Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Minunea Sfîntului Arhanghel Mihail din Colose

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2021

Minunea Sfîntului Arhanghel Mihail din Colose În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decît din scăldătoarea Siloamului, pentru că acolo, o dată pe an, se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici, totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întîi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici, toţi, şi cei dintîi şi cei de pe urmă primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a cîştigat-o; aici într-o zi sau într-un ceas bolnavul cîştiga sănătatea.

Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Cînd toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole, cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zi-dită în cinstea ei şi aducînd multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrînd ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe sfinţii Săi ucenici şi Apostoli în tot pămîntul ca să propovă-duiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfîntul Ioan Teologul şi Sfîntul Filip, ajungînd unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru buna vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgîne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfîntul Ioan s-a arătat biruitor, luptîndu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu, căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfînta credinţă întru Hristos.

După risipirea idolului Artemidei, Sfîntul Ioan a venit de la Efes în Ierapole ca să ajute împreună slujitorului său, Sfîntul Apostol Filip, întîmplîndu-se atunci acolo şi Sfîntul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dînşii împreună, slujea la mîntuirea oamenilor şi Sfîntul Ioan Teologul. Mai întîi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, avînd-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. Apoi, stînd la un loc care se numea Herotop, proorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dînsul şi sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvîrşi acolo.

Acest lucru s-a şi împlinit curînd. Pentru că, ducîndu-se Sfîntul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfîntul Filip pătimind de la păgîni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducîndu-se în alte ţări, a izvorît din locul acela apă făcătoare de minuni, după proorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura, care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pămîntul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pămîntul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfîntă se va numi”.

Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trîmbiţe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor, şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.

Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi sîrguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mîhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzînd pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dînsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.

Sculîndu-se din somn omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezînd în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luîndu-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungînd, a aflat mulţime de oameni scoţînd din ea şi botezîndu-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă ru-gaţi, spălîndu-vă cu apa aceasta?” Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!” Şi scoţînd din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigînd: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”

Toţi cei ce se întîmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu şi slăveau pe Sfînta Treime şi preamăreau ajutorul Sfîntului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzînd tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetînd deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dînsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţîndu-o cu toată buna podoabă şi rugîndu-se în ea destul, s-a întors la locul său.

În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, avînd zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lîngă acea biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, făcînd slujba de aprinzător de lumînări. Aşa a pus început vieţii sale, că de cînd se nevoia lîngă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mîncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pîine nu mînca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunîndu-le şi fierbîndu-le, le mînca o dată pe săptămînă, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.

Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrînat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptîndu-se pe sine din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, petrecînd neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănîndu-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îm-brăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătîiul lui era un sac umplut cu mărăcini.

Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar cînd avea trebuinţă de somnul firesc îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decît somn şi odihna lui chin mai mult decît odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vîrtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup, îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.

Trecînd calea cea strîmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pămînt, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci, umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca pînă în sfîrşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.

Întru acestea învăţîndu-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osîrdie, s-a făcut un înger al Lui pe pămînt, petrecînd viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcîndu-i la Hristos. Văzînd acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfînta apă. Pe sfîntul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgîndu-l de păr şi de barbă şi trîntindu-l la pămînt, îl tîrau, călcîndu-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfînta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.

Odată, adunîndu-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pămînt apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvîrşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pămînt apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar, ajungînd la acel loc sfînt, se depărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sîrguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci de năpraznă le-a amorţit lor mîinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necu-noscută minune că, atunci cînd necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrîşnind cu dinţii şi lăudîndu-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.

Era la locul acela un rîu curgînd la stînga bisericii al cărui nu-me era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfînt, ca izvorul, amestecîndu-se cu apa rîului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Cînd începură să-şi pună în lucrare acel gînd rău, oprind curgerea rîului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată rîul, cu porunca lui Dumnezeu şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplîndu-se ia-răşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.

Erau acolo alte două rîuri curgînd despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfînt la o depărtare ca la trei stadii; numele unui rîu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două rîuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amîndouă într-unul şi abătîndu-se în dreapta, curgea spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amîn-două aceste rîuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfîntului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfîntul izvor, înecînd pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că rîurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserica era la un loc tot mai jos.

Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întîlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, avînd lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adîncimea în pămînt nesfîrşită. Deci, au săpat un şanţ adînc şi larg începînd de la acea piatră la muntele acela sub care rîurile se împreunaseră. Săpînd cu mare osteneală şi terminînd albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pîraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzînd lucrul acela al lor, a căzut la pămînt în biserică, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemînd în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfînt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.

Cînd s-au sfîrşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întîi al nopţii. Iar ei alergînd, au stat sus din partea stîngă, vrînd să vadă înecarea locului sfînt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail, cerînd milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfîntul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cîntat psalmul lui David, zicînd: „Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile va-lurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sînt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfin-ţenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Cînd grăia acestea Sfîntul Arhip, a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfîntul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecînd proorocului Daniil, şi neputînd să caute spre el a căzut de frică la pămînt. Iar el a zis către dînsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei ve-dea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculîndu-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stînga după porunca lui şi a văzut un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer. Iar cînd s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicînd: „Să staţi acolo!” Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvîntul cel proorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat rîurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcîndu-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mîini, însemnînd spre dînsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pămîntul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfîntul Mihail: „Aici să se sfă-rîme toată puterea cea protivnică şi să fie izbăvire de toate răută-ţile tuturor celor ce vor alerga cu credinţă!”

Acestea zicînd, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă, şi stînd cuviosul în partea dreaptă, Sfîntul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intraţi în strîmtoarea aceasta!” Şi îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pîraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmaşii, stînd de partea stîngă, vrînd a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfîntul Arhanghel Mihail, păzind aşa biserica şi pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălţat mul-ţumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită şi a prea-mărit ajutorul păzitorului celui mare.

Deci se umplură de ruşine toţi protivnicii şi s-a făcut bucurie mare credincioşilor care alergară la biserica cea îngerească şi la izvorul cel minunat, dînd laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au aşezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea prea sfinţită minune prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc, mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulaţi şi s-a mutat la Dumnezeu cu pace, avînd şaptezeci de ani de la naşterea sa. A fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc sfînt care de la minunea pomenită mai înainte s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Deci se cade ca în această zi să pomenim şi alte minuni ale Sfîntului Arhanghel Mihail pe care le-a săvîrşit, făcînd bine nea-mului creştin.

Între marea Adrianului şi între muntele care se numeşte Gargan, este cetatea Sipont, aflîndu-se departe de munte ca la două-sprezece mii de paşi. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păştea pe sub munte şi s-a întîmplat de a rătăcit un bou, despărţindu-se de cireadă; căutînd stăpînul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vîrful muntelui aceluia stînd lîngă uşa unei peşteri. Umplîndu-se de mînie că s-a ostenit căutîndu-l a luat arcul şi o săgeată adăpată cu otravă şi a îndreptat-o spre boul său, vrînd să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcîndu-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dînsul, văzînd aceea, s-a temut şi nu îndrăznea să se apropie de peştera aceea, ci, întorcîndu-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.

Deci, înştiinţîndu-se episcopul cetăţii aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Şi i s-a arătat lui în vedenie Sfîntul Arhanghel Mihail spunîndu-i că el şi-a ales locul acela şi-l păzeşte şi voieşte ca acolo adeseori să cerceteze şi să ajute oame-nilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetăţenilor şi, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său şi cu tot poporul la muntele acela şi, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peşteră în care era intrarea strîmtă; şi nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci şi-a săvîrşit rugăciunile înaintea uşii.

De atunci adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcîndu-şi rugăciunile lor către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioşi, şi-au adunat ostaşii şi au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrînd să o ia şi să o dărîme. Cetăţenii erau cuprinşi de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană şi să se roage cu stăruinţă, ca să se izbăvească ei de vrăjmaşii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmaşii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cereşti episcopului, în vedenie, zicîndu-i: „Mîine, în ceasul al patrulea din zi, să porunceşti tuturor cetăţenilor să se înarmeze şi să iasă din cetate împotriva vrăjmaşilor şi eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculîndu-se din somn, a spus vedenia la toţi şi s-a bucurat foarte mult de biruinţa cea făgăduită asupra vrăjmaşilor şi s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare şi, ridicîndu-şi credincioşii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorîndu-se şi s-a făcut, ca odi-nioară la muntele Sinai, foc şi fum, fulgere şi tunete, încît tot muntele acela s-a cutremurat şi s-a acoperit cu nor.

Văzînd aceea protivnicii, s-au temut şi au început a fugi, iar cetăţenii, cunoscînd că bunul păzitor şi grabnicul folositor a venit cu oştile sale cereşti să le ajute, au deschis porţile cetăţii şi au alergat pe urma vrăjmaşilor lor, secerîndu-i ca pe nişte paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfîntul Arhanghel Mihail, din înălţime, cu tunete şi cu fulgere îi ucidea, încît se făcuse numărul celor morţi şase sute de bărbaţi căzuţi de tunete şi de fulgere. Gonindu-i deci, pînă în depărtare şi biruindu-i desăvîrşit pe vrăjmaşii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscînd mîna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfînta credinţă, iar cetăţenii Sipontului adunîndu-se toţi, cu episcopul şi cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfri-coşată, vrînd să aducă acolo mulţumire lui Dumnezeu şi ajutăto-rului lor, Sfîntului Arhanghel Mihail, şi tuturor puterilor cereşti.

Cînd s-au apropiat la uşa peşterii aceleia, au aflat pe marmură urme de paşi omeneşti bine însemnate, ca pe pămînt moale, şi ziceau unii către alţii: „Iată, cu adevărat Sfîntul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mîntuindu-ne pe noi de vrăjmaşii noştri. Şi închinîndu-se, au sărutat urmele acelea şi, săvîrşind cîntarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul şi folositorul lor, mulţumind lui Dumnezeu. Au hotărît, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfîntului Mihail. Cînd se găteau spre lucrul acela, iarăşi s-a arătat Sfîntul Arhanghel episcopului, zicîndu-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiţi de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intraţi în ea. Iar tu mîine să faci în ea Sfînta Liturghie şi să împărtăşeşti pe credincioşi cu Dumnezeieştile Taine”.

După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toţi credincioşii să fie gata spre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a mers cu dînşii cîntînd şi rugîndu-se. Iar cînd au sosit la acel loc sfînt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mîinilor omeneşti, ci ca o peşteră, neavînd pereţii netezi, iar vîrful era împodobit cu diferite înălţimi, aşa că pe cîte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mîna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voieşte pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar sfînta masă era acoperită cu acoperămînt roşu şi a săvîrşit pe dînsa episcopul Sfînta Liturghie şi a împărtăşit pe credincioşi cu Prea Curatele Taine, iar în altar, despre partea de miază noapte, de la vîrf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă şi făcătoare de minuni, din care, bînd, bolnavii cîştigau sănătate. Şi beau credincioşii din apa aceea după împărtăşirea Sfintelor Taine şi se făceau minuni fără de număr în biserica aceea şi se tămăduiau toate neputinţele cu rugăciunile Sfîntului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lîngă biserică şi a rînduit să fie acolo preoţi şi diaconi şi cîntăreţi şi citeţi, ca în toate zilele să se săvîrşească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail.

Credem că este bine să pomenim şi această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioşilor împăraţi bulgari era un om vestit, bogat şi cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărăteşti. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr şi, luînd mulţime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfîntul Munte ca să cerceteze mînăstirile şi să-şi caute lui un loc în care să-i placă a se sălăşlui. Înconjurînd multe mînăstiri şi dînd multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, şi a aflat loc foarte frumos, avînd ape dulci şi poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Plăcîndu-i locul acela, a gîndit să se aşeze într-însul şi să zidească o mînăstire şi, adăugînd sîrguinţă, degrabă şi-a săvîrşit dorinţa. Mai întîi a ridi-cat o biserică foarte frumoasă în numele Sfîntului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mînăstirea cu ziduri de piatră şi rînduindu-le pe toate după cerinţă, precum se cuvine singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-şi toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumuseţeze şi biserica cu podoabă cuviincioasă şi bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zi-cînd: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecăţile care ştie va purta grijă pentru înfrumuseţarea bisericii. Fie voia Lui”.

În dreptul Sfîntului Munte, este un ostrov care se numeşte Lug, spre care, peste mare pînă la el, este cale de o zi. Acolo păs-torii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeaţă şi este păşune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stîlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vîrful stîlpului un idol şi o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creştet, va afla mulţime de aur”. Pentru aceea mulţi se ispiteau să ştie de este adevărat lucrul acela şi loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întîmplat în acea vreme de păştea un copil boii aproape de stîlpul acela şi copilul era înţelept şi ştia a citi şi, citind cuvintele cele scrise pe stîlp, lovi pe idol în cap ca şi ceilalţi ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gîndit că este ascunsă în pămînt comoara şi, apunînd soarele, privea unde se sfîrşea umbra stîlpului aceluia şi acolo, la vîrful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pămîntul căutînd comoara, dar n-a aflat-o.

Apoi răsărind soarele, iarăşi a privit unde se sfîrşea umbra stîlpului aceluia şi acolo a început a săpa. Săpînd el, s-a auzit un sunet la locul acela, şi cunoscînd că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa si a aflat o piatră de moară mare, cît nu putea el să o mişte, dar întinzînd mîna prin gaura pietrei a aflat aur mult; şi nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoara aceasta, apoi mă tem ca să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile bătrînului celui pomenit mai înainte şi purtînd grijă de înfrumuseţarea sfintei bise-rici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfîntul Munte la una din mînăstiri şi să spună egumenului de comoara aceea aflată, lucru pe care l-a şi făcut. Luînd cîţiva bani de aur spre încredinţarea co-morii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare şi a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfîntul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mînăstirii celei nou zidită. Mînăstirea aceea se numeşte pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mînăstire şi, văzînd pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.

Egumenul, cunoscînd că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări şi, făcîndu-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dînsul ca să aducă la mînăstire aurul ce se afla-se. Iar ei mergînd degrabă au luat un caiac şi, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stîlp şi la comoară şi prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; şi s-au bucurat de dînsul foarte tare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte binele a semănat un gînd rău în inima unuia din călugării aceia şi a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă ca singuri noi să ne facem nouă locaş şi să ridicăm mînăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?” Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare şi nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Şi aşa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, avînd întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dînşii: „Nu, fraţilor, să nu îndrăzniţi a face aceasta, să nu pierdeţi pe copil pentru aur şi îm-preună cu el şi sufletele voastre”. Iar ei, neascultîndu-l pe el, au stăruit pe lîngă dînsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfîrşit îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să ştii că şi pe tine şi pe copil vă vom pierde”. Apoi văzînd fratele gîndul cel rău al lor neschimbat, s-a temut ca nu cumva să-l piardă şi pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi aţi voit aşa, faceţi ce ştiţi, voi veţi vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta şi nici nu am trebuinţa de aur”.

Aşa, întărindu-şi cuvîntul cu jurămînt, a tăcut. Iar ei luînd aurul şi piatra aceea cu care aurul a fost acoperit le-au dus în caiac, apoi şezînd cu copilul, au început a pluti spre mînăstire. Iar cînd era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului şi începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el văzînd ceea ce era să-i facă a început să plîngă şi cu tînguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit că ticăloşii aceia de călugări, avînd inima împietrită şi suflet iubitor de aur, nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzînd lacrimile copilului şi nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adîncul inimii, ci, luîndu-l pe el, cu pia-tra l-au aruncat în mare şi îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte cînd săvîrşeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.

Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tînguirea cea amară a copilului şi văzînd înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca, luînd pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Şi aşa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfînta Masă, cu piatra spînzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rînduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumî-nările şi să toace la cîntarea cea de dimineaţă şi a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme şi i-a fost frică şi, alergînd, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuţinat la suflet, l-a trimis iarăşi în biserică. Iar el, intrînd a doua oară, a auzit acelaşi glas şi iarăşi a alergat la egumen.

Atunci egumenul a mers cu dînsul în biserică, după care, amîndoi auzind glas de copil şi intrînd în altar, au văzut pe copil stînd aproape de Sfînta Masă, cu piatra la grumaji şi apa de mare curgînd încă din hainele lui. Şi, cunoscîndu-l pe el, l-a întrebat: „Ce ţi s-a întîmplat ţie, fiule, şi cum ai venit aici?” Iar el, deşteptîndu-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legîndu-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare şi afundîndu-mă eu întru adîncul mării, am văzut doi oameni luminoşi ca soarele şi i-am auzit pe ei vorbind între dînşii şi a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mînăstirea care se chiamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simţi pe mine şi nu ştiu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte şi lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate şi prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămîi, fiule, la locul acesta pînă mîine, pînă ce răutatea aceasta va fi vădită”. Şi, ieşind, a încuiat biserica şi a rînduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cînte în tindă. Şi a zis pa-racliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cîntă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit aşa”.

Egumenul poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stîlp deasupra porţii ca să păzească venirea spurcaţilor acelora de uci-gaşi; apoi făcîndu-se ziuă, iată veneau spre mînăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.

Văzîndu-i pe ei egumenul, a ieşit cu ceilalţi fraţi în în-tîmpinarea lor şi i-a întrebat pe dînşii, zicînd: „Ce este aceasta? Patru v-aţi dus, iar acum trei v-aţi întors! Unde este cel de al patrulea?” Iar ei, ca mîniindu-se, ziseră: „Părinte, şi pe tine şi pe noi ne-a amăgit copilul spunînd că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic şi singur nu ştie nimic. Pentru aceea, ruşinîndu-se de noi, s-a ascuns, şi noi, căutîndu-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!” Şi aşa intrară în mînăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică unde tînărul acela se afla, curgînd încă apa din hainele lui şi l-a arătat pe el zicîndu-le: „Cine este acesta?” Iar ei, spăimîn-tîndu-se, stăteau ca nişte ieşiţi din minte, neputînd să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea şi au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.

Egumenul, trimiţînd fraţi mai credincioşi, au adus aurul în mînăstire. Şi s-a auzit de această prea slăvită minune în tot Sfîntul Munte şi s-au adunat toţi călugării de la toate mînăstirile, la vede-rea minunii acesteia şi au adunat sobor şi au numit biserica aceea cu numele Sfîntului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfîntului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigaşi vicleni i-au blestemat şi, însemnîndu-le feţele, i-au gonit din mînăs-tire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului şi s-a întors despre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcîndu-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor şi călugăr iscusit. Egumenul cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă şi a înfrumuseţat-o cu toate bunătăţile. A ridicat şi un foişor foarte frumos din temelie şi piatra aceea cu care tînărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoştinţa tuturor.

Mutîndu-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare şi cu dumnezeiască plăcere vieţuind şi acela, a trecut la Domnul purtat de mîinile Sfîntului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.

Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail îl mărim în veci. Amin.

Sfinţi Mucenici Gomil, Eudoxie, Zinon, Macarie şi cei împreună cu danşii

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2021

Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăţiei lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărăteşti. Iar cînd Traian era cu mulţimea oştirilor sale în părţile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiţi, pe osdroeni, pe arabi şi alte popoare, atunci numărîndu-şi ostaşii, a aflat între ei unsprezece mii de creştini care măr-turiseau pe Hristos şi se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceştia toţi i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos şi vor jertfi la idoli, ca să fie puşi iarăşi în rînduiala lor ostăşească şi să fie cinstiţi de dînsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului şi l-a ocărît pentru păgînătate şi pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieşind la război, singur îşi împuţinează oastea. Şi s-a mărturisit pe sine că este creştin şi gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte şi îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creştinii trimişi la surghiun i-au pierdut cu felurite morţi, dintre care zece mii au fost răstigniţi în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămaşi i-au omorît cu alte munci.

Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.

Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună”.

Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: „Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.

Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea”.

Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.

Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.

Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie”. Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: „Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru David, care mai înainte a fost tîlhar

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2021

Acest bun şi cuvios părinte David a fost mai înainte tîlhar. Petrecînd în pustia Ermopoliei şi făcînd multe răutăţi, pe mulţi ucidea, că era atît de rău şi de sălbatic, încît nimeni altul de pe vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăşi mai mulţi de treizeci, care făceau tîlhării cu dînsul. Odată şezînd în munte cu dînşii şi cugetînd la viaţa lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-şi apoi în sine, a lăsat pe toţi cei ce erau cu dînsul, a mers la o mînăstire şi, bătînd în poartă, a ieşit portarul şi l-a întrebat: „Ce voieşti?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”. Şi du-cîndu-se portarul a vorbit de dînsul egumenului. Venind egumenul, l-a văzut că este om bătrîn şi i-a zis: „Nu vei putea să fii aici pentru că fraţii au multă osteneală şi mare înfrînare, iar tu ai alte deprinderi şi pravilele mînăstireşti n-o să le poţi păzi”. Iar el se ruga, zicînd: „Toate cele ce-mi veţi porunci le voi face, numai să mă primiţi”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicînd: „Nu vei putea cu nici un chip să vieţuieşti cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să ştii, părinte, că eu sînt David, căpitanul de tîlhari, şi am venit la voi ca să-mi plîng păcatele mele; iar de nu vreţi să mă primiţi, vă spun cu jurămînt, să ştiţi că mă voi duce iarăşi la lucrul meu de mai înainte şi voi aduce cu mine pe tîlharii pe care-i am şi pe toţi vă voi risipi împreună cu mînăstirea voastră”. Aceasta auzind-o egumenul, l-a primit pe el în mînăstire şi l-a tuns în îngerescul chip. Deci, a început David a se nevoi cu înfrînare şi a se deprinde cu smerenia şi, în puţină vreme, i-a întrecut pe toţi călugării din mînăstire cu faptele bune şi era la toţi folositor cu viaţa şi cu cuvîntul.

Şezînd el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul păcatele tale şi de acum vei face minuni.” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atît de puţină vreme, că sînt foarte grele şi mai multe decît nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sînt Arhanghelul Gavriil care şi pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruţat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruţa? Deci, de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat şi a zis către înger: „Cînd am fost tîlhar şi făceam necuvioase lucruri şi am vărsat mult sînge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, cînd voiesc să slujesc Domnului şi să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăieşti numai cînd vei slăvi pe Dumnezeu şi cînd te vei ruga lui în rînduială, iar afară de acestea să taci”. Aşa pedepsindu-l îngerul, s-a dus, iar el a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi s-a liniştit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla, pe cei îndrăciţi i-a tămăduit şi cînta în biserică cîntări în vremea slujbei de rugăciune, însă alt cuvînt nu putea să grăiască, ca un al doilea Zaharia. Apoi a trecut la Domnul şi acum, stînd înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a cîştiga de la Domnul milă. Amin.

În această zi prăznuim şi pe Sfîntul sfinţitul Mucenic Chiril, episcopul Cortiniei, care a pătimit pentru Hristos de la Agripin ighemonul în insula Creta, la vîrsta de 95 de ani, pe timpul împărăţiei lui Maximian.

Tot în această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Faust preotul şi Aviv diaconul, şi cu dînsul 13 mucenici, care au fost ucişi cu sabia pentru Hristos, în Alexandria, cetatea Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Decie.

În această zi mai pomenim pe Sfîntul Mucenic Chiriac, care pe vremea aceluiaşi Decie, a pătimit pentru Hristos şi a fost martirizat de dregătorul Valerie.

Sfîntul Mucenic Sozont

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2021

Maximian, ighemonul Ciliciei, cînd a intrat în cetatea Pompeiopol, făcîndu-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tînăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creştin cu credinţă, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăţa ziua şi noaptea legea Domnului. Acesta, păscînd oile cele ne-cuvîntătoare, pe cele cuvîntătoare le povăţuia la păşunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dînsul şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi îi învăţa pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Aşa, pe mulţi a adus la Sfîntul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dînsul.

Odată, păscînd oile pe lîngă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce şi a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, şi i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinţi cu darul cel ce se coboară de sus şi mulţi vor afla mîntuire printr-însul şi vor preamări Sfînta Treime. Deci, sculîndu-se din somn bunul păstor, a încredinţat altora oile şi a lăsat în locul acela arcul său şi trei săgeţi spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol şi a văzut păgînătatea ce se înmulţea şi sfînta credinţă scăzînd, şi l-a durut inima de aceasta. Intrînd în capiştea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dînsul o mînă şi, sfărîmînd-o, a împărţit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mîna cea de aur care se luase de la idol, mulţi erau cercetaţi şi chinuiţi. Dar Sfîntul Sozont, nevrînd ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian şi s-a dat pe faţă. „Eu sînt – zise el – cel ce am luat mîna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă”.

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela şi a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi de puterea cea slabă a idolului vostru. Cînd am luat mîna de pe dînsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut şi nici nu a suspinat. Şi cum putea să se împotrivească fiind mut şi fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, mi s-ar fi împotrivit şi nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscîndu-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărîmat mîna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinaţi lucrului cel făcut de mîini omeneşti care, deşi are ochi, urechi, mîini şi picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăieşte, nici nu pipăie, nici nu umblă şi nici nu poate să-şi ajute lui ceva, cînd l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăţi”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întîi, l-au spînzurat şi cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălţîndu-l cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfîntul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăşi îl spînzurară pe lemn şi cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cît nu numai trupul, ci şi oasele i-au sfărîmat. În acele munci sfîntul şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, văzîndu-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului şi au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioşi. Şi cînd aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere şi tunete groaznice şi a căzut ploaie mare cu grindină, încît îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspîndit de frică şi a rămas trupul sfîntului întreg. Şi, venind noaptea, credincioşii vroiau să ia sfintele lui moaşte, dar nu puteau fiind întuneric mare. Şi mîhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopţii, o lumină din cer a strălucit peste moaşte pe care, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormîntul lui multe minuni se făceau şi nu numai de la mormînt, ci şi de la izvorul cel de sub stejar, unde sfîntul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile sfîntului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dînsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

Cuviosul Macarie de la Optina

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2021

Cuviosul Macarie de la OptinaCel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormîntată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, cînd a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgînd atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească şi să cînte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormîntat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gînd să rămînă la mănăstire. Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormîntat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întîmplătoare. Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decît după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vîrsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rînd pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vîrstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrîni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvîntul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat rîvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai cîteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cîrjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luînd ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducînd Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mîna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817. Cînd egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvîntarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitînd şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începînd astfel drumul său duhovnicesc care a durat pînă la sfîrşitul vieţii sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întîmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească. Acest sfînt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite. El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tînjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimîndu-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămîne la Schit în Optina, cît de curînd posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decît în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vîrsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătînd ascultare şi smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvîntarea celui de-al doilea, punîndu-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc pînă în clipa cînd acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841. Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerîndu-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cît a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observînd la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încît numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an. Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa pînă seara, rezolvînd pe lîngă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei „Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atît de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie cîteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întîmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amîndoi vor muri cam în acelaşi timp. Bătrîna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgîndu-le atenţia că moartea ei este în legătură strînsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mîntuitorului. În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfînta Cruce a Mîntuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie. În timpul cît a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit. În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgîndu-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, cînd murea unul din fraţi. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi pînă cînd s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfînta Împărtăşanie, ajungînd la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mîntuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfînta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormîntul Mîntuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormîntat în 10 septembrie într-un mormînt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormîntat în partea dreaptă a mormîntului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

Tot în aceasta zi s-a savîrsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mîntuitorului, unde se cheama Pîrîul Adînc.

Sfîntul Mucenic Evpsihie

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2021

Sf. Evpsihie s-a născut şi a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăţiei lui Adrian a fost clevetit că nu cinsteşte pe idolii elineşti şi i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins şi, întinzîndu-l, l-a strujit pe coaste şi l-a aruncat în temniţă, unde zăcea abia mai trăind; rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniţă. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogăţii pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mîinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuinţa săracilor, care lucru s-a şi făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoşii lui le-a împărţit la săraci, iar cîteva le-a dăruit vrăjmaşilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe nişte făcători de bine ai săi şi pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi cînd stăpînea în Cesareea Saprikie boierul, iarăşi l-au prins pe Sfîntul Evpsihie şi spînzurîndu-l l-au strujit rău, după care a luat sfîrşit prin sabie. Deci se spune că în loc de sînge au curs lapte şi apă din rănile trupului său.

Sfîntul Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2021

Sfîntul Ioan, Arhiepiscopul NovgoroduluiNoul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi. Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.

Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.

În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.

A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune. Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”. Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.

Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.

Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.

Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.

Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.

Iar odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.

Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.

Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii mucenici Evod şi Onisifor, dintre cei şaptezeci de apostoli

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2021

Sfîntul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcîndu-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfîntul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu; Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”.

Acest Sfînt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mîntuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecînd cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfîntul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dînsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sîngele pentru Hristos şi luînd cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfîntul a pătimit atunci cînd Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsîndu-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dînşii, şi Sfîntul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor.

Iar Sfîntul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osîrdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la cîte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi pînă la sînge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dînsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind tîrît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.

Cuvînt la Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

Adaugat la septembrie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 21, 2021

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pămînteşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decît alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, cînd a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusa-lim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvîrşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mîini omeneşti. „Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mînă, pe Preacurata, Prea Binecuvîntata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sînt fă-cute bune şi desăvîrşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvîrşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicînd către dînsa: „Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din cîte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decît aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decît tot aurul şi argintul şi mai cinstită decît pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pămîntesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfînta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decît tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: „O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pîntecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!” După cuvîntul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dînşiiÅ». Aţi rînduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvîntătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decît îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpîneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!”

Cu aceste cuvinte, Sfîntul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cît de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dînsa: „Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decît toate”. Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că lo-cul unde s-a născut prea Binecuvîntata Fecioară era o cetate mică în pămîntul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflîndu-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?” Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte”, a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mîndrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătînd că tot ce este între oameni înalt este urîciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dînşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dînsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tîlcuieşte „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte „înflorit, sfin-ţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pîntecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfîntului Duh, cel ce a venit spre dînsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfîntă decît toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvîntul, cel mai sfînt decît toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pămînteşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea gră-ieşte: „Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcînd păcatul, ci şi pe păcătoşi abătîndu-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dînsa: „Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decît a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decît aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decît serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decît heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covîrşit. „Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Şi cine din pă-mînteni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decît Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încît nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzînd pe înger, s-a tulburat de cuvîntul lui şi gîndea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înăl-ţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pămînt din pămînteni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gînditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvîntat zicînd către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată şi se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfîntă, Ierusalim nou, pogorît din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născînd pe Împăratul Hristos. „O, înălţime, cu anevoie de suit de gîndurile omeneşti!”

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfru-museţată cu darul Duhului Sfînt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa sla-va Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pîntecelui ei”. Şi iar zice acelaşi: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfîntă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dînsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avîndu-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ”. O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decît ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cîntînd: „Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atît cu cît mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mîinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioara”. A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcîndu-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cîntînd aşa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lîngă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzînd-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pămînt, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: „Pîntecele ei mai desfătat decît cerurile l-au lucrat”. Şi au încăput întru dînsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvîntului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvîntul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pîntece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atît cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strîmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scîrbiţi, năpăstuiţi, flămînzi, învi-foraţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemi-lostivă cea al cărei pîntece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pă-mînteşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i o-presc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci”. Amin.

Sfîntul Mucenic Severian

Adaugat la septembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 22, 2021

Împărăţind Liciniu, rău credinciosul împărat, cînd sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezînd în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetînd în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea pe dînşii spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc, încît nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi pînă la moarte s-au nevoit pentru dînsul. Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea sfîntului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte ca să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi crezînd singur în cel răstignit, îi învăţa şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă, şi, iată, nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dînsul şi se vor mînia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, cînd va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptînd pînă ce vor veni trimişii ca să-l prindă pe el, apucînd înainte de venirea lor, a mers singur şi, stînd înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dînsul zicîndu-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să ştii că ai nimerit aici peste băr-baţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel învăţătorul meu, viaţă îmi este Hristos, şi moartea un cîştig” (Fil. 1,21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfîntului, a tăcut puţin, apoi, uitîndu-se la cei ce erau de faţă şi cu mîna ară-tînd spre Severian, a zis cu mînie: „Luaţi-l pe el şi cu vîne de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blîndeţe înaintea stăpînirii!”

Iar bătut fiind sfîntul, se veselea că s-a învrednicit a lua rane pentru Hristos şi cuvintele psalmistului avîndu-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cînta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzînd că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dîn-sul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mîn-gîiere, nici o fericire îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul ne-dumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cît de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzînd celui orb lumina sau cîntare cîntînd surdului? De n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.

Acestea şi mai multe altele grăind sfîntul, spre mai mare mînie s-a pornit prigonitorul şi, spînzurînd pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflîndu-se, se ruga zicînd: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce şi ai surpat mîndria vrăjmaşului şi pînă acum eşti lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărîmă braţul chinuitorului, iar mădulările mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muce-niciei”.

Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfîntul şi chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă după porunca prigonitorului. Iar sfîntul mucenic, mergînd la temniţă, prea dulce ritor s-a arătat; ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergînd prin mijlocul cetăţii, către mulţimea poporului ce privea la dînsul, cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătîndu-şi rănile sale, grăia: „Priviţi-mă, oamenilor, şi în ce fel de bună norocire sînt acum, înţelegeţi. Vouă, socotesc, vi se pare că sînt mai ticălos şi mai mişel decît toţi că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sînt cu mult mai fericit decît voi toţi, pentru că ranele mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sînt mai dulci decît toate dulceţile cele pămînteşti. Curgerea aceasta a sîngelui şi ruşinea mai cinstită-mi este mie decît porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decît toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi; iar dregătoria mea cea dintîi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luînd bogăţia cea neîmpuţinată?

Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decît împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decît vistieriile tuturor împăraţilor celor pămînteşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţii, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee că mădularele mele, acestea cînd nu erau rănite pentru Hristos şi sîngiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele? Iar acum îmi sînt mie mădulare cînd pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos şi tare cînd pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, cînd mă vedeţi pe mine neavînd chip omenesc, ci cu totul sînt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare pînă la cap a fost rănit. Şi cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cît împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeţi rănile mele, să vă gîndiţi la răsplătirile care vin pentru dînsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă şi a-cum celor ce pătimesc pentru dînsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru dînsul este dulce, dar a muri pen-tru dînsul este şi mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de se află cineva din cei credincioşi, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzîndu-mă pe mine aşa răb-dînd pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voas-tre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos”.

Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultînd cu-vintele lui cele folositoare, pînă ce a fost dus la temniţă şi aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănţuia, sărutînd locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos au şezut, cei cu care vorbea mergînd mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfîntul şi cu vicleşug a început a grăi către dînsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta şi bărbăţia dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărîmată şi trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrînd ca în vicleşug să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Şi, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decît eu răbdînd pentru Hristosul meu”.

Iar prigonitorul, lepădînd vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mînie şi a poruncit ca să bată pe sfîntul cu pietre peste gură, zi-cîndu-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfîntul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cîndva în sufletul tău ai făcut locaş al diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”.

Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spînzure pe el, şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfîn-tul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sînt mie mai mult dulceaţă decît durere, pentru că despărţindu-mă pe mine de la cele pămînteşti, mă împreun cu Hristos”. Iar boierul a zis către dîn-sul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvînt, ci încetişor în sineşi grăia: „Nu sînt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luîndu-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi legîndu-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, şi pe dînsul încingîndu-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spînzure pe el. Şi aşa spînzurat fiind sfîntul şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile purtătorului de nevoinţă Hristos, Domnul său. Iar sfîntul lui trup, oarecare din credincioşi luîndu-l noaptea, l-au dus la moşia sa. Iar cînd s-au apropiat de satul în care era casa Sfîntului Severian, cu psalmi şi cu cîntări ducîndu-l cu cinste, atunci a ieşit întru întîmpinarea lui tot poporul, bătrînii şi tinerii cu sîrgu-inţă, unii pe alţii întrecînd, care mai de care să ia binecuvîntare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plîngînd deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfîntului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci, se tînguia pentru dînsul femeia lui, zicînd către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpînul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întîmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi eu din pricina ta; scoală-te deci şi mergi să întîmpini pe stăpînul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plîngere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor sfîntului mucenic Severian şi, întîm-pinîndu-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutînd pe stăpînul său. Deci, tot poporul, văzînd pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osîrdie s-a lipit de sfîntul.

Apoi, era între dînşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfîntului, neştiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alţii aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaştele sfîntului o cunună de flori frumos împletită şi, iată, fără de veste a zburat un vultur şi apucînd cununa aceea zbură încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau şi aşa i-au adus pe ei pînă la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi acolo punînd acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfîntului mucenic. Şi, luîndu-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormîntul lui mulţi bolnavi s-au tămăduit.

Iar cel care, înviind, a ieşit în întîmpinarea sfîntului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, şezînd lîngă mormîntul stăpînului său, şi după aceea, cu pace s-a sfîrşit.

Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.