Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Părintele nostru Hariton Mărturisitorul

Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 11, 2021

Cuviosul Părintele nostru Hariton Mărturisitorul Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: „Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?” Răspuns-a Hariton: „Toţi idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.

Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăieşte în veci”.

Zis-a judecătorul: „Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sînt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dînşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sînt gata a te primi, iertîndu-ţi necinstea ce le-ai adus”. Răspuns-a Hariton: „De sînt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dînsul să şi-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).

Iar guvernatorul a zis: „Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate”. Răspuns-a Hariton: „Te înşeli, ighemoane, pă-rîndu-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sînt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavînd nimic? Căci nu-şi întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, şi-l pîrleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.

Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: „Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?” Răspuns-a mucenicul: „De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, şi, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut.

Şi punîndu-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: „Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mîncare.

Iar el se bucura, răbdînd nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.

În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creştin, a murit. Mergînd prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dîndu-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpînirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.

Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.

Din acea vreme sfîntul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luîndu-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peştera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcînd legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicînd: „Ştiu, diavole, că temîndu-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea şi vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrşit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfînta Tecla de foc şi de fiare”.

Acestea grăind sfîntul, iată a venit un şarpe, care, aflînd în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tîlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzînd toţi la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfîrşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.

Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulţi ani.

Această avuţie tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcînd peştera aceea tîlhărească într-o Biserică şi adunînd fraţi.

Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dînsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dînsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvîrşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blînd, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinţii să mănînce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pîine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-şi pîntecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.

Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dînsele să se îmbogăţească.

Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rînduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegînd dintre dînşii pe cel care îl ştia că este mai presus decît toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniştea şi depărtîndu-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducîndu-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.

Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.

Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicînd: „Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua şi noaptea” (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mîhnindu-se de ducerea lui şi întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătînd mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrînd Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dînsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dînsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rînduială şi aşezare ca şi cea dintîi.

Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuieşte pe el.

Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.

Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dînsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mîntuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.

Şi a vieţuit la acel loc pînă la adînci bătrîneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.

De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.

Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.

Deci, a petrecut prea desăvîrşit în bunătăţi şi ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său fericit, pentru care luînd înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: „Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfîrşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui”. Acestea auzindu-le, toţi au plîns, zicînd: „Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!”

Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: „Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit pînă la sfîrşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul – ca pe oi de capre – la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvîntaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale”.

Apoi îl întrebară pe el fraţii: „Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?” Iar el a zis: „Să daţi ţărîna ţărînei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pămîntul, şi plinirea Lui”. Iar ei au zis: „Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduieşti acum unde să punem moaştele sale!” El, făcînd după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînşii.

Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvîrşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.

Aşa s-a sfîrşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tînguit după dînsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Pomenirea Sfîntului Sfintitului Mucenic Marcu pastorul; a Sfintilor Mucenici si buni frati Alexandru, Alfeu si Zosima; a Sfîntului Mucenic Pimen, a Sfintilor Mucenici Nicon, Neon, Eliodor si celelalte fecioare si fii

Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 11, 2021

Acesti sfinti au trait pe vremea împaratului Diocletian (284-305), în cetatea Pisidiei, în Asia Mica, cînd acolo era domnitor Magnus.

Iar Fericitul Marcu, un păstor, pastea oile, avînd parul capului alb si lung pîna la calcîie. Sf. Marcu a fost arestat pentru mărturisirea deschisă a credinţei creştine în Antiohia Pisidiei. Cei treizeci de soldaţi care-l păzeau au fost convertiţi la creştinism de Sf. Marcu fiind martirizaţi la Niceea prin tăierea capului. Iar pe sfîntul l-au trimis la Claudiupoli, unde au chemat fauri ca sa faca legaturile sfîntului.

Si au venit trei frati, anume Alfie, Alexandru si Zosima, care locuiau în satul Cataliton, mesteri deprinsi la lucrul fierului. Începînd a bate fierul, curgea apa pe ei si li se muiau mîinile, dar fierul nu se lasa batut; iar ei mirîndu-se de ceea ce li se întîmpla, si auzind dumnezeiesc glas care-i îndemna sa se nevoiasca împreuna cu Marcu, au marturisit ca sunt crestini. Atunci îndata au fost supusi la chinuri felurite, în timpul carora si-au dat duhul.

Iar Marcu a fost încaltat cu încaltaminte de chinuire, batut, împuns cu frigari si, dupa ce i s-a taiat limba, i s-a taiat si capul la Claudiopolis. Cînd au luat capul sfîntului mucenic să-l ducă în templul păgîn al lui Artemis, toţi idolii s-au prăbuşit la pămînt şi au fost distruşi. Martorii acestei minuni, Nicon, Neon, Heliodor împreună cu alţi tineri bărbaţi şi femei au crezut în Hristos, şi-au mărturisit credinţa crestina, au fost chinuiti impreuna cu multi tineri si fecioare şi le-au taiat capetele la locul ce se cheama Maromilium (Moromilio).

Tot în aceasta zi, pomenim pe Cuvioşii Chiril şi Maria, părinţii Cuviosului Serghie de Radonej.

Tot în aceasta zi, Soborul Sfinţilor Părinţi de la Lavra din Kiev.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Veaceslav, cneazul Cehiei.

Sfîntul mucenic Eustatie de la Lavra Pesterilor din Kiev

Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 11, 2021

Mucenicul Eustaţie din Peşteră s-a născut în sec. al XI-lea la Kiev, într-o familie bogată. Devenind adult, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Peşterile Kievului, după ce a dat toate proprietăţile sale săracilor. Sfîntul a dat dovadă de smerenie în îndeplinirea ascultărilor sale de la mănăstire, făcîndu-şi pravila cu stricteţe şi petrecînd în post şi priveghere.

În 1096 poloveţii au cotropit Kievul, prădînd mănăstirea Peşterilor şi omorînd mulţi călugări. Sf. Eustaţie a fost făcut prizonier şi vîndut ca sclav unui evreu din Korsun împreună cu alţi treizeci de vieţuitori ai mănăstirii şi douăzeci de locuitori ai oraşului.

Evreul păgîn a încercat să-i facă pe captivi să renunţe la Hristos, ameninţîndu-i cu moartea prin înfometare pe cei care refuzau. Sf. Eustaţiu îi încuraja pe fraţii săi creştini, spunîndu-le „Fraţilor, nici unul din noi cei botezaţi întru Hristos să nu ne lepădăm jurăminţile făcute la botez. Hristos ne-a purificat prin apă şi prin Duh, scoţîndu-ne de sub blestemul Legii prin Sîngele Său şi făcîndu-ne moştenitori ai Împărăţiei sale. Dacă vom trăi, vom trăi pentru Domnul iar de vom muri, vom muri întru Domnul, primind viaţă veşnică.”

Încurajaţi de cuvintele sfîntului, prizonierii au ales să suporte înfometarea decît să renunţe la Hristos, Cel ce este Apa şi Hrana în Viaţa de Veci. Epuizaţi de foame şi sete, unii dintre ei au murit în trei zile, alţii după patru şi şapte zile. Sf. Eustaţiu a rămas în viaţă paisprezece zile, fiind obişnuit cu postul încă de mic copil. Suferind de foame nu s-a atins de hrană sau apă. Necredinciosul evreu, văzînd că a pierdut banii pe care i-a dat pe sclavi, s-a răzbunat pe sfîntul călugăr.

Apropiindu-se Sfînta Înviere a lui Hristos, evreul avea şi el sărbătoarea lui pascală. Acesta s-a gîndit împreună cu prietenii săi să-l crucifice pe sfînt. Păgînii şi-au bătut joc de el spunîndu-i că este invitat la masa lor pascală. Dar sfîntul le-a răspuns, „Domnul mi-a arătat mare milostivire lăsîndu-mă să îndur moarte pe cruce în numele Său aşa cum a suferit El”. Sfîntul a mai prezis o moarte groaznică pentru evreu.

Auzind acestea, evreul a apucat o suliţă şi l-a înjunghiat pe Sf. Eustaţie pe cruce. Corpul mucenicului a fost luat de pe cruce şi aruncat în mare. Creştinii au căutat multă vreme sfintele moaşte dar nu le-au putut găsi. Dar, prin mila dumnezeiască moaştele întregi ale sfîntului au fost găsite într-o peşteră, unde se săvîrşeau multe minuni. Mai tîrziu, acestea au fost mutate la Mănăstirea Peşterile Kievului.

Proorocia sfîntului despre răzbunarea sîngelui său vărsat s-a adeverit la scurt timp după moartea sa. Împăratul bizantin a dat un decret prin care se expulzau toţi evreii din Korsun, luîndu-li-se proprietăţile şi ucigîndu-i pe bătrînii lor pentru persecuţia creştinilor. Evreul care l-a crucificat pe Sf. Eustaţie a fost spînzurat de un copac, primindu-şi răsplata pentru răutatea sa.

Aflarea moaştelor Sfantului Ierarh Ioan (Maximovici)

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2021

Sfîntul Ierarh Ioan (Maximovici)Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si „nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila intelegerii lumesti.

Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.

Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.

Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, „monah din copilarie”, isi petrecea toata vara la manastire.

La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.

In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au insistat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.

In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad impreuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic „Sfantul Ioan Botezatorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tacut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el – anume pe el vor sa-l faca episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.

Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

In 1949, in insula Tubabao, in lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat „sfantul vostru binecuvanteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.

In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.

In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.

In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.

La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.

In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune „inter-crestine” din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.

Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai „actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari „marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.

Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste „nebunie intru Hristos”.

Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insingurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.

In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele

cuvinte: „Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”

In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.

In epoca Universalei secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.

In secolul nostru nemilos si sovaielnic, acest sfant s-a asemanat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si veneratie in randul crestinilor, incat odata cu sfarsitul Vladicai a inceput parca un nou capitol al vietii sale – cinstirea sa de catre intreaga lume ortodoxa.

In zilele noastre de neputinta duhovniceasca ascetii au devenit rari. Fie ca viata acestui ascet sa-i insufleteasca pe dreptcredinciosii crestini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinsi de lasitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viata lui sa le arate ca, contrar slabiciunilor si neajunsurilor noastre „Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi” (Evr. 13. 8) si ca nu exista nimic mai placut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decat viata sfanta pentru Hristos, oglinda caruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a inceput sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credintei, infaptuind minuni pretutindeni si intotdeauna.

Putem sa nu ne indoim de asta, asa apare chipul sau, daca vom contempla viata lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, multi slujitori ai Bisericii, clerici „constienti” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar dispretuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevar, privit nepartinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine socanta: incovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunand uneori mai mult ca un gangurit copilaresc.

Fermitatea vointei sale, indreptata catre cele dumnezeiesti, anume acea calitate ce i-a permis sa cucereasca astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinatie gratuita. In ochii multora el nu era decat un batran incapatanat si excentric, insistand asupra ideilor sale „absurde” cu privire la treburile de care s-ar cadea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe „inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber inaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era „privelistea”‘ lumii acesteia, dupa cuvantul sfantului apostol Pavel.

Lumea, care zace in rautate si a carei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea „succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decazut si stricat insa, astfel de sfinti, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata vesniciei si a infricosatoarei Judecati.

Actuala ofensiva a raului nu trebuie sa ne constranga sa admitem pasiv triumful necredintei, datoria noastra fiind de a apara binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – asa cum a fost sfantul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renuntam la „respectabilitatea” noastra, vestind puterea de neinvins a lui Dumnezeu, preaslavit intru sfintit Sai.

Divergentele de pareri, legate de venerarea sfantului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunaoara, noi il cunoastem si-l iubim pe sfantul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai putin sunt cunoscute proportiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vietii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credinciosi.

Necatand insa la tentativele diavolesti de a eclipsa imaginea binefacatoare a sfintilor, Hristos a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).

Fara indoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, cand surogatul a devenit o norma in toate sferele vietii, cand adevaratul Duh al credintei lui Hristos a devenit atat de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfantul Ioan poate fi considerat un model al autenticitatii duhovnicesti.

Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.

Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevaratului apostolat in lumea moderna. Pe masura ce un numar tot mai mare de oameni se alatura Bisericii Ortodoxe, inainte de apropierea ultimei dezlantuiri a raului, fie ca ei sa vada in el indrumatorul si pastorul lor iubit, nesupus mortii.

Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul (556)

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2021

Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceştii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăţiei lui Teodosie cel mic, cam pe la sfîrşitul împărăţiei lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinereţe, a fost pus citeţ la aceeaşi sobornicească Biserică, în Corint. Şi se îndeletnicea cu osîrdie cu citirea dumnezeieştilor cărţi de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa tot la citire şedea; şi tot citind el aşa, a ajuns în nedumerire şi a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rînduit pe toate cele folositoare spre mîntuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminaţi si preaînălţaţi i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălţat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scînteia neamului omenesc, l-a păzit întreg şi nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credinţa lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoţie a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăţie l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui şi lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat şi strămoş al înfricoşatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gîndind de cea fără de sămînţă şi nespusă zămislire şi naştere, cum Fecioara a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvîntul, om S-a făcut neschimbat şi a prădat prin cruce iadul şi, pe şarpele cel înşelător călcîndu-l, pe Adam iar l-a băgat in rai! Acestea şi altele mai multe purtîndu-le în mintea sa fericitul Chiriac şi vieţile multor sfinţi citindu-le, ardea cu duhul. Şi i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să rîvnească celor ce au vieţuit cu bună plăcere şi gîndea să meargă la sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo, lepă-dîndu-se de cele din viaţă, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gîndindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică şi a auzit în Sfînta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înţeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăieşte şi îndată a ieşit din biserică nespunînd la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii şi, aflînd o corabie care era gata să plece spre Palestina, şi punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa şi a început a merge.

Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naştere cînd, ca un alt Iacov, a ieşit din casa tatălui său lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu şi degrabă a sosit la sfînta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale şi în al noulea an al împărăţiei lui Leon.

Umblînd Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfîntul Sion şi, fiind primit de dînsul, a iernat acolo. Privind la nevoinţele călugăreşti, primea din ostenelile lor începuturi şi ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vîrful vieţii celei îmbunătăţite.

Vieţuind el acolo, auzise pe mulţi povestindu-i de Sfîntul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie şi despre viaţa lui cea desăvîrşită şi sfîntă. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase şi pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul şi dorea să vieţuiască într-însul. Iar Evstorghie, învăţîndu-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dra-goste, văzînd înainte într-însul dumnezeieştile dăruiri cele ce erau să fie şi degrabă, chiar cu mîinile sale, l-a îmbrăcat în schimă şi l-a trimis spre Iordan, la Sfîntul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungînd acolo Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile şi petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducînd apă, fierbînd bucate şi săvîrşea toată ascultarea cu mulţumire nedîndu-şi odihnă, ziua şi noaptea îşi ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silinţă, iar noaptea sta la rugăciune, primind cîndva puţin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pîine şi apă; iar cînd, după obiceiul dezlegării praznicului, se întîmpla cîndva să guste puţin vin, mai întîi îl amesteca pe el bine cu apă, aşijderea şi în untuldelemn turna apă.

Văzînd Cuviosul Gherasim o aşa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, şi-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieşea din mănăstire şi se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care şi cuviosul Eftimie oarecînd sălăşluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua şi pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtăşea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim şi petrecea în liniştea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după cîtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, şezînd în chilia sa, a cunoscut aceasta pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie şi, sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi au mers în lavra lui Eftimie şi l-au aflat pe el sfîrşit în Domnul. Îngropînd cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pămînteşti la veşnicele locaşuri şi Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mîini a luat îngerescul chip.

Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită şi a şezut, liniştindu-se, în al douăzeci şi şaptelea an al vîrstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare şi desăvîrşit în viaţă, către care mare dragoste întru Duhul Sfînt a cîştigat şi se folosea unul de altul, pentru că erau amîndoi plini de darul lui Dumnezeu.

Dar nu s-au mîngîiat multă vreme de prieteneasca lor petre-cere, că i-a despărţit pe ei dumnezeiasca voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuinţele mănăstireşti; şi avea cărţi de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Cînd a intrat Toma ca să-şi dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscînd darul cel ce era într-însul şi, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în ţara Etiopiei. Ajungînd acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o şi multe semne şi minuni făcînd, a păscut bine turma cea încredinţată lui.

Iar sfîntul Chiriac, despărţindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adîncă şi vieţuia închizîndu-se în chilie, ca un îngropat în mormînt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Şi a petrecut în acel locaş zece ani, în care a şi fost hirotonit diacon.

În acea vreme, amîndouă mănăstirile, atît a lui Eftimie cît şi a lui Teoctist, aveau amîndouă viaţă de obşte şi ţineau o rînduială singure, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmaşul, ridicînd o tulburare oarecare, a făcut între amîndouă mănăstirile dezbinare şi despărţire. Atunci, Sfîntul Chiriac s-a mîhnit pentru despărţirea ce se făcuse între mănăstiri şi, ieşind din locaşul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcînd patru ani felurite slujbe, în bucătărie şi în bolniţă, pe toţi părinţii mîngîindu-i. După ce l-a rînduit la altar, ca să săvîrşească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la naşterea sa, apoi l-a rînduit canonarh şi ascultarea aceasta a ţinut-o optsprezece ani. Şi a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.

Şi adeverea însuşi că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mîncînd, nici mîniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stînd în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, şi o săvîrşea pînă la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopţii.

Apoi, dorind viaţă mai aspră, s-a dus în pustie, cînd era de şaptezeci de ani de la naşterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblînd multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa şi s-au sălăşluit într-însa. Neavînd cu ce să se hrănească, că erau verde-ţurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu şi, cre-zînd bunătăţii lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, şi adună verdeţuri amare şi le fierbe. Bine este cuvîntat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdeţuri poate El să ne hrănească pe noi”. Şi a făcut ucenicul după porunca sfîntului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, a prefăcut amărăciunea verdeţurilor acelora în dulceaţă şi s-au hrănit cu dînsele patru ani. Sfîrşindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind des-pre dînsul de la cei ce păşteau oile prin pustie, a încărcat un catîr cu pîine şi a mers la dînsul pentru binecuvîntare şi rugăciune şi i-a adus pîinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dînsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvîntîndu-l. Şi de atunci a mîncat pîini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdeţuri fără de porunca fericitului său stăpîn şi, cînd a gustat dintr-însele, le-a aflat atît de amare, încît nu putea să le sufere pe ele şi şi-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar stareţul, înţelegînd pricina răguşelii lui, s-a rugat deasupra capului lui şi i-a dat din Prea Curatele Taine şi aşa l-a făcut sănătos. Apoi, învă-ţîndu-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor şi a nevoilor noastre. Cînd nu aveam pîine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdeţurile spre hrană, iar acum avem pîine şi ce trebuinţă este de minunea aceea, ca verdeţurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfîrşindu-se pîinea, iar era nevoie de hrană. Stareţul a zis ucenicului: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, fiule! Adună şi fierbe verdeţuri”. Şi a făcut ucenicul după poruncă şi sosind ceasul mîncării, nu vroia ucenicul să guste, temîndu-se ca să nu păti-mească iar rău. Iar stareţul, însemnînd fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întîi, apoi şi ucenicul, privind la dînsul a îndrăznit a gusta şi el şi a rămas fără vătămare, că aflară mîncarea dulce ca şi mai întîi, şi de atunci iar se hrăneau cu acele verdeţuri.

Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecînd un om, tecuitean de neam şi auzind de fericitul Chiriac, a adus la dînsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, şi a rugat pe sfîntul ca să-l miluiască pe fiul lui şi să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dînsul rugăciune şi l-a uns cu untdelemn, însemnînd pe dînsul semnul crucii, şi a izgonit pe diavol. S-a intors omul cu fiul sănătos la casa sa şi a spus la toţi minunea aceea. Apoi, ducîndu-se vestea despre sfînt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dînsul mulţi: unul pentru binecuvîntare, altul cerînd tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dînsul şi dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de lauda omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, şi a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini şi cu o buruiană ce se numea melagria, şi cu odraslele tinere de trestie. Dar şi acolo a fost aflat de unii care au mers la dînsul ducîndu-şi pe bolnavii lor şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii şi cu rugăciunea.

Deci, nevrînd să rabde şi acolo supărarea, s-a dus de la Ruva şi s-a sălăşluit la un loc pustiu şi ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc şi era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două rîuri adînci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decît semnul adîncimii celei mari care fusese.

Unii zic că acelea erau rîurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat rîurile Itamului” (Psalm 73, 16). Şi a petrecut acolo Chiriac şapte ani, avînd viaţă îngerească.

A fost cu voinţa lui Dumnezeu în părţile acelea foamete şi moarte şi, temîndu-se părinţii lavrei Suchiului de mînia ce le venise asupra s-au dus la Sfîntul Chiriac, rugîndu-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezînd că dacă Sfîntul Chiriac va fi cu dînşii, se va întoarce de la dînşii mînia lui Dumnezeu. Aşa a şi fost.

Mergînd Cuviosul Chiriac în lavră după dorinţa fraţilor, a început a vieţui aproape de mănăstire, într-o peşteră sihăstrească, în care mănăstire vieţuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.

În acea vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfîntul Chiriac a suferit multe osteneli. Şi cu rugăciunea şi cu cuvîntul, acea învăţătură eretică, fără de Dumnezeu pierzînd-o, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepţi credincioşi i-a întărit în credinţă. De acest lucru grăieşte Chiril, scriitorul vieţii acestuia, zicînd aşa: „Eu, ieşind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfîntului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte, şi am fost trimis de dînsul cu cărţi la Avva Chiriac, înştiinţîndu-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfînta cetate şi rugîndu-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon şi Leontie, începătorii ereziei, care bîrfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi închinîndu-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniştitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mîhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Şi a proorocit grabnica moarte a lui Hon şi a lui Leontie, care se ţineau de dogmele lui Origen (”  254). Deci, întinzînd cuvînt de învăţătură, mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniţilor, şi cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, înţelegînd fericitul că din lavra marelui Eftimie sînt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti”. Şi a început a-mi spune multe despre Sfîntul Eftimie spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorba sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvîntat cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică şi a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieşit din peştera cuviosului Hariton şi a mers iar la linişte în Susa-chim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, şi s-a liniştit într-însa opt ani.

Eu, iar poftind să văd faţa cea cu sfîntă podoabă a cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului şi aflînd acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dînsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Cînd ne apropiam de locul acela, ne-a întîmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfri-coşat, pe care, văzîndu-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, uceni-cul sfîntului, văzîndu-mă spăimîntat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, şi nu vatămă pe fraţii cei ce vin la dînsul”. Iar leul, văzîndu-ne pe noi venind la stareţ, s-a dat la o parte din cale. Şi văzîndu-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Şi s-a bucurat de mine. Apoi, făcînd rugăciune, am şezut vorbind, şi i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzînd leul, s-a temut foarte mult”.

Deci, mi-a zis mie stareţul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice”. Şi, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie şi de alţi pustnici părinţi, care au vieţuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mîncare şi mîncînd noi, a venit leul şi sta înaintea noastră; şi, sculîndu-se stareţul, i-a dat lui o bucată de pîine, zicîndu-i: „Mergi de păzeşte verdeţurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tîlhari şi pe barbari îi go-neşte de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac şi leul i-a gonit pe ei”.

Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe nişte oi plăcutului Său. Şi am petrecut la dînsul o zi şi am luat multă învăţătură de la dînsul. Iar a doua zi, făcînd rugăciune, mi-a dat binecuvîntare şi am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.

Ieşind, am aflat leul în cale şezînd pe labe şi mîncînd o capră sălbatică. Şi am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzîndu-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vînatul dîndu-se la o parte din cale, pînă ce am trecut.

Locul la care vieţuia Cuviosul era sec şi fără apă; nu avea nici fîntînă. Deci, săpînd fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuinţă şi spre udarea ver-deţurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arşiţă mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră şi se mîhnea sfîntul, neavînd apă. Deci, ridicîndu-şi ochii spre Cer, s-a rugat zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia aceasta puţină apă, pentru cele de nevoie trebuinţe ale săracului meu trup”.

Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde vieţuia, a plouat împrejurul chiliei lui şi i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Aşa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.

Încă cu dreptate socotesc spre folos – zice acelaşi scriitor al vieţii acestui Chiril – a spune aici şi acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblînd noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicîndu-mi: „Aceasta este locuinţa fericitei Maria”. Şi l-am rugat pe dînsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicînd aşa: „A fost cu mult înainte, cînd mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutînd, am văzut de departe pe un om stînd; socoteam că este un om pustnic şi, grăbindu-ne, am mers spre dînsul, vrînd să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoşat şi ne-am spăimîntat şi, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutînd încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pămînt şi am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergînd aproape de peşteră, l-am rugat cu jurămînt ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de vorbe folositoare. Şi am auzit din peşteră acest răspuns: „Ce folos vreţi de la mine ? Sînt o femeie proastă şi păcătoasă”. Şi ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeţi ?” I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numeşti şi care este viaţa ta ? De unde eşti şi din ce pricină ai venit aici ?” Ea a răspuns: „Duceţi-vă unde aţi plecat, iar cînd vă veţi întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce pînă ce nu vom auzi de la dînsa numele şi viaţa ei. Iar ea, văzînd că nu vrem să ne ducem, a înce-put a vorbi astfel din peşteră, fără să o vedem la faţă: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulţi diavolul îi aprindea asupra mea şi temîndu-mă ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gînduri ale cuiva şi să nu adaug păcate lîngă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de nişte sminteli ca acestea. Deci, odată umplîndu-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Silo-am, am scos un vas de apă, am luat şi o coşniţă cu bob muiat, am ieşit noaptea din sfînta cetate şi, încredinţîndu-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sînt optsprezece ani de cînd vieţuiesc aici, şi cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfîrşit apa, nici coşniţa cu bob pînă astăzi. Acum, vă rog să mergeţi la părintele Chiriac şi să vă sfîrşiţi slujba voastră, iar cînd vă veţi întoarce, să mă cercetaţi sărmana de mine!” Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunîndu-i toate cele aflate de la fericita Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicînd: „Mărire Ţie Dumnezeul nostru, că ai sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-ţi Ţie în taină. Deci, să mergeţi fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi”.

Noi, întorcîndu-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria, şi am strigat-o zicînd: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peşterii, am făcut rugăciunea şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrînd înăuntrul peşterii, am găsit-o pe ea sfîrşită în Domnul. Iar din sfîntul ei trup ieşea miros mult şi plăcut. Dar neavînd în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase şi, îmbrăcînd-o pe ea, am îngropat-o în peşteră, astupînd peştera cu pietre”.

Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceea a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris ca să o citească şi alţii spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

Pînă aici povesteşte Kiril, scriitorul vieţii sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă şi acestea: că sfîrşindu-se al optulea an al vieţii lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adînci bătrîneţe, pentru că avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani şi adunîndu-se părinţii locaşului Sukiului, s-au sfătuit zicînd: „Să nu se mute din acestea de pe pămînt un părinte ca acesta; vieţuind departe de locaşul nostru şi neştiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvîntarea lui cea de la sfîrşit”. Şi mergînd la dînsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peştera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, cînd s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecîndu-se, i-a ascultat şi, aducîndu-l la mănăstire, s-a sălăşluit în peştera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.

„Iar eu sărmanul – zice scriitorul – adeseori mergeam acolo şi îl mîngîiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe şi m-am folosit din nevoinţele lui cele mari. Cît de bătrîn era, tot iubea osteneli şi nevoinţe, stînd la cîntări cu osîrdie, şi niciodată nu s-a aflat şezînd degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învăţător şi binecredincios la stat înalt şi drept, avînd tot trupul fără vătămare, şi era plin de Duhul sfînt şi de Dumnezeiescul dar.

Iar cînd a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească şi a zăcut puţine zile. Deci, chemînd pe egumenul locaşului aceluia şi pe fraţi, i-a învăţat pe ei pentru mîntuire şi sărutînd pe toţi, i-a binecuvîntat. Apoi, căutînd spre cer şi întinzîndu-şi mîinile, s-a rugat pentru toţi fraţii, dîndu-şi cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci şi nouă de zile. El a trăit cu totul o sută şi nouă ani, iar fraţii, plîngînd mult, au îngropat sfîntul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioşi şi cu cîntări şi pomenind ostenelile cele de mulţi ani ale plăcutului Lui.

Deci, să fie şi de la noi, păcătoşii Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinti Mucenici: Dada, Govdela si Casdoas, din care unii rudenii, iar altii erau adevarati fii lui Savorie, împaratul persilor

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2021

În zilele lui Savorie, împaratul persilor, tatal Sfîntului Govdela, era un oarecare crestin anume Dada, mai de frunte la palatul împaratesc, preaiubit si neam cu împaratul. Fiind trimis ca sa domneasca tarile ce erau sub biruinta lui, el a crezut în Hristos. Dar pîrîndu-l oarecine la împaratul, si trimitînd la dînsul pe Andrameleh, cel mai mare din dregatorii lui, ca sa afle adevarul, l-a gasit crezînd în Hristos si a scris despre aceasta împaratului. Iar împaratul scriind raspunsul, i-a dat putere împotriva crestinilor. Acest raspuns l-a trimis cu fiul sau Govdela, care primindu-l si sezînd alaturi cu el, Govdela a început a face cercetare. Si luîndu-i seama cu amanuntul, si zicîndu-i cele ce aveau ei în gîndul lor, a aflat pe sfîntul crezînd cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos si vrînd sa moara cu osîrdie pentru Dînsul. Atunci a aprins un cuptor cu foc foarte mare, si a poruncit sa bage pe sfîntul în el. Daca s-a apropiat de cuptor, sfîntul si-a facut semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, cuptorul s-a stins si a izvorît apa în loc de vapaie; si se minunau toti de aceasta minune. Atunci fiul împaratului Govdela a zis: „Iubitul meu Dadas, cine te-a învatat aceste farmece?” Iar el a zis: „Macar de te-ai fi învrednicit si tu sa fii învatat de la Dascalul meu!” Si Govdela a zis: „Dar de voi crede în Hristosul tau, putea-voi sa fac si eu acestea?” Zis-a Dadas: „Nu numai acestea vei face, ci si cu Dînsul împreuna vei împarati”. Si poruncind Govdela de a aprins un cuptor, si chemînd el numele lui Hristos, îndata l-a stins; si cazînd la sfîntul a crezut în Hristos. Acestea vazînd Andrameleh s-a dus de a spus toate împaratului. Împaratul auzind ca fiul sau s-a facut crestin a trimis de l-au adus si a poruncit sa taie toiege ghimpoase si a pus patru servitori de l-au batut. Iar sfîntul fiind batut peste tot trupul, se ruga sa i se dea rabdare. Si aratîndu-i-se îngerul îl întarea zicîndu-i: „Fii barbat, ca eu sunt cu tine”, si bagîndu-l în temnita a stat cinci zile. Dupa aceea lu-înd oarecare Gargal voie de la împaratul asupra sfîntului si asupra tuturor crestinilor, si scotînd pe sfîntul din temnita, si batîndu-l cu vine de bou, sfîntul se ruga si anatemiza credinta tatalui sau. Atunci a poruncit Gargal sa-i scoata doua fîsii de piele de la picioare pîna la cap, zicînd: „Lasa ca va veni în adevar Hristosul tau de te va tamadui”, si dupa aceasta legîndu-l foarte tare l-au bagat iar în temnita. Dar dezlegîndu-se legaturile singure îndata s-a facut sfîntul sanatos precum era si mai înainte. Si vazînd Gargal aceasta, se minuna. Si a mers de a spus împaratului. Iar el i-a zis: „Mergi de-l omoara, ca nu-mi este fecior, ci-mi este vrajmas de vreme ce a crezut în Hristos”. Atunci l-a supus Gargal la nenumarate si grele chinuri din care a ramas nevatamat. Vazîndu-l cei ce erau în temnita, s-au minunat zicînd: „Mare este Dumnezeul crestinilor”. Iar stapînitorul mîniindu-se a poruncit sa fie supus la chinuri si mai grele. Deci auzind împaratul, a zis lui Gargal: „Tot traieste acel fermecator Govdela?” Iar el a zis: „Asa împarate, viu este.

Si eu mult l-am chinuit, dar tot viu este”. Atunci împaratul a poruncit sa-i despoaie pielea capului spre spate, sa-i acopere obrazul si facîndu-i si aceasta, iar l-a bagat în temnita, iar el marea pe Dumnezeu. Dimineata aflînd ca tot este viu, i-au dezradacinat unghiile de la mîini si de la picioare, si cele patru masele mari. Si l-au aruncat în temnita ca pe un mort, poruncind sa nu-i dea nici apa, nici sa intre cineva la dînsul. Iar sora-sa a mers la dînsul, si i-a dat apa, zicînd temnicerului sa nu spuna cuiva, ca-si va pune capul. Iar sfîntul, daca i s-a adeverit credinta, nu mai avea nevoie de lecuire; ci luînd rabdare si îndraznire si osîrdie la chinuri cu luminarea Sfîntului Duh, aflîndu-se si ranit, se bucura si tamaduia pe toti; si toti se minunau de acestea. Un alt oarecare Gargal fermecator ce se afla în temnita pentru multe rele ce facuse, vazînd rabdarea sfîntului si minunatele lucruri ce facea, a cazut la picioarele sfîntului zicînd: „Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomeneste-ma si pe mine înaintea Hristosului tau”. Iar sfîntul i-a zis: „Crede într-Însul si te va scapa de toate relele tale”. Si Gargal a zis: „Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase”, si s-a alaturat cu Govdela.

A doua zi i-a adus domnitorul pe amîndoi înaintea sa, si dezbracînd pe Gargal, a poruncit de l-a batut cu toiege, si el cautînd la cer, zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tau patimesc, întareste-ma”; si acestea zicînd si-a dat sufletul la Dumnezeu.

Iar pe Sfîntul Govdela, l-au supus la neînchipuit de cumplite chinuri, dar ramînînd viu, Gargal s-a consultat cu ai sai, a rastignit pe sfîntul, gol, sus pe un lemn, si l-au sagetat multi oameni multe ceasuri; dar sfîntul ramînea neranit, caci sagetile aruncate asupra lui se duceau în vazduh. Aceasta a facut pe toti de s-au cutremurat.

Vazînd împaratul toate lucrurile zadarnice, a trimis pe fiica sa Cazdoua ca sa învete pe Govdela si sa-l întoarca. Iar ea daca s-a dus, fiind învatata de fratele ei, s-a facut crestina. Deci mîniindu-se împaratul de aceasta, a poruncit de a supus pe fiica sa la multe chinuri. Atunci ea a zis catre sfîntul: „Roaga-te pentru mine ca nu pot rabda chinurile”. Iar sfîntul i-a zis: „Sa nu-ti lipseasca credinta întru Hristos, si nadajduiesc în Acela în Care ai crezut, ca nu vei mai suferi alte chinuri”. Deci scotînd împaratul pe Sfîntul Govdela, a poruncit sa-i lege mîinile si picioarele, si sa-l arunce în picioarele cailor celor ce învîrteau moara, ca sa-l calce toata noaptea. Dar sfîntul a fost pazit nevatamat, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar dimineata aflîndu-se sanatos si dezlegat din legaturi, se minunau toti. Apoi a fost supus la alte grele chinuri. Iar Dadie si Avdie, crestini fiind staruiau de scriau chinurile sfîntului în taina, de frica împaratului, catre care a zis sfîntul: „De puteti aduceti-mi apa si untdelemn ca sa ma botez, iar de nu puteti, rugati-va ca sa se faca aceasta”. Si cînd graia aceste cuvinte, iata un norisor mic ca o negura a acoperit pe sfîntul, si a turnat pe capul lui untdelemn si apa multa si s-a auzit glas zicînd: „Iata ca ai primit sfîntul botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela”. Si s-a facut fata lui ca lumina, si a iesit mult miros frumos. Iar auzind sfîntul glas, facea rugaciune catre Dumnezeu, multumindu-I si marindu-L, si rugîndu-se sfîntul catre Dumnezeu, si-a dat sufletul.

Atunci Gargal i-a legat picioarele cu streanguri, si legîndu-l de coadele unor cai neînvatati, i-a tras trupul gol prin locuri rele si pietroase, de se rupea carnea bucati de pe dînsul, si ce mai ramasese din trupul lui l-a taiat de l-a facut trei parti si l-a risipit. Pe acestea si preotii, Dadie, Avdie si Armaazac diaconul, le-au luat si le-au dus la casele lor; si înfasurîndu-le cu pînza si cu aromate le-au îngropat cu osîrdie.

Iar Sfîntul Dadas cel marit, varul împaratului fiind chinuit mai înainte în multe feluri, l-au taiat tot bucati din toate membrele, si asa si el în Domnul s-a savîrsit. Oarecare iubitori de Dumnezeu, adunînd si bucatile moastelor lor, le-au îngropat la loc însemnat. Deci cîntînd cei trei barbati ce s-au pomenit mai înainte, toata noaptea, cînd a fost la miezul noptii s-a aflat si Sfîntul Govdela în mijlocul lor, si a zis: „Îmbarbatati-va în Domnul, fratilor, si stati întariti si neschimbati, si nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida”. Iar ei daca l-au vazut s-au bucurat; si iarasi le-a zis: „Dumnezeu sa va dea plata pentru cele ce ati ostenit pentru mine”. Si plecîndu-si capul catre Dadia, a zis: „Ia cornul cu untdelemn si sfîntul trup al lui Hristos, si intra în gradina împaratului, si unge pe soru-mea Cazdoua si o împartaseste cu Sfîntul Trup”. Acela luîndu-le a mers si cum a sosit la poarta, i s-a aratat îngerul Domnului si a intrat cu dînsul, si botezînd-o si împartasind-o cu trupul Domnului, i-a zis: „Mergi si dormi pîna la venirea Domnului nostru Iisus Hristos”, si îndata luînd îngerul sufletul ei l-a dus la cer. Iar dimineata intrînd maica-sa la dînsa, si aflînd-o savîrsita s-a dus la împaratul si i-a zis: „De acum înainte bucura-te, tu si împaratia ta; ca fiul meu ca si cum ar fi facut greseli de mii de ucigasi, în mii de chinuri s-a petrecut; iar acum si fiica mea, ca si cum ar fi ucis pe tatal sau, goala, ucisa cu toiege ghimpoase ca un tîlhar, s-a savîrsit si ea”. Acestea auzind cumplitul si nemilostivul acela mîncator de sînge împarat, nu s-a plecat nicidecum spre mila. Iar împarateasa luînd aromate de tot felul cu mirosuri scumpe a uns moastele sfintei fiicei sale si învaluind-o în porfira împarateasca, a pus-o cu Govdela fiul ei.

În această zi mai pomenim si pe Cuviosul Teofan, milostivul, după a cărui adormire a curs mir tămăduitor din moaştele lui.

Sfinte Mucenite Ripsimia, Gaiani si alte treizeci si doua cuvioase mucenite femei si fecioare

Adaugat la octombrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 13, 2021

Aceste doua sfinte femei erau de neam mare si au trait pe vremea împaratiei lui Diocletian, fiind fecioare prea încuviintate cu frumusetea si calugarite. Deci pentru ca n-a voit Ripsimia a se însoti cu împaratul, a fugit si s-a dus împreuna cu Gaiani în partile Armeniei. Si aflînd aceasta Tiridat, domnitorul laturilor acelora, a trimis si au adus-o si a silit-o la nelegiuita împreunare. Dar cu puterea lui Hristos nu a biruit-o pe ea, iar el nedobîndindu-si dorinta, zacea ca un mort. Atunci ea a fugit, dar ostasii împaratului, gonind-o si prinzînd-o, mai întîi i-au rupt hainele, apoi legîndu-i mîinile la spate, i-au taiat limba, trupul i l-au ars si i-au scos ochii. Asa si-a dat fericitul sau suflet. Au fost ucisi înca împreuna cu ea 70 de barbati crestini si 32 de femei. Iar viteaza Gaiani a fost strapunsa prin gît si dupa aceea au suflat în ea ca într-o basica, si fiind despuiata de pielea trupului pîna la sîni, a fost zdrobita cu pietre si i s-a taiat capul.

Tot în aceasta zi, aducerea moaştelor Sfîntului Ierarh Mihail, primul mitropolit al Kievului.

Sfîntul Mucenic Grigorie, Episcopul Armeniei, şi treizeci şi şapte de fecioare

Adaugat la octombrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 13, 2021

Sfîntul Mucenic Grigorie, Episcopul Armeniei, şi treizeci şi şapte de fecioare Luminătorul Armeniei celei mari, Sfîntul Grigorie, s-a născut din părinţi întunecaţi cu necredinţa, dar luminaţi cu bunul neam şi cu dregătoria. Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pămîntul Persiei, de neam Partean, din seminţie împă-rătească, rudenie a lui Artaban, împăratul perşilor, şi a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă era străin în Armenia, deoarece împărăţia perşilor venind sub stăpînirea parţilor, şi Artaban fiind part şi împărăţind într-însa, le era greu perşilor că sînt stăpîniţi de cei din alt pămînt.

Era la perşi un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela, sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gînd, au ridicat război îm-potriva împăratului lor Artaban şi l-au ucis pe el şi a luat scaunul împărăţiei persane. Iar lui Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său Artaban. Adunînd toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perşilor, făcînd răzbunare pentru vărsarea sîngelui fratelui său. Şi fu bătută Persia de cei din Armenia zece ani şi au luat multă vătămare de la dînşii. Drept aceea, Artasir, fiind în mare mîhnire şi în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar putea să înfrîngă pe vrăjmaşii cei ce năvă-leau. Deci a făgăduit că de ar ucide cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat pe scaunul stăpînirii Persiei. La sfatul acela era şi Anac, tatăl lui Grigorie. El a făgăduit ca fără război să biruiască pe Cursar, ucigîndu-l pe el cu un viclean meşteşug. Iar Artasir i-a zis lui: „De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tău şi vei împărăţi cu mine. Iar împărăţia partenilor va fi a ta şi a seminţiei tale”. Sfătuindu-se aşa şi întărind cuvîntul, s-a dus.

Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărît şi sculîndu-se cu toată casa, cu femeile şi cu toate averile din Persia, ca şi cum ar fi fost izgoniţi şi ca şi cum ar fugi din mîinile lui Artasir, a mers în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste şi dîndu-le locuinţă în pămîntul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac îi încredinţase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai dintîi şezător în singlitul său. Se furişase Anac cu înşelăciune în inima împăratului, iar în inima sa gîndea cum ar ucide pe împăratul şi căuta, pentru aceea, vreme potrivită.

Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac şi fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: „Avem – zi-cea – să-ţi spunem un cuvînt tainic, de bună trebuinţă şi de folos”. Şi intrînd singuri la împăratul, îl loviră cu săbiile şi rănindu-l de moarte au ieşit, au încălecat pe caii lor şi au fugit, vrînd să ajungă în Persia. După puţin timp, intrînd postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcînd la pămînt în sînge încă viu şi s-au înspăimîntat de frică.

Aflînd ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor şi boierilor şi au pornit în urma ucigaşilor pe care ajungîndu-i la un rîu, i-au ucis şi i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, cînd şi-a dat cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui Anac şi a fratelui său şi pe femeile lor şi pe fii. Şi aşa a trebuit să se facă de către urmaşi.

Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia cînd se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind în scutece: pe sfîntul acesta, Grigorie, şi pe alt frate al lui şi, ascunzîndu-i, i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înştiinţînd-se de acest lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei şi biruind-o, a luat împărăţia Armeniei şi a supus-o stăpînirii sale. Deci, a rămas după împăratul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruţîndu-l, l-a trimis în surghiunie în părţile Romei unde, venind în vîrstă, se afla în rînduiala ostăşească şi avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziţi de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpînirea Romei, în care, crescînd, a fost trimis în Cesareea Kapadochiei şi a învăţat credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, făcîndu-se slugă bună şi credincioasă Domnului. Apoi s-a însoţit acolo cu femeie, după lege, şi a născut doi fii, pe Ortan şi Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.

Drept aceea, Ortan venind în vîrstă, s-a învrednicit la treapta preoţească. Iar Arostan a fost vieţuitor în pustie. După naşterea acestor doi fii plăcuţi lui Dumnezeu, soţia lui Grigorie degrabă trecînd din lumea aceasta, a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului făra prihană.

În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul care era de seminţie împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind Sfîntul Grigorie, a mers la dînsul, nu că nu ar fi ştiut că Anac, tatăl lui, a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a sluji lui Tiridat cu credinţă, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă măsurînd şi răsplătind fiului lui Cursar. Şi iubea Tiridat pe Grigorie, văzînd că-i slujea cu toată osîrdia. Însă, ştiindu-l că este creştin, se mîhnea asupra lui şi îl defăima. Iar acesta, nebăgînd în seamă nedreapta mînie a stăpînului său, îşi păzea credinţa cea fără de prihană în Hristos Domnul.

În zilele acelea a fost năvălirea goţilor asupra provinciilor Romane, şi cel ce împărăţea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva goţilor. Dar cînd erau romanii aproape de goţi şi stau taberile faţă în faţă la război, voievodul goţilor invită pe îm-păratul Romei ca singuri, deosebi să se bată. Iar împăratul Romei, temîndu-se să iasă singur, căuta pe unul în locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goţilor. Şi a aflat pe Tiridat, ostaşul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat şi, îmbrăcîndu-l în armele împărăteşti, l-a pus împotriva voievodului goţilor pe care, cînd s-a lovit Tiridat la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goţilor, l-a prins viu şi l-a dus la împăratul Romei. Toată oastea goţilor a biruit-o atunci. Pentru aceasta împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, şi l-a pus rege în Armenia (287-330) şi i-a făcut lui pace cu perşii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dînsul în Armenia ca o slugă credincioasă.

Cînd regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiţei Artemida, spre care avea mai multă osîrdie, mult şi adeseori ruga pe Grigorie ca să jertfească idolilor cu dînsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pămînt.

Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare pe sfîntul Grigorie. Mai întîi i-a băgat în gură un lemn între fălci, deschizîndu-i cu sila gura foarte mult, încît nu putea să o mai închidă şi să grăiască ceva, şi apoi un bolovan mare de sare – în Armenia acel fel de bolovani se sapă din pămînt, şi l-a legat apoi de grumaji, şi cu picioarele în sus l-a spînzurat. Aşa a răbdat sfîntul şapte zile spînzurat, iar în a opta zi, spînzurat fiind, l-a bătut dea-supra cu beţe fără de cruţare şi a făcut fum din gunoaie dedesubt şi l-a chinuit cu acel fum cu capul în jos, spînzurat, alte şapte zile. Iar el, spînzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos şi pe cît îi era lui cu putinţă – scos acum fiind lemnul din gură – învăţa pe norodul cel ce sta de faţă şi privea la chinuirea lui ca să creadă într-unul, adevăratul Dumnezeu. Apoi, fiindcă s-a aflat nemişcat în credinţă şi viteaz în răbdare, i-au strîns picioarele între scînduri şi le-au legat tare cu funii şi bătîndu-i în călcîie şi în glesne piroane de fier, i-a poruncit să umble. Iar el, umblînd, cînta: „Pentru cuvintele buzelor tale eu am păşit pe căi silnice”. Şi iarăşi: „Mergînd, mergea şi plîn-gea, aruncînd seminţele sale şi, venind, vor veni cu bucurie, luîndu-şi mănunchele sale”.

Prigonitorul a poruncit să-i zgîrie cu nişte unelte şi să-i scrije-lească capul, în nări pucioasă şi sare cu oţet să-i toarne şi capul într-un sac plin de funingine şi cenuşă să-i lege; şi aşa a petrecut sfîntul şase zile. Şi iar, legîndu-l de picioare, l-a spînzurat cu capul în jos, şi mulţime de apă au turnat cu sila în pîntecele lui, muncind şi batjocorind pe sfînt, pentru că nu era nici o ruşine în ochii aceia care erau plini de toate necurăţiile cele fără de ruşine. După chinul acela îl amăgea pe pătimitorul cu cuvinte viclene împărăteşti spre închinarea la idoli, dar neplecîndu-se la amăgire, iar l-au spînzurat prigonitorii, şi cu unghii de fier i-au strujit coastele. Şi arzîndu-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au tîrît pe pămînt, gol, peste piroane de fier ascuţite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniţă şi acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.

A doua zi, scoţîndu-l din temniţă, a stat cu faţa veselă îna-intea împăratului, neavînd nici o rană. Văzînd împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia că Grigorie va împlini voia lui şi a vorbit către dînsul cu pace, trăgîndu-l la păgînismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfîntul Grigorie cuvintelor împărăteşti amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalţe picioarele cu nişte încălţăminte de fier şi, ferecîndu-l în obezi, să-l păzească pînă a treia zi; iar după acele trei zile, l-a chemat şi i-a zis: „În zadar nădăjduieşti în Dumnezeul tău, că n-ai nici un ajutor de la Dînsul”. Grigorie a zis: „Nebunule împărate! Tu singur îţi găteşti ţie chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi şi nu voi cruţa trupul meu pentru Dînsul; că pe cît omul cel din afară se strică, cu atît mai mult cel dinăuntru se înnoieşte”.

După aceasta a poruncit să se topească o căldare de plumb şi să toarne plumb de acela peste tot trupul sfîntului, iar el răbdînd, mărturisea pe Hristos neîncetat.

Deci, gîndind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de faţă i-a zis: „Să nu omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatăl tău l-a ucis, şi împărăţia Armeniei a dat-o perşilor în robie”. Au-zind aceasta împăratul s-a umplut de rîvnă mare pentru sîngele tatălui său şi a poruncit ca, legînd mîinile şi picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adîncă, în cetatea Artaxat. Iar goapa aceea era plină de noroi, de şerpi, de scorpii, de toate jivinile cele ve-ninoase şi de viermi. În acea groapă aruncară pe sfîntul Grigorie şi patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine tîrîtoare.

O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca lui în fiecare zi cîte o părticică de pîine, cu care a rămas în viaţă.

Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gîndi la dînsul. După aceasta s-a bătut cu perşii, şi a cuprins pămîntul lor pînă la Siria, şi s-a întors cu mare biruinţă şi triumf.

În vremurile acelea, Diocleţian (284-305), împăratul Romei, a trimis în toată stăpînirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă decît toate, pe care să o ia spre însoţire. Şi căutînd, trimişii aflară o fecioară creştină, anume Ripsimia, care într-o mî-năstire de fecioare, sub grija egumenei Gaiana, petrecea în post şi în rugăciuni logodindu-şi fecioria sa lui Hristos. Scriind trimişii des-crierea feţei fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat. Pe care vă-zînd-o împăratul a iubit frumuseţea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dînsa şi a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar ea, în inima sa, a zis către Hristos: „Nu mă voi depărta de la tine, mirele meu Hristos, şi fecioria mea cea afierosită Ţie, nu o voi face de hulă”. Şi aşa, făcînd în taină sfat cu surorile şi cu stareţa sa, Gaiana, adunîndu-se toate cu dînsa, au fugit şi s-au dus în Armenia cu mare şi nemaipovestită nevoie, pe care au răbdat-o în cale, suferind foame şi osteneală fără de număr. S-au sălăşluit înaintea cetăţii Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau în cetate şi lucrînd la oameni, aduceau pentru plată hrană lor şi celorlalte. Şi erau cu toate la număr treizeci şi şapte, care au vrut a pătimi toate acolo a răbda nevoia şi necazul. Înştiinţîndu-se Dio-cleţian că Ripsimia a fugit în Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu care era în mare dra-goste, înştiinţîndu-l pe el şi spunîndu-i că: „Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creştini, şi şi-au ales ca să se rătăcească, cu ruşine, prin ţări străine decît să-mi fie mie soţie. Ci, aflînd-o pe ea, sau să o trimiţi la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe ea de soţie”.

Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni şi, înştiin-ţîndu-se unde se află, a poruncit să pună straje împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflînd de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumuseţe, s-a aprins şi a trimis la dînsa toate po-doabele cele vrednice de cinstea împărătească, ca într-însele gă-tindu-se, să fie adusă la dînsul. Iar ea, după învăţătura stareţei Gaiana, – care o crescuse pe ea din tinereţe, – a lepădat toate po-doabele acelea şi n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit şi Gaiana către trimişi: „Iată, toate fecioarele acestea sînt logodite Împăratului Ceresc şi nu este cu putinţă ca vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pămîntească”. Şi s-a făcut din senin un tunet înfricoşat şi un glas din cer s-a auzit zicînd către fecioare: „Îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci cu voi sînt”. Iar ostaşii cei trimişi atît de tare s-au înfricoşat de glasul tunetului aceluia, încît au căzut la pămînt. Iar unii din cei căzuţi de pe cai au murit, călcaţi fiind de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimişii înfricoşaţi cu mare spai-mă şi spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplîndu-se de mînie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu sabia şi numai pe Ripsimia s-o aducă la dînsul cu de-a sila. Drept aceea, năvălind asupra lor ostaşii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: „Să nu pierdeţi pe aceste fecioare, dar pe mine duceţi-mă la împăratul vostru!” Şi luînd-o pe ea, o duseră, nefăcînd rău celorlalte fecioare, care după plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergînd, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele său, şi striga către Dînsul: „Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din mîna cîinelui pe cea una născută a mea”. Apoi, ducînd-o în camera împărătească, şi-a ridicat în sus ochii săi cei trupeşti şi sufleteşti, şi cu tărie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mîna sa cea atotputernică, şi îşi adu-cea aminte de ajutorul Lui cel minunat şi milostiv, pe care de de-mult l-a arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mîinile lui faraon şi de la înecare l-a mîntuit, pe Iona în pînte-cele chitului întreg l-a păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămaţi de foc, precum pe fericita Suzana a izbăvit-o de depra-vaţii bătrîni, aşa şi pentru sine se ruga ca să fie mîntuită din silirea lui Tiridat.

A intrat la dînsa împăratul şi văzîndu-i neobişnuita ei frumu-seţe, s-a mirat şi s-a aprins foarte spre dînsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh şi de pofta trupească, s-a apropiat de dînsa, cuprin-zînd-o şi vrînd s-o sărute şi să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit lui tare, şi luptîndu-se mult cu dînsa împăratul, n-a putut să-i facă ei niciun rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfînta fecioară decît Tiridat cel vestit şi tare ostaş. Şi cel ce oarecînd pe voievodul goţilor l-a biruit fără de sabie şi pe perşi i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum oarecînd celei întîi muceniţe, Tecla.

Deci, nesporind împăratul nimic, a ieşit din cămară şi a poruncit să trimită după Gaiana, ştiind că aceea era învăţătoarea ei, pe care aflînd-o degrabă, au adus-o. Şi o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească voia. Gaiana venind, grăia cu dînsa în limba latină, ca armenii cei ce erau de faţă să nu înţeleagă cuvintele lor, şi o povăţuia nu la cele ce erau pe pofta împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curăţii. Pentru că învăţa pe Ripsimia cu hotărîre şi o îndemna ca să păzească pînă în sfîrşit curăţia ei cea logodită lui Hristos şi să-şi aducă aminte de dragostea Mirelui său şi de cununa cea gătită fecioriei ei şi să se teamă de înfricoşata judecată şi de gheena care va înghiţi pe cei ce nu-şi păzesc făgăduinţa, zicînd: „Mai bine este ţie, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decît acolo în veci. Au nu ştii ce grăieşte în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus Hristos? Nu vă temeţi – zice – de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă! Deci, să nu pofteşti păcatul niciodată, măcar de te-ar şi ucide necuratul împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat şi nestricăcios, Mirelui tău Cel Ceresc”.

Iar unii din cei ce erau de faţă ştiind limba latină, au înţeles ce grăia Gaiana către Ripsimia şi au spus la ceilalţi slujitori; iar a-ceia, auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiana şi i-au sfărîmat dinţii poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul porun-ceşte. Apoi, fiindcă nu înceta Gaiana a învăţa pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia şi văzînd că nu sporeşte nimic, a început ca un îndrăcit a se lovi pe sine şi a se tăvăli pe pămînt. Şi în acea vreme noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia şi, scăpînd, a fugit din ceta-te, nevăzînd-o nimeni. Apoi, aflînd pe surorile sale, le-a spus lor de biruinţa ei asupra vrăjmaşilor, că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat şi au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre ruşinare pe mireasa Sa. Şi toată noaptea aceea au cîntat rugîndu-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necuraţii au prins pe Ripsimia şi au ucis-o cu amară moarte. Mai întîi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcînd-o şi la patru stîlpi mîinile şi picioarele întinzîndu-i, au legat-o şi cu lumînări au ars-o. După aceasta pîntecele ei cu pietre ascuţite l-au rupt, încît toate cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfîr-şit i-au scos ochii şi pe toată au tăiat-o în bucăţi şi aşa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară moarte.

Deci, au prins şi pe celelalte fecioare, surori şi împreună pustnice ale ei, treizeci şi trei, şi cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncară spre mîncare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era sta-reţă, cu moarte mai amară au omorît-o, cu alte două fecioare care erau cu dînsa: mai întîi, găurindu-le picioarele, le-au spînzurat cu capul în jos şi de vii le-au jupuit pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras şi le-au tăiat, după aceea pîntecele cu pietre ascuţite tăindu-le, a tras afară cele dinlăuntru ale lor, la sfîrşit le-au tăiat capetele şi aşa au trecut la logodnicul lor, Hristos.

Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a şasea zi după moartea acelor fecioare şi-a venit în sine şi s-a dus la vînat. Iar prin rînduiala lui Dumnezeu cea de mirare şi minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare încît a prefăcut nu numai mintea, ci şi asemănarea cea omenească în schimonosire şi s-a schimbat în asemănare porcească, aşa ca după tot chipul s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om şi-a schimbat forma în dobitoc, să-şi zugrăvească înaintea ochilor tot aşa şi pe Tiridat, că în loc de om vier îl vedea. Şi nu numai împăratul singur, ci şi alţii, toţi voievozii şi ostaşii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea fecioarelor, erau îndrăciţi şi fugeau prin dumbrăvi şi pe cîmpii, rupîndu-şi hainele de pe ei şi mîncîndu-şi chiar carnea lor. Aşa îi certa pe ei mînia lui Dumnezeu pen-tru sîngele nevinovat vărsat. Şi nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mînie a lui Dumnezeu?

Însă Dumnezeu, milostiv fiind, „Care nu pînă în sfîrşit se iuţeşte, nici în veac se mînie, şi de multe ori pedepseşte spre folos”, ca răutăţile omeneşti să le întoarcă spre mai bine, plecîndu-Se prin obişnuită îndurarea Sa, i-a miluit pe ei aşa: surorii împă-ratului, Cusaroductei, i s-a arătat în vis un bărbat înfricoşat, în slavă mare, şi i-a zis: „De nu va fi scos Grigorie din groapă, Tiridat nu se va tămădui”. Deci, deşteptîndu-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toţi era de necrezut lucrul acesta, pentru că cine se aştepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut între tot felul de jivini şi pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă şi au strigat: „Oare eşti viu Gri-gorie?” Şi a răspuns din groapă Grigorie: „Sînt viu, cu darul Dumnezeului meu!” Şi-l scoaseră de acolo veşted cu unghiile şi cu părul crescut mare, uscat şi negru de tină şi de nevoile cele mari. L-au spălat şi, în haine noi îmbrăcîndu-l şi întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul cel ce era în chip de vier. Şi ieşiră la sfîntul Grigorie toţi cu cinste mare închinîndu-se şi căzînd la picioarele lui şi rugîndu-se ca el să roage pe Dumnezeul său şi să ceară tămăduire împăratului, voievozilor şi ostaşilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai întîi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Şi adunînd trupurile lor cele aruncate pe cîmp, plîngea de tirania cea fără de omenie a necuraţilor prigonitori. Şi a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăţa pe ei ca să se întoarcă de la idoli şi să creadă în unul Dumnezeu şi în Iisus Hristos fiul Lui, şi aşa să nădăjduiască spre mîngîierea şi darul Lui. Şi le spunea lor că pen-tru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cerceta, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei credinţe din întunericul închinării de idoli. Învăţîndu-i pe ei să sporească în Hristos, le punea lor pocăinţă. Şi văzîndu-le smerenia, le-a poruncit să zidească o biserică mare, pe care de-grabă au zidit-o şi a adus într-însa Grigorie, cu mare cinste, tru-purile fericitelor muceniţe şi punînd o cruce în biserică, a poruncit oamenilor ca să se adune acolo şi să se roage. După aceea l-au dus pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca să se roage lor şi să le milostivească, ca ele să se roage pentru dînsul Domnului Iisus Hristos.

După ce a făcut aceasta împăratul, mai întîi din voievozii şi ostaşii cei îndrăciţi li s-au redat chipul cel omenesc şi au ieşit duhurile cele viclene şi toţi s-au tămăduit; şi mulţime de alţi bolnavi se tămăduiau de către Sfîntul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credinţa în Hristos şi poporul a sfărîmat capiştile idoleşti, şi a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar împăratul îşi mărturisea înaintea tuturor păcatele şi iuţi-mea sa şi propovăduia certarea şi darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povaţă spre tot lucrul bun şi a trimis în Ceza-reea Capadociei pe Sfîntul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca să-l sfinţească pe el episcop al lor. Sfinţit fiind Grigorie, cînd s-a întors de acolo, a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoş-tea că sînt vrednici, şi i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi celălalt popor, începînd de la curtea împărătească, pînă la cel mai din urmă sătean. A adus mulţime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dînsele săvîrşind jertfa cea fără de sînge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rînduit toate cele spre fapta bună, spre trebuinţa bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblînd din cetate în cetate.

Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu, încît nu numai pe cei din Armenia, ci şi pe cei din celelalte ţări i-a adus Sfîntul Grigorie la Hristos: perşii, asirienii, midenii. A zidit mulţime de mănăstiri, în care bine înflorea desăvîrşirea evan-ghelicească.

Rînduindu-le Sfîntul Grigorie pe toate aşa bine, s-a dus în pustie, unde şi-a sfîrşit şi viaţa sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.

Împăratul Tiridat vieţuia în mari fapte bune şi în înfrînare atîta de mare încît era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfîntului Grigorie luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăţi care din tinereţe petrecea viaţă călugărească. L-a sfinţit în Capadocia pentru rînduiala bisericilor dumnezeieşti celor din părţile Armeniei, şi l-a trimis împăratul şi la soborul cel din Niceea, împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute şi optsprezece sfinţi părinţi.

Aşa a crezut Armenia şi slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate bunătăţile multă vreme, şi lăudînd pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Adormirea Cuviosului Părinte Grigorie Egumenul, cel de la rîul Pelşmii Vologodschii, făcătorul de minuni

Adaugat la octombrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 13, 2021

Acest cuvios Grigorie era din cetatea Galileei, născut din părinţi de bun neam şi bun credincios. Băgînd de seamă la deşer-tăciunea lumii acesteia, s-a lepădat de ea şi ieşind de la părintii săi şi căutînd loc lesnicios spre dumnezeiasca gîndire, a mers în mănăs-tirea cea de la „apele galbene”, la cuviosul Macarie, egumenul. De la dînsul a luat chipul îngeresc, se deprinse la viaţa îngerească şi se făcu pustnic ales. Apoi pentru bunătatea lui cea multă, l-a învred-nicit fericitul Macarie ca să ia treapta preoţiei. După aceea i s-a încredinţat lui egumenia, în mănăstirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitei naşterii ei, aproape de iezer, şi se nevoia cu mai multe osteneli.

Deci, a mers vestea de viaţa lui îmbunătăţită pînă la domni. Drept aceea, Iurie, domnul Galiţiei, a rugat pe fericitul ca pe doi fii ai lui să-i lumineze cu sfîntul botez, iar Vasilie Dimitrievici, marele Cneaz al Moscovei (1389-1425), vroia ca pe cuviosul în ce-tatea Rostovului să-l aibă arhimandrit. Dar el, fugind de deşer-tăciune omenească, a lăsat egumenia şi s-a dus în locuri neştiute şi nestrăbătute. Apoi, auzind de cuviosul Dionisie Gluşiţchie, a mers la dînsul în mănăstire şi a petrecut la dînsul zece ani. După aceea, a ieşit cu binecuvîntare la pustie, în partea răsăritului, unde vieţuia cu iubire de osteneală şi cu dumnezeiască plăcere, şi a inceput a se aduna la dînsul fraţi şi a zidit o biserică în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitului ei sobor, şi a întemeiat Mănăstire. Adăuga osteneli peste osteneli, cu neslăbire petrecînd în rugăciunile cele de toată noaptea. Era făcător de pace în vrajbă şi în mînie: fiind izgonit voievodul Vasilie Vasilievici din Moscova (1425-1433, 1434-1446, 1447-1462), şi voievodul Iurie răpindu-i scaunul său, cuviosul Grigorie a mers în cetatea Moscova şi prin cuvinte îndrăzneţe şi înţelepte a sfătuit pe voievodul Iurie să nu ţină moştenire străină, ci la moşia sa, a Galiţiei, să se întoarcă. Şi se făcu prin mijlocirea cuviosului pace între domnii Iurie şi Vasilie şi amîndoi şezură în scaunele lor.

În acei ani, voievodul Dimitrie a mers cu război asupra cetăţii Vologda şi multe răutăţi a făcut oamenilor. Iar sfîntul cu rîvnă creştină aprinzîndu-se, a mers la dînsul şi l-a mustrat pentru răutatea ce făcea creştinilor. Voievodul, nesuferind mustrarea, a poruncit ca pe cuvios să-l arunce de pe pod, iar el cu bucurie a suferit acea năpăstuire, mulţumind lui Dumnezeu.

Apoi, după îndestulaţi ani ai vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, a chemat pe fraţi şi i-a învăţat şi le-a pus lor egumen. După aceasta, slăbind şi apropiindu-se de sfîrşit, la urmă a sfătuit pe fraţi zicînd: „După ce sufletul meu se va despărţi de trup, de nici o cinste să nu mă învredniciţi, ci aşa, prost, pe pămînt, trăgîndu-mă de picioare, să mă daţi în baltă”.

Aceasta zicîndu-le, s-a culcat pe patul său şi făcîndu-şi semnul cinstitei cruci, şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe care din tinereţe L-a iubit, şi Căruia I-a slujit cu toată osîrdia întru cuvioşie şi dreptate. Iar acum, stînd înaintea dumnezeiescului Lui scaun, în ceata sfinţilor şi a cuvioşilor, roagă bunătatea Lui pentru noi, păcătoşii, cei ce credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, întru unul în Treime Dumnezeu, Cel ce de toată făptura este slăvit şi prin închinăciune cinstit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Apostol Anania

Adaugat la octombrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 14, 2021

Sfîntul Apostol Anania Sfîntul Apostol Anania, unul dintre cei şaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfîntul Apostol Anania l-a botezat pe Sfîntul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit şi Tarsianul, care se ruga. Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, ştiind cîte răutăţi făcuse Saul sfinţilor în Ierusalim şi cu ce gînd anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicînd: „Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta”. Şi îndată Anania, sculîndu-se după porunca Domnului, a mers la Saul şi, punîndu-şi mîinile pe el, i-a zis: „Saule, frate, Domnul Cel ce ţi s-a arătat ţie pe cale m-a trimis ca să vezi şi să te umpli de Duhul Sfînt”. Şi îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat. După cîteva zile, cînd iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui – că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus – atunci Anania, împreună cu ceilalţi ucenici, luîndu-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coşniţă. Şi, intrînd singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci şi celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăţiei. S-a dus din Damasc în Elevteropol şi acolo, arătînd noroadelor calea mîntuirii şi tămăduind pe cei bolnavi şi neputincioşi, pe mulţi i-a adus la credinţa în Hristos.

În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli şi nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creştinilor şi l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpînirea sa: „De s-ar afla cineva numind pe Hristos şi închinîndu-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădîndu-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri şi cinste de la noi”. Scrisoarea aceasta, ieşind cu rău vicleşug, l-a aflat pe Sfîntul Anania în acea ţară pe care străbătînd-o, cu propoveduirea Evangheliei o lumina şi tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dînsul, făcînd prin mîinile lui multe minuni.

Nelegiuiţii închinători la idoli l-au prins pe Sfîntul Anania şi l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfînt în multe feluri să jertfească idolilor. Sfîntul Anania însă nu s-a supus şi le-a răspuns, zicînd: „Nu mă voi închina mincinoşilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut şi gură către gură am vorbit cu Dînsul, nu numai cînd era pe pămînt ca un om, ci şi după înălţarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi şi m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înţelepciune şi putere, l-a întors la cunoştinţa cea adevărată şi pe noi toţi ne-a izbăvit din diavoleştile mîini şi ne-a adus la Părintele Său. Deci, Acestuia mă închin şi nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc”. Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stîlp, nemişcat întru mărturisirea lui Hristos. Apoi, ridicîndu-şi spre cer mîinile, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele şi mă fă vrednic părţii fericiţilor apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mîntuit pe Saul prin adevărata lumină, mîntuieşte-mă din mîinile acestui necurat ce se împotriveşte adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea şi să nu mă vîneze în cursele înşelăciunii sale. Şi să nu mă lipseşti pe mine de împărăţia cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău şi păzesc poruncile Tale”.

Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pămînt şi să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul striga: „Ascultă-l pe judecător şi nu fi potrivnic poruncii lui: jertfeşte zeilor cărora li se închină toată lumea”. Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfîntului: „Măcar acum cruţă-ţi sufletul, ascultă-mă pe mine şi leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta”. Atunci Anania a răspuns: „Ceea ce ţi-am spus ţie la început, aceea şi acum îţi grăiesc şi nu încetez a-ţi grăi : că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre şi lemne, la care voi vă închinaţi şi ca pe nişte dumnezei le cinstiţi”.

Judecătorul, văzîndu-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cîrlige fier şi cu lumînări aprinse să-i fie arse rănile. Şi sfîntul, răbdînd, îşi ridica ochii spre cer şi se ruga cu stăruinţă. După acele chinuri judecătorul a zis: „Pînă cînd vei petrece în nesupunere? Pînă cînd nu te miluieşti singur pe tine şi nu te închini zeilor? Oare mai plăcut îţi este să pătimeşti toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decît să fii întreg şi sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus aşa mult timp”. A răspuns sfîntul: „Fă ce vrei, vrăjmaşule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui şi începător al Sfîntului Duh, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta şi cu bărbăţie să sufăr aceste chinuri. Pentru ce îţi faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntîrziat ce ai de gînd să faci”.

Judecătorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfîntul Anania şi, scoţîndu-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Şi luîndu-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii şi l-a ucis cu pietre ca pe Sfîntul Ştefan, iar el, cu mare glas, zicea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi aşa s-a sfîrşit, împlinindu-şi mucenicia, şi s-a dus la cereştile lăcaşuri. Iar poporul, văzînd că murise, l-a lăsat neîngropat şi s-a dus. Şi s-a întîmplat atunci că pe acolo treceau nişte oameni credincioşi din Damasc. Şi aceştia au luat sfîntul trup al Apostolului lui Hristos şi cu cinste l-au dus în Damasc şi l-au îngropat la moşia lui.