Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Zenovie şi sora sa Zenovia

Adaugat la noiembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 12, 2021

In părţile Ciliciei era o cetate care se numea Egea şi în acea cetate s-au născut aceşti sfinţi mucenici, Zenovie şi sora lui, Zenovia, din părinţi dreptcredincioşi, care i-au crescut în bună învăţătură şi în frică de Dumnezeu. Cînd ei erau încă tineri, părinţii lor s-au dus către Domnul, lăsîndu-le multe averi. Atunci Zenovie şi Zenovia, deşi erau tineri cu anii, însă cu înţelepciunea erau bătrîni şi desăvîrşiţi în fapte bune; deci, văzînd deşertăciunea acestei lumi, s-au sfătuit ca, lăsînd toate, să urmeze lui Hristos. De aceea, Zenovia a încredinţat fratelui ei şi partea ei de avere rămasă de la părinţi, pentru a fi împărţită la săraci, şi petrecea de bună voie în sărăcie şi în linişte, păzindu-şi fecioria sa fără de prihană pentru Mirele ceresc. Iar Zenovie, luînd amîndouă părţile de avere, şi a sa şi a surorii sale, le-a împărţit celor care le trebuiau şi în puţină vreme le-a dat pe toate, încît a ajuns şi el ca unul dintre săraci. Dar Dumnezeul Cel ce îngrijeşte de sărmani şi nu-i lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, l-a îmbogăţit pe Zenovie cu darurile Sale cele cereşti pentru bogăţia cea împărţită la săraci.

Zenovia avea în toata viaţa sa ca ajutor mîna lui Dumnezeu, care o apăra de toate asupririle trupului şi ale lumii şi de războaiele cele diavoleşti care o supărau. Iar Zenovie a luat darul de a tămădui suferinţele, pentru că acele mîini care au miluit pe săraci le-a miluit Domnul cu puterea facerii de minuni şi cu tămăduirea a toate neputinţele şi rănile oamenilor, căci atunci cînd sfîntul se atingea cu mîna sa, îndată bolnavul primea tămăduirea. Deci îndoită milostenie a făcut acest plăcut al lui Dumnezeu în viaţa sa: una, cînd a dat săracilor averea, şi alta, cînd bolnavilor le dădea sănătate, din darul lui Dumnezeu. Şi mulţime de duhuri necurate a izgonit din oameni, pe cei mîhniţi i-a mîngîiat şi celor ce se aflau în primejdie le-a ajutat. Pentru aceste fapte bune şi faceri de minuni a fost ales episcop în acea cetate, conducînd bine Biserica lui Dumnezeu, ajutînd şi neîncetat făcînd bine poporului şi tămăduind pe cei neputincioşi.

Atunci a venit la Sfîntul Zenovie o oarecare femeie din Antiohia, care avea pe pieptul ei o rană netămăduită şi care a cheltuit multe averi pe la doctori, căutînd la dînşii tămăduire. Nu a avut însă nici un ajutor, ci mai cumplit i s-a înmulţit durerea, încît era aproape de moarte. Iar sfîntul, văzînd-o pe ea, i s-a făcut milă şi s-a atins cu mîna de rana aceea, făcînd semnul Crucii, şi îndată a dispărut durerea, iar rana s-a tămăduit şi femeia s-a făcut sănătoasă şi s-a întors bucuroasă la treburile ei. La fel şi o altă femeie necredincioasă, care era soţia unui dregător, pătimea de aceeaşi durere. Aceasta a fost tămăduită tot de Sfîntul Zenovie. De atunci acea femeie împreună cu bărbatul ei au crezut în Hristos, apoi şi-au botezat copiii şi au cîştigat sănătate, nu numai trupească, ci şi sufletească.

După aceea, sosind prigoana cea mare împotriva creştinilor din partea necredinciosului împărat Diocleţian, Lisie voievodul a mers în părţile Ciliciei ca să-i chinuiască pe toţi credincioşii cei ce mărturiseau numele lui Hristos. Mai întîi au fost prinşi trei tineri creştini, Claudie, Asterie şi Neon, pe care i-a chinuit în multe feluri, iar pe urmă i-a pironit pe cruce, afară din cetate. Şi auzind despre Sfîntul Zenovie, episcopul creştinilor, a trimis pe ostaşii săi să-l prindă şi, aducîndu-l înaintea sa, i-a zis: „Nu vreau să intru cu tine în multă vorbă, pentru că ştiu că voi creştinii vorbiţi mult, ci, grăind, îţi pun înainte două lucruri: viaţa şi moartea. Viaţa, dacă te vei închina zeilor, şi moartea, dacă nu te vei închina. Deci să-ţi alegi ceea ce voieşti: sau să aduci jertfă zeilor noştri şi vei fi viu, ba încă te vei bucura şi de cinste de la noi, sau, de vei rămîne în nesupunerea ta, îndată vei fi supus cumplitelor chinuri şi vei muri amarnic”. Iar Sfîntul Zenovie cu îndrăzneală a răspuns: „Viaţa cea vremelnică, fără de Hristos, nu este viaţă, ci curată moarte; iar moartea cea pentru Hristos nu este moarte, ci viaţă fără de moarte. Deci mai bine vreau să mor pentru Hristos cu moarte vremelnică şi în veci să trăiesc cu Dînsul, decît să mă lepăd de El pentru vremelnica viaţă şi în veci să fiu chinuit în iad”.

Auzind acestea, voievodul a poruncit ca pe sfînt să-l dezbrace şi, spînzurîndu-l pe un lemn, să fie bătut fără milă. Şi zicea păgînul: „Vom vedea dacă va veni Hristos al lui să-l ajute”. Atunci aflînd sora lui, fericita Zenovia, că fratele ei, Sfîntul Zenovie, pătimeşte pentru Hristos, s-a sculat degrabă şi a alergat la locul unde era chinuit sfîntul şi acolo, văzîndu-şi fratele rănit şi spînzurat, s-a aprins de rîvnă şi a înaintat spre chinuitor, zicînd: „Sunt creştină şi pe acelaşi Unul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisesc, ca şi fratele meu. Deci porunceşte ca să mă chinuie şi pe mine ca pe fratele meu cel iubit, căci acelaşi pahar al patimilor voiesc şi eu să-l beau şi cu aceeaşi cunună să mă încununez”.

Iar chinuitorul, mirîndu-se de acea bărbăţie şi îndrăzneală a Sfintei Zenovia, i-a zis: „O, femeie, nu dori a te pierde pe tine şi nu veni la o necinste ca aceasta, unde ai să rabzi ruşine şi durere, căci vom porunci ca să fii dezbrăcată şi îndată te vei umple de ruşine şi, cînd vom începe să-ţi chinuim trupul tău, grele dureri te vor cuprinde. Deci te sfătuiesc, jertfeşte zeilor şi te vei izbăvi de toate răutăţile”. Iar sfînta a răspuns: „Mai mare ruşine aduce goliciunea sufletească, decît cea trupească, şi mai dureroase sunt muncile cele veşnice, decît cele vremelnice. Deci nu mă îngrijesc de trupeasca goliciune, căci în Hristos m-am îmbrăcat şi nu mă tem de mîinile chinuitorilor, căci cu Hristos m-am răstignit. Fă ce voieşti, o, chinuitorule, nu mă vei întoarce pe mine de la Hristos, Domnul meu”. Iar prigonitorul îndată a poruncit ca s-o dezbrace şi s-o bată la fel ca pe Sfîntul Zenovie, fratele ei. Apoi au pregătit un pat înroşit în foc şi pe acela i-au întins pe amîndoi şi au pus foc dedesubt, zicîndu-le: „Să vină Hristos ca să vă ajute vouă”. Iar sfinţii răspundeau: „Iată, Hristos al nostru este cu noi, dar tu nu-L vezi. Iată, ne rourează pe noi cu rouă cea din cer a darului Său şi nu ne îngrijim de chinuri”.

După aceasta i-au aruncat pe sfinţi într-o cazan clocotit, dar şi acolo sfinţii au rămas nevătămaţi şi, stînd ca într-o apă călduţă, cîntau psalmul lui David: Mîntuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat. La sfîrşit, chinuitorul a poruncit ca ei să fie scoşi afară din cetate şi să li se taie capetele. Iar sfinţii mergeau la moarte cu bucurie nespusă şi, sosind la locul unde aveau se fie tăiaţi, s-au rugat, zicînd: „Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit să ne nevoim cu nevoinţa bună, alergarea s-o săvîrşim şi credinţa s-o păzim. Deci fă-ne pe noi părtaşi slavei Tale şi ne numără pe noi în ceata celor ce bine au plăcut sfîntului Tău nume, că binecuvîntat eşti în veci”. Cînd au sfîrşit rugăciunea, îndată s-a auzit un glas din cer, făgăduindu-le lor cununi şi chemîndu-i întru odihna cea veşnică. Apoi sfinţii, fiind tăiaţi, au trecut de pe pămînt la ceruri. Iar trupurile lor zăceau neîngropate. Noaptea le-a luat în taină preotul Ermoghen şi le-a pus într-un mormînt, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Unul Dumnezeu Cel de toată făptura slăvit, acum şi pururea şi în” vecii vecilor. Amin.

Sfinti Apostoli din cei 70, Tertie, Marcu, Iust, care se cheama si Isus, si Artema

Adaugat la noiembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 12, 2021

Acesti Sfinti Apostoli sunt din cei sapte-zeci, luminati fiind în credinta cea catre Dumnezeu. Deci Tertie a fost al doilea episcop de Iconiu dupa Sosipatru si a împlinit propovaduirea acestuia si a înnoit pe toti cei ramasi cu sfîntul botez, adica cei ce ramasesera de la Sosipatru, facîndu-se facator de minuni, a scris si Epistola Sfîntului Pavel catre Romani. Iar Marcu nepotul de frate al Varnavei de care pomeneste Apostolul Pavel în epistola si acesta a fost hirotonit episcop al Apoloniadei risipind cu propovaduirea adevarului închinarea la idoli. Iar Iust caruia si Isus îi zic, a fost episcop în Elevterupolis, atragînd pe toti la cunostinta adevarului cu cuvîntul învataturii sale. Iar Artema a fost episcop în Listra, împrastiind toate vicleniile demonilor, ca un slujitor desavîrsit al lui Hristos. Deci asa nevoindu-se acesti patru apostoli pentru dreapta credinta si ca-zînd întru mari si grele bîntuieli cu pace si-au dat sufletele catre Domnul.

Sfinţii Apostoli din cei şaptezeci: Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie şi Aristobul

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2021

Sfîntul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfîntul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfîntul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mîntuitoarea viaţă. Ostenindu-se şaisprezece ani în acea nevoinţă pentru mîntuirea omenească, a răposat cu pace.

Amplie şi Urban au fost puşi episcopi de către acelaşi sfînt, Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli, iar Urban a fost episcop în Macedonia. Ei, propovăduind pe Hristos şi pe idoli pierzîndu-i, i-au ridicat asupra lor pe evrei şi pe elini şi, fiind ucişi de către aceştia, şi-au împletit lor cunună mucenicească.

Narcis a fost episcop în Atena, Apelie în Ieraclia şi Aristobul în Britania, propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mîinile Domnului.

Sfîntul Mucenic Epimah

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2021

Sfîntul Mucenic Epimah era de neam din Egipt şi din părinţi creştini. El încă din tinereţe L-a iubit pe Dumnezeu şi, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmînd Sfîntului Ioan Botezătorul, şi a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.

Neavînd pe cineva din sfinţii părinţi povăţuitor la viaţa cea pustnicească, se povăţuia cu duhul lui Dumnezeu, şi dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învăţîndu-l spre toată viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că cine poate învăţa pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învăţat pe sfinţii apostoli ca, lăsînd toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învăţat pe cuvioşii părinţi să umble în cojoace şi în piei de capră, lipsiţi, scîrbiţi şi de rău supăraţi, aceea a învăţat pe sfinţii mucenici şi muceniţe să pătimească pentru Hristos cu osîrdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutînd, mă chinuiesc”. Acea dragoste l-a învăţat şi pe Sfîntul Epimah a suferi nevoinţele şi ostenelile cele pustniceşti, a răbda toate supărările de la vrăjmaşii cei nevăzuţi, a vieţui cu sfinţenie după Dumnezeu şi pentru Dînsul a fi gata la moarte.

Vieţuind Sfîntul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungaţi, a auzit că în Alexandria creştinii sunt chinuiţi de păgîni şi că, mulţi temîndu-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munţi şi se ascund prin pustietăţi, iar alţii cad din credinţă. De aceea, aprinzîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a lăsat pustia şi s-a dus în Alexandria, vrînd să pătimească pînă la sînge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzînd în cetate fărădelegea păgînilor închinători la idoli şi că diavoleasca păgînătate s-a înmulţit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuţinat şi sfinţenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiştea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, şi în vremea praznicului eelui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trîntit la pămînt şi i-a sfărîmat. Pentru aceasta a fost prins şi a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzînd pe ighemon şezînd la judecată şi pe creştini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrînd să-l ucidă. Şi l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Aşa a rîvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, şi a poruncit să fie aruncat în temniţă pînă ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. în temniţă erau o mulţime de credincioşi închişi pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfîntul Epimah îi întărea spre nevoinţă, cu gura cea plină de Sfîntul Duh.

Atît de mult s-au întărit credincioşii spre pătimire prin cuvintele lui, încît nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoşat, nici n-a căzut din credinţă, ci toţi cu sîrguinţă şi-au vărsat sîngele pentru adevăratul Dumnezeu şi şi-au dat sufletele după multe chinuri. La sfîrşit l-au scos la chinurile cele cumplite şi pe Sfîntul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci şi pentru că a făcut din praznicul lor tulburare şi mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întîi l-au spînzurat şi l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărîmîndu-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu suliţa şi adăpat cu oţet, oare să nu mă fac şi eu părtaş patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decît acestea pe care mi le daţi. Daţi-mi palme, scuipaţi asupra mea, puneţi cunună de spini pe capul meu, daţi-mi trestii în mîini şi cu fiere să mă adăpaţi; tot trupul meu o rană să-l faceţi, pe cruce să mă pironiţi şi cu suliţe să mă împungeţi. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea şi eu voiesc ca să le rabd. în timp ce sfîntul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui şi privea la chinurile lui. în acel popor era o femeie care stătea aproape de el şi avea un ochi bolnav de albeaţă. Aceasta, văzînd pătimirea Sfîntului Epimah, plîngea şi neclintită privea la dînsul. In acele chinuri cumplite, vărsîndu-se sîngele sfîntului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii şi îndată i s-a tămăduit ochiul şi s-a făcut luminos, căpătîndu-şi vederea ca şi celălalt. Iar femeia, cîştigînd tămăduire din picătura sîngelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturiseşte”. După aceea i-au tăiat capul sfîntului şi astfel şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, pentru Care a pătimit.

Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America, Preot Mucenic al Revoluţiei Ruse

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2021

Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America În 31 octombrie 1917, în Tsarskoye Selo, s-a deschis un capitol nou plin de durere pămînteană şi bucurie cerească în istoria sfinţilor ruşi, şi anume Noii Mucenici ai sec. al XX-lea. Acest capitol se leagă de numele păstorului ortodox rus care a fost printre primii jertfitori de suflet pentru enoriaşi în lupta purtată împotriva duşmanilor lui Dumnezeu din secolul XX: Arhipreotul Ioan Kochurov.

Părintele Ioan Kochurov s-a născut în 13 iulie 1871, în satul Bigildino-Surka din provincia Danky, regiunea Ryazan, într-o familie credincioasă cu mulţi copii. Părinţii săi erau preotul Alexandru Kochurov şi soţia Ana (Perehvalskaya). Părintele Alexandru a slujit aproape întreaga viaţă în Biserica Botezului Domnului din satul Bigildino-Surka, dioceza Ryazan, începînd cu ziua hirotonirii sale în 2 martie 1857, alternînd anii de slujire preoţească în parohie cu îndeplinirea obligaţiilor sale ca profesor al legii lui Dumnezeu la şcoala din sat. Exemplul său de viaţă a influenţat existenţa fiilor săi, mai ales a lui Ioan, care s-a dovedit cel mai sensibil duhovniceşte dintre toţi. Tatăl era în viziunea lor figura radiantă a preotului paroh, plin de smerenie şi har.

Creşterea şi educarea preotului Ioan bazate pe tradiţiile de necontestat ale generaţiilor de preoţi îngemănate cu călăuzirea naturală a omului pe calea credinţei ortodoxe, au întrevăzut un drum clar al tînărului pe urmele tatălui său în slujirea preoţească. Studiile Părintelui Ioan (la început în cadrul Şcolii Teologice din Danky şi apoi la Seminarul Teologic Ryazan) s-au încununat nu numai cu succese remarcabile în învăţarea disciplinelor teologice dar şi cu exemplul de evlavie în credinţă demonstrată în vremuri nu tocmai renumite pentru trăirea duhovnicească şi morală.
Viitorul preot a absolvit cu succes seminarul în anul 1891. Luînd examenul de intrare la Academia Teologica din Sankt Petersburg, Ioan a devenit student la una din cele mai prestigioase instituţii de învăţămînt din Rusia. În timpul studiilor la academie, Ioan şi-a format un drum clar către preoţia de parohie. Chiar din timpul studenţiei Părintele Ioan a combinat posibilitatea de a sluji ca preot de parohie cu activitatea de misionar, pe care o considera întruchiparea ideală a unui preot ortodox. După absolvirea academiei în 1895 cu distincţia unui student adevărat, Ioan a fost trimis la Dioceza Insulelor Aleutine şi Alaskăi conform dorinţei sale aprinse de a sluji ca misionar.

Curînd după casatoria sa cu Alexandra Chernisheva, sosirea lui în America protestantă a însemnat şocul tangenţei cu o viaţă mult diferită de cea cu care era el obişnuit în Rusia Ortodoxă. Aflat pentru prima data în SUA, părintele a ajuns în New York, un oraş hiper-monden faţă de oraşele ruseşti ortodoxe. Deşi nu stăpînea încă limba engleză, părintele s-a adaptat destul de repede la viaţa americană necunoscută pentru el pînă atunci, fără prea mari complicaţii psihologice sau de altă natură, primind ajutor din partea comunităţii ortodoxe new-yorkeze, destul de modestă ca număr la acea vreme. Trebuie subliniat faptul că viaţa Bisericii în Dioceza Alaska şi I-le Aleutine era foarte diferită de viaţa în celelalte părţi ale ţării, care pe cît era de întinsă geografic pe atît era de săracă în preoţi. Dar misionarismul ortodox rus exista deja de aproape o sută de ani în California de Nord, în Insulele Aleutine şi Alaska, viaţa bisericii fiind condusă prin cumulul unor parohii destul de numeroase, cu resurse financiare semnificative. După mai multe generaţii în America, parohiile s-au acomodat la noua lor viaţă pe pămînt străin. Însă viaţa ortodoxă din restul ţării era doar în fază incipientă. Era necesară o activitate de înduhovnicire serioasă din partea clerului pentru a „creşte” parohii ortodoxe normale în pădurea de ramificări multiconfesionale a unei populaţii multinaţionale. Tocmai pentru această parte a diocezei a fost destinat părintele Ioan, din ziua hirotonirii sale ca preot în 27 august 1895, de către Episcopul Alaskăi şi Insulelor Aleutine, Preasfinţitul Nicolae.

Începutul activităţii sale ca preot slujitor de parohie a fost marcată prin înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Chicago în 1892 de Episcopul Nicolae. Numit ca preot paroh la catedrala Sf. Vladimir din Chicago în 1895 din ordinul Sfîntului Sinod, Părintele Ioan s-a lovit de o viaţă de parohie mult diferită de cea a parohiilor ortodoxe din Rusia, care erau organizate şi înrădăcinate în tradiţii vechi de secole.

Fiind o insulă îndepărtată cu viaţă creştin-ortodoxă, la sute de mile distanţă de celelalte parohii ortodoxe disparate pe teritoriul nord-american, Bisericile Sf. Vladimir din Chicago şi Trei Ierarhi din Streator la care era afiliată, aveau nevoie de eforturi eroice din partea tînărului părinte Ioan pentru a le putea stabiliza aşa cum trebuie. După aproape trei ani de la înfiinţare, parohia încă nu şi-a cîştigat statutul de parohie complet stabilizată.

Slujind la parohia din Chicago şi Streator, mică şi formată din enoriaşi de diferite naţii, părintele a crescut aceşti oameni în credinţa ortodoxă, care nu erau decît nişte imigranţi săraci, nefiind sprijinit în munca sa de o comunitate bine închegată, cu suficiente resurse materiale.

Într-un articol publicat în decembrie 1898, Părintele Ioan a descris foarte expresiv comunitatea parohială din Chicago-Streator, astfel: Parohia Ortodoxă a Bisericii Sf. Vladimir din Chicago este formată dintr-un număr mic de ruşi originari, din slavi galici şi unguri, arabi, bulgari şi aravieni. Majoritatea enoriaşilor sunt muncitori care-şi cîştigă existenţa nu departe de casă, în suburbiile oraşului. La această parohie mai este afiliată şi Biserica Trei Ierarhi din oraşul Streator. Acesta împreună cu orăselul Kengley se află la 94 mile de Chicago şi sunt renumite pentru minele lor de cărbune. Parohia ortodoxă de acolo este formată din slovacii care muncesc acolo şi au fost convertiţi de la Uniaţi.

Prin caracterul său unic, comunitatea de enoriaşi ai parohiei Chicago-Streator cerea din partea părintelui Ioan o combinaţie abilă de calităţi pastoral-liturgice şi misionare totodată, care i-ar permite nu numai să stabilizeze spiritual şi administrativ parohia, dar şi să mărească continuu numărul enoriaşilor prin convertiri şi prin atragerea la ortodoxie a locuitorilor creştini diversificaţi etnic din Illinois. Chiar din primii trei ani ai slujirii sale, părintele Ioan a adăugat la numărul enoriaşilor săi 86 de uniaţi şi cinci catolici, ajungînd la un număr de enoriaşi permanenţi de 215 bărbaţi în Chicago şi 88 în Streator. Mai existau şi două şcoli de religie active, afiliate la parohii, cu mai mult de 20 de elevi înscrişi, aşa numitele şcoli de duminică, cu cursuri în zilele de duminică de-a lungul anului şcolar şi cursuri de zi în timpul vacanţelor.

În activitatea sa, părintele Ioan a continuat să promoveze cele mai bune tradiţii ortodoxe ruse în America de Nord, organizînd frăţii pe lîngă cele două biserici din Chicago şi Streator, a căror scop principal era întrajutorarea enoriaşilor pe baza unui program social şi material de sprijin reciproc, ca membre ale Societăţii Ortodoxe de Ajutor Reciproc. Cu toată munca laborioasă pe care o desfăşura în parohie, părintele Ioan nu-şi neglija nici responsabilităţile importante ale diocezei care-i reveneau. Astfel, în 1 aprilie 1897 părintele Ioan a fost ales membru al Comisiei de Cenzori nou constituite pe lîngă Dioceza din Alaska şi I-le Aleutine, pentru a revizui texte în limbile rusă, ucrainiană şi engleză. În 22 mai 1899, părintele a fost ales preşedinte al Comitetului de conducere al Societăţii de Ajutor Reciproc, prin decretul Episcopului Tihon al Alaskăi şi Aleuţilor, de curînd sosit în eparhie.

Răsplata pentru munca complexă desfăşurată de Părintele Ioan nu s-a lăsat mult aşteptată. După primul an de slujire preotul a primit înalte distincţii preoţeşti din partea Preasfinţitului Episcop Nicolae.

Unul din principalele obstacole în desfăşurarea normală a ciclului liturgic la parohia Chicago-Streator era specificul clădirilor, nepotrivite pentru derularea activităţii în biserică. Biserica Sf. Vladimir din Chicago ocupa o parte dintr-o clădire închiriată în sud-vestul oraşului. La parterul casei biserica era separată printr-un perete de bucătăria şi camera unui chiriaş, iar la etaj erau mai multe camere mici unde locuia părintele cu familia sa şi cantorul bisericii. Biserica Trei Ierarhi din Streator găzduia holul secţiunii ruse a Expoziţiei Mondiale din Chicago.

Însă soluţia pentru rezolvarea problemelor vieţii parohiei părintelui Ioan a venit în 30 noiembrie 1898, odată cu numirea Episcopului Tihon, viitorul Patriarh al Moscovei, în fruntea Diocezei din Alaska şi Insulele Aleutine.

Îndeplinindu-ţi cu rîvnă obligaţiile ierarhice, Episcopul Tihon a reuşit încă din primele luni ale numirii sale în fruntea diocezei, să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe împrăştiate în vastul teritoriu al Alaskăi şi I-lor Aleutine, cu scopul de a se familiariza cu nevoile principale ale clerului acestei diocese.

Ajungînd pentru prima dată în Chicago în 28 aprilie 1899, Episcopul Tihon i-a binecuvîntat pe Părintele Ioan şi pe enoriaşii săi. În ziua următoare a şi inspectat un loc de pămînt potrivit pentru ridicarea noii biserici atît de necesară pentru parohia din Chicago. În 30 aprilie episcopul a vizitat Biserica Trei ierarhi din Streator şi a condus slujba de priveghere de la Biserica Sf. Valdimir din Chicago. A doua zi, după Sfînta Liturghie, a aprobat procesul-verbal al şedinţei comitetului întrunit pentru aprobarea construcţiei bisericii din Chicago, comitet prezidat de Părintele Ioan.

Dar resursele financiare limitate ale parohiei Chicago-Streator şi enoriaşilor care erau mai degrabă săraci, nu i-au permis părintelui Ioan să înceapă prea curînd construcţia. Simţind dorul de casă, părintele a hotărît să viziteze Rusia sa Ortodoxă, cu aprobare din partea episcopului, după cinci ani de înstrăinare în America.

Cu gîndul la nevoile parohiei care i s-a încredinţat, părintele a hotărît ca în perioada vacanţei din 15 ianuarie pînă în 15 mai 1900, să strîngă bani în Rusia ca să poată porni construcţia noii biserici precum şi al unui cimitir ortodox în oraş. Avînd succes la donaţii, imediat după întoarcerea sa în America a început construcţia. În 31 martie 1902 Episcopul Tihon a condus slujba de sfinţire a fundaţiei bisericii.

Mînat de harul divin şi cu un simţ practic foarte dezvoltat, Părintele Ioan a reuşit să finalizeze construcţia bisericii în anul 1903, cu un cost total de 50.000 de dolari, bani mulţi la acea vreme.

Sfinţirea noii biserici cu hramul Sfintei Treimi a fost făcută de Episcopul Tihon, o adevărată sărbătoare pentru dioceza ortodoxă rusă din America de Nord. Peste doi ani, la sărbătorirea celor zece ani de slujire a Părintelui Ioan ca preot, cele mai multe felicitări i s-au adus pentru construcţia bisericii Sfînta Treime care a devenit una dintre cele mai faimoase biserici ortodoxe din America. „Acest an a fost plin de cele mai vii sentimente, unele dureroase, altele plăcute; un an de interminabile colectări de fonduri în Rusia, de nopţi nedormite, de nervi greu încercaţi şi multe neîmpliniri dar iată dovada grijii dumneavostră: o biserică ridicată prin truda mîinilor, cu aspectul magnific al unui templu ortodox rus care-şi ridică crucile strălucitoare în Chicago, izvorînd pacea şi dragostea adevărată în sufletele turmei!”

Pentru activitatea sa deosebită Părintele Ioan a primit Ordinul Sfînta Ana (clasa a III-a) în ziua de 6 mai 1903, prin recomandarea Episcopului Tihon.

În primii nuă ani de slujire, Părintele Ioan a fost singului părinte slujitor în parohia Chicago-Streator. În acelaşi timp, el a continuat să participe activ la rezolvarea diferitelor probleme din viaţa diocezei nord-americane. În februarie 1904, Părintele Ioan a fost ales preşedinte al Comisiei de Cenzori de pe lîngă Dioceza Alaskăi şi I-lor Aleutine, în cadrul căreia era deja membru de 7 ani. În iunie 1905, a fost un participant activ în pregătirea întîlnirilor clerului diocezei care s-au ţinut la Old Forge, sub îndrumarea Episcopului Tihon, unde s-a discutat organizarea primului Sinod al Diocezei din America de Nord şi I-le Aleutine, pentru prima dată în istorie. În atmosfera solemnă indusă de sesiunea Sinodului organizat în 20 iulie 1905, Părintele Ioan şi-a comemorat primii 10 ani de slujire preoţească. Data concretă a aniversării a fost 27 august.

În biserica Sf. Mihail din Old Forge, în prezenţa a numeroşi clerici din dioceză, în frunte cu Preasfinţitul (acum sfîntul) Rafail, Episcopul Brooklyn-ului, Părintele Ioan a fost onorat cu o cruce de aur de pus în piept, iar cuvîntul ce l-a pus înainte a oferit o descriere obiectivă a întregii activităţi pastorale a părintelui Ioan în America de Nord. „Direct de pe băncile seminarului, părăsind patria mamă, aţi venit în acest loc străin ca să vă consumaţi întregul suflu al tinereţii, toată forţa şi harul pentru acea grijă divină care vă caracterizează vocaţia. Vi s-a lăsat o moştenire grea: biserica din Chicago nu avea locul ei meritat, fiind încropită într-un spaţiu mizer dintr-o clădire umedă, aproape prăbuşită. Parohia, cu legăturile ei slab definite, era formată din oameni heterodocşi răsfiraţi prin oraş şi sfîşiaţi de fiarele sălbatice. Toate acestea ar fi putut duce un suflet tînăr la deznădejde dar sfinţia voastră aţi luat cu curaj pe umeri sarcina de a găsi scînteia în maldărul de gunoaie şi de a aprinde focul sfînt într-un grup mic de credincioşi! Lepădarea de sine v-a ajutat să nu băgaţi în seamă calamităţile, bolile, locuinţa sărăcăcioasă cu pereţi şubrezi şi podele sparte prin care băteau toate cele din afară, punînd în pericol sănătatea sfinţiei voastre şi a întregii familii. Copiii vi-au fost bolnavi, soţia la fel, iar reumatismul cronicizat părea să vă doboare nădejdea şi să vă sece toată energia. Vă mulţumim şi pentru o altă faptă mare care este o nestemată nepieritoare în cununa de laudă pentru cei zece ani de slujire preoţească, şi anume activitatea plină de sacrificii în funcţia de preşedinte al îndrăgitei noastre Societăţi de Binefacere, în funcţia de cenzor al tipografiei noastre misionare iluminătoare şi eforturile depuse pentru organizarea parohiilor din Madison – Illinois şi Hartshorne din Oklahoma. În completarea tributului adus sfinţiei voastre, dorim să amintim şi alte aspecte care accentuează valoarea muncii sfinţiei voastre şi a rezultatelor, implicit. Depărtarea parohiei din Chicago v-a rupt de fraţii d-voastră din America, deprivîndu-vă în toţi aceşti ani de şansa de a vă întîlni cu preoţii fraţi întru credinţă, fiindu-vă cenzurat tocmai elementul care încoronează viaţa şi activitatea de misionar. Cît de dureroasă a putut fi această izolare pe care aţi simţit-o mai ales atunci cînd aţi fost nevoit să vă botezaţi propriii copii, în lipsa altori preoţi ortodocşi în apropiere… Fie ca această Sfîntă Cruce să fie mărturie a iubirii noastre frăţeşti iar imaginea Mîntuitorului pe Cruce să vă dea puterea să înduraţi greutăţile, neplăcerile şi suferinţele care sunt iminente în viaţa unui preot misionar şi să vă încurajeze în munca sfinţiei voastre în numele Păstorului şi Dătătorului de Viaţă, Domnul Nostru Iisus Hristos.”

La mai puţin de un an de la aniversarea deceniului de slujire, cele mai înalte autorităţi bisericeşti i-au oferit Părintelui Ioan unul dintre cele mai prestigioase ordine bisericeşti care au încoronat merituoasele sale eforturi din cadrul diocezei Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Prin ordinul Sfîntul Sinod Părintele Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop în data de 6 mai 1906.

Acum începea o nouă eră în activitatea de slujire a părintelui Ioan. Ca unul dintre cei mai respectaţi arhiepiscopi din dioceză, fiind mult apreciat de Episcopul Tihon pentru activitatea sa pastorală deosebită, Părintele Ioan era din ce în ce mai mult implicat în rezolvarea celor mai presante probleme administrative ale diocezei. În mai 1906 părintele a fost numit protopop al New-York-ului şi Statelor Estice iar în februarie 1907 a fost unul dintre cei mai activi participanţi la primul Consiliu Ortodox Nord-American din Mayfield, unde s-a discutat problema convertirilor rapide care aveau loc în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine de la greco-catolici la ortodoxia rusă din America, baza de mai tîrziu a bisericii ortodoxe din America.

În perioada 1903-1907, parohia Chicago-Streator, ridicată cu eforturile vieţuitorilor ei, a ajuns una din cele mai înfloritoare parohii episcopale, fiind angrenată într-un proces de funcţionare prin energia proprie. Dar oricît de satisfăcătoare au fost eforturile activităţii sale în America de Nord, Părintele Ioan avea un dor nestăvilit de ţara sa, pe care a revăzut-o pentru cîteva luni de cînd venise în America. Pe lîngă asta, dorind să dea o educaţie mult mai bună copiilor săi, părintele a luat în calcul posibilitatea de a se întoarce în ţara natală şi a-şi continua misiunea preoţească acolo. Ceea ce l-a impulsionat cel mai tare în decizia sa de a adresa o cerere de transfer în Rusia, a fost rugămintea stăruitoare a bătrînului său socru, preot la dioceza Sankt Petersburg, de a se reîntoarce pentru a prelua frîiele parohiei sale. În urma cererii sale părintele a fost eliberat din funcţia sa în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine în 20 mai 1907, pregătindu-se pentru mutarea înapoi în Rusia. Însă cu o săptămînă înainte de plecare, au primit o veste tragică de-acasă, prin care erau anunţaţi că tatăl Alexandrei murise.

În iulie 1907, după 12 ani de slujire la parohia Chicago-Streator, atît de dragă inimii sale, părintele Ioan s-a întors acasă, înfruntînd necunoscutul ce avea să-l trăiască în patria mamă, unde a rămas pînă la sfîrşitul slujirii sale ca preot.

Întoarcerea sa în Rusia în vara anului 1907 a însemnat nu numai un nou început ca preot slujitor la dioceza Sankt Petersburg, de alftel cunoscută lui din timpul anilor studenţiei, ci şi provocarea aplicării cunoştinţelor sale păstoreşti, acumulate în America, în domeniul educaţiei teologice. Prin ordinul Consistoriului Bisericii Sankt Petersburg, în august 1907 Părintele Ioan a fost numit membru al clerului Catedralei Schimbării la Faţă din Neva iar din 15 august 1907 a început să predea Legea la gimnaziul de băieţi şi fete din Narva. Din ordinul şefului departamentului educaţional din S. Petersburg, intrat în vigoare în 20 octombrie 1907, P. Ioan a fost titularizat pe postul de profesor al Legii lui Dumnezeu în gimnaziul de băieţi (acest termen vine din lb. rusă şi se referă la întreaga învăţătură ortodoxă) fiind angajat şi ca profesor pentru aceeaşi materie la gimnaziul de fete din Narva, ceea ce a devenit centrul slujirii sale bisericeşti pentru următorii nouă ani din viaţă.

Viaţa simplă şi provincială din Neva, cu mai puţin de jumătate din populaţie ortodoxă rusă, îi amintea într-o oarecare măsură Părintelui Ioan de viaţa pe care a dus-o în America, unde a avut de a face cu influenţele heterodoxe. Cu toate acestea, activitatea sa ca profesor al Legii Domnului în două gimnazii în care prevalau indubitabil elementrul cultural rus şi etosul religios ortodox, îi inducea părintelui un sentiment familiar din copilărie, acela de a respira aerul unei vieţi ortodoxe ruse.

În acei ani, cumulul de ore în clasă era de 16 pe săptămînă la şcoala de băieţi şi 10 la cea de fete, ceea ce îl solicita mult, avînd în vedere diferenţa claselor în care preda subiectul foarte vast al Legii lui Dumnezeu, pentru care profesorul trebuia să cunoască variatele probleme atît din punct de vedere teologic cît şi social contemporan. Pe cît cei 12 ani de slujire preoţească în parohia Chicago-Streator l-au transformat pe Părintele Ioan într-unul dintre cei mai respectaţi păstori din dioceză, pe atît ce 9 ani ca profesor al Legii lui Dumnezeu (de altfel, fără evenimente spectaculoase dar concentrate pe iluminarea spirituală imparţială) l-au făcut pe Părintele Ioan cel mai practic profesor teolog şi cel mai erudit predicator ortodox. După numai cinci ani de predare a Legii Divine în şcolile din Neva, Părintelui Ioan i-a fost înmînat ordinul Sf. Ana (Clasa a II-a) în 6 mai 1912, iar după patru ani, realizările părintelui în domeniul educaţiei teologice au fost recunoscute prin Ordinul Sf. Vladimir (Clasa a IV-a). Alăturat celorlalte numeroase distincţii de stat şi clerice, acest ordin al Sf. Vladimir i-a conferit merituosului arhipărinte dreptul la titlul de nobilitate.

Succesele răsunătoare ale Părintelui Ioan în activitatea de profesor au fost încununate de satisfacţia pe care acesta o avea la gîndul că toţi cei patru fii ai săi au putut beneficia din plin de călăuzirea sa spirituală pe toată perioada cît au fost elevi la gimnaziul din Neva.

Cu toate acestea, alături de avantajele de necontestat pe care i le-a adus această nouă perioadă de slujire pastorală Părintelui Ioan, după întoarcerea sa pe pămîntul strămoşesc după ani buni de absenţă, exista încă un motiv care nu putea decît să împovăreze inima unui preot adevărat cum a fost părintele Ioan toată viaţa lui. Fiind ataşat doar prin aspiraţii la Catedrala Schimbării la Faţă fără să fie membru efectiv al personalului cleric, datorită prestaţiei sale ca profesor la şcoală, Părintele Ioan a fost frustrat nu numai de postul de conducere a catedralei dar şi de posibilitatea participării sale la viaţa parohială a catedralei din Narva. Abia în noiembrie 1916, prin hotărîrea Consistoriului Bisericesc din S. Petersburg părintele Ioan a fost numit al doilea preot paroh în postul care era atunci liber la Catedrala Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo, împlinindu-şi dorinţa de a redeveni preot paroh la el acasă.

Tsarskoye Selo, devenit intruchiparea unei epoci întregi din istoria culturii ruse, îmbina armonios calităţile unui oraş provincial liniştit cu cele ale unei capitale răsunătoare cum era S. Petersburg. Catedrala Sf. Ecaterina avea locul ei special în oraş, fiind cea mai mare dintre multele biserici parohiale majoritatea aparţinătoare curţii imperiale şi armatei. Devenind membru al clerului catedralei şi mutîndu-se cu soţia şi cei cinci copii acolo (cel mai mare dintre fii, Vladimir, era în armată la acea vreme), Părintele Ioan a primit în sfîrşit mult visata şansă de a fi din nou activ ca preot paroh la una din bisericile cele mai vestite din dioceza S. Petersburg. Primit cu căldură şi reverenţă de turma bisericii Sf. Ecaterina, încă din primele luni, părintele, ca slujitor minunat al Sfintei Liturghii dar şi ca predicator erudit şi elocvent, a adunat sub cupola Catedralei Sf. Ecaterina ortodocşi din tot oraşul Tsarskoye Selo.

Părea ca un astfel de început promiţător de care se bucura părintele să îi asigure un viitor de succes în slujirea preoţească. Însă odată cu izbucnirea Revoluţiei din Februarie în Petrograd la doar trei luni de la începerea activităţii sale la catedrală, oraşul a intrat încetul cu încetul în curentul înşelător al evenimentelor revoluţionare.

Revoltele soldaţilor de la sediile militare din Tsarskoye Selo din primele zile ale revoluţiei şi arestarea familiei regale la palatul Alexandrovsky pe o perioadă de mai multe luni, au atras atenţia unor elemente revoluţionare extremiste. Aceste cercuri au antrenat ţara către un război civil şi în cele din urmă către o completă scindare politică internă, a cărei început a fost marcat de participarea Rusiei la măcelul din Primul Război Mondial. Evoluţia evenimentelor au schimbat treptat atmosfera paşnică a oraşului Tsarskoye Selo, distrăgînd atenţia locuitorilor de la îndeplinirea îndatoririi zilnice de creştin. Dar şi în acele luni tulburătoare mesajul Părintelui Ioan continua să se facă auzit din amvonul Catedralei Sf. Ecaterina, în încercarea de a trezi sentimentele de reconciliere în sufletele creştinilor ortodocşi din Tsarskoye Selo, chemîndu-i la o percepţie duhovnicească a vieţii lor sufleteşti, care i-ar ajuta mult la înţelegerea schimbărilor contradictorii care aveau loc în Rusia.

În octombrie 1917 după mai multe zile de la acapararea puterii de către bolşevici în Petrograd, efectele s-au resimţit şi în orăşelul Tsarskoye Selo. În încercarea de a scoate din oraş trupele Gen. Paul Krasnov Cossack, încă loiale Guvernului Provizoriu, grupurile Armatei Roşii (formate din soldaţi şi marinari acoliţi ai bolşevicilor) veneau dinspre Petrograd. În dimineaţa de 30 octombrie 1917, orpindu-se la intrarea în oraş, forţele bolşevice au atacat cu artileria oraşul Tsarskoye Selo. Locuitorii de aici, ca şi cei din întreaga Rusie, încă nu înţelegeau că ţara lor se afla în pragul unui război civil. În tumultul creat, oamenii alergau la bisericile ortodoxe, inclusiv la Sf. Ecaterina, sperînd să găsească liniştea în rugăciuni şi slujbe, precum şi în predicile preoţilor direct legate de tragicele evenimente. Tot clerul bisericii Sf. Ecaterina a răspuns prompt la nevoile duhovniceşti ale locuitorilor oraşului. Sub turlele bisericii înţesate de creştini s-a făcut auzită o predică specială pentru susţinerea ideii de stopare a războiului civil. Mai tîrziu, protopopul catedralei, arhiepiscopul N. Smirnov, împreună cu alţi doi preoţi, Părinţii Ioan şi Steven Fokko, au hotărît să organizeze o procesiune sfîntă în oraş, cu rugăciuni fierbinţi pentru încetarea fratricidului.

Timp de mai multe zile, ziarul Mesagerul Social al Tuturor Bisericilor Ruseşti, a publicat declarţia unui corespondent al unui ziar din Petrograd, care descria evenimentele astfel: „Procesiunea Sfîntă a trebuit să-şi schimbe cursul iniţial datorită unor bombardamente şi, deşi necunoscută schimbarea de către locuitori, prezenţa a fost covîrşitoare. Plînsul şi lamentările femeilor şi copiilor înecau cuvintele rugăciunii pentru pace. Doi preoţi au predicat în timpul procesiunii, chemînd oamenii la păstrarea calmului în încercările ce aveau să vină. Am înţeles foarte clar că mesajul preoţilor nu au avut absolut nici o tentă politică.”

„Procesiunea a continuat. Amurgul s-a transformat în întuneric iar lumînările pîlpîiau în mîinile credincioşilor. Toată lume cînta.”

„În acel moment trupele lui Cossack se retrăgeau din oraş. Preoţii au fost informaţi de acest lucru şi au fost întrebaţi dacă nu e momentul să se înceteze rugăciunea, la care preoţii au răspuns: „Ne vom face datoria pînă la capăt”. „Aceştia au plecat de la noi iar cei care vin sunt fraţii noştri. Ce rău ne pot ei face?”

Pentru a preveni luptele de stradă în oraşul Tsarskoye Selo, comandamentul Cossack continua retragerea trupelor din oraş în noaptea de 30 octombrie iar în dimineaţa următoare forţele bolşevice au intrat în Tsarskoye Selo, fără a li se opune cineva. Unul din martorii anonimi ai urmărilor acelor evenimente tragice a trimis o scrisoare Preasfinţitului Arhipărinte din S. Petersburg, părintele Ornatsky, care el însuşi a fost destinat să îndure mucenicia din mîinile autorităţilor păgîne. Autorul scrisorii vorbea simplu dar profund despre patimile Părintelui Ioan, astfel: „Ieri, în 31 octombrie, cînd bolşevicii au intrat în Tsarskoye Selo cu Armata Roşie, au început să percheziţioneze casele ofiţerilor militari, făcînd arestări. Părintele Ioan (Alexandrovich Kochurov) a fost luat şi dus la marginea oraşului, la Catedrala Sf. Teodor, unde a fost asasinat pentru simplul fapt că organizatorii procesiunii sfinte se presupune că s-au rugat pentru victoria armatelor lui Cossack, ceea nu era nicidecum adevărat. Ceilalţi proţi au fost eliberaţi ieri seară. Astfel s-a născut încă un mucenic pentru Credinţa în Hristos. Decedatul, chiar nefiind de mult timp în oraş, a cîştigat dragostea adevărată a tuturor, mulţi creştini venind să-i asculte predicile.”

Jurnalistul din Petrograd a reconstruit imaginea terifiantă a martirizării Părintelui Ioan, prezentînd următoarele detalii: „Preoţii au fost prinşi şi trimişi la sediul Consiliului Muncitorilor şi Reprezentanţilor Soldaţilor. Unul din ei, Preotul Ioan a încercat să protesteze şi să clarifice situaţia. A fost lovit de mai multe ori peste faţă. În ţipete şi vociferări mulţimea agitată l-a mutat pe preot la aerodromul din Tsarskoye Selo. Acolo s-a tras asupra preotului nejutorat. Acesta a căzut doborît, sîngele ţîşnindu-i peste sutană. Moartea însă nu l-a luat pe loc. A fost tras de păr şi cineva din mulţime a strigat: „Terminaţi-l ca pe un cîine.” În dimineaţa următoare trupul a fost dus la spitalul palatului. Conform ziarului „Problema poporului”, şeful statului Duma împreună cu un membru au văzut trupul preotului dar crucea din piept deja dispăruse….”

Aceste împrejurări ale morţii de martir a Părintelui Ioan, aşa cum le-a prezentat ziaristul, capătă o semnificaţie spirituală specială dacă le punem pe fundalul unor cuvinte rostite cîndva de însuşi părintele cu 12 ani înainte de moartea sa, care se dovedesc a fi profetice. În îndepărtata America, la aniversarea deceniului de slujire preoţească misionară, cînd i s-a înmînat crucea de aur pentru piept, a spus cu patos următoarele: „Sărut această Sfîntă Cruce, un cadou al iubirii voastre frăţeşti pentru mine. Nu vreau să devin patetic spunînd acum că nu voiesc să mă despart de ea nici în mormînt. Aceasta ar suna foarte grandios dar trebuie să recunosc că nu ar fi locul ei într-un mormînt. Ea trebuie să rămînă pe pămînt, pentru copiii mei, pentru posteritate, ca o moştenire sfîntă de familie şi ca dovadă clară că frăţia şi prietenia sunt cele mai sfinte lucruri de pe pămînt. ….”

Cu acest cuvînt, părintele şi-a exprimat mulţumirea faţă de colegii săi şi faţă de enoriaşi, fără să bănuiască faptul că această rugăciune despre frăţie şi prietenie se va face auzită de ruşii ortodocşi într-un moment în care dragostea şi iertarea abia mai existau în Rusia rănită, atrăgînd ura nemiloasă a apostaţilor asupra sa, care i-au luat viaţa pămîntească şi i-au furat sfînta cruce din piept, fără să-i poată însă lua cununa biruinţei pentru mucenicia de creştin ortodox suferită.

La începutul lui noiembrie 1917, puterea bolşevică nu a putut menţine controlul nici măcar asupra suburbiilor Petrogradului, continuînd starea de teroare la nivel de stat. Deci, într-o societate terorizată şi oripilată, oamenii au cerut să se facă investigaţii despre execuţia acestui preot ortodox rus. Autorităţile au încercat să ducă la bun sfîrşit ancheta dar bolşevicii i-au pus capăt, înainte să se poată descoperi criminalii Păprintelui Ioan. Pentru viaţa bisericească rusă moartea acestui preot mucenic a avut o semnificaţie deosebită, trezind reacţii duhovniceşti în inimile majorităţii laice, clerice şi ierarhice din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Slujba de înmormîntare şi depunerea trupului în cripta Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo s-a făcut într-o atmosferă şocantă, de durere şi nepuţinţă. Preasfinţitul Beniamin, Mitropolitul Petrogradului, viitorul sfînt mucenic, se afla la Sinodul Ecumenic din Rusia care se ţinea în Moscova. La cîteva zile de la înmormîntare, conducerea diocezei Petrogradului a publicat cu binecuvîntarea Mitropolitului Beniamin, următorul anunţ în ziarul Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruse:

„Miercuri, 8 noiembrie, a noua zi de la moartea Părintelui Ioan Kochurov care a fost ucis în 31 octombrie în oraşul Tsarskoye Selo, se va ţine slujba ierarhică de pomenire la Catedrala Maicii Domnului de la Kazan, la orele 3,00 p.m., în eterna amintire a celui care a fost Arhipreotul Ioan şi a tuturor creştinilor ortodocşi care au pierit în conflictul civil din acele zile. Preoţii care nu au slujbe în acea zi sunt invitaţi să ia parte la slujba de pomenire. Îmbrăcămintea se cere albă.”

„Curînd după această slujbă oficiată la Catedrala Maicii Domnului din Kazan, consiliul Episcopal din Petrograd a publicat o proclamaţie adresată „Preoţilor şi Consiliilor Parohiale din Episcopia Petrogradului”, sub forma primei recunoaşteri oficiale a caracterului martiric al morţii Părintelui Ioan, făcută în numele Bisericii, dar şi a primei declaraţii din partea Bisericii de sprijinire a familiilor de clerici ai căror membri au fost persecutaţi şi asasinaţi de păgînii din Rusia. Prin acest document remarcabil de istorie bisericească, elocvent şi smerit în faţa anticipatelor persecuţii viitoare din cadrul bisericii, îmbibat cu reală durere în suflet pentru familia răvăşită a Părintelui Ioan, conducerea diocezei Petrogradului şi-a exprimat indignarea faţă de moartea primului sfînt martir din cadrul diocezei.

„Iubiţi fraţi,” aşa începea declaraţia consiliului Episcopal din Petrograd, „În 31 octombrie a acestui an, oraşul Tsarskoye Selo a fost martorul muceniciei unuia din păstorii buni ai episcopiei Petrogradului, Arhipreotul catedralei locale, Ioan Alexandrovich Kochurov. Fără să aibă vreo vină sau ceva să i se reproşeze, acesta a fost luat din casă, dus la suburbia oraşului şi împuşcat în cîmp deschis de mulţimea îndrăcită…..”

„Consiliul Episcopal din Petrograd a primit această veste cu profundă îndurerare; durerea este amplificată şi de realitatea că, prin dispariţia arhipreotului, în urma sa a rămas o familie din 6 membri, care nu mai au nici un sprijin, nu au hrană, adăpost sau alte mijloace de subzistenţă.”

„Dumnezeu este Judecătorul celor răi care au curmat violent o viaţă înfloritoare. Chiar dacă au fugit nepedepsiţi de mîna omului, nu vor putea scăpa niciodată de judecata lui Dumnezeu. Dar datoria noastră este să ne rugăm acum pentru liniştea acestui suflet nevinovat şi cu toată dragostea pe care o avem să încercăm să vindecăm rana adîncă lăsată în inimile săracilor membri ai familiei martirului. Obligaţia episcopiei şi preoţilor ei este de a asigura acestei familii condiţii materiale decente de viaţă, de a o întreţine şi de a asigura o educaţie potrivită copiilor ei.”

„Consiliul Bisericii episcopale, mişcată de cele mai sensibile sentimente, apelează la preoţi, consilii parohiale şi la toţi credincioşii cu dare de mînă să ajute în numele Iubirii lui Hristos, această familie săracă, cu cît poate fiecare, pentru că nevoia este mare şi timpul este acum!”

„. . . Martiriul său este pentru fiecare dintre noi, o amintire vie şi un avertisment permanent. De aceea trebuie să fim pregătiţi pentru orice. Ca să prevenim aceste situaţii fără ieşire, cum este cea de acum, trebuie să ne pregătim pentru vremurile de nevoie şi să strîngem un fond special pentru preoţii nevoiaşi, persecutaţi şi fără sprijin.”

„…Consiliul Bisericesc al Diocezei speră să găsească mijloace de a strînge aceste fonduri, menite să şteargă lacrimile orfanilor nefericiţi şi să punem început bun pentru întrajutorarea fraţilor noştri nevoiaşi …”. „A fulgerat, acum e momentul să ne facem Sfînta Cruce!”

În vizitele sale obişnuite la episcopie în perioada Consiliului Tuturor Bisericilor Ruseşti care se ţine în Moscova, Mitropolitul Beniamin a slujit Sfînta Liturghie în 26 Noiembrie, la praznicul de hram al Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo. „Sfînta Liturghie s-a încheiat cu o disertaţie fierbinte din partea ierarhului, în care a apelat la unitate, iubire şi frăţie din partea enoriaşilor”, scria un corespondent al publicaţiei Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruseşti. „Mitropolitul a mai vorbit despre teribila moarte a preotului iubit de la biserica locală, părintele Ioan Kochurov. El a subliniat că, deşi tragic, evenimentul a fost şi un prilej de reconciliere, prin viaţa pe care şi-a închinat-o lui Dumnezeu, dînd exemplu de mucenicie.” Mesajul a sensibilizat pînă la lacrimi oamenii prezenţi. De la Sf. Liturghie s-a mers la mormîntul părintelui din catedrală, după care mitropolitul s-a întîlnit cu familia îndurerată la casa parohială.

Astfel, pentru a doua oară, de această dată prin gura unui ierarh episcopal, care l-a pomenit pe preotul ucis, Biserica Ortodoxă Rusă a prezentat moartea Preotului Ioan ca martiriu.

Preasfinţitul Patriarh Tihon îl cunoştea bine Părintele Ioan de pe vremea cînd au lucrat împreună în dioceza Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Astfel, patriarhul a trimis o scrisoare de condoleanţe Alexandrei Kochurova, văduva părintelui decedat.

La exact cinci luni de la moartea Părintelui Ioan, în 31 martie 1918, dată la care preoţii ucişi cunoscuţi Sfîntului Sinod ajunseră deja la 15, la Biserica Seminarului Teologic din Moscova s-a oficiat prima Liturghie de Pomenire a Noilor Ieromartiri şi Martiri ai sec. XX din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, de către Preasfinţitul Tihon, alţi patru ierarhi, zece arhimandriţi şi protoprezbiteri.

În timpul slujbei de pomenire, la rugăciunea pentru adormirea robilor lui Dumnezeu care au pierit pentru credinţa lor în biserica ortodoxă, după pomenirea primului ierarh ucis, Mitropolitul Vladimir, a fost pomenit primul arhipreot ucis, şi anume Părintele Ioan Kochurov, care prin moartea sa pătimitoare deschide galeria Noilor Mucenici Ruşi ai sec. al XX-lea.

Cuviosii Parinti Spiridon si Nicodim, prescurarii de la Pecerska

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2021

Tot sufletul cel dreptcredincios este umilit, neavînd întru sine vicleşug, nici înşelăciune, ca un vas şi lăcaş al lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Duh curat. De aceea şi Apostolul zice: Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze.

Dintre unii ca aceştia a fost ales cuviosul părintele nostru Spiridon, de care ne este vorba. Pentru că acest fericit, fiind de neam, nu din cetate, ci dintr-un sat, neînvăţat la meşteşugul cărţii şi neştiutor la cuvînt, dar nu şi cu înţelegerea cea duhovnicească şi cu lucrurile plăcute lui Dumnezeu, căci frica lui Dumnezeu care este începutul înţelepciunii, avînd-o în inima sa, a mers la Mănăstirea Pecerska şi a luat viaţa monahicească cea aspră. Neştiind Scriptura, a început a învăţa carte, deşi cu anii nu mai era tînăr şi a învăţat toată Psaltirea pe de rost. Astfel se ostenea pentru mîntuirea sufletului său, neîncetat cîntînd Psaltirea toată în fiecare zi.

Văzînd Pimen, pustnicul cel ce era atunci egumen, că acest bărbat este smerit şi iubitor de osteneală, sîrguindu-se de-a pururea în rugăciune şi în post şi fiind cu totul neprihănit, i-a încredinţat lui ascultarea cea bineprimită lui Dumnezeu, ca să coacă pîinea care se aducea la dumnezeiasca Liturghie pentru Taina Trupului lui Hristos, adică prescura. Iar fericitul Spiridon, intrînd cu osîrdie în prescurărie, nu şi-a schimbat nevoinţa sa şi osteneala cea duhovnicească, ci săvîrşea slujba cea încredinţată lui cu toată cucernicia şi frica lui Dumnezeu. Căci osteneala mîinilor lui era pentru pregătirea cea curată şi neprihănită a jertfei, care se aducea de preot, iar rodul buzelor lui era jertfa laudei celei de-a pururea lui Dumnezeu. Fiindcă el, ori tăind lemne, ori frămîntînd aluat, neîncetat rostea cu gura sa psalmii lui David, în toate zilele, după cum avea obiceiul, ca să sfîrşească toată Psaltirea.

Cuviosul Nicodim Odată, săvîrşind fericitul obişnuita sa slujbă, a aprins cuptorul pentru coacerea prescurilor şi, din pricina flăcării focului, s-a aprins acoperişul casei. Atunci fericitul, luînd mantia sa, a astupat cu ea gura cuptorului. Apoi, legînd mînecile rasei sale, a alergat cu dînsa la fîntînă şi a umplut-o cu apă, iar după aceea a chemat pe fraţi ca să-l ajute să stingă focul. Venind, fraţii au văzut un lucru minunat, că nu a ars mantia cu care astupase fericitul gura cuptorului şi nu a curs nici din rasă apa cu care a stins focul, şi au preamărit pe Dumnezeu.

Acest fericit Spiridon avea ca ajutor un frate, anume Nicodim, care în toate era cu el într-un gînd, la un obicei, la rugăciune şi la lucrul mîinilor. Amîndoi au slujit bine şi cu plăcere dumnezeiască la coacerea prescurilor timp de treizeci de ani, săvîrşind curat şi neprihănit lucrul lor. Drept aceea, întru bună mărturisire mutîndu-se din această viaţă, se satură de slava lui Dumnezeu, pe care o văd nu sub chipul pîinii care se aduce, ci faţă către faţă. Cu ale căror sfinte rugăciuni să ne saturăm şi noi cu vrednicie de pîinea vieţii, a darului şi a slavei lui Iisus Hristos, Căruia cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii doctori fără de argint Cosma şi Damian

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2021

Sfinţii doctori fără de argint Cosma şi DamianSfinţii Cosma şi Damian erau fraţi, de neam din Asia, avînd tată păgîn şi mamă creştină, anume Teodotia. Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie, avînd vreme liberă şi fără piedici şi a slujit cu sîrguinţă lui Hristos, închinîndu-şi toată viaţa lui Dumnezeu. Ea s-a făcut ca văduva aceea pe care o lăuda Apostolul, cînd zicea că văduva cea adevărată şi singură nădăjduieşte spre Dumnezeu şi petrece în rugăciuni şi în cereri, ziua şi noaptea.

Deci, precum vieţuia Teodotia, cu plăcere de Dumnezeu, aşa îi învăţa şi pe iubiţii săi fii, Cosma şi Damian, căci i-a hrănit cu bună învăţătură, în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi, povăţuindu-i spre toată fapta bună. Iar ei, venind în vîrstă desăvîrşită, petrecînd în legea Domnului şi deprinzîndu-se în viaţa cea fără de prihană, s-au făcut ca doi luminători, strălucind pe pămînt cu faptele cele bune. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dînd sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecînd tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.

Dar ajutau nu numai oamenilor, ci şi dobitoacelor şi nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, căci toate acestea le făceau nu pentru avere, adică să se îmbogăţească cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate către El dragostea lor, prin dragostea cea către aproapele; nici nu doreau slava omenească prin aceste tămăduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: În dar aţi luat, în dar să daţi. Pentru aceea au fost numiţi de cei credincioşi, doctori fără plată sau fără de arginţi. Astfel, petrecîndu-se viaţa lor cu bună credinţă, în pace s-au sfîrşit. Şi nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte s-au preamărit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserică cu pomenirea cea de peste an, ca nişte calzi folositori şi doctori, apărători ai sufletelor şi trupurilor noastre.

Iar despre viaţa lor cea bună şi despre tămăduirea cea fără de plată, există o astfel de povestire: O femeie oarecare, cu numele Paladia, zăcînd pe patul durerii de mulţi ani şi neavînd nici un ajutor de la doctori, a auzit de aceşti sfinţi că tămăduiesc toate bolile, şi a trimis la dînşii cu rugăminte ca să vină la ea, căci era aproape de moarte. Sfinţii, ascultînd rugămintea, au mers în casa ei şi îndată femeia, după credinţa sa, a dobîndit tămăduire, prin venirea la dînsa a Sfinţilor doctori şi s-a făcut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce a dăruit robilor Săi un dar al tămăduirii ca acesta. Fiind mulţumită de acea milă a doctorilor, a vrut să-i răsplătească cu daruri. Dar aceştia n-au vrut să ia, că niciodată nu luaseră nimic de la nimeni, fiindcă nu vindeau darul pe care îl aveau de la Dumnezeu.

Deci, femeia a cugetat ca măcar pe unul dintr-înşii să-l silească prin rugăminte, să primească de la dînsa cît de puţină răsplată; şi, luînd trei ouă, a venit în taină la Sfîntul Damian, rugîndu-l să ia de la dînsa acele ouă în numele Sfintei Treimi. Iar Damian, auzind de numele lui Dumnezeu în Treime, a luat de la femeie acel mic dar, pentru jurămîntul ei cel mare, prin care l-a rugat.

Sfîntul Cosma, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a mîhnit foarte mult. Apoi, sosind mutarea din viaţă a Sfîntului Cosma, acesta a poruncit, aproape de ieşirea sufletului din trup, să nu fie pus Damian lîngă dînsul, cînd se va sfîrşi, pentru că a călcat porunca Domnului şi a luat plată de la femeie pentru tămăduire. Deci, odihnindu-se în Domnul, Sfîntul Cosma, după cîtăva vreme a venit şi ceasul sfîrşitului lui Damian, mutîndu-se din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Iar oamenii chibzuiau unde să-l îngroape, că ştiau porunca Sfîntului Cosma şi nu îndrăzneau să pună pe Damian lîngă fratele său. Şi fiind ei în nepricepere, a alergat îndată acolo o cămilă, care fusese mai înainte îndrăcită, şi pe care o tămăduiseră sfinţii. Aceea a grăit cu glas omenesc că, fără îndoială, să-l pună pe Damian aproape de Cosma, de vreme ce nu pentru plată a luat de la femeie acele trei ouă, ci pentru numele lui Dumnezeu. Şi aşa cinstitele lor moaşte au fost puse împreună, la locul numit Firaman.

Odinioară, un bărbat oarecare din acele locuri, în vremea secerişului, a ieşit să-şi secere holda şi, slăbit de arşiţa soarelui, a mers sub un stejar să se odihnească şi, culcîndu-se, a adormit greu. Ţinînd gura deschisă, venind un şarpe, i-a intrat în gură şi în pîntece. Apoi, deşteptîndu-se omul, nu ştia ce i se întîmplase şi, mergînd în ţarină, a secerat pînă seara, apoi a venit la casa sa şi, după cină, s-a culcat. În timp ce se odihnea, şarpele a început a muşca cele dinlăuntrul lui. Iar el striga de durere şi, deşteptîndu-se toţi şi alergînd la dînsul, îl pipăiau şi nu pricepeau de unde vine acea durere. Iar el a strigat cu glas mare, zicînd: „Sfinţilor doctori, Cosma şi Damian, ajutaţi-mă!” Şi îndată ce au sosit sfinţii, l-au adormit, încît şarpele să iasă pe aceeaşi cale pe unde a intrat. Dormind omul iarăşi cu gura deschisă, prin rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian, cu puterea lui Dumnezeu au scos şarpele din om şi, ieşind acesta din gura lui, toţi cei care se aflau acolo s-au înspăimîntat de acea minune înfricoşătoare. Apoi, ieşind şarpele, îndată s-a deşteptat omul acela şi s-a făcut sănătos desăvîrşit, cu ajutorul sfinţilor celor fără de arginţi.

În acelaşi loc era un alt bărbat, pe nume Malh, ce locuia aproape de biserica Sfinţilor doctori Cosma şi Damian, care era în Firaman. Vrînd el să plece la drum lung, a dus-o pe femeia sa la biserică şi i-a zis: „Iată, eu mă duc departe, iar pe tine te las în seama Sfinţilor Cosma şi Damian, spre pază; şezi în casa ta, pînă cînd îţi voi trimite semn de la mine, pe care îl vei cunoaşte că este al meu şi, cînd va voi Dumnezeu, îţi voi trimite semnul acela şi te voi lua la mine”. Malh, încredinţînd sfinţilor pe femeia sa, a plecat la drum.

Trecînd cîteva zile, diavolul a luat chipul unui om cunoscut şi, venind la femeia lui Malh, i-a arătat un semn ca acela despre care zisese bărbatul ei. Diavolul arătîndu-i semnul, îi poruncea să meargă la bărbatul ei, zicînd: „pe mine m-a trimis bărbatul tău ca să te duc la dînsul”. Iar femeia a zis: „Semnul acesta îl cunosc, dar nu voi merge, că sînt încredinţată Sfinţilor fără de arginţi, Cosma şi Damian; iar dacă voieşti să merg cu tine la bărbatul meu, vino împreună cu mine în biserica sfinţilor şi jură-te mie, înaintea altarului, că nu-mi vei face nici un rău pe drum”. Iar diavolul a făgăduit aşa; şi, mergînd cu dînsa în biserică, înaintea altarului, s-a jurat, zicînd: „Aşa mă jur pe puterea lui Cosma şi Damian, că nu-ţi voi face nici un rău pe drum, ci te voi duce la bărbatul tău”.

Femeia, auzind jurămîntul, a crezut diavolului celui mincinos, care se arătase în chip de om cunoscut şi a pornit cu dînsul la drum. Iar înşelătorul, luînd-o pe ea, a dus-o în loc pustiu şi neumblat voind să-i facă rău şi s-o omoare. Dar ea, văzîndu-se în cea mai de pe urmă nevoie, şi-a ridicat ochii la cer şi a strigat din inimă către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule, ajută-mi cu rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian şi grăbeşte de mă izbăveşte din mîinile acestui ucigaş”. Şi îndată s-au arătat grabnicii ajutători, Sfinţii cei fără de arginţi, Cosma şi Damian, strigînd asupra diavolului. Iar el, văzîndu-i pe dînşii, a lăsat femeia şi a fugit şi, alergînd la o rîpă înaltă, a căzut în prăpastie şi a pierit.

Sfinţii, luînd pe femeie, au dus-o la casa ei. Şi a zis femeia, închinîndu-se lor: „Mulţumesc vouă, stăpînii mei, că m-aţi izbăvit de groaznica pierzare; deci, rogu-vă, spuneţi-mi cine sînteţi, ca să ştiu cui să dau mulţumire pînă la sfîrşitul vieţii mele”. Iar ei au zis către dînsa: „Noi sîntem Cosma şi Damian, robii lui Hristos, cărora te-a încredinţat bărbatul tău, cînd a plecat la drum; şi pentru aceea ne-am sîrguit a grăbi spre ajutorul tău şi te-am izbăvit pe tine de diavol, cu darul lui Dumnezeu”.

Atunci femeia, auzind aceasta, a căzut la pămînt de frică şi de bucurie, iar ei s-au făcut nevăzuţi. Apoi femeia striga, lăudînd şi mulţumind lui Dumnezeu şi slugilor lui, Sfinţilor Cosma şi Damian. Şi, cu lacrimi alergînd la biserică, a căzut înaintea icoanei sfinţilor, spunînd tuturor ceea ce se făcuse, cum şi-a făcut Domnul milă de dînsa, cu rugăciunile plăcuţilor Săi. Şi grăia în rugăciune cuvintele acestea: „Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Care ai stins cuptorul cel cu foc celor trei tineri şi Care ai ajutat roabei tale Tecla, în privelişte, Îţi mulţumesc că şi pe mine, păcătoasa, m-ai izbăvit de lanţurile diavolului, prin plăcuţii Tăi, Cosma şi Damian. Mă închin Ţie, Care faci minuni mari şi preaslăvite şi Te măresc pe Tine, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, în veci. Amin”.

Sfîntul Mucenic Erminigheld

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2021

Erminigheld, fiul împăratului goţilor, Luvighild, a fost întors de la eresul arienesc la dreapta credinţă de către Leandru, episcopul Ispalitaniei, pentru care s-a mîhnit Luvighild, fiind arian, pentru că fiul său a părăsit credinţa ariană. Şi se sîrguia a-l întoarce de la dreapta credinţă iarăşi la eres. Deci îl momea pe el cu cuvinte de iubire, ca un părinte, rugîndu-l şi sfătuindu-l să lase soborniceasca credinţă şi să creadă la fel cu dînşii, ca şi mai înainte. Însă, dacă l-a văzut neînduplecat, îl înfricoşa cu ameninţări şi îl înspăimînta cu tot felul de chinuri şi răni. Iar el, petrecînd ca un stîlp neclintit în credinţă, nu lua în seamă momirile şi înfricoşările părinteşti.

Deci, mîniindu-se foarte tare, tatăl său mai întîi l-a depărtat pe fiul său de la scaunul împărătesc şi din împărăţie şi l-a lipsit de toată averea şi moştenirea. După aceea, văzîndu-l neschimbat cu mintea, i-a ferecat grumajii, mîinile şi picioarele cu obezi de fier şi l-a aruncat într-o temniţă întunecoasă şi strîmtă. Fericitul Erminigheld, deşi era tînăr cu anii, era însă bătrîn cu înţelepciunea, dispreţuind împărăţia pămîntească şi căutînd cu toată dorinţa pe cea cerească. Deci, zăcînd în temniţă legat, se ruga către Atotputernicul Dumnezeu să-l întărească în acea pătimire.

Sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paşti, Luvighild împăratul, chemînd pe un episcop dintre cei de credinţa sa cea rătăcită, l-a trimis noaptea la fiul său în temniţă, ca Erminigheld să primească eretica împărtăşire ariană din mîna episcopului aceluia. Şi, dacă se va împărtăşi cu aceasta, să fie întors iarăşi în cea dintîi dragoste părintească şi în cinstea cea de mai înainte. Iar sfîntul, răbdătorul de chinuri, îngreţoşîndu-se de episcopul arian şi mustrînd aspru credinţa lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtăşirea cea eretică; şi s-a împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, de un preot dreptcredincios, care a fost trimis la dînsul, în taină, de Sfîntul Leandru, episcopul.

Întorcîndu-se episcopul arian ruşinat la împărat, i-a spus toate cele ce a auzit de la fiul său. Atunci împăratul, umplîndu-se de negrăită mînie şi scrîşnind din dinţi, îndată a trimis din sfetnicii săi, poruncindu-le să ucidă în temniţă pe fiul său, Erminigheld. Deci, mergînd aceia, i-au tăiat cinstitul cap cu securea şi au fost auzite deasupra sfîntului său trup cîntări dulci, ale sfinţilor îngeri, şi se vedeau noaptea arzînd făclii. Acest lucru privindu-l credincioşii, se bucurau şi mulţumeau lui Dumnezeu, Care a preamărit cu acest fel de minuni pe sfîntul şi dreptcredinciosul Său rob, după sfîrşitul ce a avut prin pătimire; iar cei necredincioşi se ruşinau şi se înfricoşau.

Apoi, tatăl cel ucigaş de fiu, căindu-se de nevinovata ucidere pe care o făcuse, de mîhnire a căzut în boală; apoi voia să se lepede de arieni şi să primească credinţa cea dreaptă; dar se temea de neamul lui cel răucredincios şi nu s-a învrednicit a fi rînduit cu cei dreptcredincioşi. Iar apropiindu-se sfîrşitul lui, a chemat la sine cu cinste, pe fericitul episcop Leandru, pe care mai înainte foarte mult îl ura şi-l prigonea, şi l-a rugat să-l povăţuiască la dreapta credinţă pe Rehader, fiul său cel mai tînăr, pe care îl făcuse moştenitor împărăţiei sale, şi să-l lumineze cu învăţătura sa cea de Dumnezeu insuflată, precum făcuse şi cu Erminigheld.

Murind Luvighild împăratul şi venind la împărăţie Rehader, îndată a primit dreapta credinţă, prin povăţuirea Sfîntului Leandru episcopul. Şi tot poporul goţilor, care era învecinat cu eresul lui Arie, l-a adus la buna credinţă. Iar trupul Sfîntului Erminigheld, fratele său cel mai mare, l-a slăvit cu cinstea ce se cuvenea unui mucenic al lui Hristos, împlinindu-se astfel cuvîntul Evangheliei, care zice: Dacă grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, nu va muri, apoi singur rămîne; iar de va muri, multă roadă va da. Aşa şi răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca un grăunte de grîu, singur în pămîntul goţilor a murit pentru Hristos şi a făcut rod al credinţei celei drepte pentru tot poporul pămîntului aceluia. Căci toţi au început cu dreaptă credinţă a crede în Hristos Dumnezeu Cel de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfintele Muceniţe Chirienia şi Iuliana

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2021

Sfintele Muceniţe Chirienia şi IulianaChirienia era din cetatea Tarsul, a eparhiei Ciliciei, iar Iuliana, din cetatea Rosana. Pe acestea prinzîndu-le Marcian ighemonul, în vremea împărăţiei lui Maximian, le silea să se lepede de Hristos, dar ele nu s-au supus. Atunci, a poruncit ca să i se tundă părul şi sprîncenele Chirieniei şi s-o poarte goală prin toată cetatea Tarsului, spre rîs şi batjocură. Apoi, ducînd-o împreună cu Iuliana în cetatea Rosanei, le-a dat foc; şi aşa s-au săvîrşit.

Tot în aceasta zi, Sfintii sfintitii Mucenici Ioan episcopul si Iacov preotul. Acestia au fost pe vremea lui Savorie împaratul persilor, învatînd cuvîntul credintei si îndemnînd pe multi la dreapta credinta. Au fost prinsi de slugile împaratului si, chinuindu-i cu multe feluri de chinuri, si-au luat sfîrsitul prin sabie,

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Chesarie, Dasie si a altor cinci. Acesti sfinti fiind prinsi la Damasc si cercetati cu felurite chinuri, mai pe urma si-au primit moartea prin sabie.

Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie, Anempodist, Elpidifor, Aftonie şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la noiembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 15, 2021

Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea la idoli şi plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor în pămîntul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curţile lui, erau în taină şi trei creştini: Achindin, Pigasie şi Anempodist, care, slujind într-ascuns lui Hristos, pe mulţi îi aduceau, cu învăţăturile lor, la aceeaşi dreaptă credinţă.

Pe aceştia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci şi pe alţii îi vatămă cu aceeaşi credinţă ca şi cu o otravă. Împăratul a zis cu mînie către clevetitori: „Pentru ce voi, ştiindu-i pe unii ca aceştia de demult, nu mi i-aţi arătat, nici nu i-aţi adus la mine?” Ei au răspuns: „De vei porunci, stăpînitorule împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta”.

Deci, îndată poruncind împăratul, trimişii s-au dus să-i prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinţii, au găsit uşile încuiate, căci credincioşii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune şi nu voiau să deschidă oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii aceia, stricînd uşile i-au prins şi, legîndu-i, i-au dus înaintea împăratului. Dar împăratul, căutînd spre dînşii, a început a-i întreba cu blîndeţe, zicînd: „De unde sînteţi, fiii mei?” Iar sfinţii au răspuns: „De ţara noastră întrebi, împărate? Moşia noastră şi viaţa noastră este Preasfînta Treime, Cea de o fiinţă şi nedespărţită – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Unul Dumnezeu”.

Împăratul a zis: „Foarte îndrăzneţi sînteţi; şi chiar cutezaţi a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu ştiţi care sînt rănile şi feluritele chinuri”. Sfinţii au răspuns: „Sîntem îndrăzneţi pentru Dumnezeul nostru şi, pentru El, sîntem gata să primim tot felul de chinuri şi răni. Şi dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra noastră chinurile pe care le ştii şi vei cunoaşte dacă ne vom lepăda de Dumnezeul nostru!”

Pe cînd sfinţii grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul Dumnezeu şi defăimînd pe împărat pentru a lui mulţime de zei, acesta s-a mîniat şi a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinţi, întinzîndu-i pe pămînt, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinţii, fiind astfel bătuţi, binecuvîntau pe Dumnezeu într-un glas, zicînd: „Vezi, Doamne, nu ne lăsa şi nu Te depărta de la noi, ca să cunoască toţi că mîna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne, ajută-ne nouă”.

Acestea cîntînd sfinţii în timp ce erau torturaţi, au slăbit cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alţi ostaşi ca să-i bată. Şi au fost bătuţi multă vreme, încît ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ţinut singur Dumnezeu viaţa lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înşii. Împăratul, văzînd o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau, se mira de aceasta. Deci s-a înspăimîntat şi îndată a căzut de pe scaunul cel împărătesc. Iar sfinţii au strigat către dînsul, zicînd: „Domnul nostru, Care ţi-a dat ţie viaţa, Acela te ridică pe tine iarăşi, ca să vezi în noi puterea Lui”. Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost lovit de moarte şi, alergînd, l-au ridicat. El, abia suflînd, s-a sculat şi, venindu-şi în fire, mai mult s-a mîniat, părîndu-i-se că sfinţii i-au făcut lui farmece; căci păgînii se deprinseseră a socoti vrăjitorii şi farmece, minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinţii Săi, fiind ei plini de toată lucrarea diavolească.

Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spînzure pe Sfinţii Mucenici şi sub dînşii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături şi prin foc.

Sfinţii, multă vreme stînd spînzuraţi, aveau în gurile lor această cîntare: „Luminătorul şi Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vîndut pentru noi şi ai fost scuipat, ocărît şi, ca un făcător de rele, ai fost spînzurat pe lemn, Stăpîne, Cel ce ţii toate cu mîna, vino acum şi caută spre pătimirea noastră şi ne arată nouă mîntuirea Ta. Priveşte spre durerile noastre şi ne miluieşte şi arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer”.

Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, avînd faţa luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile şi s-a stins focul, iar sfinţii s-au făcut sănătoşi. Apoi, umplîndu-se ei de negrăită bucurie la vederea Domnului, iarăşi S-a făcut nevăzut. Iar sfinţii au stat înaintea împăratului, ca şi cînd n-ar fi fost supuşi nici unui chin. Văzîndu-i pe dînşii sănătoşi, împăratul s-a mirat şi a zis către ei: „Cum s-a întîmplat aceasta?” Iar ei au zis: „Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mîntuit pe noi Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui şi te ruşinează!”

Păgînul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos, iar sfinţii au strigat: „Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul Dumnezeu”. Şi îndată a amuţit împăratul, rămînînd fără glas. Iar sfinţii au zis către dînsul: „Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu porunceşti să ne închinăm?” Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvînt, fără numai cu ochii se tulbura. Dar sfinţii au zis: „Ce ţi s-a întîmplat, împărate, de nu vorbeşti cu noi? Oare aşa ne vom duce de la judecata ta, neluînd răspunsul cel de pe urmă?” Iar împăratul a început a arăta cu ochii şi cu mîinile celor ce stau înainte, ca să-i ia pe sfinţi şi să-i închidă în temniţă. Şi nimeni din cei ce stăteau înainte nu pricepea ce porunceşte cu ameninţarea sa.

Atunci împăratul, apucînd porfira de pe sine, a trîntit-o la pămînt şi, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele. Iar mulţimile, văzînd acestea, se minunau şi le părea rău de împăratul lor, că şi-a ieşit din minţi astfel. Dar sfinţii au zis către popor: „O! orbilor la minte, văzînd nu vedeţi şi auzind nu auziţi, că s-au învîrtoşat inimile voastre”.

Acestea grăind sfinţii, s-a arătat din cer o ceată de îngeri prea luminată, pe care mulţi din popor au văzut-o şi, neputînd să o privească, au căzut de frică la pămînt şi au crezut în Hristos. Iar sfinţii au început a cînta: Dumnezeu este puterea şi scăparea noastră, ajutor întru necazurile care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme cînd se va tulbura pămîntul. Şi iarăşi: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne şi ne izbăveşte, pentru numele Tău”.

Împăratul, neputînd face ceva, fiind mut, de mînie a început a se bate peste obraz. Dar Sfîntul Achindin, văzîndu-l aşa tulburat, a lăcrimat şi a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăieşte!”. Şi îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi. Dar nu binecuvînta pe Dumnezeu, ci mai tare Îl hulea, avînd inima împietrită. Căci, deşi a văzut asupra sa mîna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaşte adevărul, ci pe toate acestea le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinţilor Mucenici şi s-a pornit cu şi mai multă mînie asupra lor.

Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulţumire, cel dintîi cuvînt de răspuns i-a fost: „Pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce staţi înainte, vă voi pedepsi, pentru că nu m-aţi ascultat cînd vă porunceam cu ameninţare să luaţi pe aceşti necuraţi creştini şi să-i chinuiţi pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi legaseră limba”. Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier şi să pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arşi pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu cu osîrdie şi cîntau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc.

Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare şi cu inimă vitează să purtăm chinurile cele ce ne sînt puse înainte; dă şi celor ce stau împrejur, ca să cunoască numele Tău Cel Sfînt, prin care ai arătat puterea Ta şi minunile Tale”.

Acestea grăindu-le sfinţii, s-a auzit un glas din cer, zicînd: „De vreme ce cu fapta v-aţi întărit credinţa voastră, cererile voastre se vor împlini”. Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulţi din cei ce stăteau împrejur, au strigat: „Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc aceşti pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, şi afară de Dînsul nu este alt Dumnezeu. Fericiţi sînteţi voi, o!, pătimitorilor, că v-aţi făcut mărturisitori ai venirii Lui pe pămînt şi, pentru dragostea Lui, sufletele voastre le daţi spre moarte, căci vă mijloceşte vouă viaţa veşnică. Rugaţi-vă bunătăţii Lui şi pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său şi să ne scoată din adîncul pierzării”.

Iar Sfinţii Mucenici, ridicîndu-şi ochii spre cer, se rugau pentru dînşii, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce vieţuieşti întru cele înalte, caută spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr şi trimite rouă de mîngîiere moştenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine, ca să le fie lor doctorie şi tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine şi care spală necurăţia păcatelor; ca să Te ştie pe Tine toţi, că eşti Unul Dumnezeu şi toate cîte sînt, o, Împărate, să se supună stăpînirii Tale”.

Aşa grăind sfinţii, săvîrşind rugăciunea, îndată s-au pornit fulgere şi tunete înfricoşătoare şi s-a pogorît o ploaie mare. Umplîndu-se de frică şi de spaimă, necredincioşii au fugit, rămînînd cu mucenicii numai cei care crezuseră în Hristos, către care sfinţii au zis: „Nu vă temeţi, că pentru voi sînt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvîrşească peste voi Taina Sfîntului Botez”. Iar cînd toţi, într-un glas, înălţau slavă lui Dumnezeu, a fost văzută mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus, care îmbrăcau cu haine albe poporul cel nou luminat, arătînd a fi curăţite sufletele lor cu sfînta credinţă şi cu apa cea pogorîtă de sus peste dînşii. Şi s-a stins focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit şi sfinţii s-au sculat vii şi sănătoşi; numai trupurile lor erau negre ca nişte lemne arse în foc.

Atunci împăratul, chemînd iarăşi pe sfinţi, le-a zis: „Cu toate că aţi stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veţi scăpa din mîinile mele, pînă cînd, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu groaznică moarte vă voi omorî”. Iar sfinţii, ca şi cu o gură au răspuns: „Omoară-ne precum voieşti, dar de Unul Dumnezeu, Care locuieşte în cer şi Care ne-a gătit noua viaţa veşnică, nu ne vom lepăda!”

Atunci împăratul, rîzînd, a zis: „Fiii mei şi prieteni, de vreme ce voi cinstiţi pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiţi mai mulţi dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu şi căruia mă închin. Căci şi eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc şi-l cinstesc mai mult decît pe ceilalţi, care este Dia (Jupiter) cel mare şi care e mai întîi decît toţi dumnezeii. Deci acestuia singur, închinaţi-vă împreună cu mine, iar ceilalţi zei rămînă la voia voastră, precum veţi vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.

Fericitul Anempodist a zis către împăratul: „În ce chip porunceşti să dăm cinstire dumnezeului tău?” Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, şi le-a zis lor: „Mergeţi, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia şi, precum mă veţi vedea pe mine făcînd, aşa să faceţi şi voi şi ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinţii au zis: „Tu, împărate, precum ai învăţat, aşa te roagă, iar noi, precum demult am învăţat, aşa ne vom ruga”.

Împăratul, neînţelegînd cele grăite de dînşii, se bucura, căci socotea că sfinţii acum s-au plecat către a lui închinare de idoli şi grăia către dînşii: „Pentru ce n-aţi voit mai înainte să vă plecaţi la un cuget cu noi şi să nu fi îndurat atîtea chinuri? Iar acum iertaţi-mă pe mine, care v-am chinuit pe voi şi vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate cu multă dragoste”.

Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească, pentru a merge la templul lui Dia. Intrînd în caretă, a chemat la sine şi pe Sfinţii Mucenici, ca să stea împreună cu dînsul. Iar sfinţii au răspuns: „Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială”. Şi aşa au ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luîndu-i pe ei de mîini, a intrat cu dînşii în templu şi a început a striga: „Mare este zeul Dia şi mare este puterea lui! Veniţi, iubiţii mei şi mai înainte de mine vă rugaţi lui Dia, dumnezeului cel mare”. Iar sfinţii au răspuns: „Precum porunceşti, aşa vom face”.

Făcîndu-şi semnul crucii pe fruntea lor, sfinţii au căzut în genunchi şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, au început a se ruga Unuia Dumnezeu în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh. Şi îndată s-a cutremurat locul şi templul a început a se sfărîma, iar împăratul, temîndu-se, a fugit afară cu toţi cei ce erau împreună cu dînsul. Apoi a căzut templul cu idolii şi toate cele ce erau în el s-au sfărîmat ca praful. Iar sfinţii, care au rămas neatinşi în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos şi rîdeau de neputinţa zeilor păgîneşti.

Dar împăratul s-a aprins cu iuţime asupra Sfinţilor şi a zis către dînşii: „Astfel este închinarea şi întoarcerea voastră către Dia? Aşa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre aţi stricat templul lui şi pe zei i-aţi sfărîmat?” Iar sfinţii au răspuns: „Precum de demult am învăţat, aşa ne-am şi rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii nu ştim; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgînescul templu, împreună cu necuraţii voştri zei”.

Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări şi să le umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi şi cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcîndu-se, iar căldările fiind foarte înfierbîntate şi clocotind, sfinţii au fost legaţi cu lanţuri şi sloboziţi în căldări; mai întîi pînă la brîu, apoi pînă la piept şi după aceea pînă la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer şi fiecare dintre dînşii cînta cîntarea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie grăia:

La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină. Şi marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.

Astfel, rugîndu-se sfinţii în căldări, au rămas nevătămaţi de fierberea plumbului, a pucioasei şi a smoalei şi lanţurile dezlegîndu-se singure de pe dînşii au căzut; iar sfinţii au ieşit sănătoşi în vederea tuturor. Atunci, mulţi înspăimîntîndu-se de acea înfricoşătoare minune, au cunoscut adevărul şi, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dînşii, pe nume Aftonie, văzînd acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Iar către împărat a zis: „Neîndumnezeitule şi urîtorule de oameni, împărate, pînă cînd nu vei lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i pe dînşii, decît ei răbdînd chinurile, iar tu eşti de fier şi împietrit şi nu te umileşti în inima ta”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.

Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărît, pentru tăierea capului său, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creştinii. Iată şi eu cred în Tine, mă închin Ţie şi mor pentru Tine. Deci, mîntuieşte-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta”. Şi, apropiindu-se călăul de dînsul, i-a pus funia de gît, ca să-l ducă în afara cetăţii, spre ucidere. Iar el, uitîndu-se spre Sfinţii Mucenici, a zis: „Domnii mei şi părinţilor! Nu pomeniţi răul pe care vi l-am făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgîn, ci vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu ceata celor ce cred în El şi să-mi facă parte cu voi în împărăţia Lui”. Iar Sfinţii Mucenici au zis: „Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte de noi şi fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă şi-ţi va răsplăti după credinţa ta!”

Atunci Aftonie, închinîndu-se sfinţilor, a mers în afara cetăţii şi, chemînd Preasfînt numele lui Iisus Hristos, şi-a plecat sub sabie grumazul şi, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurîndu-se. Iar creştinii, luînd trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos. Apoi pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună în saci de piele şi să-i arunce în mare. Şi aceasta făcîndu-se, s-a arătat Sfîntul Aftonie, cu trei îngeri umblînd pe mare şi, scoţînd pe Sfinţii Mucenici din mare, i-a dezlegat din saci şi i-a adus pe uscat, vii şi sănătoşi, ca şi cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.

Auzind împăratul că Sfinţii Mucenici sînt vii, s-a mîniat asupra ostaşilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea că nu l-au ascultat şi că i-au slobozit. Pentru aceea, întîi a tăiat mîinile ostaşilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare. Iar ei, luîndu-şi sfîrşitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind numele Lui cel sfînt, crezînd şi rugîndu-se Lui; şi aşa au fost înecaţi în apa mării.

Apoi, Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist iarăşi au fost prinşi, închişi în temniţă şi ferecaţi în obezi. Iar împăratul, tulburîndu-se, s-a dus în cămara sa şi, culcîndu-se pe pat, a chemat pe boierii săi şi a grăit către dînşii cu mînie, zicînd că l-au lăsat pe el singur a se osteni cu judecăţile ce le făcea asupra creştinilor şi cu chinurile acestora şi nu-l ajutau deloc nici cu cuvîntul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicînd că nu este lucru folositor să te îndeletniceşti cu judecăţi ca acestea şi să te sîrguieşti la chinuirea nevinovaţilor creştini.

Atunci împăratul a zis către dînşii: „Ce cugetaţi ieri şi alaltăieri, cînd vă ţineaţi gura cu mîinile?” Iar unul din boieri, pe nume Elpidifor, rîzînd, a zis: „Batjocoream în minţile noastre nebunia ta şi ne gîndeam că şi noi într-atîta am fost de nebuni, ascultîndu-te pe tine”. Iar împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor peste faţă. Şi, văzînd aceasta toţi boierii, le-a părut rău şi au zis către împărat: „Să ştii, împărate, că noi nu sîntem ca tine”.

Văzînd împăratul că toţi boierii sînt la un gînd cu Elpidifor, s-a temut şi, nevrînd a-i scîrbi mai mult, a zis: „Iertaţi-mă, că de multă mîhnire mi s-a tulburat mintea”. Şi, lăsînd boierii pe împărat s-au dus, căci sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mînia şi se gîndea, ca şi pe sfinţi să-i piardă şi boierilor să le răsplătească.

A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinţii Mucenici într-o groapă, care avea multe animale sălbatice; dar şi acolo au petrecut nevătămaţi şi mîngîiaţi prin arătarea îngerului şi au fost scoşi întregi şi de acolo. După aceea, fiind spînzuraţi şi strujiţi pînă la oase, iarăşi au rămas nevătămaţi. Împăratul, neştiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Şi, mergînd sfinţii în afara cetăţii, la locul de ucidere, veneau după dînşii mulţi dintre cei ce crezuseră, plîngînd şi zicînd: „Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce ne lăsaţi pe noi fără de învăţătură?” Iar sfinţii le-au răspuns: „Milostivul Dumnezeu va rîndui pentru voi precum ştie şi precum voieşte, numai să credeţi în El fără îndoială şi Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos”.

Una din slugile împărăteşti, alergînd la împărat, l-a vestit cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creştini şi nu le dă voie să-i ucidă. Atunci împăratul a zis: „Scoateţi trei sute de oşteni înarmaţi, să ucidă pe cei ce urmează acelor înşelători”. Iar slugile i-au spus că şi unii boieri sînt în poporul acela şi chiar şi Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau dacă este cu putinţă ca să-i taie şi pe aceia împreună cu ceilalţi. Iar împăratul a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.

Elpidifor, luînd împreună cu sine pe alţi trei boieri, a venit înaintea împăratului, iar împăratul şi-a lăsat capul în piept şi a rămas tăcut multă vreme; apoi, ridicîndu-şi capul, a zis: „O, Elpidifore, ce aţi socotit, părăsind zeii părinteşti, şi împărtăşindu-vă cu înşelătorii cei creştineşti? Să ştii că nu voi cruţa pe tot cel ce crede Celui răstignit”. Iar Elpidifor a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, căci noi sîntem gata a muri pentru Hristos Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat şi drept şi nu este altul afară de Dînsul; iar zeii tăi toţi sînt diavoli, de la care noi ne întoarcem şi ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc, nu ţinem seama”.

Atunci împăratul i-a osîndit la moarte şi a dat asupra lor această hotărîre: „Elpidifor şi toţi cei ce sînt împreună cu dînsul, care au lăsat pe prea luminaţii noştri zei şi care s-au lepădat de viaţa aceasta şi moartea şi-au ales, poruncesc să fie tăiaţi de sabie, ca să primească ceea ce singuri au căutat. Şi oricare va voi să-i ia şi să le îngrijească trupurile lor, acela fără de frică s-o facă”.

Deci, îndată luîndu-i ostaşii, i-au dus după cetate la Sfinţii Mucenici şi la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, cînd s-a citit porunca împărătească, au ridicat toţi glasurile, zicînd: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieşind din această lume întunecată şi înşelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului Tău şi să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată”. Apoi au început a se săruta unul cu altul. Iar ostaşii, înconjurîndu-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, pînă la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfîntul Elpidifor.

Iar Achindin, Pigasie şi Anempodist n-au fost tăiaţi ci, după porunca împăratului, iarăşi au fost închişi în temniţă. Apoi, a doua zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor şi să ardă într-însul pe Sfinţii Mucenici. Şi cînd a scos pe sfinţi din temniţă, împăratul a zis către dînşii: „Vedeţi cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!” Iar fericitul Achindin a zis: „Mai mare cuptor ţi s-a gătit ţie în gheena, ca în el să arzi în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ţie”. Atunci împăratul a zis cu mînie: „Au, doară, diavol sînt eu?” Sfîntul a răspuns: „Şi faptele tale şi numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavoleşti şi numele tău se tîlcuieşte „împăratul diavolilor”. Deci bine te-a numit pe tine maica ta, Savorie, că eşti părtaş al diavolilor”.

Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: „Poftiţi pe maica mea să vină aici!” Şi maica sa venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul său şi, dîndu-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el şi a zis: „Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?” Iar maica sa a răspuns: „Porţi numele moşului tău, că moşul tău se numea Savorie şi tu ai, de asemenea, numele Savorie”.

Iar împăratul, arătînd cu degetul către sfinţi, a zis: „Dar aceştia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc”. La aceste cuvinte maica sa a rîs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea fiului său cel rău. Şi văzînd împăratul pe maica sa rîzînd, s-a înfuriat atît de tare, încît, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste faţă. Iar ea, alergînd, a căzut la picioarele Sfinţilor Mucenici şi, plîngînd, zicea: „Mîntuiţi bătrîneţile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele, ci, şi cu lucrul, că diavol şi satană am născut eu pe acest ticălos”.

Văzînd împăratul că şi maica sa a crezut în Hristos, a osîndit-o şi pe dînsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinţii Mucenici. Şi chiar din ostaşii cei ce stăteau înainte, douăzeci şi opt la număr, au crezut şi toţi, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist şi cu fericita maică a împăratului, au fost aruncaţi în cuptor. Acolo în foc rugîndu-se ei, şi-au dat sfintele lor suflete în mîna lui Dumnezeu. Şi cei vrednici au văzut o ceată de sfinţi îngeri împrejurul cuptorului, cîntînd şi primind sufletele sfinţilor. Apoi, ieşind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor şi stingîndu-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat şi se risipiră toţi.

Atunci venind unii din cei credincioşi la cuptor, au găsit trupurile sfinţilor întregi şi nevătămate de foc şi, luîndu-le, le-au îngropat cu cinste, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.