a zis: „Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămîie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele”. Sfinţii au răspuns: „Nu sînt de trebuinţă multe cuvinte; iată sîntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întîrzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că sîntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm”. Atunci ighemonul a dat hotărîre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducîndu-i departe după cetate, să le taie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stînd ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborîndu-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugîndu-se cu sîrguinţă, au zis la sfîrşit: „Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre”. Apoi întorcîndu-se Sfîntul Samona către speculator, a zis: „Săvîrşeşte porunca!” După aceea, plecîndu-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe cînd se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvîrşit alergarea lor. Înştiinţîndu-se credincioşii despre sfîrşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

Trecînd cîţiva ani, păgînul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădîndu-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezămîntul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dînd lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcîndu-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezămînt ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă păgînă; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

Liciniu, neţinînd un aşezămînt ca acesta şi lepădînd dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblînd prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încît pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se despre dînsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dînsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dînsul stăpînire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dînsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luînd Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfîntul Aviv spre a fi muncit.

Sfîntul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, avînd sîrguinţă spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutînd pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mîinile ostaşilor. Acolo, întîlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dînsul: „Iată eu sînt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis”. Iar Teoteki, căutînd către dînsul cu blîndeţe, a zis: „Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă”.

Sfîntul a răspuns: „De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor”. Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfîntul despre neam şi despre nume. Iar Sfîntul, mai întîi a spus că este creştin; apoi, spunîndu-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stîlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

Muncitorul, neputînd cu cuvinte a-l aduce la a sa păgînătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spînzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămîie pe altarul jertfelor păgîneşti. Iar sfîntul îi răspundea cu bărbăţie, zicînd: „Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: „Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?”

Sfîntul a răspuns: „De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: „Că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate”. Iar muncitorul a rîs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzînd că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osîndit să fie ars cu foc. Deci, făcînd un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurîndu-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mîngîiau şi-l sfătuiau să nu se mîhnească pentru dînsul, ci mai vîrtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dînşii.

Venind la foc s-a rugat mult şi, dînd sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luîndu-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după cîţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfîntul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetînd prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgîn barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns pînă la Edesa, vrînd ca s-o ia şi pe dînsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrînd să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

Intrînd oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărînd cetatea de barbari. Si era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întîmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţînd-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sîrguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maica sa într-o cameră deosebită ca să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecînd gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întîmplat de a văzut odată copila şi minunîndu-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gîndea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

Deci apropiindu-se de maica sa, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobîndi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dînsul, zicînd: „Nu voi da în pămînt străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pămîntul tău; iar eu aş fi foarte mîhnită fără dînsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mîngîi în văduvia mea, decît numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei”.

Atunci el, umplîndu-se de mînie, a început a o îngrozi foarte, zicînd: „De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici pînă cînd nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sînt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne”. Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cît a petrecut acolo, dîndu-i daruri – căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atît văduvei cît şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobîndi ceea ce dorea.

Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dînsul, ascunzînd copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dînsul: „Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil”. Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavînd frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicînd că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chema pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu a zis: „Tu, Stăpîne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui”.

Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvîrşindu-se nunta, trăiau în pace. Iar fiica a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcînd mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vîrtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Deci, ducîndu-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sîrguia să se întoarcă în ţara sa, iar maica, tînguindu-se nemîngîiată de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pămînt străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezîndu-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: „Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfînta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste”.

Gotul, crezînd că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicînd: „Din mîinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mîhni niciodată, ci o voi păzi pe dînsa pînă la moartea mea”. Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemîndu-se că Domnul Dumnezeul izbîndirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

Iar maica, auzind jurămîntul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicînd: „Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin”. Astfel rugîndu-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lîngă dînşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

După o cale atît de lungă, ajungînd la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitînd de dragostea cea faţă de dînsa şi de jurămîntul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dînsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţînd sabia, a îngrozit-o pe dînsa, zicînd: „De vrei să fii vie, atunci cînd vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar”.

Astfel văzîndu-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimîntat şi, fiindu-i frică, a zis către dînsul: „Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sînt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gîndul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezînd cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurămînt. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducîndu-mă în pămînt străin, ca să mă pierzi pe mine aici”.

Acestea zicînd, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, oftînd din adîncul inimii şi tînguindu-se amar şi plîngînd, a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurămînt şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta”.

Astfel tînguindu-se ea cu amar şi rugîndu-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzînd pe copilă şi luînd aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tînăra aceasta cu gînd rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicînd: „Cine este fecioara aceasta şi de unde ai adus-o?”

Iar el a zis: „Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă”. Iar femeia a zis: „Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă”. Iar bărbatul a zis: „Deşi a fost liberă în pămîntul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta”. Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, avînd pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dînşii cu lacrimi: „Sîrguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sîrguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocura şi înşelăciunea ce mi s-a făcut”. Iar stăpîna ei, avînd pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decît toate era, că nu voia să vorbească cu dînsa niciodată şi nici tînăra nu ştia limba aceea, neputînd să spună stăpînei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpînei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mînie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrînd cu acest chip s-o omoare.

Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzînd copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mînie şi cugeta în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: „În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tînăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate”. Iar el iarăşi s-a lepădat, zicînd: „Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpînire peste dînsa şi orice voieşti fă cu dînsa căci este roaba ta”. Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gînd să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

Rămînînd copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcîndu-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcînd mort şi s-a umplut de negrăită jale, încît i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, cînd stăpîna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maica pe fiul său, a văzut otrava curgînd din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpîna s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dînşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

Şi luînd puţină pînză, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunînd nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După cîteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tînăra slujea la masă. Deci, cînd a venit vremea să dea paharul la stăpîna sa, vrînd să cunoască dacă într-adevăr ea a omorît copilul ei cu otravă, a luat pînza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţînd-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpînei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzînd în groapa pe care a săpat-o altuia.

Gotul, sculîndu-se a doua zi şi văzînd pe femeia lui moartă, s-a spăimîntat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunîndu-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plîngînd pentru dînsa. După aceea, zidind mormînt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecînd şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tînăra cea adusă din Edesa şi au zis: „Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decît numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei”.

Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorît pe stăpîna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărît ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormîntul celei moarte, au pus pe tînără acolo, lîngă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormînt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormînt tînăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plîngere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormînt, împreună cu un trup împuţit.

În acea strîmtoare fiind Eufimia, a strigat din mormînt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pîntecele chitului şi se ruga, zicînd: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adîncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strîmtorarea mea în acest mormînt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurîndu-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfînt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormînt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cît mai vîrtos pe mine cea vie, care sînt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpîne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sîngelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit”.

Astfel rugîndu-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormînt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dînsa: „Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobîndi mîntuirea”. Acestea zicînd sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mîngîietoare. Apoi, umplîndu-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe cînd dormea, a fost luată din mormînt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lîngă cinstitul lor mormînt. Şi era atunci noapte cînd a fost adusă Eufimia şi se săvîrşea în biserică obişnuita cîntare a Utreniei.

Deşteptîndu-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicînd către dînsa: „Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta”. Zicînd acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tînăra sculîndu-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormînt. Apoi, văzînd zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cîntarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzînd cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dînsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pămînt, toate cîte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mîntuit. Bine eşti cuvîntat, Doamne, Cel ce mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plîngere şi dimineaţa bucurie.

Acestea şi multe altele zicînd ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plîngerea ei. Apoi, apropiindu-se de dînsa, a întrebat-o: „Cine eşti tu şi pentru ce plîngi aşa?” Iar ea, deschizîndu-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maica sa gotului, în urma jurămîntului de lîngă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurămînt; cum a fost închisă în mormînt şi cum, rugîndu-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimîntat, mirîndu-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvîrşit cele grăite şi a întrebat-o: „Cine este maica ta?” Apoi înştiinţîndu-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dînsa, chemînd-o să vină la biserică.

Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzînd pe fiica sa stînd lîngă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimîntat de o vedere ca aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plîngînd amîndouă, încît nu puteau să vorbească vreun cuvînt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tînguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maica sa: „Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?” Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pămînt străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormînt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întîmplaseră acolo, ascultînd cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, căzînd înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugîndu-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzînd racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osîrdie. Iar seara tîrziu, luînd maica pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudînd pe Dumnezeu.

A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: „Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului”. Iar Dumnezeu a făcut izbîndă acelui got călcător de jurămînt în acest chip.

După cîţiva ani acel neam păgîn, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormînt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzînd că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

Apoi, adunîndu-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicînd: „Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mîhnire am avut pentru dînsa şi mă temeam să nu i se întîmple ceva de supărare, pe cale”. Iar el a răspuns: „Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mîngîi împreună cu dînsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă”.

Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mînie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupîndu-şi hainele şi zicînd: „Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?” Zicînd acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: „Oare cunoşti pe această tînără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dînsa, călcătorule de jurămînt? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?” Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzînd pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputînd a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvînt; ci era ca un mort.

Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemînd un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întîmplat, nelăsînd nimic nescris din acea minune. Apoi, mergînd la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunîndu-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luînd clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

Voievodul, ascultînd cu luare aminte, s-a spăimîntat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dînsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atît pe got, cît şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sînt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sînt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dînsul: „Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurămîntul ce l-ai făcut lîngă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!” Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dînsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: „Mă tem a milui pe cel ce a făcut atîta răutate, ca să nu mînii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurămînt”. Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pămînt; şi astfel a luat sfîrşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Preacuviosul Paisie de la Neamţ

Adaugat la noiembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 28, 2021

Sfîntul Preacuviosul Paisie de la Neamţ

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut la douăzeci şi unu decembrie, 1722, în oraşul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoţi dintre care unii au îmbrăţişat viaţa monahală, precum bunica şi sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinsteşte la 21 decembrie, ziua naşterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creştere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata sa mamă i-a dat de mic o educaţie creştinească. La vîrsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să înveţe carte duhovnicească la Şcoala Frăţiei din Kiev, cunoscută şi sub numele de „Academia Movileană”. Aici învăţau carte şi teologie toţi fiii aleşi ai preoţilor şi demnitarilor ucrainieni şi chiar moldoveni, cu care erau în bune relaţii creştineşti.

După patru ani de şcoală, sufletul fericitului Petru nu-şi găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoinţă a vieţii monahale, unde, prin multe osteneli şi neadormită rugăciune, sufletul rîvnitor se curăţă de patimi şi se uneşte cu Hristos. De aceea, părăsind în taină şcoala şi familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea şaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

După ce zăboveşte puţin timp în marea lavră Pecersca, fericitul Platon, negăsind pace şi linişte duhovnicească în mînăstirile ucrainiene, călăuzit de mîna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăseşte patria sa şi se duce în Moldova. Aici viaţa monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită de tulburarea uniaţiei catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest.

După ce poposeşte la cîteva mînăstiri şi sihăstrii, fericitul Platon se stabileşte la schitul Trestieni, în ţinutul Buzăului. Aici se nevoiau cîţiva călugări isihaşti vestiţi, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului – părintele său duhovnicesc -, şi Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon stă la Trestieni puţin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul Cîrnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvînt de bună sfătuire duhovnicească pe calea mîntuirii.

Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rînduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mîncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar cînd să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală toată mîncarea pentru care a plîns mult, cerîndu-şi iertare. În altă zi a fost rînduit să facă pîine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavînd putere să-l frămînte cît trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frămîntat din nou. Dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pîinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerîndu-şi iertare în genunchi de la părinţi, a plîns de mîhnire în toată ziua aceea.

Mai tîrziu, după ce Platon ajunge călugăr şi stareţ la Mînăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi: „Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze, văzînd nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sîrguinţă, vor ajunge să izbutească în orice lucru”.

Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în schitul Trestieni şi dacă îl va vedea aşa tînăr şi ager la minte îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis: „Părinte Dosoftei, eu pînă la moarte aş dori să rămîn simplu monah, căci nu sînt vrednic de o treaptă aşa de mare!” „Dumnezeu să-ţi ajute, frate!”, a adăugat bătrînul.

Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rînduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănînce struguri decît după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mînca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerîndu-şi cu lacrimi iertare.

Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cînd s-a deşteptat slujba era pe la jumătate. Atunci de mare mîhnire a început a plînge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plîngînd; atît era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci şezînd pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cîrnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvînt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrînul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat şi acestea: „Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mîntuit nici unul dintre sfinţi. Dar cel ce cade la Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau mîngîieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sînt lacrimile nefăţarnice izvorîte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia”.

După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfîntul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai tîrziu: „ca nu cumva părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia”.

Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mînăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un povăţuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile, în multă lipsă şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.

Nevoinţa fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cîntarea psalmilor; mîncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară numai de sîmbete, duminici şi praznice; iar sărăcia lui era covîrşitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ, chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei lui nu o încuia vreodată, cînd pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mînăstiri.

În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfîntul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit cîteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punîndu-i numele de Paisie. Apoi, bătrînul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicînd:

„Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: prima este viaţa de obşte; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită şi cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvîrşiţi. În timpul de faţă, însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rînduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sînt pustnici adevăraţi, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterii lor, lepădînd ascultarea obştească”.

„Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osîndirea altuia”. Dar ştii tu prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decît te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mîndria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngîmfă şi fac pe om trufaş”.

Apoi iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: „Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te curăţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decît să porţi în tine trufia şi părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş”.

În altă zi, stareţul Vasile i-a zis iarăşi: „Schivnicia înainte de vreme este pricină de mîndrie, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie. Deci dacă pe cel slab schivnicia îl duce la mîndrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului – spunea marele stareţ -, dă monahului rîvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu are loc iubirea de sine şi părtinirea, care de obicei stăpînesc pe cei ce trăiesc în singurătate. Căci celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dă rîvnă şi hărnicie; iar cînd lucrăm pentru fraţi se iveşte numaidecît lenea şi cîrtirea”.

Apoi spune: „Cel ce trăieşte singuratic, lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăieşte în obşte, lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecînd mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!”

Începînd fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau fraţii cu lacrimi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic. Atunci, unii din bătrînii Muntelui Athos au zis Cuviosului: „Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, cînd tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atîtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decît vorbele celor mai bătrîni cu anii şi cu mintea. Oare tu nu ştii unde duce neascultarea?” Auzind aceste cuvinte Paisie, s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.

Se spune despre obştea Cuviosului Paisie de la schitul Sfîntul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvîrşită armonie şi rîvnă duhovnicească. Pe lîngă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mîinilor în deplină dragoste, smerenie şi tăcere. Iar fericitul stareţ se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o petrecea în citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificînd pentru somn pînă la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe lacrimi cînd săvîrşea Sfînta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

Patriarhul Serafim, care petrecea în Mînăstirea Pantocrator îl chema pe stareţul Paisie în lavră de cîteva ori pe an pentru a sluji Sfînta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzînd pe Cuviosul slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfînta slujbă.

Stareţul Paisie iubea tare mult citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspundea el stareţului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: „Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mîntuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie”.

Altora le zicea Cuviosul Paisie: „Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mîndria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegîndu-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic!” Apoi zicea: „Viaţa de obşte şi sfînta lucrare din ea care este rădăcina vieţii călugăreşti, le-a aşezat pe pămînt Însuşi Hristos Mîntuitorul, dînd pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci. Căci nici o altă vieţuire nu aduce călugărului atîta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curînd de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta datorită smereniei care se naşte din ascultare”.

Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: „Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încît toţi devin un singur trup, avînd un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd sarcinile unul altuia”.

Apoi zicea: „Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strîns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sînt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu trupul şi cu sufletul său”.

Altădată învăţa pe ucenici, zicînd: „Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vîrstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunîndu-le în toate fraţilor şi răbdînd cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sînt stăpîniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decît toţi. Alţii, nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămîn de cei dintîi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sînt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, pînă vor ajunge la cuvenita vîrstă duhovnicească”.

Iar către unul din apropiaţii săi zicea Cuviosul Paisie: „Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător ca să dau răspuns de atîtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, cînd eu nu sînt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deşi sînt nevrednic, am nădejde de mîntuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine”.

După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele Athos la Mînăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvîntarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, a rînduit următoarea regulă de viaţă călugărească:

„Nici un frate din obşte nu are voie să aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare sau nemişcătoare. Stareţul mînăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui;

Fiecare frate să se silească a dobîndi desăvîrşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării şi libertăţii sale;

Stareţul să cunoască bine Sfînta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu;

Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfîntului Munte Athos;

Egumenul şi toţi fraţii sînt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau cei trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică;

La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rînduiala Sfîntului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănînce pe la chilii, de la egumen pînă la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrîni pot primi mîncare la chilie;

Fraţii sînt datori mai mult decît orice altă nevoinţă să practice la chilie rugăciunea lui Iisus. Apoi să cînte psalmi, să citească Sfînta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă;

Egumenul se cade să rînduiască pe fraţi la toate ascultările din mînăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii;

Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică;

Se cuvine egumenului să rabde cu blîndeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mînăstire;

Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mînăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cîrmui bine toate;

Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni pînă la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume;

În mînăstire să fie un mic spital – bolniţă -, pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte;

În mînăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni;

Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mînăstirii pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mînăstire pentru cei care vin cu căruţele;

Egumenul să rînduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă;

În mînăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie;

Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sînul mînăstirii. El să ştie bine Sfînta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blîndeţe şi înţelepciune;

Mînăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legămînt şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca”.

Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvîrşească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinţii plecau să lucreze la cîmp, mergea şi un duhovnic cu dînşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la cîmp, fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi într-una din aceste scrieri:

„Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniţi-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpîneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea. Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor…”.

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mîntuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor şi să primească Trupul şi Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii şi cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său pînă seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, pînă nu se smerea şi-şi cerea iertare. Dacă la săvîrşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decît să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau pînă la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mîngîia, iar cu alţii se bucura.

Spunea unul dintre ucenicii săi, zicînd: „Treizeci de ani am trăit pe lîngă dînsul şi nu l-am văzut niciodată întristîndu-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, cînd vedea călcîndu-se vreo poruncă dumnezeiască şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpînului”. De multe ori zicea stareţul: „Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dînsele sufletele noastre!”

Timp de doisprezece ani cît a trăit în Mînăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lîngă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvîrşea Cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mînăstire. Iarna, cînd toată frăţimea se aduna în mînăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumînări, apoi venea Cuviosul Paisie, se aşeza la locul său şi citea cuvînt de învăţătură. La urmă explica cuvîntul citit pe înţelesul tuturor.

În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba romînă, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului pînă în sîmbăta Sfîntului Lazăr, cînd încetau. Pe toţi îi sfătuia părinteşte, zicînd: „Fraţilor, mai întîi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărît de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfînta rîvnă”.

Altădată iarăşi le zicea Cuviosul Paisie: „După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobîndi lacrimi şi plîns cu nădejde, spre mîngîierea sufletului. Se va ivi în voi rîvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi cîştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, către bolnavi şi bătrîni.

Apoi adăuga aceste cuvinte: „Fraţilor, pe lîngă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti – slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare -, care sînt pentru mîntuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvîrşiţi, după măsura vîrstei lui Hristos. De veţi rămîne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cît va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se va încuiba între voi neorînduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cîrtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întîi sufleteşte şi apoi trupeşte…”.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atît de mare dar de a convinge, încît şi pe cel mai trist îl putea mîngîia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung şi cînd nu izbutea alunga de la sine. Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţîndu-i cu mînia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mînios, pînă cînd se smerea şi se pocăia. Apoi îl mîngîia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

Odată unul din fraţi i-a spus: „Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mînie în faţa fraţilor!” Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: „Iubite frate, dacă Sfînta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mînie, să vă dea Domnul şi vouă astfel de mînie! Că eu sînt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mîniindu-mă, înaintea altora trebuie să plîng ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos”.

Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: „Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpîn înfricoşat; ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti”. Iar de se întîmpla în sobor tulburare şi scîrbă vreunui frate şi acela venea la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareţ îl binecuvînta şi-l lua înainte cu cuvîntul, nelăsînd fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mîngîietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.

De asemeni, în vorbirea sa, ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvînt mai adînc din dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvînt, fie din iscusinţa sa, fie din sfînta ascultare, pînă cînd fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Alteori grăia Cuviosul şi acestea: „Cînd văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atît de mare bucurie duhovnicească, încît nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar cînd văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinînd la voia lor, trecînd cu vederea sfînta ascultare, cîrtind şi petrecînd în lenevire şi iubire de sine, atunci atîta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decît aceasta nu poate fi, pînă cînd nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat”. Iar alteori îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osîrdie, zicînd: „Fiilor, nu vă lăsaţi făcînd neguţătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mîntuirii”, cum spune Sfîntul Pavel.

Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate şi i-a spus: „Părinte, sînt tare luptat de gînduri!” Iar stareţul i-a răspuns zîmbind: „De ce sînteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plîng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, o dată cu voi alung de la mine toate gîndurile. Apoi iau în mîini o carte şi nu mai aud nimic, parcă aş fi în pustiul Iordanului!”

Despre creşterea vieţii duhovniceşti din obştea Cuviosului Paisie, scria mai tîrziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: „Puteai să vezi atunci în Mînăstirea Dragomirna, înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pămînteşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere, decît numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrîngerea inimii, smerenia adîncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gîndurilor şi rugăciunea inimii, pururea săltînd cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică şi în vremea ascultării şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti ca o roadă a Duhului Sfînt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfîntului Isaac Sirul, care grăieşte: Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor„.

Cît pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toţi ucenicii marelui stareţ o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

„A ajuns pînă la noi vestea că oarecare persoane din sînul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvîrşeşte sfînta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mînăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfîntul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzîndu-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfînt. Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cîndva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc…”.

Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste cuvinte: „Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mîntuit nu vă puteţi mîntui prin nimeni altul decît în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui lui Iisus este mîntuitoare, iar mintea şi inima omului sînt făpturi ale mîinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adîncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?”

Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: „Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rînduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mîndru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducînd şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor”.

Pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: „Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuînd să rămînă sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădînd toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decît să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis…”. Aşa îşi învăţa ucenicii acest vas ales al Duhului Sfînt.

Cuviosul Paisie era şi foarte milostiv. În toamna anului 1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau in pădurile din jurul Mînăstirii Dragomirna. Iarna, Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mînăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrîni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mîncare la toţi cîţi cereau. Se făcea mîncare şi se cocea pîine neîntrerupt. Astfel, Cuvoisul Paisie s-a făcut părinte tuturor, salvînd mulţi oameni de la moarte.

După şase ani de război între armatele ruseşti şi turceşti şi după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupaţie austriacă pînă în toamna anului 1918. Atunci şi Mînăstirea Dragomirna cade în stăpînirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie este nevoit să ia cu sine două sute de călugări şi să se strămute la Mînăstirea Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă o obşte de numai o sută cincizeci de monahi, sub povăţuirea unui egumen moldovean.

De la Secu marele stareţ scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: „Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul, nu umblaţi din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicilor; mărturisţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte rîvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mîntuirea. Fiecare, după putere, să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mînăstirii pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sîrguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sîrguinţă, acolo toate sînt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul…”.

După patru ani de nevoinţă în Mînăstirea Secu, obştea Cuviosului Paisie devenise neîncăpătoare, deşi se construiseră peste o sută de chilii noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvîntarea mitropolitului Gavril şi cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărît strămutarea Cuviosului Paisie cu o parte din obştea de la Secu în marea lavră de la Neamţ. Aceasta s-a săvîrşit, după multe ezitări şi lacrimi, la paisprezece august 1779, fiind întîmpinat în curtea mînăstirii de obştea nemţeană în sunetul clopotelor, cu sobor de preoţi. De aici a fost însoţit în marea biserică ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfînt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ocroteşte de multe secole această mînăstire.

Aşa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareţ al Mînăstirii Neamţ. Din acea zi cele două mînăstiri s-au unit sub povăţuirea aceluiaşi stareţ, tradiţie care s-a păstrat pînă în vara anului 1950. Egumenii şi duhovnicii de la Dragomirna şi Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire şi binecuvîntare. Dar şi marele stareţ mergea o dată pe an la Secu, între 22 – 31 august şi dădea tuturor cuvînt de folos în biserică şi la trapeză. Apoi, după hramul mînăstirii, „Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul”, Cuviosul Paisie îi binecuvînta pe toţi şi, în sunetul clopotelor, se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta întreaga obşte.

Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej stareţul le zicea: „Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cîrteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scîrba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu”.

Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mînăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de traducători, scriitori şi corectori de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mînăstirii Neamţ şi se răspîndesc prin numeroase mînăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţu devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.

O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie şi pentru cei bolnavi. În Mînăstirea Neamţ a zidit spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rînduia pe cei bătrîni şi bolnavi la spital, încredinţîndu-i fratelui Onosie, „bolnicerul mînăstirii”. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mîncare cît mai bună, pîine albă şi vin, să-i spele săptămînal şi să menţină curăţenie exemplară în bolniţă.

Cuviosul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cît voiau, unii chiar pînă la moarte”.

Odată stareţul a văzut mergînd prin mînăstire un frate, dînd din mîini şi privind încoace şi încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise: „Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rînduială şi sminteşte pe fraţi!” Apoi le dădu la amîndoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stînd aproape toată noaptea cu durere de inimă lîngă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mîngîindu-i cu nădejdea vindecării şi a mîntuirii, dîndu-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mînăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan: „Sărăcia lor de bunăvoie era desăvîrşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mîndrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întîmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecît să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit era alungat din mînăstire. Mersul călugărilor era modest. La întîlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărîse, iar vorbăria deşartă era cu desăvîrşire oprită atît în biserică şi în chilii, cît şi în afară”.

Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamţ. „În obştea Cuviosului Paisie trăiau peste şapte sute de călugări şi cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit…”.

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie: „Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lînă, alţii coseau camilafce şi potcape, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care îşi mărturiseau păcatele şi gîndurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct.

Era obicei ca la hramul Mînăstirii Neamţ, Înălţarea Domnului, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineaţa pînă seara uşile erau deschise tuturor, şi bogatului şi săracului. Pe toţi cîţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvînta şi-i trimitea la casa de oaspeţi”.

Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche greacă în limbile slavonă şi romînă, ca să fie spre folosul şi mîntuirea celor ce vor voi a rîvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri. Despre aceasta zicea ucenicul său Platon: „Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atîtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe pat unde dormea era împresurat de cărţi: cîteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonă, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi în mijloc lumînarea. Iar el ca un prunc mic şedea plecat şi toată noaptea scria, uitînd de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli”.

O, nepătimaş şi sfînt bărbat! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvîntul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinînd patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor care îl ascultau cu credinţă şi cu dragoste.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă în romîneşte puţine cărţi precum „Cuvintele Sfîntului Nil de la Sorsca”, întrucît erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decît slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.

În limba romînă traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfîntului Macarie, Cuvintele Sfîntului Isaac Sirul şi altele; Ieromonahul Ilaron a tradus Cuvintele Sfîntului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfîntului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărită în Bucureşti; Tîlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfîntului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi, Chegagrarion al Fericitului Augustin, tipărit la Mînăstirea Neamţ şi altele.

Cuviosul Ieradiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mînăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfîntului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mînăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfîntului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul, Vieţile Sfinţilor şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Romîneşti (1823-1834).

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungînd la Mînăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfînt al marelui stareţ Paisie: „Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sînge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blîndă şi cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!”

Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: „Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi rîvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decît pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dînsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva”.

Apoi continuă: „Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blîndeţea, iar tulburarea şi mînia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blîndeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea şi în cele fireşti era prea împodobit. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvîntul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile”.

Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobîndise darul rugăciunii adevărate, încît faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa. „Odată, adaugă ucenicul, pe cînd eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareţ şi văzînd uşa deschisă am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic despre cele văzute”.

Cuviosul Paisie avea şi darul înainte-vederii. De multe ori vedea în vis o sabie spînzurînd, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul din porunca sultanului. Şi mult a plîns marele stareţ pentru aceasta. Era în obşte un frate neascultător şi mult suspina şi plîngea stareţul pentru acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să nu plece din mînăstire. „Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci”. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.

Numeroase şi pline de înţelepcine duhovnicească sînt şi scrisorile duhovniceşti ale Cuviosului Paisie trimise către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi: mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scria marele stareţ către călugării din schitul Robaia – Argeş, care îi cereau un preot:

„La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine sîntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atît vă pot spune că după regulile Sfinţilor Părinţi aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întîi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să ştie a învăţa pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blînd, smerit, răbdător, liber de mînie, de iubirea de argint, de mîndrie, de lăcomie şi de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mîinile egumenului ca lutul în mîinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvîntare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile, şi patul, şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mînăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mîntuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul…”.

Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:

„Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinţii Părinţii egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blînd, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, cîtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cugetînd slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l, să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mîntuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos…”.

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte cu căinţă, dacă este neputincios şi nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?” Iar Sfîntul Paisie a răspuns: „Dacă boala lui trupească este în aşa fel, încît el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei”. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:

„Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoţilor, care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul”.

Pentru blîndeţe învăţa astfel pe fiii săi sufleteşti: „Urmînd blîndeţii lui Hristos, să vă opuneţi pînă la sînge patimii mîniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încît Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos”. Apoi iarăşi zicea: „Răbdarea este şi ea atît de trebuincioasă pentru mîntuire, încît Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre. Iar cîştigarea sufletului nu este altceva decît mîntuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci pînă la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui„.

Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: „Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atît de trebuincioasă pentru mîntuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mîntuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mîntuit şi nici nu poate să se mîntuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”.

Un călugăr pelerin, trecînd odată prin Mînăstirea Neamţ, a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Cum este viaţa duhovnicească aici, faţă de cea din Mînăstirea Dragomirna?” Iar marele stareţ a răspuns: „Pe fiecare an merge tot mai în jos, şi a o ţine la aceeaşi înălţime nu-i cu putinţă, deşi mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mînăstire a femeilor şi părăsirea învăţăturii obşteşti”.

Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamţ un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăţi şi ispite pe cale. Cînd l-a văzut, fericitul stareţ l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: „Fiule Teofane, nu în zadar ţi-a fost călătoria ta pînă la noi. Dumnezeu ţi-a măsurat toţi paşii tăi şi ţi-a pregătit răsplata”.

Monahului Teofan i-a plăcut aşa de mult rînduiala duhovnicească de la Neamţ, încît l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămînă în obştea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareţ i-a spus: „Mergi la Pecersca şi mai slujeşte puţin bătrînului tău, Dosoftei, care va trece curînd către Domnul. Cu binecuvîntarea lui mergi şi te mîntuieşte acolo unde îţi va arăta el”.

La plecare, Sfîntul Paisie i-a zis: „Fiule, Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ţi va da să suferi mai mult decît poţi îndura şi te va învrednici de partea aleşilor Săi, pentru rugăciunile preacuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi şi a bătrînului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră binecuvîntarea lui Dumnezeu. Spune binecuvîntatului tău bătrîn mulţumiri şi nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!”

Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi dădea următoarele sfaturi despre ascultare:

„De vreme ce prin propria ta experienţă ai aflat roadele binecuvîntatei ascultări şi urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ţi spun cîteva cuvinte despre sfînta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atît de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfînta ascultare a şi fost sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai şi pe pămînt. În cer, la puterile cereşti; în rai, la oamenii cei dintîi şi pe pămînt, la sfinţii ucenici şi apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat şi roadele preabinecuvîntatei ascultări şi ale blestematei neascultări. Şi dacă nu venea Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde de mîntuire din moarte şi din pierzarea veşnică. Pe această dumnezeiască ascultare, sădită pe pămînt de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul călugăresc, fie cu viaţă de obşte, fie trăind cîte doi-trei împreună, sau petrecînd în pustie…”.

La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei Maria:

„Povăţuieşte surorile pe calea mîntuirii, dîndu-le pildă de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sîrguinţă a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu şi aproapele, prin blîndeţe şi smerenie, prin cea mai adîncă pace cu toţi, prin milă de mamă, prin răbdare şi îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mîngîiere şi îndemnare la toată fapta bună… Sileşte-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile tale şi prin păzirea canoanelor Sfinţilor Părinţi, şi prin osteneli trupeşti, după puterile tale şi, pe cît poţi, prin ascultarea pravilei bisericeşti, şi prin închinăciuni mari şi mici. De asemenea, şi pravila de chilie rînduită de Sfinţii Părinţi împlineşte-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cîntările şi metaniile rînduite.

Citeşte cu sîrguinţă, cu mare luare aminte şi cugetare cărţile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea ce se săvîrşeşte de minte în inimă, care este nevoinţa monahicească cea mai adevărată şi mai plăcută lui Dumnezeu… Sileşte-te să nu osîndeşti niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept, Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osîndeşte-te pe sine şi nu vei fi osîndită la a doua şi înfricoşata Sa venire. Tot celui ce greşeşte faţă de tine, iartă-i greşeala din toată inima, pentru ca şi Tatăl cel ceresc să-ţi ierte greşelile tale…”.

Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărţile eretice oprite de Biserică, Cuviosul şi marele stareţ Paisie le scria:

„Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă porunceşte să nu se citească de credincioşi cărţile eretice, să nu stea de vorbă şi să nu umble cu ei pe cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat (psalmul 1,1). Iar în alt loc spune Sfîntul Pavel: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, te fereşte” (Tit 3,10).

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii şi Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: „Dacă cineva din creştinii ortodocşi greşeşte pe faţă şi este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică opreşte a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul şi se va pocăi”. Căci aşa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: „Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe faţă şi nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, şi primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăinţă şi spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta şi dumnezeiescul Pavel” (Corinteni 9,29).

Aşa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obştea sa atît de mare de la Neamţ. Pe unii îi mîngîia, pe alţii îi călăuzea pe calea mîntuirii, pe alţii îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi şi neputincioşi îi cerceta şi pe toţi îi învăţa rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere şi smerenie să repete neîncetat şi cu mare atenţie cuvintele acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Deşi era slab cu firea şi suferea de insomnie, de la slujbele bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea oaspeţi mari. Pentru toţi, călugări, fraţi şi mireni, strălucea ca un sfeşnic aprins atît prin viaţa sa sfîntă, cît şi prin scrierile şi învăţăturile sale. Pentru aceea, toţi îl iubeau, toţi îl căutau şi îi urmau cu sfinţenie sfatul. Iar cine nu-l asculta, nu sfîrşea bine cele făcute fără sfat şi binecuvîntare. În timp de cincisprezece ani cît a povăţuit marea obşte a mînăstirilor Neamţ şi Secu, Sfîntul Paisie a săvîrşit multe fapte duhovniceşti vrednice de amintit, pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvîrşi după mutarea lui la cele veşnice.

Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obşte de peste şapte sute de călugări de mai multe naţionalităţi, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toţi trăiau în desăvîrşită armonie duhovnicească şi practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povăţuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci şi patru de duhovnici care îi spovedeau regulat şi îi supravegheau ziua şi noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniţă cu călugări îngrijitori şi cu mîncare deosebită. Pentru închinători şi oaspeţi a rînduit, de asemenea, părinţi duhovniceşti şi chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau sta mirenii pînă la trei zile, asigurîndu-li-se gratuit masă şi toate cele necesare. Celor săraci şi lipsiţi de prin sate, care cereau ajutor, li se dădea regulat îmbrăcăminte, hrană şi bani, după nevoie, în numele lui Hristos, Care spune în Sfînta Evanghelie: Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat… (Matei 25,35).

Iar pentru luminarea şi povăţuirea sufletească a călugărilor, a fraţilor şi credincioşilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mînăstirea Neamţ o adevărată şcoală duhovnicească şi academie patristică de traducere din limba greacă în limbile romînă şi slavonă a zeci de opere filocalice mistice, începînd cu „Cuvintele ascetice” ale Sfîntului Isaac Sirul. Marele stareţ a realizat la Neamţ prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei Sfinţilor Părinţi, prin vestiţii călugări moldoveni iscusiţi, în limba greacă.

Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace şi terenuri donate de evlavioşii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rînduit peste tot călugări iconomi iscusiţi şi mireni credincioşi pentru a se evita orice tulburare şi sminteală. Iar pentru ca obştea de la Neamţ şi numeroşii ei sihaştri ce se nevoiau în schiturile Pocrov şi Vovidenia, ca şi în pădurile seculare din jurul ei, să aibă deplină linişte şi să se evite orice sminteală, Cuviosul Paisie a dus la Ceahlău toate călugăriţele ce sihăstreau în pădurile din ţinutul Neamţ, organizînd la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povăţuirea egumenei Nazaria şi a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat şi satul Plăieşu, situat aproape de mînăstire, la peste douăzeci km depărtare de lavră, cum se vede pînă astăzi.

Pentru buna ordine şi disciplină în mînăstire, Cuviosul Paisie a rînduit la Neamţ, Secu, Sihăstria, Sihla şi în toate schiturile de sub ascultarea sa acelaşi Regulament sau Aşezămînt, scris de el pentru Mînăstirea Dragomirna, după rînduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiţi să copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet şi cărţi de cult, pe care le difuzau ucenicii săi prin mînăstiri, schituri şi parohii din Moldova, ajungînd unele pînă în Athos şi în mînăstirile din nord-estul Rusiei.

Cuviosul Paisie mai întreţinea şi o vastă corespondenţă duhovnicească cu zeci de mînăstiri, cu ierarhi, dregători şi credincioşi atît din Moldova şi din ţările balcanice, cît şi din întreaga Rusie. Toate acestea şi mai ales viaţa sa cu totul sfîntă, fiind vas ales al Duhului Sfînt, l-au făcut pe Cuviosul Paisie de la Neamţ drept cel mai renumit stareţ, dascăl şi luminător al Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viaţă ca sfînt şi mare organizator de mînăstiri, cum n-a mai fost altul după el pînă în zilele noastre.

Din obştea sa de la Neamţ a trimis peste tot călugări, dascăli, caligrafi, stareţi şi duhovnici iscusiţi atît în Moldova şi Ţara Romînească, cît şi în Ucraina şi în Rusia. Dintre aceştia cei mai vestiţi au fost: duhovnicul Visarion, stareţul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul, iscusit traducător ajuns mitropolit al Ţării Romîneşti, arhimandritul Irinarh Roseti, întemeietorul Mînăstirii Horaiţa şi a unei vechi mînăstiri pe Tabor; Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec şi mulţi alţii. Iar dintre călugării săi, unii se duceau la Athos şi la Mormîntul Domnului, alţii se retrăgeau la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria şi Sihla, iar alţii ajungeau pînă la Pecerska şi sihăstria Optina din centrul Rusiei, care era profund influienţată de obştea nemţeană şi de personalitatea marelui stareţ Paisie.

Prin scrierile şi traducerile sale filocalice, prin numeroşii săi ucenici răspîndiţi în toate ţările ortodoxe şi prin frumoasa rînduială monahală de la mînăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, Cuviosul Paisie devine unul din cei mai iscusiţi dascăli ai rugăciunii şi povăţuitori de suflete din ultimele secole.

Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oştile austriece, ruseşti şi turceşti, care se luptau între ele. În vara aceluiaşi an a ajuns la Mînăstirea Neamţ arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorinţa fierbinte să-l vadă pe compatriotul său de la Neamţ. După ce zăbovi aici cîteva zile, a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.

În ultimii ani de viaţă, marele stareţ se simţea tot mai bolnav şi slăbit. De aceea primea pe fraţi la chilie numai dimineaţa, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, îşi pregătea ultimile traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii şi era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi şi Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace şi binecuvîntare întregului sobor de la Neamţ.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După cîteva zile s-a simţit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfînta Liturghie în biserică şi s-a împărtăşit cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Apoi iarăşi a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie şi Martirie; iar la biserică se făceau ziua şi noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoşirea lui şi Sfîntul Maslu.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine şi, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni, Sofronie şi Silvestru, a trimis prin ei pace şi binecuvîntare întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărţire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniştit şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la faţă, iar duhovnicul Ştefan i-a citit canonul de ieşire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toţi duhovnicii mînăstirii şi se rugau cu lacrimi pentru dînsul.

După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareţ al mînăstirilor Neamţ şi Secu, şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieţii sale, fiind plîns cu multe lacrimi trei zile şi trei nopţi de obştea mînăstirii şi de toţi credincioşii din împrejurimi.

Îmbrăcîndu-se în veşminte, duhovnicii, preoţii şi diaconii au acoperit cinstitul trup al Sfîntului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai mîna dreaptă cu care binecuvînta, pentru închinarea soborului şi i-au dat sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au aşezat pe năsălie şi l-au depus în mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plîns de toţi cu multe lacrimi. Vineri i-au săpat mormîntul în gropniţa din dreapta naosului, iar sîmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormîntat cu mare tînguire, ca pe un adevărat sfînt şi părinte sufletesc cu mulţi fii. La slujba de prohodire au slujit treizeci de preoţi şi treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul din ucenicii Sfîntului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei Romîne, sub numărul 1860.

Urmaşul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic al acestei lavre. Sub stăreţia lui s-a pus o lespede de marmură pe mormîntul Sfîntului Paisie, care poartă următoarea inscripţie:

„Aici odihneşte fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul şi Arhimandritul stareţ Paisie, malorusianul, care, din Sfîntul Munte al Athosului, cu şaizeci de ucenici venind în Moldova şi aici mulţime de fraţi adunînd şi viaţa de obşte prin sine înaintînd, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Şuţu voievod şi a Presfinţitului Mitropolit Iacov”.

După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie, ca sfînt, în obştea Mînăstirii Neamţ. Cîţiva din ucenici i-au scris viaţa pe larg, alţii i-au pictat chipul şi alţii i-au scris slujba cu priveghere la începutul secolului al XIX-lea, după rînduială, fiind prăznuit în fiecare an la cincisprezece noiembrie.

Pe mormîntul său arde neîncetat o candelă, iar călugării, cînd intră în biserică, fac cîte trei închinăciuni la căpătîi, în semn de respect, cerînd în taină binecuvîntare.

Biserica Ortodoxă din Romînia l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfînt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece noiembrie. Din anul 1988, cînd a fost canonizat ca sfînt şi de Biserica Ortodoxă Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamţ s-a extins în toate ţările ortodoxe.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne şi ne miluieşte pe toţi. Amin.

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei

Adaugat la noiembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 29, 2021

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.

Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale.

Iar după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări. Căci a străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfîrşit, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcînd către Domnul cîteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică. Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.

Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag. Apoi, dînd pace apostolului, a întins dreapta Sa, dîndu-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, „căci degrab – i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni”.

Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întîmpinînd în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l şi zicînd: „Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?”. Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie.

Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul. Apoi, intrînd în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.

Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strînsese la o minune ca aceasta, şi mîncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfîntul Apostol Matei, stînd la un loc înalt, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Mai întîi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou.

Înştiinţîndu-se de aceasta ighemonul, mai întîi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său. După aceea, îndemnîndu-l diavolul, s-a mîniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dînsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mîntuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dînsul în mîhnirea care-i va veni. Deci, făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi.

Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: „Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem”. Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsînd să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputînd a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit; apoi întorcîndu-se au spus ighemonului cele ce se făcuse.

Auzind ighemonul, s-a mîniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrînd ca singur să prindă pe Apostol. Însă, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzînd cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti – căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie. Apoi, luînd pe Apostol de mînă, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.

Apostolul, văzînd tainele inimii lui şi, înţelegînd gîndurile cele viclene, l-a mustrat, zicînd: „Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvîrşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sînt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu”. Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfîntul Matei şi, punîndu-l pe pămînt, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mîinile şi picioarele pe pămînt. Făcîndu-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punîndu-le deasupra Sfîntului Matei, le-au aprins. Aprinzîndu-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfîntul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.

Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicînd că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu. După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punîndu-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor pentru ca Sfîntul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc.

Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgîneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, pînă ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfîntul, însă el, făcînd rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: „Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului”.

Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: „Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat”. Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.

Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: „Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei”.

Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.

Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Grigorie, Episcopul Neocezareei

Adaugat la noiembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 30, 2021

Sfîntul Grigorie s-a născut în slăvita şi marea cetate a Neocezareei din părinţi necredincioşi. Apoi, din copilărie rămînînd orfan, a fost dat la învăţături elineşti, unde, învăţînd, a început să priceapă înţelepciunea cea desăvîrşită, care este cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; căci din făpturi cunoştea pe Făcătorul şi se sîrguia a-I bineplăcea Lui cu viaţă înţeleaptă.

Auzind învăţătura Sfintei Evanghelii, îndată s-a făcut următor al ei. Apoi, luînd botezul, vieţuia întru desăvîrşirea Evangheliei, adică întru curăţenie şi neagoniseală, lepădînd toate deşertăciunile lumeşti şi părăsind plăcerile trupului, îşi păzea curăţenia fecioriei sale cu mare înfrînare, căci pînă la fericitul său sfîrşit n-a cunoscut păcat trupesc. Astfel, s-a păzit pe sine de păcat şi de necurăţie pentru ca mai bine să placă lui Dumnezeu, Celui curat şi fără de păcat, Care S-a născut din Preacurata Fecioară. Aceluia dăruindu-se din tinereţe, sporea cu ajutorul Lui din putere în putere şi din bunătăţi în bunătăţi şi umbla în calea vieţii fără prihană.

De aceea era iubit de Dumnezeu şi de oamenii buni, iar de cei răi era urît. Căci, fiind mulţime de tineri ca să înveţe înţelepciunea filosofiei şi a medicinei şi învăţînd el împreună cu aceia, fiind încă tînăr, au început să-l urască pentru viaţa lui plină de înţelepciune şi fără prihană. Căci aceia, fiind robiţi de neînfrînare şi de patimi, trăiau în necurăţie, intrînd prin casele de desfrînare, după cum era obiceiul tinerilor păgîni. Iar Sfîntul Grigorie, fiind tînăr creştin, se abătea de la orice cale necurată şi ura fărădelegea. Precum este crinul în mijlocul spinilor, aşa înflorea el cu curăţenia în mijlocul celor necuraţi.

Fiind cunoscută multora viaţa sa cea curată şi fără de prihană, mulţi filosofi dintre cei mai renumiţi şi unii cetăţeni îl cinsteau şi-l lăudau mult. Iar cei de o vîrstă cu el, neputînd să privească spre un tînăr ca acesta, care întrecea cu înfrînarea şi curăţenia nu numai pe cei tineri, ci şi pe cei bătrîni, s-au gîndit să-i aducă necinste în popor, cum că ar trăi în necurăţie ca şi alţii, ca astfel să strice numele lui cel bun cu care era lăudat de toţi. Deci au îndemnat asupra lui o desfrînată ca să grăiască fărădelege despre acest drept şi să-i scoată nume rău tînărului cel nevinovat şi curat cu inima.

Odată, pe cînd era sfîntul într-un loc cu nişte filosofi vestiţi şi cu dascălii cei mai de frunte vorbind împreună, s-a apropiat de dînsul desfrînata, îndemnată de cei de o vîrstă cu el, cerînd fără ruşine plata pentru păcatul trupesc ce zicea că l-ar fi săvîrşit cu dînsa. Auzind aceasta, toţi se mirau, iar unii dintr-înşii s-au tulburat, crezînd că este lucru adevărat. Alţii însă n-au crezut cuvintele aceleia, ştiind pe Grigorie că este curat şi înţelept şi o alungau pe acea desfrînată fără de ruşine. Ea însă, strigînd cu glas mare, supăra pe sfîntul să-i dea plată pentru desfrînare. Sfîntul Grigorie s-a ruşinat, auzind nişte cuvinte ca acelea fără de ruşine şi neadevărate de la acea femeie cunoscută ca desfrînată de o mulţime de oameni cinstiţi, ba chiar ca o fecioară curată se rumenea la faţă.

Sfîntul, fiind fără de răutate şi blînd, nu i-a zis nimic aspru, nici n-a arătat vreun fel de mînie, nici nu se îndrepta şi nici nu punea înainte martori ai nevinovăţiei sale. Apoi cu blîndeţe a zis către un prieten al său: „Dă-i degrabă preţul pe care îl cere ca să se ducă de la noi şi să nu ne supere mai mult”. Iar prietenul lui îndată i-a dat cît a cerut, răscumpărînd pe Grigorie de nevinovata ruşine.

Însă Dumnezeu, Care este în cer martor credincios a descoperit acea nedreptate, trimiţînd un duh necurat asupra acelei desfrînate fără de ruşine şi mincinoasă. Astfel, cînd a luat în mîinile sale plata cea nedreaptă, îndată a primit pedeapsă cumplită, căci a năvălit divolul asupra ei şi a început s-o chinuie înaintea tuturor. Apoi acea necurată femeie a căzut la pămînt şi striga cu glas înfricoşat şi tremura cu tot trupul, scrîşnind din dinţi şi tăvălindu-se, încît cei ce erau acolo de faţă s-au umplut de mare frică, văzînd grabnica şi cumplita izbîndă pentru nevinovatul tînăr. Deci, n-a încetat diavolul a o chinui, pînă cînd Sfîntul Grigorie n-a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu pentru dînsa şi a gonit pe diavoli. Aşa a fost începutul sfinţeniei şi minunilor lui, încă din tinereţe, lucru de care se minunau cei bătrîni.

Deci, avea el acolo un prieten care se numea Fermian şi era de neam din Capadocia, bine priceput şi cu obiceiuri bune. Aceluia i-a descoperit Sfîntul Grigorie gîndul inimii sale, cum că voieşte să lase toate şi să slujească lui Dumnezeu. Deci l-a aflat şi pe Fermian avînd acelaşi gînd şi pe aceeaşi cale voind a călători împreună cu dînsul. Sfătuindu-se împreună, au lăsat amîndoi filosofia cea din afară şi, ieşind din şcolile elineşti, s-au dus să înveţe înţelepciunea creştinească şi tainele dumnezeieştii Scripturi. În acea vreme Origen, care pînă atunci nu căzuse în eres, era dascăl preaslăvit între creştini. Deci, mergînd Sfîntul Grigorie către Origen împreună cu prietenul său Fermian, s-au pus pe învăţătură şi au petrecut la dînsul vreme îndelungată. Apoi s-a întors în patria sa, Neocezareea.

Cetăţenii Neocezareei şi toţi cunoscuţii, văzînd înţelepciunea lui cea mare, voiau să-l aibă între dînşii ca pe un cetăţean cinstit şi îndreptător al cetăţii. El însă, fugind de mîndria şi de slava lumească cea deşartă şi de cursele vrăjmaşului cele cu multe împletituri ce sînt în lume, a ieşit din cetate şi din patria sa şi s-a sălăşluit în pustie, vieţuind cu înfrînare. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, numai singur Dumnezeu le ştie, Cel ce a zidit inimile noastre şi înţelege toate lucrurile.

Petrecînd Sfîntul Grigorie în pustie şi îndeletnicindu-se în gîndiri către Dumnezeu, fericitul Fedim, episcopul cetăţii Amasiei din Capadocia, aflînd despre dînsul, voia să-l scoată din pustie spre ajutorul Bisericii lui Hristos şi să-l pună arhiereu şi învăţător, pentru că mai înainte vedea în dînsul darul lui Dumnezeu cum că are să fie mare stîlp al Bisericii şi întăritor al credinţei.

Avînd Sfîntul Grigorie darul mai înainte vederii şi cunoscînd că episcopul vrea să-l ia din pustie spre slujba Bisericii, se ascundea dinaintea lui, judecîndu-se a fi nevrednic de o asemenea treaptă şi umbla din loc în loc prin pustie ca să nu-l poată afla. Dar fericitul Fedim îl căuta cu sîrguinţă şi cu rugăciuni îl chema din pustie la dînsul. Însă, neputînd despărţi de pustie pe iubitorul de pustie şi a-l aduce în cetatea Amasiei pentru hirotonie, a făcut un lucru străin şi neobişnuit. Fiind îndemnat de Duhul lui Dumnezeu şi aprins cu rîvnă pentru Sfînta Biserică, n-a ţinut seama că Grigorie nu a venit acolo la dînsul şi că nu puţină depărtare este între dînşii, fiindcă de la cetatea Amasiei pînă la pustia aceea unde vieţuia Sfîntul Grigorie era cale de trei zile.

Episcopul Fedim, neţinînd seama de depărtarea aceea dintre dînşii, a sfinţit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei, deşi nu venise el acolo de faţă. Căci, căutînd către Dumnezeu, a zis: „Tu, Cela ce toate le ştii, Dumnezeule, şi toate le poţi, caută în ceasul acesta spre mine şi spre Grigorie, şi săvîrşeşte cu darul Tău, hirotonisirea lui”. Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind de faţă. Despre aceasta mărturiseşte Sfîntul Grigorie de Nisa, care a scris viaţa acestui sfînt, fapt ce se întăreşte şi în canonul din Minei, în pesna a cincea, adeverind astfel: „Stătătorul înaintea lui Dumnezeu, Fedim, fiind aprins de rîvnă, te-a uns pe tine, părinte, nefiind tu de faţă, bizuindu-se pe buna ta credinţă şi pe viaţa ta cea curată, grăitorule de Dumnezeu, Grigorie”. În acest chip minunat, fericitul Fedim a săvîrşit hirotonia lui Grigorie; deci şi nevenind el, s-a supus a primi cîrma Bisericii. Căci cum putea a se împotrivi voii dumnezeieşti? Însă mai întîi a făcut rugăciune, cerînd de sus ajutor pentru un lucru dumnezeiesc ca acesta.

În acea vreme începea eresul lui Pavel de Samosata, pentru care Sfîntul Grigorie, fiind întru nepricepere, se ruga cu sîrguinţă lui Dumnezeu şi Maicii Sale, ca să-i arate credinţa cea adevărată. Într-o noapte, rugîndu-se mai cu sîrguinţă, i s-a arătat Preacurata Fecioară Maria, strălucind ca soarele, împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care era îmbrăcat în veşminte arhiereşti. Arătînd Preacurata Fecioară cu mîna spre Sfîntul Grigorie, a poruncit Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, să-l înveţe taina Sfintei Treimi şi cum se cade a crede drept. Deci, în puţină vreme, Sfîntul Grigorie a fost învăţat, din porunca Maicii Domnului, de către Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu mari taine dumnezeieşti şi a pătruns adîncul înţelepciunii.

Acestea erau cuvintele descoperirii grăite de Sfîntul Ioan: „Unul este Dumnezeu, Părintele Cuvîntului Celui viu, al învăţăturii celei ipostatice, al puterii şi al tainei celei veşnice, născătorul desăvîrşit al Celui desăvîrşit, Tatăl Fiului, Cel Unul născut. Unul Domnul, Unul dintru Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănarea şi chipul Dumnezeirii; Cuvîntul lucrător, înţelepciunea care ţine alcătuirea celor ce sînt şi puterea cea făcătoare a toată făptura; Fiul Cel adevărat al Părintelui Celui adevărat, Fiul Cel nevăzut al Părintelui Celui nevăzut, Cel desăvîrşit al Celui desăvîrşit; Cel fără de moarte şi veşnic al Celui veşnic.

Unul Duhul Sfînt, Care are fiinţă de la Tatăl şi prin Fiul este arătat oamenilor; chipul cel desăvîrşit, viaţa, pricina celor ce vieţuiesc, izvor sfînt, sfinţenia care dă sfinţenie, întru care se descoperă Dumnezeu Tatăl, Care este mai presus de toate, şi Dumnezeu Fiul prin Care sînt toate. Treimea cea desăvîrşită, Care cu slava, cu veşnicia şi cu împărăţia nu se desparte, nici se depărtează; căci nici nu este ceva zidit sau făcut în Sfînta Treime, nici adaos, adică să fie ceva ce n-ar fi fost mai întîi şi după aceea să fi venit. Nici Fiul n-a fost cîndva să nu fi fost întru Tatăl, nici Duhul întru Fiul, că neprefăcută şi neschimbată este Treimea, totdeauna aceeaşi”.

Aceste cuvinte care au fost grăite de Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, după vedenia aceea, le-a scris Sfîntul Grigorie cu mîna sa şi a fost păstrată acea scrisoare multă vreme, pînă la stăpînirea agarenilor, adică a turcilor, în Biserica Neocezareei. Apoi sculîndu-se, s-a dus la Neocezareea. Atunci toată cetatea aceea era întru întunericul închinării la idoli, fiind acolo mulţime de idoli şi de capişti idoleşti. Acolo se aduceau mulţime de jertfe idolilor, încît tot văzduhul era plin de mirosuri ce ieşeau din dobitoacele înjunghiate şi arse ca jertfă; numai cîteva suflete de creştini erau în cetatea aceea, ce avea atîta mulţime de popor.

Sfîntul Grigorie, mergînd la Neocezareea, în cale a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seară şi căzuse o ploaie mare, de aceea sfîntul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptînd Sfîntul Grigorie acolo, îşi săvîrşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnînd cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşîndu-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfîntului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar popa cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrînd să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încît slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor. Dar ei de departe strigau, zicînd: „Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea”. Auzind acestea slujitorul, a alergat către Sfîntul Grigorie şi, ajungîndu-l, l-a oprit, strigînd la el cu mînie, de ce a îndrăznit să intre în capiştea zeilor lor, fiind creştin, căci pentru această pricină zeii au urît locul acela. Apoi slujitorul s-a dus de acolo, îngrozind pe Sfîntul cu judecată împărătească, vrînd ca îndată să-l ducă cu sila către chinuitor.

Sfîntul Grigorie, potolind mînia lui cu cuvinte blînde şi înţelepte, a zis mai pe urmă: „Astfel este Dumnezeul meu, că şi dracilor porunceşte, şi mie mi-a dat putere asupra lor, încît şi ei mă ascultă”. Iar slujitorul, auzind acestea, şi-a potolit mînia, şi a rugat pe Sfîntul să poruncească zeilor să se întoarcă iar la locurile lor. Iar Sfîntul, luînd o bucăţică de hîrtie din cărticica sa, a scris pe dînsa aceste cuvinte: „Eu, Grigorie, îţi poruncesc, satano, intră!” Şi a dat hîrtiuţa aceea slujitorului, poruncindu-i să o pună pe altarul necuraţilor zei. Apoi îndată s-au întors dracii în capişte, vorbind cu el ca şi mai înainte.

Slujitorul s-a înspăimîntat, minunîndu-se de o putere dumnezeiască ca aceea care era în Sfîntul Grigorie, căci porunceşte dracilor cu cuvîntul şi-l ascultă pe el. Apoi iarăşi a alergat după dînsul şi, ajungîndu-l, fiindcă încă nu ajunsese în cetate, l-a întrebat de unde are o putere ca aceea, încît şi zeii lor păgîneşti se tem de dînsul şi-i ascultă porunca lui. Iar Sfîntul Grigorie, văzînd inima slujitorului lesne de înduplecat către sfînta credinţă, a început a-i spune despre Unul adevăratul Dumnezeu, Care pe toate le-a zidit cu cuvîntul. Şi astfel îi spunea taina sfintei credinţe ortodoxe.

Pe cînd vorbeau ei, mergînd pe cale, popa idolesc a rugat pe Sfîntul Grigorie să facă vreo minune spre arătarea mai cu dinadinsul a credinţei sale. Atunci s-a întîmplat că era acolo o piatră mare, ca un munte, pe care nici un fel de putere omenească nu putea să o mişte din loc. Acelei pietre i-a poruncit Sfîntul Grigorie, cu numele lui Hristos, să se mişte din locul său. Atunci piatra singură de sine mergea în alt loc, unde voia popa, încît l-a cuprins frica de acea minune preaslăvită şi a mărturisit că Unul este Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, Cel propovăduit de Sfîntul Grigorie şi nu este altul afară de El. Acel fapt s-a vestit pretutindeni, încît în Neocezareea a ştiut tot poporul despre minunile Sfîntului Grigorie şi despre stăpînirea lui peste draci. Şi s-a înştiinţat toată cetatea de venirea lui, mulţime de popor ieşindu-i întru întîmpinare, vrînd a-l vedea. Căci auziseră despre dînsul că a mutat în alt loc numai cu cuvîntul acea piatră mare şi că porunceşte zeilor şi-l ascultă pe dînsul.

Sfîntul Grigorie, intrînd în cetate, a aflat numai şaptesprezece suflete de credincioşi, iar ceilalţi oameni se închinau idolilor celor fără suflet şi slăveau pe diavoli. Deci se ruga lui Dumnezeu în ascunsul inimii sale să caute spre zidirea Sa şi să lumineze atîta mulţime de popor care rătăceşte şi să-l întoarcă pe calea mîntuirii. El a fost primit în casa unui bărbat cinstit, fiind cel mai de frunte din cetate, cu numele de Musonie; şi petrecea acolo, învăţînd pe oameni cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, în care sporea cu ajutorul Lui, încît nu trecea nici o zi fără cîştigarea sufletelor omeneşti. Căci se aduna şi Sfîntul Grigorie în casa lui Musonie, cu mulţime de popor, cu femeile şi cu copiii lor, ca să audă învăţătura şi să vadă vindecările şi minunile ce se făceau de către dînsul, izgonind din oameni duhurile cele viclene. De aceea din zi în zi se adăuga şi se înmulţea numărul credincioşilor. Apoi, în puţină vreme, a zidit o biserică preaminunată din averea oamenilor care au crezut în Domnul. Căci ei, tot ce aveau dădeau Sfîntului pentru zidirea bisericii şi îşi deschideau vistieriile lor pentru împodobirea casei Domnului, pentru hrana săracilor şi trebuinţa bolnavilor, oricît ar fi fost de trebuinţă.

Deci cuvîntul lui Dumnezeu sporea în Neocezareea şi sfînta credinţă se înmulţea, iar închinarea idolilor dispărea şi se pustiau capiştile lor cele urîte, idolii se zdrobeau, iar numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos era preamărit în Neocezareea, unde se săvîrşeau prin Sfîntul Grigorie, cu puterea lui Dumnezeu, minuni prea mari şi înfricoşate.

Doi fraţi, după moartea tatălui lor, au rămas moştenitori ai unei mari avuţii pe care au împărţit-o între dînşii. Apoi mai aveau şi un iezer mare, pentru care se sfădeau căci fiecare dintre dînşii dorea să-l aibă singur întreg; deci şi-au ales ca judecător pe făcătorul de minuni, Grigorie. Mergînd Sfîntul către dînşii la iezer, voia să facă pace între ei, dar n-a sporit nimic cu cuvintele pentru că amîndoi erau neînduplecaţi şi nu voiau să se lase unul pe altul să aibă parte de iezer. După multă sfadă voiau să facă chiar război între dînşii, pentru că în amîndouă părţile era popor mult şi de-abia a putut Sfîntul să-i potolească în acea zi să nu facă război.

Făcîndu-se seară s-au dus pe la casele lor, amînînd războiul pe a doua zi, iar Sfîntul a rămas singur lîngă iezer şi, petrecînd toată noaptea în rugăciuni, a poruncit iezerului, în numele Domnului să se usuce de tot şi să nu rămînă nici picătură de apă şi nici tină într-însul, ci să fie pămînt bun de arat şi de semănat. Deci s-a făcut aşa, căci deodată nu se ştie unde s-a ascuns apa şi s-a făcut pămînt uscat.

A doua zi, venind fraţii la iezer cu mulţime de oameni înarmaţi ca să facă război, n-au aflat în locul unde era iezerul nici o picătură de apă şi, ca şi cum n-ar fi fost niciodată apă acolo, au aflat pămînt înverzit. Mirîndu-se de aceasta, fraţii s-au împăcat între dînşii, iar toţi oamenii preamăreau pe Dumnezeu.

Astfel de judecată dreaptă a făcut făcătorul de minuni, căci acolo unde nu putea să fie pace între fraţi şi era aproape a se face război, a uscat iezerul cu apă ca să nu se ia dragostea lor dintre fraţi.

În pămîntul acela este un rîu ce se numeşte Licos, care primăvara se umplea cu apă, încît ieşea din matca sa şi, vărsîndu-se în satele, cîmpiile, grădinile şi livezile care erau în apropiere, făcea mare pagubă semănăturilor şi poporului. Auzind poporul care trăia pe marginea rîului aceluia, despre Sfîntul Grigorie al Neocezareei, făcătorul de minuni, cum că are stăpînire peste ape – căci aflaseră că a poruncit iezerului celui mare şi s-a uscat -, s-au adunat toţi de la mic la mare şi, mergînd la Sfîntul, au căzut la picioarele sale, rugîndu-l să fie milostiv şi să potolească pornirea rîului, care atunci, mai mult ca oricînd, vărsase şi înecase multe sate. Iar Sfîntul a zis către dînşii: „Singur Dumnezeu a pus hotar apelor şi nu pot să curgă altfel, decît numai aşa precum le-a poruncit El”. Iar ei supărau pe Sfîntul cu rugămintea. Deci Sfîntul, văzînd necazul lor, a mers împreună cu ei la rîul acela.

Venind la malurile care formau albia rîului cînd nu era revărsat, a înfipt acolo toiagul său, zicînd: „Hristos îţi porunceşte ţie, rîule, ca să nu mai ieşi din hotarele tale, nici să-ţi mai verşi apele mai departe, ci să curgi între aceste maluri cu rînduială”. Apoi îndată toiagul cel înfipt a crescut stejar mare, iar apele s-au adunat cu rînduială în mijlocul malurilor. De atunci, niciodată nu s-a mai revărsat rîul acela ci, cînd se înmulţeau apele şi se apropiau de stejar, îndată se întorceau înapoi şi nu mai înecau holdele oamenilor.

Odată acest sfînt făcător de minuni a vrut să zidească o biserică la un loc frumos, aproape de un munte. Începînd el a pune temelia, locul era strîmt şi nu putea să-l mai lărgească din cauza muntelui aceluia. Deci, Sfîntul a stat la rugăciune. Şi, rugîndu-se din destul, a poruncit muntelui, în numele lui Iisus Hristos, să se mişte şi să se îndepărteze de la locul său, cît trebuia pentru lărgirea bisericii. Apoi îndată s-a cutremurat muntele şi, mişcîndu-se, s-a depărtat făcînd destul loc pentru lărgimea temeliei bisericii. Astfel era credinţa acestui plăcut al lui Dumnezeu, încît muta şi munţii. Mulţi dintre necredincioşi, văzînd o astfel de minune, se întorceau către Domnul şi se botezau de către Sfîntul; iar vestea despre dînsul străbătea pretutindeni pentru minunile cele mari pe care le făcea cu puterea lui Dumnezeu, de care era plin.

Oarecînd, fiind Sfîntul Grigorie în cetatea Comani pentru alegerea episcopului – cînd a fost ales un bărbat vrednic, adică Sfîntul Alexandru, care mai pe urmă s-a învrednicit cununii muceniceşti -, întorcîndu-se el de acolo, oarecare din necredincioşii evrei au vrut să rîdă de Sfîntul, zicînd că nu are întru el Duhul lui Dumnezeu. Astfel, ei au pregătit un lucru întru acest chip: pe calea pe unde avea să meargă Sfîntul, au pus un evreu gol între dînşii, ca şi cum ar fi fost mort, iar ei se prefăceau că s-ar tîngui pentru el. Cînd Sfîntul a trecut pe lîngă dînşii, au început să-l roage să arate milă spre acel mort şi să-i acopere trupul. Iar el, dezbrăcînd haina sa cea de deasupra şi, dînd-o lor, s-a dus. Ei, însă, au început a rîde şi a batjocori pe Sfîntul, zicînd: „De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că nu zace un om mort, ci unul viu”. Şi au început a-l striga pe cel culcat ca să se scoale. Dar Dumnezeu a întors asupra lor o batjocoră ca aceea, căci într-adevăr a rămas mort tovarăşul lor. Iar lor, părîndu-li-se că a adormit, îl loveau peste coaste ca să-l trezească, strigîndu-l cu mare glas, dar el nu le da nici un răspuns, căci adormise somnul cel veşnic. Deci, văzîndu-l mort, rîsul lor s-a schimbat într-o adevărată tînguire şi şi-au îngropat mortul lor.

Cînd s-a pornit prigoană asupra creştinilor, în vremea împărăţiei necredinciosului Diocleţian, a ieşit poruncă împărătească în toate locurile, ca toţi creştinii să fie siliţi către închinarea idolilor, iar cei ce nu se vor pleca poruncii împărăteşti, să fie chinuiţi şi omorîţi. Atunci Sfîntul Grigorie a sfătuit turma sa să se ascundă, adică cei ce nu au putere şi darul lui Dumnezeu pentru răbdarea chinurilor celor cumplite, ca nu cumva, dîndu-se cineva cu îndrăzneală chinuitorilor şi văzînd muncile cele înfricoşate, îndată să se sperie şi, neputînd răbda acele chinuri, să cadă din credinţa în Dumnezeu. „Căci mai bine este, zicea el, a se ascunde puţină vreme şi a aştepta chemarea şi ajutorul Domnului Dumnezeu către nevoinţa cea mucenicească, decît să lepede credinţa”.

Sfătuind astfel pe cei credincioşi, s-a sculat şi, luînd pe unul din diaconii săi, s-a dus în pustie şi s-a ascuns de păgîni. Venind prigonitorii împăratului în cetatea Neocezareei, îl căutau mai întîi pe Sfîntul Grigorie, spre chinuire, ca pe cel ce era în partea aceea capul tuturor creştinilor şi păstor al oilor celor cuvîntătoare. Dar nişte păgîni, înştiinţîndu-se despre dînsul că s-a ascuns într-un munte, au spus ostaşilor şi i-au dus pe dînşii pînă la muntele acela. Atunci ei au alergat cu sîrguinţă la munte, ca nişte cîini gata să vîneze şi ca nişte lupi care vor să răpească oile. Iar Sfîntul Grigorie, văzînd că se apropie ostaşii şi nu este cu putinţă a mai fugi şi a se ascunde de dînşii, a ridicat mîinile la cer, încredinţîndu-se acoperămîntului lui Dumnezeu. Asemenea a poruncit şi diaconului său să facă. Şi stăteau amîndoi cu mîinile întinse şi se rugau, iar ostaşii căutau pe Sfîntul cu sîrguinţă însă nu l-au aflat pentru că nu puteau să-l vadă, deşi de multe ori au trecut pe lîngă dînsul. Apoi, căutîndu-l destul, s-au întors.

Pogorîndu-se din munte, ostaşii au zis către cei ce-i aduseseră pe dînşii: „N-am aflat pe nimeni în muntele acesta, decît doi copaci stînd nu departe unul de altul”. Iar unul dintre dînşii, înţelegînd minunea ce s-a făcut, i-a lăsat şi a alergat el însuşi la munte. Apoi, aflînd pe Sfîntul şi pe diaconul stînd la rugăciune, a căzut la picioarele lui, dorind să se facă creştin, ceea ce a şi dobîndit. Astfel s-a făcut din prigonitor, rob al lui Hristos şi de atunci se ascundea împreună cu ceilalţi creştini.

Odinioară, Sfîntul Grigorie, săvîrşindu-şi obişnuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, s-a tulburat foarte tare şi a stat neclintit mult timp tăcînd, ca şi cînd ar fi privit la o privelişte de umilinţă. După mai multă vreme s-a luminat la faţă şi, umplîndu-se de bucurie, a început cu mare glas a mulţumi lui Dumnezeu şi a cînta cu glas de prăznuire, zicînd: „Binecuvîntat este Domnul, Care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor”. Apoi l-a întrebat diaconul, zicînd: „Care este pricina schimbării tale, Părinte, că adineauri erai tulburat şi acum te arăţi vesel?” Iar Sfîntul i-a răspuns: „Am văzut, fiule, o vedenie minunată cu un copil mic, luptîndu-se cu diavolul cel mare şi, biruindu-l pe diavol, l-a aruncat la pămînt”.

Iar diaconul nu a înţeles cele grăite şi iarăşi a zis Sfîntul: „Un copil creştin cu numele Troadie a fost adus la judecată înaintea prigonitorului, şi după multe şi grele chinuri a fost omorît pentru Hristos, iar el acum merge la cer cu prăznuire. Deci eu mai întîi eram tulburat, căci mă temeam ca nu cumva să-l biruie chinurile şi să se lepede de Hristos. Dar acum, văzîndu-l săvîrşindu-şi nevoinţa muceniciei şi mergînd către cer, mă bucur”. Diaconul, auzind acestea, se mira cum vede Sfîntul cele ce se petrec departe, ca şi cum ar fi aproape şi slăvea pe Dumnezeu, Cel ce dă plăcuţilor Lui astfel de daruri.

Încetînd prigoana, Sfîntul s-a întors la scaunul său şi, iarăşi adunîndu-şi turma sa, bine o păzea. Apoi a aşezat să se prăznuiască pomenirea Sfinţilor Mucenici care au pătimit în vremea prigoanei ce a fost atunci, iar slava lui Hristos se întindea şi închinarea la idoli se pierdea prin sîrguinţa Sfîntului Grigorie care n-a încetat ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos pînă la sfîrşitul vieţii. Apoi, cu învăţăturile sale şi cu facerea de minuni, aducînd către Dumnezeu pe locuitorii Neocezareei, precum şi toate hotarele cele dimprejurul ei, a curăţit-o de jertfele idoleşti, sfinţind-o cu jertfa cea fără de sînge.

Ajungînd la adînci bătrîneţi s-a apropiat de fericitul sfîrşit şi la sfîrşitul vieţii a întrebat pe cei ce stăteau înaintea lui: „Cîţi necredincioşi se mai află încă în Neocezareea?” Şi i-au răspuns că numai şaptesprezece se mai află, care se mai ţin de închinarea la idoli, iar cetatea întreagă crede în Hristos. Atunci Sfîntul a zis:

„Slavă lui Dumnezeu căci, atunci cînd am venit eu în Neocezareea la episcopie numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind idolatră. Iar acum, mergînd către Dumnezeu, rămîn atîţia necredincioşi cîţi credincioşi s-au aflat întîi, căci acum toată cetatea este a lui Hristos”.

Acestea zicînd, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel a vieţuit Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni al Neocezareei, cu plăcere de Dumnezeu şi bine s-a săvîrşit. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să dea Domnul, să dobîndim şi noi sfîrşit bun. Amin.

Părintele nostru Cuviosul şi Mărturisitorul Lazăr zugravul (iconograful)

Adaugat la noiembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 30, 2021

Acest sfînt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lîngă viaţa aspră şi înfrînarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atît de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încît este cu neputinţă prin cuvînt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcîndu-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricina; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Nicon, egumenul de Radonej.