Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Părinte Nestor, cronicar al Rusiei

Adaugat la noiembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 9, 2021

Cuviosul Părinte Nestor, cronicar al RusieiToate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare şi în neştiinţă. Crearea lumii, de la Adam începătorul nostru, dacă n-ar fi fost scrisă în cărţile sale de Moise, cel de Dumnezeu insuflat, şi nu ne-ar fi fost lăsate nouă, pe toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric şi le-ar fi adus întru neştiinţă. Însă Dumnezeu, făcînd pomenire de minunile Sale, cînd El voieşte, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite şi să folosească urmaşilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pămîntul Rusiei, în sfînta mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul şi spre mulţumirea lui. Dumnezeu, făcîndu-ne cunoscut începutul şi întîia întemeiere a vieţii duhovniceşti a Rusiei. Nestor scrie despre întemeierea şi îndreptarea după rînduială a vieţii monahale în Rusia, rînduială sădită ca în Rai în sfînta mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie şi despre duhovnicescul întemeietor al vieţii călugăreşti, Cuviosul Antonie cel cu adevărat sfînt şi despre ceilalţi, care i-au urmat lui, care au devenit cu duhul sfinţi ai mănăstirii Pecerska. Printre aceştia a fost şi acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viaţa celor care au trăit cu sfîntă cuviinţă şi nu numai cu condeiul pe hîrtie, ci şi cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, şi le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărţile vieţii veşnice, ca să audă şi el: bucuraţi-vă, că numele vostru este pomenit în Cer.

Fericitul părintele nostru Nestor – după ce Cuviosul Antonie s-a liniştit în peşteră, iar Fericitul Teodosie a rînduit o mănăstire – a mers la dînşii, dorind sfîntul şi îngerescul chip monahicesc, avînd vîrsta numai de şaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăţia trupului şi a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adînca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea şi celelalte osteneli, întocmai ca îngerii şi prin acestea era cu totul următor vieţii Sfinţilor Antonie şi Teodosie ai mănăstirii Pecerska, cei dintîi începători. De la acea sfîntă doime primea tînărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primeşte laptele din pieptul maicii sale şi ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri şi peşteri, precum arată el în scrisoarea sa, că avea mare dragoste pentru acei cuvioşi întemeietori, nu cu cuvîntul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul şi în sufletul său, văzînd faptele cele bune şi luminate ale celor doi mari luminători ai pămîntului rusesc.

După cinstita moarte a celor doi cuvioşi părinţi, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeştile lucruri, dar a şi luat îngerescul chip monahal, de la cuviosul Ştefan, egumenul mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală şi cea duhovnicească, din zi în zi îşi îndoia faptele bune, înăbuşindu-şi patimile trupeşti şi iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc şi adevărat rob şi închinător al lui Dumnezeu, cunoscînd bine ceea ce a zis Domnul: „Că Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să I se închine”. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr şi care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic şi plin de o mulţime de păcate.

Fraţii, fiind îndemnaţi de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaştele Cuviosului Teodosie şi să le mute din peşteră în sfînta biserică a mănăstirii Pecerska şi la această ascultare primul era fericitul Nestor. Şi cu mare credinţă şi cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preţ al sfintei mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie le-au dezgropat şi le-au scos înaintea peşterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuşi a mărturisit.

El a vieţuit ani îndelungaţi, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani şi, de anii cei veşnici aducîndu-şi aminte, a bine plăcut Stăpînului anilor. Apoi s-a mutat la veşnicie către Dumnezeu, după ani vremelnici îndelungaţi, şi este aşezat în peşteră, unde şi pînă acum cinstitul său trup se odihneşte în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieţilor sfinţilor părinţi şi al anilor şi-a scris lui lăcaş de veci în ceruri şi este binecuvîntat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuviincios scriitor să ne ajute şi nouă a fi scrişi în cărţile vieţii lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuţina şi Căruia, cu Dumnezeul Tatăl şi cu făcătorul de viaţă Duh, I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Mare Muceniţă Parascheva

Adaugat la noiembrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2021

Sfînta Mare Muceniţă ParaschevaPe vremea cînd păgînul împărat Diocleţian a pornit prigoana împotriva creştinilor, trăia în cetatea Iconiei o fecioară cu numele Parascheva, de neam bun şi frumoasă la chip. Părinţii ei fiind dreptcredincioşi, au crescut-o cu bună învăţătură, deprinzînd-o cu sfînta credinţă şi cu paza poruncilor lui Dumnezeu. Apoi părinţii ei s-au dus la Domnul, lăsînd pe fericita lor fiică tînără şi cu multă avere. Ajungînd fericita Parascheva la vîrsta desăvîrşită, urma credinţa şi faptele părinţilor ei. Averea nu o întrebuinţa spre împodobire şi desfătarea tinereţii ei, ci pentru îmbrăcarea celor goi, pentru hrănirea flămînzilor şi pentru ospătarea străinilor. Iar ea, nebăgîndu-i în seamă pe peţitorii care o căutau pentru a se însoţi cu dînsa, s-a făcut mireasă a Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, al Cărui preasfînt nume în toate zilele îl mărturisea înaintea oamenilor, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevărului. Şi dintre aceştia, unii credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei care nu credeau, cu defăimare o ocărau pe Sfînta Parascheva. Dar ea cu îndrăzneală le grăia lor cuvîntul lui Dumnezeu şi mustra deşertăciunea neînsufleţiţilor idoli. Şi necredincioşii cetăţeni, nesuferind să audă de la dînsa acest lucru, au prins-o, au bătut-o şi au aruncat-o în temniţă.

In acea vreme a venit în Iconia un ighemon, trimis acolo de împăratul Diocleţian ca să-i ucidă pe creştini. Cetăţenii au venit la acesta şi i-au zis: „Luminate ighemoane, este în cetatea aceasta o fecioară care crede în Iisus Hristos cel răstignit şi face vrăji prin care pe mulţi oameni i-a întors de la jertfele zeilor noştri şi nu încetează a huli pe zeii noştri şi pe împărat. Dar noi, auzind porunca împărătească, ca toţi cei ce nu se închină zeilor să fie chinuiţi, am prins pe această fecioară şi o ţinem în temniţă”.

Auzind acestea, ighemonul a poruncit ca să fie adusă sfînta fecioară înaintea judecăţii sale. Cînd se îndrepta sfînta muceniţă spre judecată, Duhul Sfînt s-a pogorît asupra ei şi i s-a făcut faţa luminoasă, încît toţi care priveau la dînsa se minunau Aşi ziceau: „Vedeţi că nu este întristată, ci mai mult se luminează”. în timp ce stătea muceniţă la judecată, ighemonul privea spre dînsa şi se mira de podoaba şi de frumuseţea ei şi a zis către cei care erau de faţă: „în deşert aţi bîrfit-o pe această fecioară preafrumoasă, pentru că nu este cu dreptate a pierde o astfel de frumuseţe strălucită, asemănătoare cu chipul soarelui”. Şi a zis către dînsa: „Spune-ne nouă numele tău, fecioară”. A răspuns sfînta fecioară: „Sunt creştină şi roabă a lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: „Vederea frumuseţii tale mă îndeamnă spre blîndeţe, iar cuvintele care ies din gura ta îmi tulbură mintea şi inima, că nu voiesc să aud nişte cuvinte ca acestea”. Iar sfînta a răspuns: „Stăpînitorul, Cel ce judecă cu dreptate, se bucură auzind dreptatea, iar tu, auzind adevărul cel grăit de mine, te-ai mîniat”. Iar ighemonul a zis: „Pentru aceea mă mînii, că nu-mi răspunzi la ceea ce te întreb! Eu te-am întrebat de numele tău, iar tu îmi răspunzi altceva”. A răspuns sfînta: „Mai întîi mi se cade să îţi spun numele vieţii veşnice şi după aceea să-ţi spun şi numele vremelnicei vieţi. Deci ţi-am spus mai întîi numele vieţii veşnice, că adică sunt creştină şi roabă a lui Hristos, iar numele vremelnicei vieţi, cel dat de părinţii mei, este Parascheva, că în ziua Paraschevi m-am născut”, – căci Paraschevi la elini se numeşte ziua a cincea (vineri).

Şi zicea sfînta către ighemon: „De vreme ce părinţii mei, ziua a cincea, care este ziua patimilor celor de viaţă făcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, în toată vremea o cinsteau cu post, cu rugăciuni şi cu milostenie, aducîndu-şi aminte de Stăpînul lor, Care pentru mila Sa către neamul omenesc Şi-a vărsat sîngele şi S-a răstignit pe cruce pentru noi, pentru aceasta le-a dat Dumnezeu rod cinstitei lor însoţiri şi m-au născut pe mine, nevrednica Sa roabă, în ziua a cincea, pe care o cinsteau cu fapte bune, aducîndu-şi aminte de patimile Stăpînului. Ei au vrut să mă numească cu numele cu care se numeşte ziua Paraschevi şi de la această zi mă numesc Parascheva, părtaşă a patimilor lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: „Se încetezi a grăi asemenea cuvinte deşarte şi să jertfeşti zeilor noştri, căci eu te voi lua de soţie şi vei fi stăpîna multor bunătăţi şi mulţi te vor ferici pe pămînt”. Dar Sfînta Parascheva a răspuns: „Eu am la cer pe Iisus Hristos, Mirele meu, iar alt mire nu-mi trebuie”. I-a zis ighemonul: „îţi miluiesc frumuseţea şi îţi cruţ tinereţea”. A răspuns sfînta: „Nu milui frumuseţea cea vremelnică, care astăzi înfloreşte, iar dimineaţă cade, ci mai bine miluieşte-te pe tine, căci te aşteaptă veşnicele chinuri”.

Apoi ighemonul s-a mîniat şi a poruncit ca să fie rupte hainele de pe ea şi să fie bătută cu vine de bou. Fiind bătută, sfînta nici o vorbă nu scotea, numai striga cu inima către Hristos, cerînd în chinuri ajutor de la Dînsul. Ighemonul, cruţîndu-i frumuseţea, pentru că se aprindea de dragoste pentru dînsa, a poruncit să înceteze bătaia şi cu blîndeţe a început a vorbi către dînsa: „Cruţă-ţi fecioria şi tinereţile tale, nu-ţi pierde floarea cea frumoasă a tinereţilor tale, jertfeşte zeilor şi vei fi vie, căci de mare cinste te vei învrednici de la noi”. Iar ea nu răspundea nimic şi pentru acest lucru necăjindu-se ighemonul, a zis: „Mie nu-mi răspunzi, fiică rea de neam creştinesc?” Atunci ea 1-a scuipat pe ighemon în faţă. Iar acesta, înfuriindu-se, a poruncit ca să fie spînzurată de un lemn şi cu unghii de fier să i se rupă fără milă carnea de pe dînsa şi cu asprime să-i strujească rănile. Şi i-au sfîşiat trupul pînă la oase.

Apoi, socotind judecătorul că ea va muri degrabă, căci abia mai sufla, a luat-o de pe lemn şi a aruncat-o în temniţă, unde, zăcînd fără glas şi abia vie, din pricina cumplitelor răni, la miezul nopţii a intrat la dînsa un înger, avînd pieptul şi umerii săi încinşi în chipul crucii cu brîu de aur şi ţinînd în mîini uneltele patimilor lui Hristos, crucea, cununa cea de spini, suliţa, trestia, buretele, şi i-a zis: „Scoală-te, fecioară, părtaşă a patimilor lui Hristos, pentru că sunt trimis ca să te cercetez, şi ţi-am adus uşurare durerilor tale prin uneltele patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi cinstita cruce şi cununa cea de spini a dumnezeiescului Mire, vezi suliţa cu care a fost împuns în coasta cea dătătoare de viaţă, trestia care a adus lumii iertare şi buretele care a şters păcatul lui Adam; deci scoală-te, căci te vindecă pe tine Hristos Domnul”. Şi îndată s-a sculat muceniţa ca din somn şi, apropiindu-se îngerul care i s-a arătat, a şters cu buretele toate rănile sfintei, şi tot trupul ei a devenit întreg şi sănătos, iar frumuseţea ei era mai luminoasă decît cea dintîi. Atunci ea a sărutat uneltele patimilor lui Hristos, precum şi pe cel ce i s-a arătat ei şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta, acel înger ce i se arătase s-a făcut nevăzut.

A doua zi au venit străjerii temniţei şi au găsit-o pe ea stînd la rugăciune, deplin sănătoasă, neavînd nici urmă de răni şi, înfricoşîndu-se, i-au spus ighemonului. Acesta a poruncit să fie adusă iarăşi înaintea lui şi, văzînd-o sănătoasă, s-a mirat, căci nu se aştepta să fie încă vie, în urma chinurilor pe care le suferise. Se mira apoi şi de frumuseţea ei, zicîndu-i: „Vezi, Paraschevo, cum au miluit zeii noştri frumuseţea ta şi cum te-au făcut sănătoasă, dăruindu-ţi viaţă!” Iar sfînta a răspuns: „Arată-mi, o, judecătorule, pe cei ce mi-au dăruit mie viaţă”. Atunci ighemonul a trimis-o în capiştea zeilor ca să vadă pe idolii lor. Au mers acolo împreună cu dînsa preoţii idoleşti şi mulţime de popor, crezînd că are să se închine zeilor lor.

Dar intrînd sfînta în capiştea în care erau o mulţime de idoli, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi apoi, apucînd de picior pe zeul Apollo, i-a zis: „Ţie îţi grăiesc, neînsufleţitule, şi tuturor idolilor celor care sunt la fel ca tine; aşa vă porunceşte vouă Domnul meu Iisus Hristos, să cădeţi toţi la pămînt şi să vă faceţi ca nisipul!” Şi îndată, după cuvîntul sfintei, toţi idolii au căzut la pămînt şi s-au risipit ca nisipul. Atunci tot poporul a ieşit din capiştea idolească, strigînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”

Văzînd necuraţii preoţi sfărîmarea şi pierderea zeilor lor, au mers la ighemon, plîngînd şi zicînd: „O, ighemoane, ţi-am spus noi ca să tai pe vrăjitoarea aceasta, căci înşeală toată cetatea noastră. Iar tu nu ne-ai ascultat pe noi; iată acum a sfărîmat cu vrăjile sale pe zeii noştri”. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a întrebat-o cu asprime pe sfîntă, zicîndu-i; „Cu ce farmece faci aceste lucruri?” Iar sfînta a răspuns: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos am intrat în capiştea zeilor voştri şi m-am rugat Domnului meu, zicînd: „Arată-Te mie, Mîntuitorul meu, Cel ce mi-ai dăruit viaţă!Å¥ Atunci mi S-a arătat Domnul şi Dumnezeul meu, iar zeii tăi, cînd L-au văzut pe Dumnezeul meu, s-au cutremurat de frică şi, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat, în felul acesta arătînd că singuri lor nu-şi pot ajuta cu nimic, apoi cum vor putea ajuta altora?”

Atunci a poruncit ighemonul ca iarăşi să fie spînzurată pe lemn şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele. În timp ce sfînta era spînzurată şi arsă, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Ziditorule a toată făptura şi Purtătorule de grijă, Tu celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel arzător, Tu pe întîia Muceniţă Tecla, din foc ai izbăvit-o, mîntuieşte-mă şi pe mine, nevrednica, din mîinile celor ce mă chinuiesc”. Atunci îndată s-a pogorît îngerul, s-a atins de făclii şi s-a aprins un foc foarte mare, încît mulţi dintre cei fără de lege au ars, iar poporul striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Şi mulţime de popor a crezut în Iisus Hristos.

Judecătorul, văzînd răzvrătirea din popor şi temîndu-se să nu se scoale împotriva lui, a poruncit ca degrabă s-o taie cu sabia pe sfînta. Iar cînd sfintei i-a fost tăiat capul, unii au auzit glasuri coborîte din ceruri, zicînd: „Bucuraţi-vă, drepţilor, că muceniţa Parascheva s-a încununat”. Apoi, luînd sfîntul ei trup, l-au îngropat cu cinste în casa ei. Şi astfel această bună fecioară şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei şi s-a dus la Mirele ei, ducînd sîngele său în loc de untdelemn, şi se odihneşte acum cu fecioarele cele înţelepte în cămara lui Hristos. Iar a doua zi, ieşind nelegiuitul ighemon la vînat, dintr-o dată s-a speriat calul lui şi 1-a aruncat într-o vale, unde căzînd s-a rostogolit şi s-a zdrobit trupul lui, încît şi-a dat ticălosul său suflet.

Iar sfîntul şi cinstitul suflet al Sfintei Muceniţe Parascheva este în mîinile lui Dumnezeu. Cu cinstitele ei moaşte se fac multe tămăduiri bolnavilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Terentie, Neonila şi cei şapte fii ai lor

Adaugat la noiembrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2021

Fericitul Terentie, fiind creştin dreptcredincios, s-a căsătorit prin nuntă legiuită cu Neonila, care era de aceeaşi credinţă cu el, şi au avut şapte fii: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul şi Eunichie, pe care i-au crescut în dreapta credinţă. Apoi au fost prinşi toţi de către păgîni, adică şi părinţii şi copiii, şi au fost duşi înaintea judecăţii celei fărădelege, unde L-au mărturisit pe Hristos, iar pe idoli i-au hulit. Pentru acest lucru au fost chinuiţi fără de măsură şi apoi spînzuraţi. în timpul chinurilor, rănile le erau stropite cu oţet şi arse cu foc, iar sfinţii se rugau în linişte unul pentru altul şi se mîngîiau.

Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunile lor, ci i-a trimis pe sfinţii săi îngeri care i-au dezlegat din legături şi au tămăduit rănile lor. Apoi păgînii, văzîndu-i pe sfinţi dezlegaţi şi tămăduiţi de răni, s-au spăimîntat şi i-au dat spre mîncare fiarelor, dar nici un rău n-au pătimit, pentru că fiarele şi-au schimbat cruzimea în blîndeţe de oaie, cu porunca lui Dumnezeu. Apoi au fost aruncaţi într-o căldare cu smoală fierbinte, dar îndată focul s-a stins şi smoala s-a răcit. Văzînd păgînii că nu se ating de dînşii chinurile, le-au tăiat capetele cu sabia şi astfel şi-au aflat sfîrşitul.

Preacuviosul Parinte Stefan Savaitul

Adaugat la noiembrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2021

Acest cuvios din tînara vîrsta dorind, s-a facut monah, în anii 790; si venind în Lavra marelui Sava si primindu-se de catre sfintii parinti ce locuiau în Lavra, s-a învatat de catre aceia frica lui Dumnezeu si toata alta fapta foarte buna si regula pustniceasca. Deci a ramas neîmpartasit de dulceturile lumii fericitul acesta, caci s-a facut monah foarte de tînar. Iar dupa ce a sporit cu vîrsta cea dupa Dumnezeu si a stralucit cu ascultarea si linistea, atunci s-a învrednicit si de darul arhieriei. Si nu numai acesta, ci si har facator de minuni a luat de la Dumnezeu, dupa ce mai întîi a omorît patimile sufletului si ale trupului, cu înfrînarea, cu osteneala sihastriei si cu dumnezeiasca cugetare. A vindecat pe o fecioara îndracita prin rugaciunea sa si sanatoasa a dat-o tatalui ei; îmblînzea fiarele cele salbatice si cerbilor celor ce veneau la el, le da hrana cu mîinile sale. O data lovind cuviosul pamîntul cu toiagul sau, a scos apa de a adapat pe ucenicul sau si alte semne si minuni a facut. A stralucit în sfîrsit pretutindenea ca un soare, cu nevointa si cu minunile si pilda de virtute facîndu-se ucenicilor sai, cu pace s-a rugat catre Domnul.

Sfantul Sfintit Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Facatorul de minuni

Adaugat la noiembrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2021

Sfantul Sfintit Dimitrie, Mitropolitul Rostovului Pe această ramură de rai, pe Dimitrie, sfinţitorul şi făcătorul de minuni, 1-a crescut Rusia cea Mică (Ucraina), într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Makarova, la o depărtare de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii.

El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rînduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Măria. La naştere i-au pus în grabă numele Daniil, luminîndu-1 după aceea şi cu Sfîntul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frică de Dumnezeu, învăţîndu-1 legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergînd ca pe o scară, din putere în putere.

După ce s-a deprins bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, părinţii l-au dus în cetatea Kievului, la şcoala Mănăstirii Botezul Domnului, pentru învăţătura altor limbi străine şi a altor învăţături care se învăţau acolo. La şcoală, copsul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi prin neadormită sîrguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decît vîrstnicii lui. După cîţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţa. Pe cînd trecea învăţăturile acelea, Daniil se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau rîsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sîrguia pe cît putea să-şi păzească întreaga înţelepciune şi curăţie.

Cînd îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sîrguinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbînta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cît şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor Sfinţilor Părinţi, cu atît zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor şi dorea să urmeze acelora; căci, deşi era în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti.

Ajungînd la vîrsta de 18 ani, a trecut cu vederea, pentru Hristos, lumea aceasta vremelnică şi bunătăţile ce sunt într-însa şi, cerînd binecuvîntare de la părinţii săi, a început a petrece în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rînduiala călugărească de Meletie, egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi, în loc de Daniil, s-a numit Dimitrie.

După primirea rînduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncîndu-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzîndu-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sîrguia pe cît putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerskăi. Nu se îngrijea nicidecum de cîştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci, toată sîrguinţă lui, era să-I placă lui Dumnezeu şi, după chemarea sa, să-I slujească cu credinţă.

Trecînd puţină vreme după călugăria sfîntului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfîntul Dimitrie a fost hirotonit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.

Apoi a petrecut multă vreme în Mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunîndu-se cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi împlinind cu osîrdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla mai întîi de toţi la cîntarea bisericească şi ieşea mai pe urmă. în biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca Scriptură ce se citea, iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, şi se nevoia şi la citirea cărţilor cele folositoare de suflet.

Apoi, trecînd cîtăva vreme, cu voinţa preasfinţitului Lazăr Baranovici, arhiepiscopului Cernigovului, Sfîntul Dimitrie a fost chemat din Kiev în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonit preot în Mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorîrii Sfîntului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cerni-govului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru semănarea cuvîntului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, 1-a binecuvîntat să fie propovăduitor în cetatea Cernigov.

Sfîntul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvîntul lui Dumnezeu şi în alte biserici ale acestei eparhii. Cuvîntul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi doreau să-1 audă. Dar nu numai în Rusia Mică a fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovska.

După o vreme, cerîndu-şi voie şi luînd binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în Mănăstirea Pogorîrii Sfîntului Duh, a spus două cuvinte de învăţătură. După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţka, s-a mutat de la Vilna la Sluţka şi, un an întreg, s-a ostenit cu neadormire întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, petrecînd în Bratska, Mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.

După arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Skoccevici şi care făcuse acel lăcaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţka, de către feţe luminate prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti, dar, fiind oprit de cele mai puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit pînă la sfîrşitul acelui creştin. După ce a murit el, Sfîntul Dimitrie a făcut, la îngroparea lui, cuviinciosul cuvînt de îngropare.

După aceasta s-a întors de la Sluţka în Rusia Mică şi a început să vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturin, în Mănăstirea Sfîntul Nicolae, care se numea Krupiţka, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor folositoare de suflet; dar mai mult se sîrguia la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei Lui Biserici, cu binecuvîntarea arhiereilor de la Kiev şi Cernigov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţită lui viaţă şi avînd mare rîvnă spre ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi cum ar zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminţi îl chemau la sine. Sfîntul Dimitrie s-a pus egumen de preasfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernigovului, mai întîi în Mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacosca, la 14 septembrie 1681, la pomenirea Sfîntului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că Sfîntul Dimitrie se va învrednici şi la rînduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume, Dimitrie, îţi doresc şi mitra, Dimitrie; deci să cîştigi mitra!” După numirea ca egumen, i-a urat astfel: „Astăzi este Sfîntul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în Tabor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale, în acest Tabor, căile Sale spre veşnicul Tabor. Aceste cuvinte, precum zice singur Sfîntul Dimitrie, mărturisind despre sine – eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească!”

Deci, luînd acest dreptcredincios călugăr binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus la Mănăstirea Macsacovsca şi a intrat în ascultarea egumeniei încredinţată lui. Povăţuind bine pe fraţi şi ridicînd toate cele spre folosul de obşte al mănăstirii, se ostenea în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, plăcînd Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blîndeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat; ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă.

Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele să nu se înalţe întru nimic.

După un an, la întîi martie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Evdochia, cu binecuvîntarea aceluiaşi arhiereu, a fost rînduit egumen al Mănăstirii Sfîntul Nicolae din cetatea Baturin, care se numeşte Krupinţka. Astfel, lăsînd egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în Mănăstirea Baturin; deci, cîştigînd poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume cu el, a lăsat începătoria Mănăstirii Baturin şi vieţuia deosebit.

Trecînd o vreme, la rugămintea arhimandritului Varlaam Iasinski, al lavrei Pecerska din Kiev, care după aceasta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturin în lavra Pecerskăi. Acel arhimandrit – precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului – dorind ca acel scop plăcut lui Dumnezeu, al egumenilor lavrei Pecerska mai înainte de el, a fericitului întru pomenire mitropolitul Kievului Petru Movilă şi a arhimandritului Inochentie Gizel – care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor Vieţilor Sfinţilor, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvîrşire – se sîrguia, pe cît se putea, să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre a-1 săvîrşi. Cînd a-toate-dăruitorul Dumnezeu, după osîrdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest înţelept şi dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit, dînd mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceasta cu soborniceştii părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna Vieţile Sfinţilor şi, îndreptîndu-le desăvîrşit, să le scrie.

Văzînd Sfîntul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele fericitului Simeon Metafrast, care scrie: „De asemenea, este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce sunt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcre-dincioşi de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decît lucrul lui Dumnezeu”.

După ce fericitul Dimitrie îndelung se lepăda, punîndu-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii Domnului şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce i se încredinţase a-1 împlini cu mare sîrguinţă. Scoţînd ca din nişte izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aducea la arătare purtătorul de viaţă pîrîu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de învăţături folositoare.

Ostenindu-se Sfîntul Dimitrie într-această mîntuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-au arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfîrşitul vieţii Sfîntului Mucenic Orest. Prima vedenie zice: „în anul 1685, 10 august, auzind eu – spune acest arhiereu, despre el singur -, trăgîndu-se clopotul pentru Utrenie şi dormitînd după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat pînă la citirea Psaltirii. în această vreme am văzut această vedenie: Se părea că îmi era încredinţată în purtare de grijă o oarecare peşteră, în care se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci, căutînd mormintele sfinţilor cu lumînarea, am văzut acolo odihnindu-se Sfînta Marea Muceniţă Varvara. Apropi-indu-mă de mormîntul ei, am văzut-o zăcînd pe coaste, iar mormîntul ei arăta oarecum a putreziciune.

Dorind eu să-1 curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi, curăţindu-1, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mîinile să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe Sfînta Varvara vie, şi eu grăiam către dînsa: „Sfîntă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele”. Sfînta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: „Nu ştiu, oare voi pleca, căci te rogi latineşte!” Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru că sunt foarte leneş la rugăciune şi m-am asemănat într-această întîmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă.

Auzind cuvintele acestea de la sfînta, am început a mă întrista şi a mă deznădăjdui. Dar sfînta, lăsîndu-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată şi mi-a zis: „Nu te teme!” Apoi mi-a grăit alte cuvinte mîngîietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta, punînd-o în raclă, i-am sărutat mîinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mîini şi buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaşte şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă gîndeam cum aş putea să împodobesc acest mormînt. Deci am început a căuta o raclă nouă şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părîndu-mi rău de această deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu, cu rugăciunile Sfintei Varvara, patroana mea, îndreptare vieţii mele celei rele şi ticăloase”.

A doua vedenie a fost într-acelaşi an: „în postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfîrşind de scris pătimirea Sfîntului Mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe Sfîntul Mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: „Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decît ai scris tu aici”. Aceasta zicîndu-mi, şi-a descoperit pieptul său şi mi-a arătat în coasta stîngă o rană mare, pătrunsă pînă la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a făcut-o cu fierul”. Apoi, descoperindu-şi mîna dreaptă pînă la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia”. Asemenea arătîndu-mi şi mîna stîngă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunîndu-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia.

După aceasta, plecîndu-se, şi-a descoperit piciorul pînă la genunchi, şi mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea, descoperindu-şi şi celălalt picior pînă la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană şi mi-a zis: „Acestea mi-au fost făcute cu coasa”. Apoi, stînd drept, îmi căuta în faţă, zicîndu-mi: „Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decît ai scris tu?” Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam, gîndind în mine: „Cine să fie acest Orest? Nu este el oare din rîndul celor cinci la număr?” La acest gînd al meu, sfîntul mucenic a răspuns: „Nu sunt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum!” Apoi am mai văzut şi pe un oarecare om cinstit stînd după dînsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.

Deci în acea vreme m-a deşteptat clopotul rînduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfîrşit aşa curînd. Cum că aceasta cu adevărat aşa am văzut-o precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub jurămîntul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte”.

Trecînd doi ani şi trei luni de la acea vreme, cînd Sfîntul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întîmplat lui că era în cetatea Baturin cu arhimandritul Varlaam al Pecerskăi Kievului, unde, după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti stăpînitori – deşi se lepăda -, a fost silit ca iarăşi să primească egumenia Mănăstirii Nicolaevska din Baturin. Deci, luînd spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecerskăi şi, mergînd la mănăstirea aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor stăpînitori.

Petrecînd el acolo, a sfîrşit de scris Vieţile Sfinţilor care cuprind în cele trei luni, Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dînsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam, arhimandritul Pecerskăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bineînţelegători bărbaţi, atunci Sfîntul Dimitrie, iubitorul de osteneală, mergînd de la Baturin la Kiev, în Mănăstirea Pecerskăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci s-a sfîrşit de tipărit cea dintîi carte, care a început de la anul nou şi care cuprinde în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski.

Degrab după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturin la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Ino-chentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi Sfîntul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la cetatea Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mîna. într-acea vreme, dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni. în acea zi a luat binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecînd cîteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde s-a învrednicit a vedea pe dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mîna.

Intr-acea vreme se întîmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare, au stat în al doilea rînd înaintea împărăteştii lui mărimi şi i-au sărutat mîna. Liberîndu-1, preasfinţitul patriarh a dăruit Sfîntului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi 1-a binecuvîntat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor. După aceasta s-a întors înapoi la Baturin de la împărăteasca cetate Moscova.

Venind la mănăstirea sa, Sfîntul Dimitrie şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica Sfîntul Nicolae, pentru petrecere mai îndemînatecă. Această chilie o numeşte el, în scrisorile sale cele din toate zilele, „schit”, şi, mutîndu-se într-însa, s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la Vieţile Sfinţilor pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemnare i-a dat, prin scrisoarea sa, preasfinţitul patriarh Adrian, care a venit după Ioachim. Acela, văzînd bine alcătuită cartea dintîi pe cele trei luni, a judecat că această osteneală este de folos la toată creştinătatea Rusiei. Deci a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului mitropolit al Kievului, Varlaam Iasinski, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecerska din Kiev, binecuvîntîndu-1 şi îndemnîndu-1 să scrie Vieţile Sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului.

In acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintîi a Vieţilor Sfinţilor şi îl îndeamnă să nu lase acel lucru mîntuitor de suflet, ci să se sîrguiască în tot chipul să-1 ducă la bun sfîrşit, dîndu-i arhipăstorească sfătuire şi binecuvîntare. Dimitrie, iubitorul de osteneală, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineiele luate de dînsul din Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindeau lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dînsul, căci, deşi erau cercetate de dînsul mai înainte, pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele.

După ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-au trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea Vieţilor Sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia Mănăstirii Baturin. Deci, petrecînd în pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvîrşit şi, ducîndu-se la Kiev, a început a tipări Vieţile Sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpîniri duhovniceşti, Sfîntul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în Mănăstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Petrecînd el acolo, a sfîrşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimiş-o în acelaşi an pentru această a doua parte. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnîndu-se, şi-a întins mîna spre îndreptarea cărţii a treia a Vieţilor Sfinţilor, care cuprindea într-însa lunile martie, aprilie şi mai. Deci a început a se osteni la scrierea celei mai mari cărţi decît cea dintîi.

Trecînd o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în care s-a tuns în călugăreasca rînduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de osteneală, dar mai ales să-i zicem luminător, ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat la treapta de arhimandrit, cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan, arhiepiscopul Cernigovului, la 2 iunie 1697, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Metodie, episcopul Patarelor, al Mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Eleţka.

Drept aceea, Sfîntul Dimitrie, suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere; căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui, îndreptînd Vieţile Sfinţilor cu ajutorul lui Dumnezeu, după puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rînduială mănăstirească şi pentru mîntuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte lucrări duhovniceşti sfintei biserici, săvîrşind multe lucruri folositoare, cu cuvîntul, cu socoteala şi cu tot lucrul.

Stînd doi ani şi trei luni la Mănăstirea Eleţka, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverki, în mănăstirea Preami-lostivului Mîntuitor, tot ca arhimandrit. Petrecînd el în mănăstirea aceea, a sfîrşit de scris cele trei luni, pomenite înainte, ale Vieţilor Sfinţilor: martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit, le-a sfîrşit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecerska Ioasaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s-a trimis Sfîntului Dimitrie, spre binecuvîntare, acel chip împărătesc pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihailovici 1-a trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, cînd a fost încoronat la împărăţie. Dar nici în această sfîntă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atît de mult roditoare; căci îndreptarea cea sîr-guitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfînt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţită lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel preavăzător, pentru ca să cîştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea.

La începutul anului 1701, după porunca dreptcredinciosului împărat Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavînd atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punîndu-1 între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-1 cerceta. Cunoscînd că acea boală i se întîmplase din mîhnire, i-a poruncit ca, neascunzînd nimic, să-şi arate pricina mîhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mîhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcredincioşilor creştini ai neamului Rusiei, să mă sîrguiesc a sfîrşi de scris Vieţile Sfinţilor”.

Auzind înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dînsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică nu 1-a mai trimis în Sivir (Siberia), ci i-a poruncit să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, a murit şi în locul lui a fost hotărît Sfîntul Dimitrie, la 4 ianuarie 1702, zi care era Duminică înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrînd în cetatea Rostovului, a mers mai întîi la Mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, şi, intrînd în soborniceasca biserică a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte, printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfîrşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicînd către cei ce erau cu dînsul: „Iată odihna mea! Aici mă voi sălăşlui în veacul veacului!” Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus. Deci, venind la scaunul său, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfîrşitul căreia, spunînd către toţi un cuvînt de învăţătură, atît celor duhovniceşti, cît şi mirenilor celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvîntare. In scurtă vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf Mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.

Astfel Sfîntul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu binecuvîntarea sfinţitului sobor, a luat ocîrmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată sîrguinţa în Iisus Hristos, Care îl întărea. Apoi a adăugat neadormită purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mîntuirea sufletelor încredinţate lui. El se sîrguia cu cuvîntul să răspîndească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrînată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, avea întru pomenire totdeauna pe Păstorul păstorilor, după cele zise în Sfînta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzînd faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Tuturor le dădea pilde mîntuitoare şi învăţa pe toţi stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti şi pe cei de sub stăpînire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să împlinească cu toată silinţa datoria încredinţată lui. El se sîrguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile cele rele, ca: necurăţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sunt neplăcute lui Dumnezeu şi să sădească curăţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze. Dar mai ales purta grija ca, mai întîi, de la feţele duhovniceşti să gonească întunecarea şi neştiinţa.

Acest păstor înţelept, îndată după venirea sa la scaunul Rosto-vului, s-a înştiinţat că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rînduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa; dintre care unii, mîndrindu-se cu preoţia, îi ceartă pe fiii lor duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele spuse la mărturisire. Alţii, avînd păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de mîntuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogaţi.

Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de rîvnă către Dumnezeu. Căci a văzut el că unii preoţi au uitat frica de Dumnezeu şi nu dau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează şi le ţin în locuri necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiu, pentru că nu le numesc Taine Preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le „zapas” (lb. rusă: rezervă), între acestea se mai povesteşte şi aceasta: „Ni s-a întîmplat nouă în anul trecut, 1702, că, mergînd în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde, după obişnuita rugăciune, eu smeritul am vrut să dau obişnuita cinste şi închinăciune Preacuratelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles cuvîntul meu şi stătea uitîndu-se la mine. Iarăşi am zis către el: „Unde sunt puse Sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvînt nu-1 putea cunoaşte. Deci unul dintre preoţii cei iscusiţi ce erau cu mine, a zis către dînsul: „Unde este zapasul?” Atunci el, scoţînd dintr-un unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul cum se păzea în nebăgare de seamă, atît de mare sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că, într-o necinstire ca aceea, se păzeşte Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se cuvine a se da Preacuratelor Taine”.

De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădîndu-şi nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osîrdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce^ se ating de datoria preoţească şi degrab le-a scris una după alta. în cea dintîi, sfătuia ca un părinte şi ca un păstor cu stăpînire arhierească, poruncea tuturor preoţilor, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de la pierzătoarea îndrăzneală, adică, nu numai să nu certe şi să nu dea pe faţă păcatele cele străine, dar nici să nu se mîndrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea, le poruncea să aibă grijă de mîntuirea sufletelor omeneşti încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să poarte grijă de ele.

In a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de Sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să înveţe despre aceasta şi. pe alţii. Să le păstreze în vase cinstite şi să le ţină în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvînt prost, adică „zapas”. Să aibă înainte toate, bine pregătite şi vrednice de sfînta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrînare şi în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mîntuirea sufletelor omeneşti, să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rînduielii lor.

De aceste învăţături toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă. Pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca fiecare preot, scriind aceste învăţături, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sîrguiască pe cît va putea ca toţi, fără de lipsă, să le împlinească cu lucrul.

Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multor slujitori vrednici de credinţă, care făceau parte din rînduiala preoţească şi călugărească, şi care erau în vremea acestui arhiereu. Apoi, pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi, cînd se vor învrednici de rînduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunînd pe de rost cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntul Dirnitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de două sute. Dar pentru o mai bună rînduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli, şi le-a rînduit trei dascăli cu viaţă duhovnicească. Adeseori, cercetînd acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sîrguinţă, iar Duminicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfînta Liturghie, pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luînd aminte la cîntare şi la citire.

Le mai poruncea, ca după sfîrşitul catismei întîi, cînd prin citire prelungea cuvîntul sau vreo viaţă de sfînt, să vină la binecuvîntarea sfinţeniei sale. Deci, uneori, cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergînd la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile libere de lucrurile bisericeşti, învăţîndu-i pe ei. Apoi le tîlcuia oarecare cărţi din Aşezămîntul cel Vechi, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale ^sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din Aşezămîntul cel Nou. în Sfîntul şi Marele Post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine, apoi, deprinzîndu-i, îi rînduia pe la diferite locuri, dezrădăcinîndu-le neştiinţa. Iar pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice rînduiţi pe la biserici îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov, ca slujba lor să o facă în biserică cu toată cucernicia şi cu frică de Dumnezeu, precum poruncesc canoanele Sfinţilor Părinţi.

Sfîntul Dimitrie, petrecînd la scaunul său într-o dregătorie mare ca aceea, deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rînduiala arhierească, dar pe el nimic n-a putut să-1 abată de la lucrul ce-1 începuse mai înainte. Căci el, după venirea sa în Rostov, în 2 ani, 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în timpul care-i rămînea de la terminarea lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfîrşit de scris Vieţile Sfinţilor după Mineie, adică a patra şi cea mai de pe urmă carte, care cuprinde lunile: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numeşte „Letopis”, de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. în acel Letopiseţ se scrie astfel: ^ „în anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvînt, 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfîntului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la odovania praznicului întîmpinării Domnului, Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, zicînd rugăciunea sa cea mai de pe urmă: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne…, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvîrşitu-s-a… înaintea Sîmbetei pomenirii adormiţilor şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin”.

După sfîrşire, neîntîrziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecerska, care s-a şi sfîrşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasaf. Astfel cărţile „Vieţii Sfinţilor” de peste tot anul, care se încep de la întîia zi a lunii Septembrie şi se sfîrşesc în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a Sfîntului Dimitrie, în mai mult decît în 20 de ani, s-au adunat şi s-au sfîrşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu Celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosului neam creştinesc, iar de tipărit s-au sfîrşit în Kiev, în sfînta lavră Pecerska.

Netrecînd multă vreme după aceasta,. s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezînd învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în sfînta şi creştineasca credinţă, a Sfintei Biserici a Răsăritului; iar alţii, prin aceeaşi otravă a rascolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice Sfintei Biserici şi, răzvrătind sufletele cele fără de răutate, s-au îmbolnăvit cu duhul. Rîvnind el pentru dreapta credinţă ca şi Ilie şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, iar pe cei rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare. Pentru aceea a alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele lor.

In acea carte el arăta că credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor este vătămătoare de suflet, iar faptele lor, neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfîrşit de scris în anul 1709 şi s-a tipărit mai întîi întru împărăteasca cetate Moscova, în anul 1745.

Sfîntul Dimitrie, îndeletnicindu-se întru aceste osteneli foarte mult folositoare Sfintei Biserici şi rînduind bine toate cele spre mîntuirea tuturor celor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari, întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gînd să mai alcătuiască o carte care se numeşte Letopis şi în care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, pînă la Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica „epistolar”, adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia Mică (Ucraina), ci şi în Rusia Mare, rar se găseau biblii slavoneşti, ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să le cumpere pe ele cu mare preţ, iar cei săraci neavîndu-le, se lipseau de folosul ce puteau să-1 aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rînduială nu ştiau rînduiala faptelor din Biblie, pentru aceea dorea ca unora ca acelora să le dea spre ştiinţă pe scurt, cîte o cărticică mică din istoria Bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu înlesnire cu ce fel de rînduială merg toate cele din Biblie.

Deci el a început fără întîrziere a lucra la alcătuirea ei şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite hronografuri şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti latineşti, leşeşti, evreieşti şi din altele, istoriile ce se cuprind în Biblie, şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, Sfîntul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arata în epistolar, pentru alte lucruri ce erau înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce stătea deasupra lui, n-a putut s-o săvîrşească fiind cuprins de bolile cele dese, ci a scris numai faptele pînă la numărul anilor 4600. Gîndul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvîrşirea acestui „Letopis”, de ar fi rînduit Domnul cu dînsul spre bine şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, voia să se apuce de Psaltire şi, în scurt timp, prin tîlcuiri, să o explice; dar la lucrul acesta ce îl avea în gînd, moartea i-a făcut împiedicare.

Deci, mai înainte de a veni în Rostov, cînd petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea dintîi se cheamă Alfavita duhovnicească, care cuprinde oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. într-acea carte se pun spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca tot omul să împlinească mai cu osîrdie poruncile Domnului şi să se silească la curăţirea patimilor. Această carte a despărţit-o în trei părţi, din dragoste către Dumnezeu, şi a fost tipărită în Kiev în lavra Pecerska, după cîţiva ani de la moartea Sfîntului Dimitrie.

A doua carte a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi se numeşte Lîna rourată. în ea se povesteşte despre minunile care ies de la chipul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinski, mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe cînd trăia Sfîntul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.

Afară de acestea se află şi multe alte cărţi folositoare de suflet. Prima se numeşte Apologia, spre potolirea mîhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz. într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mîngîie pe cel scîrbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui s-a tipărit a doua oară în Moghilev, în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un catehism cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru ^credinţă, „O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos”, „închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos”, „Plîngere la îngroparea lui Hristos”, „închinare Sfintei Treimi”, „închinarea Domnului nostru Iisus Hristos”, „închinare către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu”, „Socotire pentru împărtăşirea dumnezeieştilor Taine”, „închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine”, „Rugăciune de mărturisire în toate zilele”, „Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare”, „Rugăciune sau, pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos”, „Doctorie duhovnicească la tulburarea gîndurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărţi părinteşti” şi „Duhovniceasca deprindere a omului cel dinlăuntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în taină”.

El a alcătuit de asemenea două letopiseţe. Cel dintîi pentru poporul slavon şi cel de-al doilea pentru zidirea bisericilor şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă cîteva cîntări duhovniceşti şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintre aceste scurte alcătuiri, „Apologia” şi „Letopiseţele” le-a alcătuit pe cînd sfinţia sa era în Rusia Mică; iar despre celelalte nu se ştie cînd le-a scris.

Se cade însă a zice ceva şi despre cuvintele de învăţătură ale acestui frumos grăitor şi propovăduitor, care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta şi a se aduna împreună. Căci, mai întîi, precum s-a arătat mai sus, acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Barano-vici. După ducerea din Cernigov, cîtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi, mergînd în Sluţka şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo, a Schimbării la Faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvîntului Domnului.

Intorcîndu-se în Rusia Mică, în cetatea Baturin, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvîntului, pînă la hotărîrea sa la egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze Vieţile Sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cît de puţin, a alcătui învăţături şi a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu. Dar, spre cea mai mare părere de rău, nu se ştie cine este alcătuitorul tuturor acelor învăţături. Căci, deşi se află în Rostov, în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de tipar, însă într-aceea se află învăţături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia Mare. Deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc, iar de cele ce le-a spus în Rusia Mică, sunt într-acea carte numai cinci.

Drept aceea, Sfîntul Dimitrie, ocîrmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări, dar în toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. în zilele Duminicilor şi ale praznicelor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvîrşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Cînd se întîmpla praznic cu priveghere, atunci la acea ieşire cu crucile, măcar că se mergea departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Apoi îndemna poporul la facerea faptelor bune.

Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului şi, petrecînd acolo, slujea în biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întîmpla, şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd astfel pe oameni sfînta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră, Sfînta Biserică a Răsăritului. Deci înţeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.

In vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaro-slavului două luni – iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întîmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfîntul Dimitrie despre aceasta în cartea „Rozisc”: „într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfînta Liturghie, şi mergînd spre curte, doi oameni cu barbă, dar nu bătrîni, apropiindu-se de mine, strigau, zicînd: „Stăpîne sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi suntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre! Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decît să ni se radă bărbile!” Căci venise poruncă de la stăpînire ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neaşteptată întrebare şi, neputînd să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat pe ei: „Ce creşte pe urmă? Capul cel tăiat sau barba cea rasă?” Atunci ei, îndoindu-se şi tăcînd puţin, au zis: „Barba creşte iar, dar capul nu!” Apoi le-am zis: „Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi barba, care, de s-ar rade şi de zeci de ori, iar va creşte, decît să vă pierdeţi capul, care, odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decît numai la învierea cea de obşte a morţilor!”

Zicîndu-le acestea, am mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi, intrînd cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă despre raderea şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mîntuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicîndu-le că nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mîntuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce sunt în stăpîniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu ne vatămă mîntuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbii un mare şi neiertat păcat, iar nu creşterea lor în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire şi nimeni din cei cu barbă să nu nădăjduiască că prin barba sa va cîştiga mîntuirea!”

Deci Sfîntul Dimitrie a adăugat multă înţelepciune în cartea ce s-a zis „Rozisc”, între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin se clatină mult.

In toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blînd păstor priveghea turma sa fără de asprime. El îşi păzea vrednicia rînduielii sale fără de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub rînduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu mai puţin şi de însuşi prea binecuvîntatul împărat şi de toată împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.

Adeseori era chemat la Moscova, unde, fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei împărăteşti, săvîrşea dumneze-ieştile Taine şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dînsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvîntare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fiii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine Măria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit slujitorilor de lîngă sine, ca la moartea sa să-1 pună într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dînsul.

Sfîntul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Cînd ar fi simţit cîndva în sine vreo boală şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca, spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele Lui mîini, picioare şi în coasta cea împunsă pînă la inimă, să citească de cîte cinci ori rugăciunea Tatăl nostru… Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetîndu-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi să-şi petreacă viaţa lor întru înfrînare, cu minte întreagă şi curăţie, ca, chemînd în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge sîrguinţă la învăţătură cu toată puterea. între altele, adeseori zicea către dînşii şi acestea: „De mă voi învrednici a cîştiga milă de la Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să cîştigaţi milă de la dînsul, că scris este: Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea”.

Pe slujitorii săi şi pe ceilalţi care se aflau lîngă dînsul, îi învăţa ca, atunci cînd vor bate ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”. Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori s-ar fi întîmplat să-i fie numele şi venea la dînsul cu plocon, îl binecuvînta pe el cu icoane; iar de i se întîmpla să nu aibă icoane, atunci îl miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie, arătîndu-se singur pe dînsul pildă la aceea. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrînare, mîncînd puţin, numai pentru trebuinţa trupească; iar în Sfîntul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, în Săptămîna întîi, obişnuia a mînca numai o dată pe zi. Asemenea şi în Săptămîna Patimilor, numai în Joia Mare mînca o dată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post.

Acest bărbat temător de Dumnezeu, preaisteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească, deci avînd mare aplecare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi, milostiv. Spre cei nenorociţi, milosîrd; spre cei săraci, binefăcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere şi nu aduna – după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa -, aur şi argint, ci nici haine sau orice altfel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet.

El păstra toate darurile care intrau în mîinile lui de la făcătorii de bine, de cînd a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea în toată vremea petrecerii lui în arhierie, o parte din veniturile chiliei, le cheltuia pentru trebuinţele sale, altă parte pentru ale mănăstirii, iar alta o întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici; dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atît de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii săi fii; şi cu atîta îndurare împărţea cele ce intrau în mîinile lui, încît în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori, chemînd la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor.

După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice altfel de avere. Şi, ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, nici pe cei ce au slujit în chilia lui despre aceea să nu-i întrebe.

Cu doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau „diată”, şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Riazanului, punînd acolo un aşezămînt ca acesta: „Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfîrşi mai înainte, atunci să-1 dea pe el îngropării preasfinţitul Ştefan al Riazanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva, ci singur preasfinţitul Ştefan 1-a îngropat pe el. Aceşti doi mitropoliţi au trăit între dînşii ca fraţii. Sfîntul Dimitrie, în toată vremea petrecerii sale în Rostov şi mai ales cînd alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii pînă la Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dînsul spre dezlegarea îndoielilor lui.

Cu cîteva zile mai înainte de sfîrşitul Sfîntului Dimitrie, binecuvîntata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gînd ca din împărăteasca cetate Moscova să se ducă în cetatea Iaroslavului, ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolska. Dar, din pricina furtunilor care s-au întîmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov. Astfel îi era cu osteneală a călători pînă la Iaroslav. De aceea a poruncit să aducă în Rostov icoana făcătoare de minuni din Mănăstirea Tolska. Deci, cînd acest sfînt arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice şi despre aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolska, atunci a poruncit să cheme la dînsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, pe care, între celelalte porunci ce îi dăduse, 1-a înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa:

„Iată, vin în Rostov doi oaspeţi: împărăteasa cerului şi împărăteasa pămîntească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie, cămăraşule, ca să fii gata pentru primirea lor”.

Inainte de sfîrşit, cu trei zile pînă la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. în ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de mir, a săvîrşit singur Sfînta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încît şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a putut să mai spună cuvinte de învăţătură, ci, şezînd lîngă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cîntăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dînsul.

La masa prînzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie; iar în 27 octombrie a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zaleaska a Cuviosului Daniil Stîlpnicul, ca să vadă pe Sfîntul Dimitrie. El a fost primit de Sfîntul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul kazanilor, fiind mai înainte hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Ea, în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţită viaţă a Sfîntului Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţele lui spre folosul sufletului său.

Sfîntul, fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergînd acela acasă a spus stăpînei sale că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-1 poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfîntul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punînd înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-1 sfătui să meargă, crezînd că prin acea umblare să cîştige puţină uşurare din boală. Atunci, ascultînd pe arhimandrit, a poruncit să-1 ducă la dînsa, după cîntarea bisericii.

Deci, mergînd el. împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-1 primească şi să-1 ospăteze. Intrînd singur în chilie a început a tuşi şi, umblînd multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.

După aceea a poruncit să cheme cîntăreţi la dînsul în chilie, pentru cîntarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu, nădejdea mea o pun în Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu şi bucuria mea, Iisuse”. în vremea cîntării acelora, Sfîntul Dimitrie asculta stînd lîngă sobă şi încălzindu-se. După sfîrşitul acelor cîntări, a voit ca pe toţi cîntăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei să-1 aibă ajutor în osteneli.

Rămînînd acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vîrsta cea desăvîrşită cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Lui Maici, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu. Iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asemenea!” Apoi la sfîrşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!” Acel cîntăreţ, luînd binecuvîntare, a ieşit; iar Sfîntul Dimitrie 1-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat pînă la pămînt, mulţumindu-i că s-a ostenit mult lîngă dînsul la scrierea diferitelor alcătuiri.

Văzînd cîntăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea atît de jos, s-a cutremurat. Apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpîne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai de pe urmă rob?” Iar el iarăşi a grăit: „îţi mulţumesc, fiule!” Şi s-a întors în chilie, iar cîntăreţul s-a dus la casa sa plîngînd. Deci Sfîntul Dimitrie, întorcîndu-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor ca fiecare să meargă la locul lui, iar el, închizîndu-se în chilie, ca şi cum ar fi voit puţin să se odihnească, a petrecut rugîndu-se pînă la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii, intrînd în acea chilie, l-au văzut că se sfîrşise aşa cum se ruga. Cîntăreţul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineaţă că la soborniceasca biserică a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în chilia lui. Astfel a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu.

După îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfîrşitului său, au pus în raclă sfîntul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul, au pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de mîna lui. în aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mîntuitor, care este aproape de chilia arhierească.

Făcîndu-se ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcînd plîngere; căci i-a lăsat pe ei păstorul şi învăţătorul cel bun, ajutorul celor ce sunt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilor, povăţuitorul rînduielii preoţeşti şi călugăreşti.

In ziua aceea şi dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfîrşitul prînzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfîntul Dimitrie. Ele au plîns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvîntarea lui arhierească; deci au poruncit ca deasupra trupului să slujească rînduiala înmormîntării în sobor. După aceea au binevoit a merge întru întîmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolska; dar, din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-au mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas pînă a doua zi în Mănăstirea Botezul Domnului.

inştiinţîndu-se ea a doua zi că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, cei ce veniseră în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, să meargă cu litie din acea mănăstire la Mănăstirea Petrovska, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav, întru întîmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni. Deci toate trei fiice împărăteşti, au urmat litia pe jos. întîmpinînd ele acea icoană, au dus-o în Mănăstirea Boevleniei, singure ţinînd-o cu mîinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri.

Aducînd acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întîmpinare şi, făcînd obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să p ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo pînă la sfîrşitul Sfinfci Liturghii, iar după Sfînta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După aceea au dus icoana făcătoare de minuni tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.

După voinţa împărătesei, trupul Sfîntului Dimitrie, din acea biserică a Mîntuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei s-a făcut panihidă a doua oară pentru dînsul.

După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dînsa au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Cînd cele scrise de acest sfînt arhiereu s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci, după aşezămîntul lui cel scris, sau, mai bine-zis, după cererea lui, s-a rînduit ca după moarte să-i îngroape trupul în Mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.

Deci s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit ca, după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-1 dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-au zidit, nici gropniţă de piatră n-au făcut; ci au făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-au pus înaintea preasfînţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor acestui arhiereu.

Iar cînd preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfîntului Dimitrie, în luna noiembrie, intrînd drept în soborniceasca biserică, a plîns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai-marii mănăstirii Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropării trupul acestui arhiereu în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului.

Preasfinţitul Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergînd mai întîi, cum pot eu să schimb aceasta?” Astfel, în ziua aleasă spre îngropare, adunîndu-se în soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvîrşit Sfînta Liturghie. După sfîrşitul aceleia, el a săvîrşit slujba înmormîntării cu tot soborul, deasupra trupului Sfîntului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvînt cuviincios despre această mare mîhnire.

Apoi după aşezămîntul acestui plăcut, acel trup sfînt al lui, cu rînduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, mergînd înainte tot sfinţitul cler şi petrecîndu-1 mulţime de popor şi scoţînd amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în Mănăstirea Sfîntului Iacov şi l-au dat pămîntului în biserica Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfîntului Dimitrie, şi acea scrisoare s-a pus la sfîrşitul vieţii lui.

După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mînă, în greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan şi s-au pus în biblioteca tipografiei din Moscova, a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut al lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de asemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. în călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80.

Acest sfînt, adunînd şi scriind vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale sfinţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-au scris la ceruri, le-a dat întru slava Celui slăvit Dumnezeu, întru cinstea plăcuţilor Lui şi spre folosul dreptcre-dinciosului neam creştinesc. Singur, după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea veşnică, s-a scris şi el cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu toţi sfinţii în cartea vieţii veşnice şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.

Ca adevărat păstor şi neadormit păzitor al turmei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului şi cu toţi ierarhii a fi numărat. Căci în anul 1751, luna septembrie în 21, cînd meşterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti foarte puţin se atinsese stricăciunea.

Din acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi pînă acum, izvorăsc multe faceri de minuni celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli grele şi nevindecate, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce se aduc lîngă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, Cel în Treime Unul preamărit între sfinţii Săi.

Deci să slăvim şi noi pe Bunul Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotărît să arate în pămîntul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care, cu minunile sale, străluceşte toate părţile Rusiei şi se arată cu adevărat grabnic ajutător celor ce-1 cheamă. Deci să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al Vieţilor Sfinţilor, să petrecem şi noi de acum înainte zilele vieţii noastre întru sfinţenie. Şi astfel, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui, şi a-L lăuda pe Dînsul împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Scrisoare duhovnicească a Sfîntului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului,
noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.

Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, auzind glasul Dumnezeului meu, Care în Sfînta Evanghelie zice: Fiţi gata, că în ce ceas nu gîndiţi, Fiul Omului va veni. Pentru că nu ştiţi cînd va veni Domnul, seara sau la miezul nopţii, la cîntatul cocoşilor sau dimineaţa, ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind, şi temîndu-mă, adeseori fiind cuprins de neputinţe, slăbind cu trupul din zi în zi şi aşteptînd în toată vremea acel neaşteptat ceas al morţii, ce s-a zis de Domnul, şi gătindu-mă după puterea mea spre ieşirea din această viaţă, am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea să dau fiecăruia de ştire ce ar voi să facă cu cele rămase după sfîrşitul meu. Adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu, ca să ştie comoara şi bogăţia mea, pe care din tinereţile mele n-am adunat-o. Aceasta nu o zic mîndrindu-mă, ci le dau de ştire iscoditorilor averii mele, că de cînd am luat sfîntul chip călugăresc şi m-am tuns în Kiev în Mănăstirea Kiriloska, la 18 ani ai vîrstei mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bunăvoie, dintr-acea vreme, pînă la apropierea mea de mormînt, n-am cîştigat averi şi haine, afară de sfintele cărţi.

Eu n-am adunat aur şi argint, nici am voit să am haine de prisos, nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sîrguit la necaştigarea şi sărăcia cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine, ci punîndu-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mîinile mele de la făcătorii mei de bine şi veniturile chiliei cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele şi ale mănăstirii unde am fost egumen şi arhimandrit. Asemenea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile chiliei – care nu erau multe -, ci pe unele le-am cheltuit la trebuinţele mele, iar pe altele la nevoile celor nevoiaşi, unde mi-a poruncit Dumnezeu.

Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutînd după moartea mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfîrşit să se arate lui Dumnezeu; pentru că cred că mai cu primire îi va fi Lui, de n-ar rămîne după mine nici un ban, decît s-ar împărţi averea cea mult rămasă după mine.

De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi ia păcătosul meu trup şi să-1 ducă la o biserică săracă şi acolo între alte trupuri să-1 îngroape pe el.

Iar dacă voinţa stăpînilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători să mă îngroape în Mănăstirea Sfîntului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde mi-am ales locul.

Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, apoi mă rog să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie, păcătosului, în veci. Amin.

Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare, într-acest chip las înştiinţare despre averea mea. Dacă cineva necrezînd înştiinţarea aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur şi argint, apoi oricît de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, şi-1 va judeca pe el Dumnezeu.

S-a scris aceasta în păzită de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie, în 4 zile.

Sfîntul Mucenic Chiriac, care a descoperit cinstita Cruce, în zilele lui Constantin cel Mare si a maicii lui Elena

Adaugat la noiembrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2021

Acesta dupa ce a descoperit cinstita Cruce, a crezut si s-a botezat si a fost facut episcop al Ierusalimului si a trait pîna în zilele lui Iulian Paravatul. Care ridicîndu-se cu oaste împotriva persilor, a mers si la Ierusalim si aflînd de sfîntul acesta a trimis de l-a prins si l-au adus înaintea lui. Si silindu-l sa faca jertfa la idoli, a fost mustrat de dînsul împaratul. Drept aceea a poruncit pagînul de i s-a taiat mîna dreapta, zicîndu-i: „Multe carti ai scris tu cu mîna aceasta, de ai întors pe multi de la închinaciunea zeilor”. Dupa aceea i-au turnat plumb topit în gura si apoi l-au culcat pe un pat de fier ars în foc cu fata în jos. Între acestea, mergînd mama-sa la dînsul, a prins-o si pe ea, si a poruncit de au spînzurat-o de parul capului si strujind-o si-a dat duhul catre Domnul. Apoi si pe sfîntul bagîndu-l într-o caldare plina de untdelemn fierbinte, a fost înjunghiat cu sabia si asa si-a luat sfîrsitul.

Tot în aceasta zi, Sfîntul Iov de la Poceaev.

Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici African, Terentie, Maxim, Pompie si alti treizeci si sase.

Sfînta Cuvioasa Muceniţă Anastasia Romana

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2021

Sfînta Cuvioasa Muceniţă Anastasia Romana In vremea împăraţilor Deciu şi Valerian şi a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit şi neştiut, avînd cîteva călugăriţe îmbunătăţite, între care era şi egumena Sofia, bătrînă şi desăvîrşită în fapte bune. în acea mănăstire se afla şi fericita fecioară Anastasia, de prin părţile Romei, care, rămînînd orfană de părinţi la vîrsta de trei ani, a fost luată de bătrîna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învăţînd-o toate faptele bune, încît le covîrşea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumuseţe, dar şi în post, în nevoinţe şi în toate celelalte osteneli. Ajungînd cu vîrsta aproape de douăzeci de ani şi aflînd unii cetăţeni de frumuseţea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie şi foarte mult se sîrguiau pentru acest lucru. Dar sfînta fecioară, socotindu-le pe toate deşertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-şi fecioria, priveghind ziua şi noaptea în rugăciuni.

Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viaţa ei cea asemenea cu îngerii şi s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gînduri necurate, cu înşelăciunile şoaptelor celor viclene şi cu alte feluri de meşteşuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălăşluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al şarpelui iadului. Neputînd diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru şi tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe faţă, pornind contra fecioarei pe cumpliţii muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creştinilor, i-a îndemnat pe necredincioşii care îi urau pe creştini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.

Mergînd aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că îşi petrece viaţa într-un loc deosebit, la nişte femei sărace, care vieţuiesc fără de bărbaţi şi nevoind să se căsătorească, batjocorind viaţa păgînilor, crezînd în Cel răstignit şi rîzînd de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumuseţea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceştia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, pînă ce n-au tăiat uşile cu securile. Văzînd acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare şi, temîndu-se, au deschis o altă uşă şi au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicîndu-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoşa, căci acum a venit vremea nevoinţei. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire şi să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luîndu-te, te-am crescut şi pînă acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.

Deci Sofia a ieşit înaintea ostaşilor şi le-a zis: „Pe cine căutaţi şi ce vă trebuie?” Iar ei au răspuns: „Bătrîno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aşa voieşte ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atît mă rog vouă, domnii mei, să mai aşteptaţi două ceasuri pînă ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpînului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumuseţeze cu podoabe şi cu îmbrăcăminte obişnuită, au aşteptat două ceasuri. însă duhovniceasca maică Sofia, vrînd să-şi înfrumuseţeze pe fiica sa cu podoabe sufleteşti ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o şi a dus-o în biserică.

Punînd-o înaintea altarului, cu plîngere a grăit către dînsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci mă rog ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi de slava lumii celei deşarte, nici să nu te înfricoşezi de chinurile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veşnice îţi este gătit ţie; iată, cununa cea împletită ţie; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dînsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Mă rog ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luîndu-te din pruncie, şi toată sîrguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat, ca să te uneşti cu Domnul din toata inima şi din tot sufletul.

Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrîneţile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfîrşi de mîhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îţi pui pentru Dînsul viaţa ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălţa cornul meu ca al inorogului şi bătrîneţile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ţi cruţi frumuseţea ta trupească şi să nu iubeşti viaţa cea vremelnică. Ci, cînd te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ţi abaţi inima spre ele; cînd te vor înfricoşa cu chinurile, tu să grăieşti: „De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meu”. Cînd vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-1 ucidă. Sau, de te vor sfîşia şi-ţi vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlineşti lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ţi aduci aminte că şi perii capului tău sunt număraţi de Domnul, Care va păzi toate oasele tale şi nici unul dintr-însele nu va pieri.

Capul de ar voi să ţi-1 taie, tu să priveşti la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta şi care îţi înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îţi va sta în faţă nevăzut şi o să-ţi uşureze durerile tale şi o să te scoată din chinurile cele grele. Cînd vei suspina, El îţi va da ţie uşurare. Cînd vei slăbi, El te va întări. Cînd vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Cînd în dureri te vei umple de amărăciune, El îţi va îndulci inima şi-ţi va răcori sufletul şi nu se va depărta de tine, pînă ce, scoţîndu-te din mîna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească şi, chemînd toate puterile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor, îţi va face bucurie şi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărăteşti împreună cu El întru slava cea veşnică”.

Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dînsul; toată dorirea şi răsuflarea mea spre El era de demult şi este şi acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dînsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinţei mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor şi voi mărturisi preasfînt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpîna şi maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinereţea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te şi tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase şi să nu mă depărteze pe mine, pînă ce voi săvîrşi nevoinţa chinurilor întru numele Lui şi va cădea ruşinat vrăjmaşul, care s-a ridicat asupra noastră”.

Astfel vorbind între ele două ceasuri şi mai bine şi dîndu-şi cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimişi de ighemon s-au supărat aşteptînd. Şi intrînd în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilinţă, mîngîindu-se una pe alta şi întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mîniat foarte tare şi, apucînd pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz şi au dus-o repede în cetate, înfăţişînd-o înaintea ighemonului. Iar ea, deşi stătea cu faţa înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, şi cu ochii inimii privea frumuseţea Lui.

Văzînd-o, toţi s-au mirat de frumuseţea ei şi de smeriţii ei ochi, precum şi de blîndeţea ei. Apoi ighemonul a zis către dînsa: „De ce neam eşti, de ce credinţă, şi care îţi este numele?” Iar sfînta a răspuns cu glas blînd, căutînd în jos: „Sunt fiica unui cetăţean din cetatea Romei şi sunt crescută în dreapta credinţă, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobişnuit acest nume şi nu ştiu^ce înseamnă Anastasia”. Sfînta a răspuns: „Anastasia se tîlcuieşte înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, pînă ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blîndeţe, fecioară, ca să nu mă porneşti spre mînie, căci îţi cruţ tinereţea şi nu vreau să pierd frumuseţea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învăţătura creştinească şi îţi pierzi în deşert anii tăi, lipsindu-te de viaţa cea bună şi de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colţ întunecat o aşa frumuseţe, care şi la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mîngîiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii şi ca o fiară locuieşti singură? Care îţi este cîştigul dacă eşti chinuită şi mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noştri cei fără de moarte, să-ţi iei un bărbat cinstit, frumos şi de neam bun, să te mîngîi cu bucurii şi să te veseleşti cu fiii, să vieţuieşti în cinste şi în slavă, între oamenii cei buni şi să ai multe averi, aur şi argint, şi să nu-ţi pierzi în cea mai mare trudă şi sărăcie viaţa cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea bărbat de neam mare şi cinstit, slăvit şi bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă şi cu care şi tu asemenea vei fi în mare cinste şi te vei îndulci de toate bunătăţile, în toate zilele vieţii tale”.

La aceste cuvinte, Sfînta Anastasia, ridicîndu-şi ochii săi cei plecaţi în jos şi căutînd la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăţia mea, viaţa şi veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înşela precum a înşelat şarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărţi de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putinţă, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de faţă să o bată peste obraz, zicîndu-i: „Oare aşa răspunzi luminatului stăpînitor?” Apoi, vrînd să o facă de ruşine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dînsa şi să fie arătată goală înaintea tuturor. Şi a zis către dînsa: „Oare frumos îţi este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor aşa goală?” A răspuns sfînta: „Nebunule, neruşinatule şi de toată necurăţia plin, aceasta nu este ruşinea mea, ci a ta. Ştie Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punîndu-mă astfel în faţa poporului, să ştii că mai mult te-ai făcut de ruşine pe tine, decît pe mine. Pentru că pe mine de ruşinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veşmîntul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci ruşinea feţei tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără ruşine şi plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în faţa tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă aţi dezgolit trupul meu şi dacă aţi pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviţi? Bateţi, tăiaţi, rupeţi trupul meu cel gol, acoperiţi-1 cu bătăi şi cu sîngele meu. Iată, mă vedeţi gata spre a suferi chinuri şi să nu nădăjduiţi că veţi auzi altceva de la mine, decît numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.

Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu faţa în jos şi au legat-o de patru stîlpi, apoi au pus sub dînsa foc cu smoală şi cu pucioasă şi astfel au chinuit-o cu foc şi cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfînta răbda chinurile şi, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”. Atît de mult a fost bătută, încît au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stîlpi şi, luînd-o de pe foc, au legat-o pe o roată şi, întorcînd roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea şi scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbeşte sufletul meu din pricina durerilor şi a oaselor mele zdrobite”. Şi îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit şi a stat nemişcată şi Sfînta Anastasia a fost dezlegată de o mînă nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată şi sănătoasă, încît toţi se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simţire şi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, dar 1-a orbit răutatea şi a început cu alte munci a o chinui pe sfînta. A poruncit ca sfînta să fie spînzurată, să-i fie strujite coastele şi să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăţie şi numai spre Unul Dumnezeu îşi ridica ochii, zicînd: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, şi binevoieşte ca sîngele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ţi fie bineprimit şi să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.

După aceasta au coborît-o de pe lemn şi a zis ighemonul către dînsa: „Anastasia, oare bine îţi este acum?” Iar sfînta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos şi bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decît viaţa şi decît sufletul meu?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă îţi place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îţi voi înmulţi această plăcere”. Şi a poruncit ca să-i fie tăiaţi sînii cu briciul. Sfînta, văzînd sîngele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult şi cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducînd apă, i-a dat să bea, iar ea, gustînd puţină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipseşti de plată de la Domnul, după cuvîntul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos jsuntem – nu-şi va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dînsa: „îţi sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?” A răspuns sfînta: „Fă ce voieşti, Dumnezeul meu este puternic ca şi pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită şi să-ţi surpe mîndria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mîinile şi picioarele şi apoi să-i sfărîme toţi dinţii. Sfînta a începuj iarăşi a slăbi şi a cere apă, căci din gura ei curgea mult sînge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puţină apă, iar ighemonul, văzîndu-1 pe Chirii că adapă pe muceniţă cu apă şi socotind că este creştin, căci aşa şi era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Şi fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-şi ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe muceniţa în numele lui Hristos.

Sfînta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puţin şi se ruga, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu”. Şi ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfînta a zis: „Chiar şi limba de-mi vei tăia, băutorule de sînge şi nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luînd sluga un cleşte, 1-a băgat în gura sfintei şi i-a tras limba afară şi i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimîntat, defăimînd şi ocărînd pe ighemon pentru o muncire atît de cumplită şi lipsită de omenie. Ighemonul, mîniindu-se pe popor, a poruncit ca sfînta să fie dusă afară din cetate şi să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel şi-a săvîrşit nevoinţa muceniciei, sfînta şi vrednica de laudă, mare muceniţă a lui Hristos, Anastasia.

Sfîntul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mîncare fiarelor şi păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în cîmp, afară din cetate. Ea, luînd o pînză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul şi fiind povăţuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfîntul trup al duhovniceştii ei fiice, şi, sărutîndu-1 cu dragoste şi udîndu-1 cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfînta Lui dragoste te-am învăţat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, pînă ce s-a închipuit în tine Hristos, mulţumesc ţie că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, şi ai îndeplinit dorinţa mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sîngele tău. Deci mă rog ţie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici şi stăpînă a mea, să fii sprijinul bătrîneţilor mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, şi mă pomeneşte, bucurîndu-te cu Domnul. Iar cînd îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Plîngînd astfel, se gîndea ce să facă, pentru că era singură, ba şi slabă şi abia putea umbla cu toiagul. Neputînd să ia şi să ducă acel trup ca să-1 îngroape, se mîhnea, nepricepîndu-se ce să facă. Atunci, după rînduiala lui Dumnezeu, au venit nişte oameni necunoscuţi de ea, cinstiţi la vedere, cucernici la vorbă şi creştini cu credinţa. Aceştia, găsind-o pe stareţă plîngînd deasupra trupului, i-au ajutat ei şi, adunînd mădularele tăiate, adică mîinile şi picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfîntul cap la loc deosebit şi cinstit şi, cîntînd acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preţ, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Avramie Sihastrul şi Fericita Maria, nepoata lui

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2021

Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultînd şi învăţînd cu rîvnă dumnezeieştile Scripturi. Părinţii lui, iubindu-1 foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Şi fiind de multe ori silit de dînşii să-şi ia soţie, în cele din urmă el s-a supus voinţei lor. După ce s-a făcut nunta, în a şaptea zi, şezînd el în casă cu soţia, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, şi, sculîndu-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povăţuit de Dumnezeu, Avramie a ieşit din cetate şi la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo şi s-a sălăşluit într-însa cu mare plăcere, luînd aminte de mîntuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu. Iar părinţii şi rudeniile lui erau mîhniţi de ceea ce făcuse şi îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După şaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugîndu-se lui Dumnezeu.

Văzîndu-1, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dînşii: „Nu vă miraţi, ci preamăriţi pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deşartă, şi vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare pînă la sfîrşit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-1 iau asupră-mi. Lăsaţi-mă să locuiesc aici în linişte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi mă voi deprinde a face sfînta Lui voie”. Atunci ei, văzînd gîndul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Şi i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-1 mai supere venind mereu la dînsul. Apoi, închizînd uşile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gîndul, sporind în viaţă bună, în înfrînare mare, în smerenie, în curăţie şi dragoste. Vestea despre dînsul a străbătut pretutindeni şi toţi care auzeau de el veneau să-1 vadă, luînd folos de la dînsul, pentru că i se dăduse lui cuvîntul înţelepciunii, al înţelegerii şi al mîngîierii.

După zece ani de la plecarea lui, s-a întîmplat de au murit părinţii fericitului Avramie şi i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrînd să-şi lase rugăciunile sale şi liniştea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci şi, făcînd aşa, a rămas fără grijă, pentru că sîrguinţa fericitului era să nu-şi lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să şi-o curăţească de lucrurile cele pămînteşti. De aceea nimic n-a cîştigat pe pămînt, decît numai o haină, o rasă şi un vas mic, din care obişnuia a mînca sau a bea, şi o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu şi-a schimbat rînduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rînduiala monahală, cu mare osîrdie şi cu mare dragoste către Dumnezeu.

Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic pînă la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezbiteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dînşii, mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dînşii.

Intr-una din zile, episcopul, şezînd cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: „Eu n-am văzut în viaţa mea un bărbat desăvîrşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Aşa este, stăpîne! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvîrşit”. Iar episcopul a zis către dînşii: „Vreau să-1 aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculîn-du-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.

Ajungînd ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dînsul despre acest sat de necredincioşi şi 1-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mîhnit foarte tare şi a zis către episcop: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plîng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plîng răutăţile mele”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Iată ai lăsat lumea şi ai urît cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.

Auzind acestea, Avramie a plîns mult şi a zis: „Ce sunt eu altceva decît un păcătos? Şi ce viaţă am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?” Iar episcopul a răspuns: „Şezînd aici numai pe tine singur te mîntuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mîntui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mîntuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi?” Iar fericitul a răspuns, plîngînd: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Şi scoţîndu-1 episcopul din chilie, 1-a dus în cetate şi 1-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfînt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavolească slujind idolilor şi a suspinat, plîngînd. Apoi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mîinilor Tale”.

După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredinţase averea de la părinţi ca s-o împartă la săraci, rugîndu-1 ca din averea rămasă să-i trimită şi lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cît putea să-i fie de trebuinţă. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rînduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar pînă ce s-a zidit biserica, fericitul mergea şi se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicînd nici un cuvînt nimănui. După săvîrşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicînd: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi iubitorule de oameni, Dumnezeule”.

Săvîrşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnînd capiştea şi sfărîmînd idolii lor. Iar ei, văzînd cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătîndu-1, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcîndu-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergînd în biserică, cu plîngere se ruga lui Dumnezeu să mîntuiască pe oamenii cei pierduţi.

Făcîndu-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugîndu-se şi s-au spăimîntat. Păgînii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pămînt. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dînsul pietre şi, lăsîndu-1, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plînge, zicînd către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpîne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea? Pentru ce, ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mîinilor Tale? Acum, Stăpîne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat şi, mergînd în biserică, cînta şi făcea rugăciuni.

Făcîndu-se ziuă, au venit oamenii şi, văzînd că el este viu, s-au înspăimîntat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit, aruncîndu-1 iarăşi la pămînt, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdînd cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, tîrît şi împroşcat cu pietre, flămînd şi însetat. Pentru toate cîte i s-au făcut nu s-a mîniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mîhnit, răbdîndu-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugînd şi învăţînd pe bătrînii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dînşii.

Apoi, într-o zi, s-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi pînă la mare şi, fiind înspăimîntaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdînd felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul n-a zis vreun cuvînt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăieşte, spunîndu-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atîtea răutăţi. încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău cînd el îi sfărîma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dînsul”. Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigînd: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mîntuiască de înşelăciunea diavolului”.

Fericitul, văzîndu-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurîndu-se, a grăit către dînşii: „Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţaţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pămîntului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, Care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfîntul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi cîştiga viaţa cea cerească”. Apoi, răspunzînd, toţi au zis: „Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti”. Şi îndată, luîndu-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, de la mic şi pînă la mare, cam o mie de suflete.

Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeştile Scripturi, învăţîndu-i pe ei şi spunîndu-le cele referitoare la împărăţia cerului şi la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credinţă şi despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca şi pămîntul cel bun, care primeşte sămînţa cea roditoare şi dă rod, unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cu aşa mare sîrguinţă, cu tăcere şi cu osîrdie ascultau învăţăturile lui şi se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu şi se legaseră de el cu legătura dragostei, luînd aminte la sfînta lui învăţătură. Şi fericitul a petrecut cu dînşii încă un an de la botezarea lor, învăţîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu, neîncetat şi ziua şi noaptea. Apoi, văzînd sîrguinţă lor către Dumnezeu şi credinţa lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dînşii şi cinstit şi se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pămîntească şi să i se schimbe călugăria lui. Sculîndu-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Unule iubitorule de oameni şi milostive Stăpîne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înţelegători, i-ai dezlegat de înşelăciunea idolească şi le-ai dăruit lor înţelegerea Ta, păzeşte-i pe ei pînă la sfîrşit şi îi fereşte, Stăpîne, şi apără turma Ta cea bună pe care ai cîştigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădeşte-i pe ei cu darul Tău şi luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvîrşind cele plăcute Ţie, să se învrednicească împărăţiei Tale cereşti. Iar pe mine, nevrednicul şi neputinciosul, mă apără şi să nu-mi socoteşti mie acest păcat, căci toate cunoscîndu-le Tu, ştii cît te iubesc şi te doresc pe Tine”.

Sfîrşind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi în taină a plecat de acolo în alt loc şi s-a ascuns de dînşii. Apoi, făcîndu-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică şi, căutîndu-1 pe Avramie, umblînd ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor şi strigîndu-1 cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni şi nu l-au aflat, s-au mîhnit foarte mult şi, ducîndu-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întîmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mîhnit şi a trimis pretutindeni mulţi oameni sîrguincioşi pentru a-1 căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile şi rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimişi nu l-au aflat. Apoi, mergînd episcopul împreună cu clerul în sat şi văzîndu-i pe toţi întăriţi în credinţa şi în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dînşii bărbaţi vrednici, pe care i-a numit prezbiteri şi diaconi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus.

Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult şi a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Ce voi răsplăti Ţie, o, Stăpînul meu bun, pentru toate cîte mi le-ai dat mie? Mă închin şi slăvesc rînduiala ta”. Astfel rugîndu-se el, s-a dus bucurîndu-se la chilia sa unde şezuse mai înainte şi, făcîndu-şi o altă chilie mică lîngă chilia cea dintîi, s-a închis înăuntru, bucurîndu-se de Dumnezeu, Mîntuitorul său.

Insă diavolul, văzînd toate cele făcute de Avramie şi turbînd de invidie, se sîrguia în tot chipul să-1 biruiască pe bunul ostaş al lui Hristos. Vrînd să-1 înalţe pe el cu mîndria, a venit la dînsul cu cuvinte de laudă, căci, stînd fericitul Avramie în miezul nopţii la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui şi s-a auzit un glas ca şi cum venea de la Dumnezeu, zicîndu-i: „Fericit eşti, fericit eşti, Avramie, atît de fericit, încît nimeni dintre oameni n-a săvîrşit voia mea precum ai făcut tu şi pentru aceasta eşti fericit”. Fericitul, cunoscînd îndată înşelăciunea diavolului, şi-a înălţat glasul său şi a zis: „întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înşelăciune şi de răutate, căci eu, deşi sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul şi ajutorul Dumnezeului meu şi nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoşează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mîntuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc şi cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.

Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puţine zile, iarăşi rugîndu-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ţinînd o secure şi a început să taie şi să dărîme chilia lui. Şi cum se părea că este dărîmată, diavolul a strigat către ceilalţi slujitori ai lui cu glas mare, zicînd: „Sîrguiţi-vă, prietenii mei, sîrguiţi-vă, ca degrabă să intrăm şi să-1 sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată satana a pierit, iar chilia sfîntului a rămas întreagă. După puţine zile, rugîndu-se la miezul nopţii, şi-a văzut rogojina pe care se odihnea arzînd cu mare văpaie şi călcînd pe văpaie a zis: „Peste aspidă şi peste vasilisc voi paşi şi voi călca peste leu şi peste balaur şi peste toată puterea vrăjmaşului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea şi striga cu glas mare, zicînd: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meşteşug împotriva ta”.

Intr-una din zile, cînd fericitul mînca, a intrat iarăşi diavolul în chilia lui, în chip de tînăr şi, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pămînt vasul din care mînca. Iar Avramie, pricepînd că este diavolul, ţinea bine vasul, netemîndu-se deloc. Apoi necuratul, luînd un sfeşnic în care ardea o lumînare, a început a cînta cu glas mare, zicînd: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cîntat acest psalm pînă la sfîrşit, dar sfîntul nu i-a răspuns pînă ce nu a terminat de mîncat.

După ce a terminat de mîncat, s-a însemnat cu semnul crucii şi a zis către dînsul: „Necuratule diavol şi de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă ştii că sunt fericiţi cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiţi sunt şi de trei ori fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu şi îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „îi supăr ca să-i biruiesc şi le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dînsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruieşti sau să sminteşti pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruieşti pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înşeli şi îi^biruieşti, căci Dumnezeu nu este cu dînşii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, aşa precum piere fumul în vînt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vîntul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu şi binecuvîntat în veci. El este slava şi lauda mea şi nu mă tem de tine, chiar şi tot anul de vei sta aici, sau şi mai mult decît un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, aşa precum nu se îngrijeşte cineva de o javră de cîine”.

Acestea zicîndu-le fericitul, îndată a dispărut diavolul şi iarăşi, după cinci zile, cînd săvîrşea fericitul cîntarea cea de la miezul nopţii, a venit vrăjmaşul cu nălucire de popor mult şi a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui şi trăgînd, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Şi fericitul, văzîndu-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele şi s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai ştiu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul şi puterea mea ai zdrobit-o, nepăsîndu-ţi de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace pînă ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu şi toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpînului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava şi închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit şi batjocorit de noi. Să ştii de acum, ticălosule şi neruşinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.

Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-1 înfricoşeze, dar n-a putut să biruiască gîndul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfînt. De aceea el sporea cu mari nevoinţe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul şi o astfel de viaţă petrecea, încît s-a învrednicit de dumnezeiescul dar şi de aceea diavolul n-a putut să-1 biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu şi-a deschis gura pentru a rîde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui şi în toate zilele era pregătit pentru moarte.

Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuţii şi au dus-o la unchiul ei. Fetiţa avea şapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru şi între dînşii era o uşă mică, prin care sfîntul o învăţa pe nepoată Psaltirea şi celelalte cărţi sfinte. Copilita petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni şi în toate nevoinţele vieţii monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dînsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pămîntească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfîntul a poruncit ca averea ei să fie împărţită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicînd: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahală, pentru care el se bucura, văzînd nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blîndeţea şi dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahiceşte douăzeci de ani, ca o mieluşea curată şi ca o porumbiţă neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vîneze, ca măcar în felul acesta să-1 poată supăra pe fericitul Avramie şi să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.

Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfîntul ca şi cum ar vrea să se folosească de la el. Văzînd pe fericita aceasta, nepoata sfîntului, a dorit să vorbească cu dînsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dînsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, pînă cînd, ajutîndu-i satana, a intrat în chilia fecioarei şi a amăgit-o.

După ce a săvîrşit păcatul, nepoata sfîntului s-a înspăimîntat şi, rupîndu-şi hainele de pe dînsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume şi zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul şi mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrînarea şi lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mîniat pe Dumnezeu, şi însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare ruşine şi necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai vieţuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gîndul meu şi cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceaţă întunecată a acoperit mintea mea? Nu ştiu ce voi face şi unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce şi în care groapă mă voi arunca? Unde este învăţătura cuviosului meu unchi? Unde este învăţătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: „Ia aminte de tine şi-ţi păzeşte sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfînt”. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea şedea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăţie, să vorbesc cu sfîntul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieşi foc din acea uşiţă a lui şi mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă ştie pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mîntuire!” Sculîndu-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbîndu-şi haina, a mers într-o casă de oaspeţi.

După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoşat, foarte mare şi groaznic. Acesta, şuierînd tare, a venit la chilia lui şi aflînd o porumbiţă a înghiţit-o şi iarăşi s-a întors la locul său. Apoi, deşteptîndu-se fericitul din somn, s-a mîhnit foarte mult şi a plîns cu amar, zicînd: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulţi să-i depărteze de la credinţă, sau va fi dezbinare în Biserică?” Rugîndu-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le ştii, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur ştii şi vedenia aceasta”. Apoi iarăşi, după două zile, a văzut pe acelaşi balaur ieşind de la locul său şi venind în chilie la dînsul şi-a pus capul sub picioarele sfîntului şi a crăpat. Aflîndu-se porumbiţa aceea în pîntecele lui, şi-a întins mîna sa şi a luat-o vie, neavînd întinăciune.

Apoi, fericitul, deşteptîndu-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriţă, nepoata lui, zicînd: „De ce te-ai lenevit? De două zile aştept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu şi nu aud nimic?” Deschizînd uşiţa, n-a mai găsit-o pe ea acolo şi a înţeles că acea vedenie fusese pentru dînsa şi, plîngînd, a zis: „O, vai mie, că pe mieluşeaua mea a răpit-o lupul şi fiica mea este prădată”. Apoi şi-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mîntuitorule a toată lumea, întoarce pe mieluşica Ta, Maria, în ograda vieţii, ca să nu se pogoare bătrîneţile mele cu mîhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.

Trecuseră două zile de la plecarea fericitei cînd sfîntul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru dînsa. După doi ani i-a spus cineva unde este şi cum vieţuieşte şi atunci, rugînd pe unul din cunoscuţii săi, 1-a trimis acolo ca sî ştie cu încredinţare despre dînsa. Trimisul acela s-a dus şi, aflînd-o, s-a întors şi i-a spus. Apoi sfîntul a poruncit să-i fie adusă o haină ostăşească şi un cal şi s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, punîndu-şi o căciulă înaltă în cap ca să-şi poată acoperi faţa. A luat şi un galben cu sine, apoi, încălecînd pe cal, a plecat. Ajungînd la acea casă de oaspeţi, a căutat în toate părţile, vrînd să o afle şi după aceea, zîmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăţi pe ea să o privesc şi eu?”

Gazda, văzîndu-1 că este cărunt, a rîs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrînare întreabă de ea şi i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Şi într-adevăr, fericita era frumoasă la faţă peste fire. Atunci cuviosul, cu faţă veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Şi chemînd-o pe ea, a venit la dînsul. Iar cînd a văzut-o sfîntul, în împodobirea desfrînată, era să-1 podidească plînsul. însă s-a abţinut, ca să nu fie recunoscut de dînsa şi ca nu cumva ea, înţelegînd, să fugă de el. Apoi, şezînd ei şi bînd, a început a glumi cu dînsa acest minunat bărbat, iar ea, sculîndu-se, 1-a îmbrăţişat şi a început a-i săruta grumazul. Sărutîndu-1, a simţit un miros frumos care ieşea din curatul lui trup, chinuit cu ne voinţe.

Atunci, aducîndu-şi aminte de zilele cele dintîi ale înfrînării sale, a suspinat, a lăcrimat şi a zis: „O, vai mie!” Iar gazda a zis către dînsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de cînd petreci cu noi aici şi niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvînt de mîhnire, iar acum ce-ţi este ţie?” Iar ea a răspuns: „De aş fi murit mai înainte de aceşti ani, aş fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dînsa cu cuvînt aspru: „Acum ţi-ai adus aminte de păcatele tale, cînd ai venit la mine?” Şi scoţînd galbenul i 1-a dat gazdei, zicîndu-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dînsa”.

O, mare este înţelepciunea cea duhovnicească! O, cîtă tărie şi răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mîncat pîine pînă la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănîncă carne şi bea vin, ca să mîntuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinţilor îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfînt. Mînca carne şi bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înţelepciune sfîntă şi înţelegere adîncă!

Deci, după cina şi veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrînd el în cameră, a văzut un pat mare cu aşternut bogat şi s-a aşezat pe el. Atunci a zis către dînsa: „închide uşile şi vino de mă descalţă”. Iar ea, închizînd uşile, a venit la dînsul şi el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutînd-o, a apucat-o de mîini şi o ţinea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădînd căciula cea ostăşească din cap, a început a plînge, zicînd către dînsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoşti pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îţi este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrînarea şi plîngerea ta? Unde este privegherea ta şi culcarea pe pămînt? Căci din înălţimea cerului te-ai coborît în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie cînd ai greşit, ca eu să fi primit pocăinţa pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea şi pentru ce m-ai necăjit şi în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.

Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsufleţită în mîinile lui, temîndu-se şi ruşinandu-se. Apoi iarăşi i-a zis fericitul: „Nu-mi grăieşti, fiica mea Măria? Nu-mi grăieşti, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţă pentru păcatele tale”. Şi plîngînd pînă la miezul nopţii, o ruga şi o învăţa pe ea. Iar ea, luînd puţină îndrăzneală, a zis către dînsul, plîngînd: „Nu pot căuta spre tine, pentru ruşinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dînsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculţi pe mine şi să mergem la locul nostru. Iată şi Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluieşte-mi bătrîneţile, mă rog ţie, inima mea! O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!”

Iar ea a răspuns către dînsul: „Dacă ştii că eu voi putea să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele”. Şi punîndu-şi capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ţi voi răsplăti pentru toate, stăpîne al meu?” Iar a doua zi a zis către dînsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dînsul: „Am aici puţin aur şi haine, ce porunceşti să fac cu acestea?” A răspuns fericitul: „Pe toate să le laşi aici, căci acestea sunt ale vrăjmaşului”.

Apoi, sculîndu-se, au plecat îndată. Şi punînd-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurîndu-se ca un păstor cînd află oaia cea pierdută şi cu bucurie o ia pe umerii săi; aşa mergea şi fericitul şi se bucura cu inima. Cînd au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr şi petrecea în călugărie cu smerenie şi cu plîngere, cu înfrînare şi cu blîndeţe, chemînd pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sîrguinţă. Astfel se pocăia şi se ruga, încît pocăinţa şi rugăciunea noastră este umbră pe lîngă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voieşte să piară nici unul şi toţi să vină la pocăinţă, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit şi i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputinţele celor ce veneau la ea.

Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani şi, văzînd pocăinţa ei cea mare, lacrimile, ostenelile şi rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mîngîia şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfîrşit şi a adormit întru Domnul, avînd şaptezeci de ani de la naşterea sa. Iar cînd a murit, s-a adunat aproape toată cetatea şi toţi, cu sîrguinţă, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii cîştigau tămăduire.

Mieluşeaua lui Hristos, Măria, a vieţuit cinci ani în mare înfrînare după mutarea unchiului ei, rugîndu-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, cînd treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plîngerii şi al tînguirii ei fără de măsură şi, stînd, se mirau şi preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvîrşit şi bineplăcînd lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; şi acum, după umilele plîngeri, cu bucurie se veseleşte împreună cu sfinţii Domnului, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Avramie, arhimandritul mănăstirii Rostovului, noul făcător de minuni

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2021

Cuviosul Părinte Avramie, arhimandritul mănăstirii RostovuluiCuviosul părintele nostru Avramie în tinereţile sale, lăsînd pe părinţii săi, împreună cu toată tulburarea lumească, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos, pe Care L-a iubit cu osîrdie şi, făcîndu-se monah, s-a făcut curat lăcaş al Duhului Sfînt, pentru că, robindu-şi trupul său Duhului şi cu multe osteneli chinuindu-l, stăpînea patimile şi viaţa lui se asemăna cu viaţa îngerilor celor fără de trup. Pentru aceasta a fost începător al monahilor şi lumină a lumii, pe care a îmbogăţit-o cu minunile sale, căci cu darul lui Hristos tămăduia bolile şi patimile trupeşti şi sufleteşti cele de netămăduit.

Văzînd Cuviosul Avramie înşelăciunea idolească ce era în cetatea Rostovului, (căci încă nu toţi cetăţenii primiseră Sfîntul Botez şi cei mai mulţi trăiau păgîneşte şi se închinau la idolul de piatră ce se numea Veles, întunecîndu-le satana inima cu înşelăciune, făcîndu-le năluciri şi îngrozindu-i, încît nici nu îndrăznea cineva să treacă pe lîngă acel idol), s-a dus la împărăteasca cetate şi pe cale i s-a arătat Sfîntul Ioan Teologul care i-a dat un toiag, zicîndu-i: „Să te duci la Rostov şi să sfărîmi cu toiagul acesta pe idolul Veles şi să zici aşa: „în numele Domnului nostru Iisuş” Hristos îţi porunceşte ţie Ioan Teologul ca să te sfărîmi!”” întorcîndu-se fericitul la Rostov, îndată a îndeplinit porunca şi a făcut praf pe idol, iar pe locul acela a zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan Teologul, luînd binecuvîntare de la episcop. După aceasta a mai zidit o altă biserică mică, a Arătării Domnului nostru Iisus Hristos, apoi, zidind chilii, a adus monahi, îngrijindu-se de dînşii ca să ducă viaţă de obşte. Şi multe răutăţi a suferit sfîntul din partea necredincioşilor, căci voiau să-i zădărnicească sfinţenia şi să-i ardă mănăstirea. însă Dumnezeu nu l-a lăsat. După puţină vreme cuviosul i-a adus la Hristos pe toţi, prin buna sa înţelegere, încît s-au botezat de la mic pînă la mare şi au început a merge la biserică, spre mărirea lui Dumnezeu. Iar sfîntul, prin citirea cărţilor, îndulcea inima lor.

După aceea a zidit o biserică mare şi a împodobit-o cu felurite frumuseţi. De aceea domnii Rostovului, iubind mult pe acest mare cuvios Avramie şi pe fraţii lui, au început a da averi multe şi moşii spre chivernisirea mănăstirii şi spre trebuinţa fraţilor. Episcopul, făcînd sfat cu domnii, l-a făcut pe Sfîntul Avramie arhimandrit, iar el de atunci a început a adăuga osteneli peste osteneli, vieţuind în fapte bune.

Odată, diavolul, vrînd să facă împiedicare sfîntului părinte în vremea rugăciunii, a intrat în vasul lui de spălat. Sfîntul, voind să-şi spele mîinile, s-a apropiat de vas şi, înţelegînd vicleşugul vrăjmaşului, a luat degrabă crucea şi a pus-o deasupra vasului aceluia, încît diavolul nu mai putea să iasă de acolo, fiind ars multe zile de sfînta cruce. în acea vreme au venit domnii, după obicei, să se roage în mănăstire şi să ia binecuvîntare de la Sfîntul Avramie şi au intrat în chilia lui, dar sfîntul nu era atunci în odaie, ci se afla în brutărie, ostenindu-se să spele hainele fraţilor. Auzind că au venit domnii, s-a întors în chilie să-i binecuvinteze şi a văzut cuviosul pe duhul cel necurat deasupra mănăstirii, căci domnii îndrăznind a lua crucea de deasupra vasului în lipsa sfîntului părinte, îndată a ieşit duhul necurat din vas,.întocmai ca un fum negru, şi i-a îngrozit pe toţi cei ce erau acolo. Iar diavolul zicea de pe mănăstire către cuvios: „Ticălosule, tu m-ai făcut să mă chinui în vas şi să fiu ars de puterea crucii, dar îţi voi face şi eu ţie împiedicare, peste puţină vreme”.

Şi mergînd sfîntul în chilie, a învrednicit pe domni de binecuvîntare şi, după ce i-a învăţat multe, i-a slobozit cu pace. După aceasta, diavolul, prefăcîndu-se în ostaş, a mers la voievodul cel din Vladimir şi i-a zis: „Este în Rostov, sub stăpînirea ta, un monah, Avramie vrăjitorul, prefăcîndu-se că este sfînt. El a găsit în pămînt un vas mare de aramă în care se află o mulţime de vase de aur, brîuri şi lanţuri de aur, al căror preţ nu se poate hotărî. Cu această comoară a zidit mănăstirea şi a făcut o biserică mare şi domniei tale nu ţi-a spus, căci acea comoară se cuvenea domniei tale, iar nu acestui stareţ”. Iar voievodul a trimis la sfîntul un ostaş cumplit, căruia i-a poruncit, zicîndu-i: „îndată ce-l vei afla pe stareţ să nu-i zici nici un cuvînt, ci să-l aduci imediat înaintea mea”. Atunci s-a întîmplat ca să fie Cuviosul Avramie în chilie la rugăciune, îmbrăcat numai în dulamă şi în papuci. Iar cumplitul ostaş a mers la dînsul fără veste şi, neavînd milă, l-a ridicat, nelăsîndu-l nici să-şi ia încălţăminte, nici haină să îmbrace, înţelegînd sfîntul uneltirea vrăjmaşului, nu i-a fost frică şi a dat mulţumită lui Dumnezeu. Apoi, luîndu-l ostaşul pe cuviosul părinte, îl batjocorea, căci l-a aşezat pe o asină şi i-a dat papuci femeieşti în picioare, ducîndu-l înaintea marelui domn în cetatea Vladimirului, numai într-o dulamă.

Atunci voievodul a poruncit ca să-l aducă de faţă pe acel ostaş, în care era închipuit diavolul, iar el a început a defăima pe sfînt pentru aflarea comorii. Dar sfîntul, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat şi a certat duhul cel viclean cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi îndată a pierit acesta. Iar voievodul, văzînd înşelăciunea diavolului şi pe sfîntul batjocorit, s-a înspăimîntat şi pe toţi cei ce erau de faţă i-a cuprins frica. Apoi voievodul a început cu lacrimi a-şi cere iertare de la sfînt pentru că a săvîrşit o greşeală ca aceea, iar cuviosul, fiind fără de răutate, l-a iertat pe domn, care, văzînd smerenia şi bunătatea fericitului, i-a dat mare cinste. Apoi, dăruind mănăstirii averi şi moşii multe, l-a slobozit în pace.

Şi a vieţuit cuviosul în mănăstirea aceea mulţi ani, iar la bătrîneţe s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut. Pentru care Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica noastra Ana, care si-a schimbat portul si numele barbateste si s-a numit Evfimian

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2021

Aceasta Preacuvioasa Maica noastra Ana s-a nascut în Bizant, fiind fiica a unui diacon cucernic de la biserica Preasfintei Stapînei noastre Nascatoare de Dumnezeu cea din Vlaherne, pe vremea împaratului Leon Isaurul, în anii 716. De aceea ramînînd ea fara de parinti, se silea o matusa a ei sa o marite dupa vreun om cinstit, precum ceea ce pîna la urma a si facut. Si venind de la Muntele Olimpului unchiul ei dupa tata, om foarte ales dintre sihastri si priceput spre cele dumnezeiesti, caruia cu toate ca îi taiase limba Leon Iconomahul, tot vorbea si dupa taietura curat si neîmpiedicat, daca a vazut-o maritata, zise: „Pentru ce ati dat-o dupa barbat pe aceasta, care tragea spre dumnezeiestile nevointe si osteneli?” Si dîndu-i blagoslovenia sa, s-a dus. Trecînd cîtiva ani, a pierit acel necredincios împarat Leon; iar Irina si Constantin pravoslavnicii si preacredinciosii împarati, trimitînd sa aduca pe sfîntul acesta si aflîndu-i de patima ce patimise de la cel mai dinainte împarat, i-a primit rugaciunea si blagoslovenia si el învatîndu-i cele ce erau de folos spre buna placerea lui Dumnezeu, s-a dus la locasul sau.

Atunci iarasi vazînd pe fericita aceasta, i-a zis: „Îmbarbateaza-te si te întareste fiica, ca multe sunt scîrbele dreptilor si sa stii ca nu vei naste copilul din pîntecele tau, pîna nu-ti vei îngropa mai întîi pe barbatul tau”, ceea ce asa a si fost; ca fiind ea grea de sase luni, i-a murit barbatul si plîngînd si tînguindu-se, dupa ce a nascut copilul si l-a întarcat, l-a dat în mîinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus la nevointele pustnicesti, care si de ce fel sunt stiu cei ce i-au urmat si au savîrsit prea deplin viata cea sihastreasca. Deci aflîndu-se ea întru acestea, a venit iarasi de la Muntele Olimpului acel om sfînt, care cunostea cele de mai înainte si cazîndu-i la picioare si cerîndu-i blagoslovenia, a auzit zicîndu-i-se: „Întareste-te întru Domnul, fiica”. De aceea a întrebat-o: „Unde-ti este copilul?” Iar ea a raspuns: „Unul l-am dat fratelui tau celui dupa Dumnezeu, mie facator de bine, iar celalalt este cu mine”. Acestea si alte cuvinte amestecate zise din inima foarte mîhnita si aducîndu-si amîndoi copii înaintea cinstitului staret, plîngînd se ruga, zicînd: „Roaga-te pentru copii mei acestia, cinstite parinte”. Iar el i-a zis: „Nu acestia au trebuinta de rugaciune!” Care cuvînt a fost greu la urechile ei si suspinînd dintru adînc, a zis: „Vai mie, pacatoasei, ce rau va sa-mi mai vie?” Si staretul zice: „Nu ti-am spus fiica, ca multe sunt scîrbele dreptilor? De nu vom suferi, nu ne vom mîntui niciodata, ca asa se cade si asa place lui Dumnezeu”; iar ea a zis: „Au doara, parinte, s-a parut Stapînului nostru Hristos sa-mi mute copilasii cei fara de vîrsta la locasurile cele de acolo?” Si minunatul parinte a zis: „Bine ai zis fiica mea, ca în curînd va sa-i ia Domnul de la tine”. Iar ea multumind lui Dumnezeu de cuviinta, si cazînd la picioarele cinstitului staret si luîndu-i rugaciunea, a început cu amîndoua mîinile a-si împarti averea la saraci si apoi în scurta vreme murindu-i copilasii, a plîns mult dupa ei si dînd si ce mai ramasese la saraci, mergea pe la biserici, facînd rugaciune si aprinzînd lumînari. Si luîndu-si ziua buna si iertaciune de la toti, afla pe un oarecare monah de la Muntele Olimpului si a fost tunsa de dînsul în chipul monahicesc.

Deci se îmbraca pe de desubt cu port barbatesc si pe dinafara cu femeiesc si purcezînd pe ascuns a mers spre partile Olimpului si acolo lepadînd definitiv portul femeiesc a mers la o mînastire de cele de obste, a vorbit cu portarul si i-a zis ca-i este aminte foarte a vedea pe egumen. Deci portarul facînd stire egumenului, a chemat-o de a mers la dînsul si cazînd cinstita femeie le picioarele egumenului si cerînd blagoslovenie dupa obicei, iar dumnezeiescul acela barbat blagoslovind-o si sculînd-o i-a zis: „Pentru care pricina ai venit aici? Si cum îti este numele!” Si ea zise: „Pricina venirii mele la aceasta sfînta mînastire, sfinte parinte, este multimea pacatelor mele, ca sa pot afla pe Dumnezeu, blînd si milostiv la ziua judecatii, sihastrind aici ramasita vietii mele, iar numele îmi este Evfimian”. Deci staretul zise: „De ai pus în inima ta, fiul meu, gînd ca acela si poftesti sa te mîntuiesti, sa fugi din adunare, ca firea celor fameni se biruieste lesne de gîndurile poftelor”. Acestea zicîndu-i si blagoslovind-o a rînduit-o în ceata celorlalti frati. Iar ea atîta a înaintat si a sporit spre toata fapta buna si smerirea, încît s-a facut pilda tuturor monahilor, ce se nevoiau la mînastire. Iar sluga pe care o alesese ea si o lasase iconom peste casa ei, tocmind toate precum îi poruncise, iesise si cauta pe stapîna sa. Si întîmpinînd pe monahul acela care o tunsese îl întreba de stie unde se afla cea care a parasit cele pamîntesti si cauta cele ceresti; iar el raspunzînd i-a zis: „Cum ca stiu de întîmplarea ei, fiul meu, nu tagaduiesc, dar unde s-ar fi aflînd ea acum, nu stiu; ci vino peste un ceas sa mergem împreuna la o mînastire”. Si mergînd au aflat de la portar, ca era înauntru cea care era cautata. Si l-au rugat sa-i dea de stire. Deci iesind ea, si aratîndu-i monahul pe sluga sa, i-a zis: „Iata credinciosul iconom al casei tale, mult s-a ostenit cautîndu-te si de vei vrea sa mergem la mînastirea noastra”.

Auzind acestea sfînta si mergînd la egumenul mînastirii si luînd binecuvîntare de la dînsul si de la toti fratii, a iesit de s-a dus cu sluga ei si cu monahul la lavra. Si petrecînd cîtava vreme acolo, s-a dovedit de nespuse minuni facatoare. Drept aceea ducîndu-se vestea minunilor, venea la mînastire multa multime din cei ce se lepadau de lume, ca sa se faca monahi, iar strîmtoarea locului împiedica înmultirea monahilor. Pentru aceea egumenul mînastirii a dat stire patriarhului ce era atunci în Constantinopol, Sfîntul Tarasie, ca sa stie de lucrurile cele minunate ale monahului Evfimian, ca întelegîndu-se vestea minunilor, au navalit multime multa la mînastire si nu mai încapea din pricina strîmtorarii si micsorarii locului. De care lucru, aflînd patriarhul i-a daruit un loc pustiit.

Deci luîndu-l egumenul pe acesta, în putina vreme a zidit acolo o mînastire din temelie spre mîntuirea sufleteasca a multora. Iar mînastirea acum se numeste a avramitenilor. Si a asezat pe sfînta ca sa-si savîrseasca vremea nevointei acolo. Si asa vestindu-se la toti acea îngereasca petrecere si vietuire si vadindu-se cu încetul ceea ce se ascundea, nu este cu putinta a scrie la cîta suma de numar venise din cei ce se adunau în toate zilele. Iar de vreme ce se întîmpla sfintei si bîntuiala de catre un oarecare ce era numai cu chipul monah, dar cu faptele asemenea cu cei ce locuiesc cu pizmataretul diavol, care nu înceta a ocarî în toata vremea si a batjocori pe sfînta, defaimînd-o de fata ca ar fi famen. Deci ea socotindu-le acestea întru nimica, s-a adeverit ca mai mult îi sunt de folos cele ce o defaimau. Iar oarecare femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave si pline de scîrba, ale acelui necurat si ucigas, precum s-a aratat mai pe urma, îi zicea: „Socoteste frate, dar daca nu va fi famen, nici cu pofta precum ti se pare, ci este femeie nepatimasa? Si vei dobîndi gheena focului, caci ocarasti si defaimi pe cea nevinovata si pîngaresti pe cei ce aud. Caci cu putina vreme mai înainte o femeie oarecare împartindu-si averea la saraci, nu s-a mai vazut si oare nu cumva este aceea, care zici tu ca este famen si-ti bagi sufletul întru adîncimea pierzarii?” Iar pîngaritul acela si vicleanul, luînd-o si aceasta spre rautatea lui, a vadit cuvîntul la multi si parasind ocarile, pîndea vreme ca sa-i dea brînci sfintei undeva, sa o surpe jos, ca sa i se dezgoleasca trupul sa se adevereze, precum a si facut si n-a vazut nimic. Si i-a secat lui trupul jumatate, fiind pedepsit de puterea dumnezeiasca.

Ducîndu-se el din mînastire, a mers la patria sa si acolo aflîndu-se a fost prins cu vina de ucidere si fiind osîndit l-au pus în teapa, dîndu-si pîngaritul lui suflet la pierzare. Iar sfînta, defaimata si aceasta si fugind de scandal, a luat doi monahi cu dînsa si s-a suit în partile ce se chemau a lui Steno si aflînd o biserica ce avea apa si o gradinita, a locuit acolo cu acei doi monahi ce se numeau Evstatie si Neofit. Si peste putina vreme s-a dus si de acolo, fiind chemata la Bizant de oarecare monahi spre partile Sigmatei, petrecînd acolo restul vietii cu placere dumnezeiasca si daruind tamaduiri si minuni multe celor ce mergeau catre dînsa, a raposat în Domnul.