Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Sfinţitul Mucenic Corneliu Sutaşul

Adaugat la septembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 26, 2021

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Corneliu SutaşulDupă patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Cornelie, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgîn, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dînsul Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicînd: „Un bărbat oarecare era în Ce-zareea, anume Cornelie, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, ca lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugîndu-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunîndu-i că rugă-ciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dînsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergînd trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămînd, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dînşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pînză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru ca cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pămînt şi fiarele şi tîrîtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănînce. Lepădîndu-se Petru, a zis că niciodată n-a mîncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Cornelie şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pîine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului” (Amos 8,11). Şi o foame ca aceea era în casa lui Cornelie şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pîine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin pa-tru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţu-itoare din cele necurate: fiarele, tîrîtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pămîntească, erau vieţu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pămînt şi neînţelegînd cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mîndrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mînca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgîneşti, necuvîntătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorîrea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfîntul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sîngele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.

Drept aceea, cugetînd Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Cornelie şi întrebînd de dînsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dînşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintîi om dintre păgîni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dînsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrînd Petru în casa lui Cornelie, l-a întîmpinat pe el Cornelie cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzînd la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicînd: „Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dînşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gînd m-aţi chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).

Iar Cornelie i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dînsul şi l-a rugat pe Petru ca să-i spună lui cuvîntul cel de mîntuire, iar Petru, deschizîndu-şi gura, a în-ceput a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pămînt petrecînd, învăţînd şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţînd cu cuvîntul. „Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din pa-timi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfînt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Cornelie cu toată casa sa.

Cornelie este cel dintîi din păgîni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgî-neşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dînsul.

Deci, înconjurînd cu dînsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Cornelie în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sîrguinţă. Şi se sfătuiau care dintre dînşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncînd sorţii, a căzut soarta pe Cornelie care, chemînd pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.

Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult buna cinstire creş-tinească şi jertfea zeilor păgîni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Cornelie, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Cornelie a răspuns: „Rob sînt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adînc al ne-ştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoş-tinţei să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînţelegînd nimic din cele grăite, s-a mîniat şi cu iuţime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrîneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici ?” Iar Cornelie a zis: „De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sînt sutaş cu dregătoria şi cînd am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sînt sub stăpînirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevă-rată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt în dînsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrîneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi ca să faci aceasta, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mîinile mele”. Iar Cornelie a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mîinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdro-bească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în de-şert nădăjduieşti spre dînşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul să piară; şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti”. Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vînaţi de dînsul după voia lui”.

Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Cornelie l-a întrebat: „La care zei porunceşti să jertfesc ?” Şi i-a zis dregătorul: „Jertfeşte lui Apolin şi lui Die”. Iar Cornelie a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urma lor lume multă, vrînd să vadă pe Cornelie închi-nîndu-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Cornelie şi cu toţi cei ce veniseră cu dînşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se che-ma după numele tatălui său.

Deci, Sfîntul Cornelie, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecîndu-şi genunchele sale la pămînt, se ruga zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pămîntul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mîna lui Daniil ai sfărîmat pe Vil şi ai omorît pe balaur şi gurile leilor astupîndu-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!”. Aşa ru-gîndu-se sfîntul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărîmîndu-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregă-torului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzînd căderea capiştei, s-a spăimîntat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri. Cornelie însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sînt acum, boierule, idolii tăi cei mari?” Iar el, umplîndu-se de mînie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?” Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Cornelie. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Cornelie. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mîinile şi picioarele şi aşa să-l spînzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spînzurat, să pătimească pînă dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfîntul în temniţă cu mîinile şi picioarele legate şi spînzurîndu-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicîndu-i: „Stăpîne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărîmaţi fiind între ziduri de cutremur !” Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tînguiau cu dînsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mîngîiau. Dar cine putea să mîngîie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducînd moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, pînă ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflîndu-le, să mi le aduceţi aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul şi a plîns cu jale mare. Tînguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicînd: „Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigînd aşa: „Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Cornelie. Deci, rugaţi pe acel sfînt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvîrşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cîntă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bună-voire”.

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblînd, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Cornelie, zicînd: „Mare este Dumnezeul tău, Cornelie, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dînşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.

Deci, mergînd Sfîntul Cornelie cu dînşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicîndu-şi spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pămînt şi îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adîncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pămînt pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Aşa rugîndu-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amîndoi sănătoşi, lăudînd pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi s-a botezat Dimitrie cu fe-meia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dînsul şi cei-lalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.

A petrecut Sfîntul Cornelie în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinînd spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănînd sămînţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfîrşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osîrdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.

Deci, adunînd pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la ne-dumnezeire, îi învăţa pe dînşii ca să petreacă în credinţă, în dra-goste şi în toate faptele bune, să se ocîrmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţîndu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicînd către dînsul: „Cornelie, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!” Aceasta auzind-o Cornelie, îndată s-a întors la rugăciune şi plecîndu-şi genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfîntă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dînşii în credinţă, îm-puterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfînt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor”. Şi toţi zicînd: „Amin!” şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evno-mie preotul şi cu toţi credincioşii, plîngînd mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzînd lumînări şi cîntînd cîntări deasupra mormîntului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormîntul lui, cădelniţau cu tămîie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormîntul lui.

Trecînd mulţi ani şi ducîndu-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfîntului Cornelie, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoara aceea de mult preţ.

S-a întîmplat oarecînd de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfîntul Cornelie i-a zis: „De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfîn-tul, zicîndu-i: „Eu sînt Cornelie sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sînt aproape de locul acela unde era oarecînd capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sînt îngropate acolo. Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfîntul şi, rugîndu-se cu dina-dinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfîn-tului Cornelie, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfîntul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atîta avere cît ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfîntul Cornelie nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cît va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începînd a zidi sfînta biserică, degrabă a săvîrşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfîntului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, avînd în mîinile lor lumînări aprinse. Şi cînd a început episcopul cu clerul a cînta cîntarea cea întreit sfîntă, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mîini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dînsa.

Deci, văzînd toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: „Sfînt! Sfînt! Sfînt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Cornelie, robul Său”. Încă s-a întîmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzînd acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cînd au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergînd ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte ra-cla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe mi-nuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus după dînsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toa-tă biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfîntului Cornelie să o împodobească frumos. Deci, zugravul, cînd începu să zugrăvească icoana Sfîntului Cornelie, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputînd deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.

S-a mîhnit Evcratie şi zicînd asupra sfîntului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrînd ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecînd cu picioarele, a căzut de pe scară la pămînt şi atît de rău s-a lovit încît a rămas aproape mort. Apoi, luîndu-l pe el ceilalţi, care se întîmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputînd nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfîntului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mînie pînă la sfîrşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe fe-meia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luîndu-l pe el de mînă, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcra-tie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfîntului şi căzînd la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Cornelie, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala sa şi mul-ţumea sfîntului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a cîştigat zugravul ace-la, din arătarea sfîntului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfîntul Cornelie pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătîndu-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

În această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Ilie, Zotic, Luchian şi Valerian, care pe timpul împărăţiei lui Licinius (308- 321) au pătimit de la Macsim, prefectul lui, precum şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Petru, celui din Atroi. Acesta se pare că ar fi acela ce mai înainte în luna aceasta, în luna a 5-a, a fost cel din Afira. Facem şi pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Iulian, prezviterul din Anghira Galatiei, care pe vremea împărăţiei lui Licinius a pătimit pentru Hristos, a Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion care, în Egipt, după multe chinuri, s-au sfîrşit înecaţi în mare, şi a Sfinţilor Mucenici Selevchie, Macrovie şi Gordian, cei ce au fost în Galatia daţi la fiare. Şi aici mai pomeneşte Prologul sfinţi prăznuiţi de Sfînta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Sfinţirea Sfintei Biserici a Învierii Mîntuitorului Hristos, din Ierusalim

Adaugat la septembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 26, 2021

Astăzi prăznuim sfinţirea bisericii celei noi, mare şi prea slăvită din Ierusalim; nu aceea pe care împăratul Solomon a zidit-o la Muntele Moriah, ci cea prea minunată, pe care dreptcredinciosul împărat Constantin (306-337), împreună cu cea vrednică de laudă mamă a sa, Elena, a făcut-o în muntele Golgota, locul cel spurcat curăţindu-l de necurăţiile idoleşti, înnoindu-l şi sfinţindu-l. După patima cea de bunăvoie a lui Hristos, după înviere şi după înălţarea la ceruri, acel loc sfînt pe care s-a săvîrşit mîntuirea noastră era urît şi întinat de oamenii cei urîtori de Hristos. Mai ales Adrian, împăratul necurat (117-138), toate aceste sfinte locuri le-a batjocorit cu necuraţi idoli şi jertfe. Şi mai cu seamă cînd în locul celei mai frumoase cetăţi a Ierusalimului, cea risipită de Tit (79-81), a zidit cetatea în numele său, numind-o Elia Capitolina, fiindcă el se numea Eliu Adrian, atunci mormîntul Domnului a poruncit să-l astupe cu ţărînă şi cu pietre, iar pe muntele acela unde Domnul s-a răstignit, a zidit o capişte spurcatei sale zeiţe Venera şi a pus într-însa idol, iar deasupra mormîntului celui dumnezeiesc a pus un alt idol al zeiţei. Şi unde Mieluşelul lui Dumnezeu s-a adus pe sine jertfă Tatălui pentru păcatele noastre, acolo se aduceau necuratele jertfe idolilor şi se săvîrşeau nelegiuite păcate. Asemenea şi în Betleem, unde Cel preacurat din pîntecele celei Preacurate s-a născut, l-a pus pe idolul Adon, ca sfîntul loc să se spurce cu lucruri de ruşine. Şi unde era biserica lui Solomon a zidit o capişte idolească şi a poruncit ca nimeni să nu îndrăznească a numi cetatea aceea Ierusalim, ci să o numească Elia. Acestea toate le-a făcut vrînd ca şi pomenirea numelui lui Iisus Hristos să o piardă pe pămînt; pentru aceea i-a schimbat numele şi cetăţii în care Hristos a făcut multe semne, şi în locurile unde s-a născut, unde s-a răstignit şi s-a îngropat, a făcut locuinţe idoleşti ca urmaşii să uite cu totul pe Hristos şi locurile acelea, pe care au umblat picioarele lui Hristos, să nu le mai pomenească niciodată. Însă ticălosul singur a pierit şi locul cel sfînt iarăşi l-a proslăvit Împăratul slavei, pentru că a ridicat pe împăratul Constantin şi pe mama sa Elena şi pe aceştia, luminîndu-i cu lumina sfintei credinţe, le-a pus în inimă sfînta cetate a Ierusalimului ca să o înnoiască şi biserică prea frumoasă să zidească lui Dumnezeu în acel loc, pe care biserica trupului lui Hristos, cea risipită în trei zile, s-a zidit şi pe toate sfintele locuri de spurcăciunile idolilor să le curăţească şi să le sfinţească.

Deci, a trimis binecredinciosul împărat Constantin la acest lucru pe sfînta maica sa Elena, cu mulţime de aur la Ierusalim, şi a scris preasfinţitului patriarh Macarie (314-333) ca să adaoge sîrguinţă pentru zidirea bisericii.

Drept aceea, ajungînd Sfînta Elena la Ierusalim, a risipit toate capiştele idoleşti, idolii i-a sfărîmat şi sfînta cetate de toate spurcăciunile a curăţit-o şi a înnoit-o. Deci, a aflat Cinstita Cruce a Domnului şi mormîntul şi aruncînd ţărîna şi pietrele cu care era astupat a întemeiat o biserică foarte mare pe acel loc şi a îngrădit cu un zid amîndouă locurile acelea unde s-a răstignit Hristos şi unde s-a îngropat, pentru că nu erau departe unul de altul, după cum grăieşte Sfîntul Evanghelist Ioan: „Şi era la acel loc, unde s-a răstignit, grădină, şi în grădină mormînt nou”. Deci, acolo a pus pe Iisus pentru că mormîntul era aproape, şi pentru că se apropia vinerea jidovilor, drept aceea a cuprins în zidirea unei biserici şi Golgota şi mormîntul Domnului, şi s-a numit biserica aceea Martirion, adică mărturie. S-a numit aşa ca o mărturie a învierii lui Hristos, că a murit şi a înviat. A zidit Sfînta Elena şi alte biserici în Betleem şi pe Muntele Eleonului şi în grădina Ghetsimani şi la multe locuri sfinte, şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe. Însă biserica aceea de pe mormîntul Domnului era mai frumoasă şi mai mare decît toate, dar săvîrşirea ei chiar împărăteasa Elena nu a văzut-o, pentru că se întorsese la fiul său şi a răposat în Domnul, nesăvîrşită fiind Biserica, că nu era cu putinţă ca o zidire atîta de minunată şi mare să se zidească în puţină vreme; abia în zece ani s-a zidit. Iar după ce s-a săvîrşit biserica, a poruncit dreptmăritorul împărat ca să se adune episcopii din toate ţările în Ierusalim la sfinţirea bisericii şi era multă mulţime de arhierei adunaţi, din Vithinia, din Cilicia şi Cappadocia, din Siria şi Mesopotamia, din Finicia şi Arabia, din Palestina, din Egipt, Africa, Thivania şi din Persia a venit un episcop. Şi credincioşi, mulţime fără de număr, din toată lumea s-a adunat, încît hotarele Ierusalimului nu-i încăpeau pe ei. Şi s-a sfinţit Biserica Învierii lui Hristos în luna septembrie în 13 zile şi tot Ierusalimul s-a înnoit, la treizeci de ani ai împărăţiei lui Constantin. Şi au aşezat sfinţii părinţi, cei ce acolo se adunaseră, ca să se prăznuiască ziua înnoirii după cum făcuse şi Solomon. Că precum Solomon în aşezămîntul cel vechi zidind acea biserică prea slăvită, Sfînta Sfintelor, a legiuit ca în toţi anii în această lună a lui septembrie, în care ea fost sfinţită, să se prăznuiască înnoirile ei de acest lucru şi cum în Evanghelie se pomeneşte: „Şi era atuncea (Ioan 10, 22) sărbătoarea înnoirii Ierusalimului, aşa sfîntul şi întocmai cu apostolii împărat Constantin zidind darul cel nou ca o a doua Sfîntă a Sfintelor, a hotărît, împreună cu sfinţii părinţi, ca să fie prăznuită înnoirea bisericii celei mari din Ierusalim, care este mamă a tuturor bisericilor, de toate bisericile din toată lumea.

Deci, să prăznuim, mulţumind lui Hristos Dumnezeu, Celui ce, cu patima Sa şi cu învierea, a înnoit toată făptura şi a curăţit biserica sa cea sfîntă de spurcăciunile idoleşti. Să ne înnoim şi noi, fiind biserici ale Dumnezeului Celui viu, lipsindu-ne de omul cel vechi şi întru cel nou îmbrăcîndu-ne. Să ne abatem de la răutăţile noastre cele învechite în noi şi să facem lucruri bune, începînd a umbla în înnoirea vieţii, ca precum oamenii în înnoirea bisericii celei făcută de mînă, aşa îngerii să prăznuiască biserica noastră cea sufletească nefăcută de mînă, pentru că face bucurie în ceruri îngerilor, păcătosul cel ce prin pocăinţă se înnoieşte. De aceasta singur Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor se bucură de pocăinţa şi întoarcerea către făcătorul îngerilor Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinti Mucenici Cronid, Leontie, Serapion, Straton si Seleuc

Adaugat la septembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 26, 2021

Fericitul Cronid diaconul, stralucind cu bunele fapte ale vietii sale, în Mitropolia Alexandriei, au crezut printr-însul Leontie si Serapion. Iar în Galatia cea barbara si necredincioasa, Seleuc si Valerian, Macrovie si Gordian, si Straton la Nicomidia Bitiniei. Însa Cronid, Leontie si Serapion, dupa ce au patimit multe chinuri în Egipt, legîndu-li-se mîinile si picioarele, au fost aruncati în mare. Ale caror moaste iesind la uscat, s-au aratat îngeri prin vedenii la oameni credinciosi, si le-au poruncit de le-au acoperit cu pamînt. Iar cei din Galatia, Seleuc si Valerian, Macrovie si Gordian, chinuiti fiind cu foc si cu sabie si în multe alte feluri de ighemonul ce era acolo, mai apoi de toate i-a dat sa-i manînce fiarele salbatice, si asa sufletele la Dumnezeu si-au dat. Iar ighemonul Bitiniei, dupa ce cu multe chinuri a chinuit pe Sfîntul Straton, plecînd vîrfurile a doi copaci, i-au legat mîinile de acelea si poruncind îndata sa slobozeasca copacii la locul lor, au rupt pe sfîntul în doua; si asa si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Adormirea celui între sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur

Adaugat la septembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 27, 2021

Adormirea celui între sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului

Sfîntul Ioan Hrisostomul („Gura de Aur”) a raposat în aceasta zi de 14 septembrie, anul 407, în exil, si pentru praznicul Cinstitei Cruci, i s-a mutat slujba în luna noiembrie în 13 zile.

Iar la 27 ianuarie praznuim aducerea moastelor sale la Constantinopol.

Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului

Adaugat la septembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 27, 2021

Cuvînt la Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului

Inaltarea Sfintei CruciÎmpărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgînii săi ucigîndu-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urît, pentru acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea roma-nilor la împărăţie-l alesese, nevrînd ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cin-ste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sînge omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutînd milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzînd Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe care şi neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului. Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele şi deasupra scris pe dînsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moar-te, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndo-ială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui”. Deci, sculîndu-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemînd argintari iscusiţi le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Şi cînd s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în rîu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit rîul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi a scris pe dînsa: „Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obîrşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai tîrziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era întru mîhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoşîndu-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind dea-supra, împrejurul ei, aşa: „În acest semn vei învinge”. Şi aşa pur-tîndu-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.

Şi avînd el al treilea război cu goţii, la rîul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biru-inţă. Şi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răs-tignit pe cruce, şi crezîndu-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit pro-oroc”. Şi făcîndu-se multă cercetare, şi Iuda refuzînd a spune, îm-părăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţîndu-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zi-dise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răs-colească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: „Doamne miluieşte”. Şi de atunci s-a început praznicul „înălţării cinstitei Cruci a Domnului”.

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică „biruieşte”, arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce. Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, şi tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea cea întreit sfîntă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfîntul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorîre a îngerului şi auzeau cîntarea lui.

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: „Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: „Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punîndu-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcînd în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.

În această zi, cinstirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur şi pomenirea Sfîntului Mucenic Papia, care, în ţara Licaoniei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Porfirie, cel dintre îngînatori

Adaugat la septembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 28, 2021

Acestui sfînt poruncindu-i Iulian Paravatul (adica Apostatul, 361-363), cînd serba ziua nasterii lui, ca sa huleasca si sa batjocoreasca lucrurile cele crestinesti, cînd voia sa intre în apa si sa se afunde ca sa batjocoreasca Sfîntul Botez, a strigat tare: „Boteaza-se Porfirie în numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh”. Deci iesind afara îmbracîndu-se cu haine albe, si marturisind ca este crestin si propovaduind aceasta pe fata, dupa multe chinuri i s-a taiat capul. Iar acestea s-au întîmplat la Efes, în anul 361.

Sfîntul Marele Mucenic Nichita Gotul

Adaugat la septembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 28, 2021

Sfîntul Marele Mucenic Nichita GotulSfîntul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germana, care pentru scriitorii greci este „dincolo de Dunare”). S-a nascut si a trait pe malurile Dunarii si a suferit pentru Hristos in anul 372. Credinta crestina era pe atunci deja larg raspîndita prin tot tinutul gotilor. Sfîntul Nichita credea in Hristos si a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Gotii pagîni incepura sa se opuna raspîndirii crestinismului, ceea ce a avut drept consecinta o dezbinare dezastruoasa pentru ambele parti.

Dupa victoria lui Fritigern, aflat in fruntea unei armate crestine si invingator impotriva paginului Atanaric, credinta crestina a inceput sa se raspindeasca tot mai mult printre goti. Episcopul arian Ulfilas, care a urmat dupa episcopul Teofil, a creat un alfabet got si a tradus in limba gota multe carti preotesti. Sfintul Nichita a avut o lucrare puternica printre discipolii sai goti la raspindirea crestinismului. Prin propriul exemplu si prin cuvinte pline de duh el a adus pe multi pagîni la credinta crestina.

Totusi, dupa infringerea sa, Atanaric a faurit din nou planuri sa isi adune fortele, sa se intoarca in patria sa si sa-si recistige vechea putere. Intrucit a ramas pagîn, el a continuat sa ii urasca pe crestini si sa ii persecute.

Sfîntul Nichita a indurat multe chinuri din partea regelul got pagîn si a murit dupa ce a fost aruncat in foc. Trupul sau a ramas nevatamat de flacari si a fost iluminat cu o minunata stralucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un crestin pe care il chema Marian, a recuperat trupul Sfintului Nichita si l-a ingropat in Cilicia. Dupa aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moastele Marelui Mucenic Nichita au fost mai tirziu mutate la manastirea Vysokie Decani in Serbia. Sfintul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroana de preamarire in anul 372.

În această zi, pomenirea cuviosului Filotei Presviterul şi făcătorul de minuni, care a prefăcut apa în vin, şi o piatră mare la alt loc a mutat-o cu cuvîntul, al cărui cinstit trup la un an după moarte, doi preoţi vrînd să-l ia pe el din mormînt, ca un viu şi-a întins mîinile şi i-a apucat de spate şi a păşit de trei ori, şi încă a izvorît şi mir tămăduitor.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Macsim, cel ucis de sabie, şi a Sfintelor două fecioare Muceniţe care, prin sfîrşit de sabie şi-au pus capetele lor, pentru dragostea Mirelui Celui fără de moarte, şi a Sfinţilor Mucenici Teodot şi Ascliad care au fost chinuiţi pentru Hristos.

În această zi, aflarea moaştelor Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi aflarea moaştelor Sfîntului Acachie, episcopul Melitinei.

Sfanta Mucenita Meletina

Adaugat la septembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 29, 2021

Aceasta sfînta era din Marchinopolul Traciei (adica din cetatea lui Marchian), pe vremea împaratului Antonie si a ighemonului Antioh. Facînd multe minuni, rasturnînd idolii la pamînt cu rugaciunea sa, si zdrobind pe Apolon si pe Hercule, si aducînd pe multi catre Hristos, a fost condamnata sa i se taie capul. Însa fiind dusa la sotia ighemonului ca sa o întoarca cu amagiri, ea a facut-o si pe aceasta crestina. Dupa ce i s-a taiat capul, zacînd cinstitul sau trup neîngropat, un oarecare Acachie, macedonean fiind, mergator la patria sa, a cerut moastele sfintei, si ighemonul nebanuind nimic în aceasta, i le-a dat.

Luînd acesta sfintele moaste, si punîndu-le într-un sicriu, sîrguia a merge la patria sa. Si calatorind el pe mare, a cazut în boala si a murit, iar corabia abatîndu-se la un colt de mare, la ostrovul Limnului, a fost asezat acolo sfîntul trup al mucenitei, si lînga dînsa iubitorul de mucenici Acachie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Sebastiana.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Victor şi Sosfen.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Dorotei, pustnicul din Egipt.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Ludmila, prinţesa Cehiei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintului Ierarh Ciprian, mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Kukşa de Odessa.

Sfînta Mare Muceniţă Eufimia

Adaugat la septembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 29, 2021

Sf.Mare Mucenita EufimiaPe timpul împărăţiei lui Diocleţian păgînul (284-305), stăpînea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dînsul. Acesta, vrînd să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărîse, după opt zile. Iar cînd a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgînesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinîndu-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creştinii cei ce locuiau acolo, scîrbindu-se de acea prăznuire urîtă de Dumnezeu şi temîndu-se de groaznica înfricoşare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi adunîndu-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului care, neascultînd porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.

Deci, mîniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Creştinii, patruzeci şi nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcînd rugăciuni; între dînşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sigeliticul şi Teodorosia. Şi pri-gonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vîna prada, pornindu-se spre turma cea cuvîntătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa ace-ea, în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns şi spărgînd uşile, cu nemilostivire, pe fiecare, cîte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzîndu-i pe toţi îi duseră la Antipatul cu necinste şi cu batjocură. Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mîndrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure pînă la sînge pentru slava Domnului lor. Văzîndu-i, mîndrul stăpînitor le-a zis: „Oare voi sînteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care sîntem datori a ne supune stăpînirilor, apoi am fi dat cele ce sînt ale Cesarului, Cesa-rului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urîtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că sîntem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci, prigonitorul deschizîndu-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgîndu-i pe aceştia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a cîştigat cu cinstitul şi scumpul Său sînge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dînşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea. Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urît şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decît toate bunătăţile cele pămînteşti. Bunătăţile pămînteşti sînt vremelnice şi nestatornice, iar cele cereşti veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumne-zeului nostru de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunos-cînd neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urîţi. Însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvîntul! Începe lucrul tău pe care îl gîndeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osîrdia spre răbdare, decît în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dînşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luînd, foamea şi setea răbdînd. Şi avînd cu dînşii pe Sfînta fecioară Eufimia, tînără şi frumoasă, grăiau către dînsa încurajînd-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoieşte-te, ca să-L întîmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, şi în cămara Sa să te ducă pe tine”.

După aceasta trecînd douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dînşii Antipatul: „Poate că după ce v-aţi pedepsit, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinţii muce-nici împreună cu Sfînta Eufimia, răspunzînd, au zis: „Să nu te nă-dăjduieşti, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munţii la pămînt şi vei mişca stelele de pe cer, decît vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cît se poate de mult peste feţele lor. Apoi văzînd că nimic nu poate să izbîndească, s-a sfătuit să-i trimită pe dînşii la îm-păratul; şi mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niţă. Ducîndu-se ei spre temniţă, a văzut Antipatul pe Sfînta Eufimia, fecioară tînără şi frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfînt. Să nu mă laşi ca să se bucure vrăjmaşul meu de mine. Întă-reşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrînd să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vîna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gîndeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite, că deşi sînt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul şi tînără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbată decît a ta, mai tare este puterea mea cea în sfîntă credinţă decît vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosu-lui meu decît toţi ritorii voştri păgîni, cu care vi se pare că sînteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sînteţi decît toţi proştii nevrînd să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecînd şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Şi nu vei birui puterea ceea ce întru nepu-tinţă se desăvîrşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mi-ne mîna cea tare a ajutorului Său pînă ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti”.

Atunci, prigonitorul, văzîndu-se înfruntat, s-a mîniat foarte şi schimbînd în mînia cea urîtă dragostea sa care o arăta către dînsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată pe sfînta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legînd-o, cînd începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mîntuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se ştie de toţi că Tu eşti Dumnezeu Însuţi şi adevărată nădejdea celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea Înalt”. Aşa rugîndu-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învîrtirea şi pe sfînta fecioara de pe roată pogorînd-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorîndu-se, cu bucurie cînta mulţumind lui Dumnezeu, şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzînd-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, şi se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atît de mare, pentru că n-a putut să cunoască mîna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzînd n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăji-torie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfînta în foc.

Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzînd încă foc mare, sfînta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu şi, ridicîndu-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfînt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Aşa a zis şi cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmîndu-se, sta gata să intre în foc şi aştepta pînă ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-niţa în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrîndu-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dînşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzînd-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mîinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mînia ta, decît a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngro-zesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mîniat asupra lor şi părîndu-i-se că sînt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dînşii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar şi Varie, le-a încredinţat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi luînd pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfînta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă şi ca într-o rouă de răcorire, dănţuind, cînta cîntarea tinerilor din Babilon: „Binecuvîntat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Şi a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dînsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfînta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta întreagă şi sănătoasă, toţi minunîndu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepîndu-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă pe ea, zicînd: „În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducîndu-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Pînă acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. În Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mîinile tale sînt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Şi i-a osîndit pe dînşii prigonitorul să fie sfîşiaţi de fiare.

Mergînd sfinţii la locul unde aveau să fie mîncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertîndu-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dina-inte, să rînduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Şi în-dată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemîndu-i pe dînşii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.

Trecînd noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la ju-decată şi scoaseră pe Sfînta Eufimia din temniţă. Ea mergînd, cînta cu veselie: „Ţie voi cînta, Doamne, cîntare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cînta-voi ţie între neamuri şi numele tău voi preaslăvi, că Tu eşti unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Aşa cîntînd, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigonitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca spînzurînd-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o cu apă a adunat acolo mulţime de număr de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de tîrîtoare care se mişcă pe pămînt şi se află în ape; cu de acelea umplînd groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfînta Eufimia. Iar ea, însemnîndu-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pîntecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mîna Ta cea tare, ca să se proslăvească şi în mine numele Tău cel sfînt”. Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecîndu-se la dînsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsînd-o să se afunde în adîncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfînta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrînd ca desăvîrşit să o piardă şi gîndind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi pe meşteşugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigînd acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pămînt, a poruncit ca să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfînta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburînd, iar alţi păgîni neştiind groa-pa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzînd prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care a fă-cut-o” (Psalm 7,15).

Iar sfînta lăuda pe Dumnezeu şi cînta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mîntuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mîinile vrăjmaşului celui din început. Păcatele tinereţelor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sîngelui tău Cel vărsat pentru mine cură-ţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi”.

Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amă-gească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţelor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată”. Şi alte multe cuvinte înşelătoare, cînd le zicea sfintei, ea a rîs de dînsul şi l-a ru-şinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătînd-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfîntul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfîrşit, a dat-o spre mîncare fiarelor. Iar ducîndu-se sfînta la privelişte, unde era să fie mîncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfîrşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mîinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigo-nitorului, iar pe mine mai presus decît toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sîngelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-l, că bine eşti cuvîntat în veci”. Aşa rugîndu-se sfînta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioa-rele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sînge, după care a venit un glas din cer chemînd-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osîr-die. Şi s-a cutremurat pămîntul şi se clătina cetatea, se sfărîmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare. Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfîntul ei trup zăcînd mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfîntă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei aşa fiice, care prin sîngele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi pomenirea sfintei muceniţe Sevastiana, care era ucenică Sfîntului Apostol Pavel şi a pătimit în părţile Traciei pe timpul împărăţiei lui Domeţian (81-96). Iar cînd după chinurile cele multe i s-a tăiat capul, în loc de sînge a curs lapte din rănile ei; şi a sfintei muceniţe care, pe vremea împărăţiei lui Antonin (138-161), a pătimit în Tracia din cauza lui Antioh ighemonul.

În această zi pomenirea cuviosului Dorotei, pustnicul cel din Tebaida, care a avut petrecere în pustie, aproape de Alexandria, la locul ce se numea Chilii sihăstreşti. De ale căruia pustniceşti nevoinţe, Palladie, episcopul Elenopoliei, povesteşte de dînsul aşa: fiind rugător singur în tinereţele sale, şaizeci de ani a petrecut stareţul într-o peşteră, avînd viaţă foarte aspră. Fiind iubitor de osteneală, în toate zilele aduna pietre în arşiţa soarelui cea de la amiază, umblînd pe lîngă mare şi cu acelea zidea chilii şi le da, ca să şadă în ele, celor ce nu puteau să zidească. Iar eu, zice Palladie, i-am zis lui odinioară: „Ce faci, părinte, în nişte bătrîneţe ca acestea, muncindu-ţi trupul în arşiţa cea cumplită?” Iar el mi-a răspuns, zicînd: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe dînsul”. Şi mînca cu măsură în toate zilele o dată pe zi pîine uscată şi puţine verdeţuri sălbatice. Şi, tot aşa, chiar şi apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu este martor că nu l-am văzut pe el culcîndu-se pe rogojină, nici dormind, ci toată noaptea, şezînd în picioare, împletea coşniţe de mlădiţe de finic şi pe preţul lor îşi cumpăra mîncare. Crezînd eu că numai cînd sînt eu aici trăieşte aşa aspru şi dorind ca să ştiu despre toată viaţa lui, am întrebat pe mulţi ucenici ai lui: oare aşa este, totdeauna, viaţa lui aspră? Şi îmi spuseră mie că din copilărie are o viaţă ca aceasta şi niciodată n-a dormit, după obicei, culcat, fără numai lucrînd sau mîncînd închidea uneori ochii, încît de multe ori şi pîinea cădea din gura lui în vremea mîncării. Silindu-l noi oarecînd ca să se odihnească puţin, şezînd jos, pe rogojină, plîngînd a zis către noi: „De veţi îndupleca vreodată pe înger să doarmă, atunci mă veţi pleca şi pe mine”.
Iar într-o zi m-a trimis – zice Palladie – la fîntîniţa sa, în ceasul al nouălea, ca să aduc un văscior de apă la masa lui. Deci, s-a întîmplat cînd m-am apropiat de fîntîniţă că, plecîndu-mă, am văzut într-însa o aspidă şi de frică n-am scos apă şi, fugind, m-am întors la dînsul spunîndu-i şi zicînd: „Am fugit, părinte, că am văzut o aspidă în fîntîniţă „; iar el, zîmbind puţin şi clătinînd cu capul, mi-a zis mie: „De-ar fi vrut diavolul ca în toate fîntînile şi în toate izvoarele apelor să arunce vipere, aspide şi altele oarecari jivine otrăvitoare, apoi tu niciodată n-ai fi băut apă, ci ai fi murit de sete”. Aceasta zicînd, s-a sculat şi a mers singur la fîntîniţă de unde, scoţînd apă, a însemnat-o pe ea cu semnul crucii şi a gustat dintr-însa zicînd: „Unde este crucea, acolo nimic nu vatămă puterea drăcească”.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sf. Chiprian, mitropolitul al Moscovei şi întregii Rusii (1406).

Tot în aceasta zi, pomenirea Mucenicilor Victor şi Sosfen (304), a Mucenitei Ludmila (927).

Sfînta Muceniţa Teodota

Adaugat la septembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 30, 2021

Împaratind Alexandru la Roma cea veche, a fost trimis Simpliciu în Capadocia, si a fost clevetita catre dînsul Teodota, care era din partile Pontului, femeie foarte bogata. Fiind adusa înaintea lui, si neputînd sa o plece ca sa lase credinta în Hristos, au atîrnat-o si i-au zgîriat pîntecele multe ceasuri; iar ea lauda pe Dumnezeu si rabda, parîndu-i-se ca altcineva ar fi chinuit.

Dupa aceea, pogorînd-o, au bagat-o în temnita si dupa opt zile s-a deschis temnita singura, iar pazitorii s-au spaimîntat si degrab au vestit lui Simpliciu, dar el nu i-a crezut. A doua zi au adus-o pe sfînta înaintea lui, si vazînd-o cu totul sanatoasa, neavînd macar un semn cît de mic de rani pe trupul sau, a întrebat-o: „Cine esti tu?” Iar sfînta i-a zis: „Ti s-a întunecat mintea, ca de ai fi treaz m-ai cunoaste ca eu sunt Teodota”. Acestea auzind Simpliciu, a poruncit sa fie încins tare un cuptor, în care au bagat pe sfînta.

A doua zi a trimis dregatorul pe doi popi idolesti si cu altii dimpreuna, ca sa risipeasca cenusa trupului sfintei. Acestia destupînd gura cuptorului, au fost arsi amîndoi de para focului, iar ceilalti au vazut pe sfînta între doi tineri îmbracati în vesminte albe, sezînd si cîntînd; si a iesit sfînta din cuptor nevatamata, bucurîndu-se si cîntînd.

Dupa aceea, plecînd Simpliciu la Bizant (Constantinopol), a poruncit sa ia si pe sfînta legata sa o duca dupa dînsul. Si abatîndu-se el la Ancira, a cerut sa fie adusa sfînta, catre care a zis: „De nu te vei pleca mie sa jertfesti la zei, te voi ucide pe gratar încins”. Iar ea zise lui: „De va intra si Doroteu, slujitorul zeilor, cu mine si va birui focul, voi jertfi si eu zeilor tai”. Si a zis Simpliciu catre Doroteu: „Intra cu dînsa avînd pe zei ajutor”. Dar intrînd el cu sfînta, îndata s-a topit de foc, iar sfînta a iesit nevatamata. De care lucru mirîndu-se dregatorul, a poruncit sa fie legata iarasi sfînta, si dusa la Bitinia. Si cînd a sosit la Niceea, a poruncit ca sa intre sfînta în capistea idolilor sa faca rugaciune.

Sfînta a primit aceasta cu bucurie; dar toti idolii au cazut si s-au zdrobit. Atunci cu mînie a poruncit dregatorul ca sfînta sa fie întinsa în patru parti, si sa fie despicata cu fierastraul. Si facîndu-se asa, fierastraul s-a tocit, neputînd sa faca nimic, iar sfînta ramase libera, multumind Mîntuitorului Dumnezeu. Întunecîndu-se mintea lui Simpliciu, a poruncit sa ucida pe sfînta prin sabie; si asa i-au taiat capul.