Sfînta şi Dreapta Olga, doamna Rusiei
Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 24, 2025 |
La sfîrşitul întunecatei nopţi a închinării idoleşti, care acoperea pămîntul Rusiei, fericita Olga a răsărit ca un luceafăr, mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe în Hristos – Soarele dreptăţii. Ea era de neam vestit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel slăvit, care a stăpînit în marele Novgorod mai înainte de cnejii Rusiei şi cu al cărui sfat a fost chemat Ruric cu fraţii săi de la nemţi, ca să ia marea domnie a Rusiei.
Olga s-a născut în satul Vibuţca, care şi acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp încă nu era. Deci Olga, deşi că a fost crescută în păgînătatea închinării la idoli, însă a fost deprinsă întru bună învăţătură de părinţii cinstiţi, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte, precum se va arăta din cuvîntul ce ne stă înainte.
Ruric, marele domn al Rusiei, murind, a lăsat după dînsul pe fiul său, Igor, pe care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat cu domnia lui Oleg, ruda sa, pînă cînd va veni în vîrstă. Iar Oleg, adunînd oaste multă, s-a dus în Kiev, avînd cu dînsul şi pe micul Igor, moştenitorul domniei. Acolo, omorînd pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpînirea sa şi s-a făcut singur stăpînitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie pentru nepotul său, Igor Ruricovici. Şi, de la început, Oleg stătea uneori în Kiev, alteori în marele Novgorod, ocîrmuindu-şi stăpînirea sa.
Iar tînărul Igor, ajungînd la vîrsta tinerească, se îndeletnicea cu vînatul. Deci i s-a întîmplat lui odată că, umblînd prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpînirii sale şi alergînd după vînat, a ajuns pînă în acea parte, unde acum sunt hotarele cetăţii Pscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Şi vînînd, a văzut de cealaltă parte a rîului un vînat dorit de el, dar nu putea să treacă rîul, deoarece nu avea luntre. Iar după puţin timp a văzut pe un tînăr venind pe rîu într-o luntre şi, chemîndu-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă rîul.
Deci, pornind ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vîslaş şi a cunoscut eă nu este tînăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă, căci era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Iar Igor, la vederea ei, îndată s-a rănit cu inima şi aprinzîndu-se cu poftă spre dînsa, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare şi înşelătoare. Iar ea, înţelegînd tulburarea gîndului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dînsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrînească, tăindu-i vorba, şi zicînd astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, şi gîndeşti la deşertăciuni? Pentru că din cuvintele tale se arată necuviincioasa ta poftă, căci voieşti să mă batjocoreşti, dar să nu fie aşa, căci eu nu voiesc nici să aud de aceasta. De aceea, te rog, stăpîne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gînduri necuviincioase şi ruşinoase, de care ar trebui să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gîndeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, ca un ocîrmuitor şi judecător al legilor omeneşti. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face tu însuţi răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să judeci cu dreptate stăpînirea ta? Deci lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care oamenii cei cinstiţi se îngreţoşează şi pentru care pot să te urască pe tine, chiar dacă eşti domn, şi să rîdă de fapta ta cea de ruşine. Şi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea înfrînge; iar de voi fi şi biruită de silirea ta, atunci îndată adîncul rîului acesta îmi va fi scăpare. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormînt, decît să-mi fie batjocorită fecioria”.
Unele cuvinte ca acestea şi altele multe despre curăţie le-a grăit fericita Olga către Igor, iar el şi-a venit în fire şi s-a ruşinat de a sa nebunie, şi, neputînd să răspundă nimic împotrivă, tăcea. Şi aşa trecînd rîul, s-au despărţit. Şi se mira domnul Igor de buna înţelegere şi de curăţia acelei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea pentru întreaga înţelepciune, păzindu-şi curăţia sa feciorească cu dinadinsul, şi a îmblînzit pofta cea sălbatecă a tînărului domn, aducîndu-l pe el în simţire cu cuvinte înţelepte, grăite din priceperea cea cu minte bărbătească.
Apoi, nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg, voind să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi a făcut astfel pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea înlocuitori de ai săi. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi alegîndu-se dintre multe fecioare frumoase, care ar fi fost vrednică de cămara împărătească, voievodul n-a iubit pe nimeni, ci, aducîndu-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducînd-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită.
După aceea a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, iar Igor a început a fi singur stăpînitor în tot pămîntul Rusiei şi a avut de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. Incă a mers şi pînă la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punînd dajdie, s-a întors cu dobîndă şi cu slavă şi după aceea a vieţuit în linişte, avînd pace cu toate ţările, cu care se învecina. Şi a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Deci Igor stăpînea singur în domnia cea mare cu bună sporire, avînd scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi ţările cele îndepărtate îi dădeau lui dajdii şi multe daruri.
Apoi l-a ajuns pe el sfîrşitul în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpînirea sa şi a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pămîntului Rusiei, luînd de la dînşii obişnuitele dajdii. Şi venind la drevleni, şi-a adus aminte de răutatea lor cea de mai înainte, că la începutul domniei sale ei se depărtaseră de el şi abia prin război i s-au supus. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Iar ei, mîhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit, care se numea şi Nizchin, şi au zis: „Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţînd una cîte una, va mînca toată turma, dacă nu se va ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi”. Astfel sfîtuindu-se ei, căutau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci cînd domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la drevleni, iar el rămăsese încă la dînşii cu puţini tovarăşi, atunci ei găsind vreme potrivită, au năvălit fără de veste asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii săi, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corestina, îngropîndu-l acolo.
Astfel a fost sfîrşitul marelui domn Igor Ruricovici, bunul stăpînitor al pămîntului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. El a petrecut singur la domnie treizeci şi doi de ani, după moartea povăţuitorului său, Oleg. Şi auzind marea doamnă Olga în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plîns după dînsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plîns şi toţi locuitorii Kievului. Iar drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpînitor în toată Rusia. Deci îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrile, pe de o parte ca s-o roage să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta ca s-o ameninţe, dacă nu ar voi, ca şi de nevoie să fie femeia stăpînului lor. Şi mergînd pe calea apei bărbaţii trimişi, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.
Iar doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dînsa şi a zis către ei: „Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi?” Ei au răspuns: „Bine am venit”. Doamna a zis: „Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?” Bărbaţii au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicînd astfel: «Să nu te mînii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sunt buni. Ei au lărgit pămîntul drevlenilor, iar domnul nostru de acum este mai bun decît Igor. El este blînd, iubitor şi milostiv spre toţi, tînăr de ani şi frumos la faţă. Deci să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpînă, şi nu numai peste pămîntul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor să fii stăpînitoare»”.
Iar Olga, ascunzîndu-şi jalea sa şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci eu acum nu-l voi mai învia pe bărbatul meu, iar a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici nu pot – fiind femeie -a ocîrmui precum se cade o domnie atît de mare, iar fiul meu este încă copil mic. Deci voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tînăr, căci nici eu nu sunt încă bătrînă. Iar acum să vă duceţi să vă odihniţi în luntrile voastre, şi mîine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi învoirea mea. După aceea voi merge la voievodul vostru. Insă voi, cînd trimişii noştri vor veni să vă cheme dimineaţă la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Iar ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrile lor.
Insă Doamna Olga se gîndea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci a poruncit ca întru acea noapte să se sape o groapă adîncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, pregătite pentru ospăţul făgăduit. Şi făcîndu-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe peţitori la ospăţ. Iar ei, şezînd în luntrii ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimişi în luntrii de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră”. Iar kievenii, rîzînd de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi acum suntem ca neputincioşi; deci facem ceea ce ni se porunceşte”. Şi punîndu-i pe ei cîte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflîndu-se ei şi mîndrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adîncă, care era gătită pentru dînşii. Apoi ducîndu-se singură la groapă şi uitîndu-se într-însa, a strigat, zicînd: „Vă este plăcută cinstea aceasta?” Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor şi bine n-am aflat, ci încă am cîştigat rele”. Şi a poruncit Olga să-i astupe pe ei de vii cu pămînt, în groapa aceea.
Aceasta făcînd marea doamnă Olga, a trimis degrabă sol la drevleni, zicînd: „Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decît cei dintîi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Insă să-i trimiteţi fără de întîrziere, mai înainte de a mă opri poporul din Kiev”. Iar drevlenii au trimis la dînsa, cu mare bucurie şi cu sîrguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrîni mai de frunte în pămîntul drevlenilor. Şi cînd au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dînşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întîi după osteneala dramului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dînsa. Iar ei, bucurîndu-se, au intrat în baie. Şi cînd au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizîndu-le bine, şi împresurînd baia cu paie şi cu vreascuri, i-au dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor, în acea baie.
După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţîndu-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să pregătească din toate băuturile şi mîncărurile la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său, pentru ca, venind la ei, mai înainte de nunta a doua, să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintîi, după obiceiul păgînesc, şi după aceea să facă nunta. Iar drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi îndată au pregătit toate cu îndestulare. Iar marea doamnă Olga, după făgăduinţa sa, a mers la drevleni cu mulţi oameni pregătiţi nu atît pentru nuntă, cît pentru război. Şi cînd se apropiau de cetatea de scaun a drevlenilor, Corestina, aceia au ieşit în întîmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos; şi au primit-o cu bucurie şi veselie mare. Iar ea a mers mai întîi la mormîntul bărbatului său şi l-a plîns. Apoi, săvîrşind pomenirea lui, a poruncit ca deasupra mormîntului să se grămădească o movilă mare, după vechiul obicei păgînesc. Şi au zis drevlenii către ea: „Stăpînă doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răpitor, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru, şi de acum vom petrece întru tot binele”. Răspuns-a Olga: „Nu sunt mîhnită acum pentru bărbatul cel dintîi, pentru că am săvîrşit deasupra lui cele ce se cădea a le săvîrşi. Iar acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dinainte. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea”.
După aceea Olga, lepădînd hainele cele de plîngere, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătîndu-se că este bucuroasă şi veselă. Deci a poruncit drevlenilor să mănînce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să slujească drevlenilor şi să mănînce cu ei, dar să nu se îmbete. Iar după ce s-au îmbătat toţi drevlenii, doamna a poruncit fără de veste oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încît mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sînge şi, răzbunînd uciderea bărbatului ei, s-a întors la Kiev.
Iar în al doilea an, adunînd Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Şi luptîndu-se cu putere amîndouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit pînă la Corestina, cetatea lor cea de scaun, şi drevlenii s-au închis în ea. Iar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stînd nedepărtată de cetate. Şi văzînd că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicîndu-le: „Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrînd să vă plecaţi mie? Iată, toate celelalte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecînd acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrîndu-şi ţarinile lor”. Iar ei au zis: „Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.
Deci Olga a trimis iarăşi la ei, zicînd: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie răzbunare, ci supunere şi dajdie din partea voastră”. Şi au voit drevlenii să-i dea dajdie, precum va voi ea singură, iar Olga a zis către ei: „Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, de ceară, de pielicele sau de alte lucruri oarecare alese. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi cîte trei porumbei şi cîte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzînd supunerea voastră”. Iar drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei cea femeiască, îndată au adunat cu sîrguinţă mare fiecare cîte trei porumbei şi vrăbii, trimiţîndu-i la ea cu plecăciune. Şi a zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea: „Iată, acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu”. Aşa a slobozit pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale doamnei, s-au bucurat.
Iar Olga a împărţit păsările pe la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara tîrziu, să lege la fiecare porumbel şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă, şi la toate împreună să le dea drumul în văzduh. Făcîndu-se aceasta, păsările au zburat în cetate de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. In vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să atace, iar oamenii cetăţii, neputînd suferi focul, au fugit din cetate şi au căzut în mîinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea şi a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au pierit de sabie, alţii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în rîul de sub cetate. In vremea aceea a pierit şi voievodul drevlenilor, iar din cei ce au rămas vii, mulţi au fost duşi în robie; doar cei mai de pe urmă au fost lăsaţi să petreacă la locurile lor, punîndu-se dajdie grea asupra lor. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pămîntul lor l-a supus ei.
Intorcîndu-se ea la Kiev cu biruinţă, cîrmuia toate părţile stăpînirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpînind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Şi era înfricoşată duşmanilor, iar popoarelor ei iubită, fiind milostivă şi bună la obicei, nefăcînd nimănui strîmbătate, făcînd judecăţi drepte, pedepsind cu milostivire, celor buni răsplătindu-le cu daruri, celor răi cu frică, fiecăruia măsurîndu-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă şi cumpătată în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind cererile cele drepte.
Şi toate lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţa păgînească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci pe lîngă acestea ea avea viaţă înfrînată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, pînă la vîrsta lui. Iar după ce fiul ei a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocîrmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurîndu-se de toate grijile şi gîlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetînd cu facerile de bine.
Iar cînd s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu a voit să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mîntuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte a propovăduit învierea Sa prin mironosiţe şi prin împărăteasa Elena a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit, scoasă din sînul pămîntului, tot astfel şi după aceea a voit a sădi sfînta credinţă pe pămîntul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, căci pe ea a aflat-o vas ales al Preasfîntului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.
Deci a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizînd ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Căci ea acum înţelesese înşelăciunea şi rătăcirea necurăţiei păganeşti şi ştia arătat că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mîini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci se şi îngreţoşa de ei, iar pe dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care l-a şi aflat, căci povăţuită fiind prin dumnezeiasca purtare de grijă, a auzit de la cineva că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu. Deci fiind îndemnată de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi fiind din fire nelenevoasă, a voit ca ea însăşi să meargă la greci şi să vadă cu ochii ei rînduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvîrşit cele despre adevăratul Dumnezeu.
Deci luînd cu sine pe unii din boierii şi curtenii vestiţi ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, avînd cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Şi a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultînd cu osîrdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luînd aminte la podoabele bisericeşti, la cîntare şi la toată rînduiala dreptei credinţe creştineşti. Şi se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezînd în El cu neîndoire, şi dorea să primească Sfîntul Botez.
Iar împăratul grecesc, fiind văduv într-acea vreme, voia să se însoţească cu dînsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci a zis către dînsa: „O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoţire. Iar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întîi cerea Botezul, zicînd: „Pentru Sfîntul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. Iar dacă mă veţi boteza, atunci veţi vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin”. Atunci împăratul s-a sîrguit ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit-o de Botez.
Şi cînd s-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfînta scăldătoare, căci zicea: „Intr-alt fel nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Şi mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!” Deci împăratul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfinţitul patriarh. Şi însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfînta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintîi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.
Iar după botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvîntat-o, zicîndu-i: „Binecuvîntată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat lumina cea adevărată. Tu ai urît pe zeii idoleşti cei mulţi şi ai iubit pe Unul adevăratul Dumnezeu. De moartea cea veşnică ai fugit şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici pe tine toţi fiii Rusiei”. Astfel a binecuvîntat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat şi mulţi din cei ce veniseră cu dînsa, bărbaţi şi femei, şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ mare într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
După aceasta, împăratul iarăşi a vorbit despre nuntă fericitei Olga, care s-a numit la botez Elena, însă dînsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgînească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa”. Şi a zis către dînsa împăratul: „O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărătesc cu tine – căci mi-e destulă mie şi monarhia Rusiei cu fiul meu – ci ca să mă fac mireasa Impăratului Ceresc celui fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu, şi ca să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice”. Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa, şi dîndu-i daruri mari, a trimis-o cu pace.
Iar ea, ducîndu-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvîntare de cale, şi a zis către dînsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, care mă întorc în ţara mea, unde fiul meu petrece în rătăcirea păgînească şi toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche sunt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile, cu sfintele tale rugăciuni”. Iar Patriarhul a zis către dînsa: „Fiica mea cea în Sfîntul Duh credincioasă şi binecuvîntată, Hristos, întru Care te-ai îmbrăcat prin Sfîntul Botez, Insuşi Acela să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe de potop, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israel de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvîntată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”. O binecuvîntare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a primit-o ca mai de preţ decît toate darurile. Ea a mai luat şi învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrînare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dînsul şi cinstita cruce, sfinte icoane, preoţi, cărţi şi celelalte lucruri sfinţite şi s-a dus întru ale sale.
Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mîinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pămîntul Rusiei s-a înnoit pentru viaţa întru Dumnezeu prin Sfîntul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfîrşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dînsa, pînă în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind biserica cea mare şi prea frumoasă a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum ea nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, Kievul cu sfintele biserici dintr-însul s-a pustiit. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfînta Olga.
Venind în Kiev Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgînătăţii idoleşti, şi a lumina pe cei întunecaţi. Şi a zidit prima biserică pentru sine, în numele Sfîntului Nicolae, la movila Oscoldova şi pe mulţi din kieveni i-a întors la Hristos. Insă pe fiul său Sviatoslav n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei, de vreme ce îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decît în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea: „De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii mei, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră”. Astfel a răspuns voievodul Sviatoslav, iar pe cei ce voiau să se boteze nu-i oprea, dar nu mulţi din boieri primeau Sfîntul Botez, iar pe cei ce se botezau îi batjocoreau, pentru că la cei necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie; însă, din poporul cel simplu, mulţi se adăugau la Sfînta Biserică.
Iar Sfînta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi, pe cît putea, pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărîma şi în locurile lor punea cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe semne şi minuni se săvîrşeau spre încredinţarea necredincioşilor.
După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut, şi acolo a învăţat pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar cînd s-a dus la malul rîului care se chema Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte, şi a ajuns în dreptul locului acela în care un alt rîu numit Pscova, care curgea de la răsărit, se vărsa în rîul cel mare, unde era atunci o pădure mare şi dumbrăvi multe, a văzut de cealaltă parte a rîului trei raze prealuminoase, coborîndu-se din cer spre acele locuri şi luminîndu-le. Şi nu numai sfînta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dînsa. Şi s-a bucurat fericita foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se la însoţitorii săi, a proorocit, zicînd: „Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc luminat de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi se va zidi cetate mare, slăvită şi întru toate îndestulată”. Aceasta zicînd, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi a pus o cruce într-acel loc, unde este încă şi astăzi un loc de rugăciune.
Deci înconjurînd multe cetăţi ale Rusiei, propovăduitoarea lui Hristos s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Căci dacă întru necredinţă fiind, era plină de lucruri bune, cu cît mai ales luminîndu-se prin sfînta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducîndu-şi aminte de vedenia care a văzut-o la rîul Pscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca oamenii să se sălăşluiască lîngă dînsa. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Pscovul, care se numea aşa de la rîul Pscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.
Intr-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsînd pe maica sa, Sfînta Olga, în Kiev şi cu dînsa şi pe fiii săi, Iaropolc, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Şi luptîndu-se el în pămîntul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi i-a plăcut a petrece în cetatea lor cea de scaun, Pereiaslaveţ. Iar fericita Olga, rămînînd în Kiev, învăţa pe nepoţii săi – fiii lui Sviatoslav – credinţa creştinească, pe cît puteau copiii să înţeleagă. Insă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiul ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei la voia Domnului. Şi zăbovind Sviatoslav la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurînd cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfînta Olga cu nepoţii săi s-au închis în cetate şi pecenegii n-au putut să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.
Şi înştiinţîndu-se şi Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sîrguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în ostile pecenegilor, pe care, bătîndu-i, i-a izgonit departe. Deci, intrînd în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă; dar iarăşi voia să o lase şi să se ducă la bulgari. Iar fericita Olga, plîngînd, a zis către dînsul: „Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutînd cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi? Căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrînă şi bolnavă şi de acum aştept sfîrşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru Care cred. Şi acum nu mă îngrijesc de nimic, decît numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat ca să laşi păgînătatea idolească şi să cunoşti pe dreptul Dumnezeu pe Care eu L-am cunoscut. Iar tu n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pămînt te aşteaptă sfîrşit rău, iar după moarte muncile veşnice, care sunt pregătite necredincioşilor. Insă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, pînă ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormîntului, după obiceiul vostru păgînesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinilor. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvîrşească rugăciuni şi prinos către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci”.
Acestea auzindu-le Sviatoslav, a plîns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dînsa, afară numai că nu primeşte sfînta credinţă. Iar după trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorului Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi s-a făcut cu totul întru rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea totdeauna ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pămîntului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie şi, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari, pe care lucru ea îl cerea de la Dumnezeu ca să se împlinească degrabă, cînd era aproape de sfîrşitul său. Şi fiind încă rugăciunea în gura ei, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mîinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pămînteşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Impărat, Iisus Hristos Dumnezeu, şi s-a numărat întîia sfîntă din ceata sfinţilor din pămîntul Rusiei.
Fericita Olga, numită Elena din Sfîntul Botez, s-a săvîrşit la 11 Iulie. Ea a petrecut în însoţire 42 de ani de la fecioria sa; iar mai înainte de însoţire era în putere desăvîrşită, avînd 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfîntul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani; astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. Şi au plîns după dînsa fiul ei Sviatoslav, marele domn, şi nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul, şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.
Iar după săvîrşirea Sfintei Olga, s-au împlinit proorociile ei despre răul sfîrşit al fiului său şi despre buna luminare a pămîntului Rusiei, căci fiul ei Sviatoslav, după cîţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acela, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta lui Sviatoslav, ferecînd-o în aur şi scriind pe dînsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!” Şi bea cu paharul acela cînd benchetuia cu boierii săi. Astfel, pe marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, l-a ajuns sfîrşit rău, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit şi proorocia ei despre pămîntul Rusiei, pentru că, trecînd douăzeci de ani după pristăvirea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfîntul Botez şi a luminat toate părţile Rusiei cu sfînta credinţă. Şi zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatniţe”, căci dădea pentru dînsa a zecea parte din averea sa.
Apoi, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pămînt cinstitele moaşte, întregi şi nevătămate, ale bunicii sale, Sfînta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi nu le-a ţinut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dînsele cu credinţă şi îşi cîştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaşte se dădeau multe tămăduiri la toate neputinţele.
Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormîntului ei, era o ferestruie. Şi atunci cînd cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi era arătat celui ce stătea afară, ca să vadă înăuntru cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici de o vedere ca aceea, vedeau ieşind o minunată strălucire şi, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată cîştigau sănătate. Insă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruia, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat şi în biserică, ci vedea numai mormîntul. Unul ca acela nu putea să cîştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, cîştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Mucenic Chindeu Preotul
Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 24, 2025 |
Sfîntul Mucenic Chindeu a fost din satul Pamfiliei. Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, el a suferit chinuri pentru Hristos de la ighemonul Stratonic. Şi pe cînd slujitorii ighemonului îl duceau pe cale încălţat cu încălţăminte de fier cu piroane, au întîlnit un om care ducea o sarcină de lemne şi au vrut să-i ia lemnele pe degeaba, ca să-l ardă pe mucenic. Iar sfîntul scoţînd treizeci de bani de aramă, i-a dat omului preţul pentru lemne. Şi au început slujitorii a căuta un alt om, ca să ducă lemnele acelea, iar mucenicul luînd el însuşi sarcina, a dus-o pe umeri. Iar după ce au făcut focul, fiind îngrămădite multe lemne, a intrat în văpaie şi a stat nevătămat, învăţînd din foc pe norod ca să cunoască puterea lui Hristos. Apoi s-au făcut tunete şi fulgere, şi s-a vărsat ploaie mare, stingînd focul. După aceasta făcîn-du-se alinare văzduhului, sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul său. Iar un slujitor idolesc, văzînd acea minune, a crezut întru Hristos împreună cu femeia lui şi au îngropat trupul mucenicului.
Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului numita „Cu trei maini”
Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 25, 2025 |
Aceasta icoana a Maicii Domnului era zestrea de familie a Sfantului Ioan Damaschin si o avea in casa lui din Damasc, chiar cand fusese intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, califul musulman Ualid (705-715). Lesne se poate vedea in viata Sfantului Ioan, pe care a scris-o preainteleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum ca, in vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire si lupta impotriva icoanelor. Si este bine stiut ca Ioan Damaschin, inca laic fiind, era un mare aparator al sfintelor icoane. Imparatul Leon al III-lea (iconoclastul), cel cu nume de leu si socoteala de sarpe, voind sa-l inlature pe Ioan, l-a invinuit cu viclesug catre calif, convingandu-l ca vrea si urmareste sa-i rastoarne stapanirea. Califul, biruit de manie, crezand invinuirea mincinoasa, a poruncit sa taie mana cea dreapta a lui Ioan. Deci „s-a taiat dreapta aceea care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si, in loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau sange”. Atunci Sfantul, tiind mana sa taiata, a cazut inaintea acestei icoane a Maicii Domnului, cerand sa-l vindece, si Maica Domnului intr-adevar a vindecat mana Sfantului, care s-a alipit in chip minunat la locul ei. Ca semn de aleasa recunostinta, Ioan a asezat in partea de jos a icoanei o mana lucrata in argint, asemenea cu mana sa dreapta, ceva asemanator cu ceea ce si astazi mai putem vedea la icoanele facatoare de minuni, mici chipuri de barbati, femei s.a., din aur sau argint, care amintesc fiecare de cate o minune savarsita. De atunci, aceasta icoana se numeste „Cu trei maini” (sl.:Troerucica; gr.: Tricheirousa), fiindca se vedeau pe ea trei maini.
Dupa aceasta intamplare, Sfantul Ioan a parasit lumea si s-a retras in Lavra Sfantului Sava din Palestina. A luat cu el si icoana Maicii Domnului Tricheirousa, care a ramas in aceasta Lavra pana ia anul 1233, cand Sf. Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei, a venit aici in pelerinaj, iar parintii manastirii i-au daruit-o ca binecuvantare impreuna cu o alta icoana a Maicii Domnului, numita Galactotrofousa (Cea care alapteaza) dimpreuna cu toiagul Sfantului cu acelasi nume, al Cuviosului Sava Cel Sfintit.
Intorcandu-se in Serbia, Sfantul Sava a adus cu sine icoana si a daruit-o, la randul lui, ca binecuvantare, fratelui sau Stefan, regele Serbiei. De la acesta a luat-o ca mostenire parinteasca fiul si urmasul sau Uros V. Acest nou rege, din respect si evlavie fata de Panaghia Tricheirousa, obisnuia sa o puna pe un animal oriunde mergea, in toate intreprinderile sale militare.
Intr-o astfel de imprejurare, animalul cu icoana s-a indepartat de ostire si dupa o lunga calatorie, condus de Maica Domnului, a ajuns in Sf. Munte si s-a oprit tocmai la poarta manastirii sarbesti Hilandarul. Parintii au primit-o cu bucurie si au asezat-o in altarul bisericii, unde a ramas necunoscuta o bucata de vreme.
Insa odata, cand a fost vorba sa se aleaga un nou egumen si, din aceasta pricina iscandu-se neintelegeri intre parinti, Maica Domnului Tricheirousa voind sa-i impace, s-a asezat singura in strana egumenului. Parintii au dus-o iar in altar, dar icoana din nou se aseza in strana egumenului. Atunci, un pustnic cunoscut de parintii manastirii, din dumnezeiasca instiintare, a descoperit fratilor ca in felul acesta Maica Domnului voieste ca ea sa fie Egumena, pentru potolirea certurilor si pentru ocrotirea manastirii de primejdiile din afara. Pentru aceasta, in catholiconul Hilandarului cu hramul „Intrarea Maicii Domnului in Biserica” (o ctitorie a regelui Miliutin din 1293), s-a facut loc potrivit chipului celui facator de minuni al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, langa scaunul egumenului, unde sta pana acum sub un baldachin frumos sculptat, facand multe si nespuse minuni.
Pomenirea icoanei cea numita Tricheirousa se face in 4 (17) decembrie, de praznicul Sfantului loan Damaschin, si in chip deosebit in zilele de 28 iunie (11 iulie) si 12 (25) iulie.
Sfinţii Mucenici Proclu şi Ilarie
Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 25, 2025 |
Aceşti sfinţi mucenici, Proclu şi Ilarie, au fost din hotarele cetăţii Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciţi de Maxim ighemonul pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întîi a fost prins Sfîntul Proclu şi l-au dus la însuşi împăratul, care era atunci în acele ţări. El a fost pus în fiare şi aruncat în temniţă, iar împăratul, cercetîndu-l şi aflîndu-l nesupus la porunca sa păgînească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.
Iar Maxim, şezînd la judecată, a pus de faţă la întrebare pe legatul lui Hristos şi l-a întrebat, zicînd: „De ce neam eşti?” El a răspuns: „Neamul meu este al lui Hristos şi nădejdea mea este Dumnezeul meu!” Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi cruţa”. Şi iarăşi l-a întrebat: „Ştii poruncile împărăteşti cele puse de faţă pretutindeni, ca toţi creştinii să aducă jertfe zeilor?” Sfîntul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fără de lege, pe care le-au pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!” Ighemonul a zis: „Ocărăşti pe împărat şi îndrăzneşti a huli legile lui? Au nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?”
Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici nu mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu şi sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decît de oameni!” Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ţi una din două, ori viaţa, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire şi uneltele cele puse dinainte; deci aşteptăm răspunsul tău, ce vei voi!” Sfîntul Proclu a răspuns: „Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, ca să nu cădeţi în muncile cele de puţină vreme, cu atît mai vîrtos noi, creştinii, ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veşnice, pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El şi se închină zeilor voştri, celor mincinoşi, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfîrşită împreună cu cei ce le jertfesc lor”. Ighemonul a zis: „Dar acum îndrăzneşti a ocărî şi pe zeii noştri? Apoi să ştii că şi nevrînd te voi face să mărturiseşti mărimea lor!”
Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostaşilor şi a slugilor tale, şi nevrînd, să mărturiseşti pe Stăpînul meu şi să scrii cu mîna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu şi nu este altul afară de El”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să spînzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Deci, Sfîntul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decît numai privea spre cer. Apoi, luîndu-l de la muncire, îl păzeau în legături.
După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca şi pe mucenic să-l ducă după dînsul. Deci sfîntul a fost dus cu sila pe lîngă caii care mergeau iute. Iar cînd au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci! Tinde mîna Ta cea atotputernică, ţine pe acest ighemon fără de lege şi nu-l lăsa să călătorească, pînă ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!”
Astfel rugîndu-se el, deodată ighemonul a stat în drum ca un legat, pentru că nici caii lui nu puteau să păşească, nici el singur nu putea să se mişte din loc, fiind ţinut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Incă stăteau cu el şi toţi ostaşii, care se mirau de un lucru minunat ca acela şi se osteneau mult bătînd caii şi schimbîndu-i cu alţii, apoi înhămînd mai mulţi. Şi silindu-se ei a trage careta, nimic n-au sporit, nici n-au putut să-l scoată pe ighemon din careta ce stătea nemişcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dînsul: „Oare vedeţi voi minunata putere vrăjitorească a creştinului acesta? Iată, nu putem păşi din loc, ci mergem înapoi!”
Deci ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era înapoi departe, zicîndu-i: „De ce ai făcut aceasta şi ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? Arătat este că, temîndu-te de muncile care te aşteaptă în cetate, ai făcut acest meşteşug ca să nu fii dus acolo!” Iar Sfîntul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acela, pînă ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!” Ermie a zis: „Chiar de ar şi mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stînd în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să ştii, fiind atît de departe de dînsul?” Mucenicul a grăit: „Să scrie ighemonul mărturisirea aceasta pe o hîrtie şi să o trimită la mine. Şi apoi în acel ceas veţi pleca în drumul vostru la cetatea Calipta”. Atunci Ermie, întorcîndu-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, şi nevrînd, a fost silit de primejdia de faţă şi, luînd o hîrtie, a scris: „Mărturisesc că Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Il cinsteşte, şi nu este alt Dumnezeu afară de El!” Astfel scriind ighemonul, a trimis hîrtia aceea mucenicului şi îndată au pornit caii şi ostaşii, ducîndu-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.
Şi ajungînd în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată şi punînd în faţă pe Sfîntul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpînirii mele şi, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot aşa şi eu te voi sili pe tine să mărturiseşti pe zeii noştri şi să le aduci jertfe”. Zicînd acestea, a poruncit ca să aducă lumînări aprinse şi să-i ardă pîntecele şi coastele lui. Deci atît de tare a fost ars mucenicul, încît toată carnea lui s-a topit, iar el nearătînd nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdînd ca în trup străin. Iar ighemonul a zis către dînsul: „Oare nu bagi în seamă muncile?” Sfîntul a răspuns: „Nu bag în seamă acestea, ci mă tem de cele veşnice!” Ighemonul a zis iarăşi: „Te vei supune zeilor noştri?” Sfîntul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!” Ighemonul a zis: „Dar voieşti ca să mori rău?” Sfîntul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu!” Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeţi.
Şi luînd ostaşii pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi şi jertfeşte zeilor şi îndată te vor tămădui de răni doctorii cei iscusiţi, apoi vei fi cinstit cu mare dregătorie”. Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetaţi de a mă înşela şi faceţi ceea ce vi s-a poruncit!” Astfel vorbind ei şi mergînd, i-a întîmpinat pe dînşii pe drum un bărbat tînăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfîntului Proclu. Acela, alergînd, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutîndu-se amîndoi, Ilarie striga: „Şi eu sunt creştin!” Atunci ostaşii, prinzînd pe Ilarie, l-au dus în temniţă, iar pe Sfîntul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn şi, încordîndu-şi arcurile lor, l-au săgetat pe dînsul. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul său, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „In mîinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăveş-te-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!” Astfel, plecîndu-şi capul, Sfîntul Mucenic Proclu şi-a dat duhul în 12 zile ale lunii iulie, iar credincioşii, luînd în taină cinstitele lui moaşte, le-au îngropat.
Iar Sfîntul Ilarie, şezînd în temniţă, cînta: Iubite-voi, Doamne, vartutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea… şi celelalte ale psalmului aceluia. Şi adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicîndu-i: „Imbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!” Iar a treia zi după sfîrşitul Sfîntului Proclu, au scos pe Sfîntul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicînd: „Eşti creştin?” Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creştin, precum şi tot neamul meu a fost întru creştinătate, şi toţi, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfîrşit”. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l spînzure pe mucenic la muncire şi să-l bată aspru multă vreme. Apoi l-a osîndit la moarte, poruncind să-l tîrască ca la trei stadii afară de cetate şi acolo să-i taie capul.
Iar ostaşii, legînd mîinile mucenicului, l-au aruncat la pămînt şi, legîndu-l de picioare cu o frînghie, l-au tîrît. Şi fiind tîrît, mucenicul cînta: Temeliile Lui pe munţii cei sfinţi, Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decît toate sălaşurile lui Iacov… Deci, trupul mucenicului, tîrîndu-se, se zdrobea, iar pămîntul se înroşea cu sîngele lui. Iar cînd era ca la trei stadii de cetate, călăul şi-a scos sabia şi sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!” Şi i-au tăiat capul.
Sfîntul Mucenic Ilarie s-a sfîrşit în 15 zile ale lunii iulie, a treia zi după sfîrşitul Sfîntului Proclu, iar trupul lui a fost aruncat în acelaşi loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioşii mergînd noaptea, l-au luat şi l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfîntului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.
Cuviosul Părinte Mihail Malein
Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 25, 2025 |
Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Şi nu numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, avînd slujba de patriciu şi fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea şi celălalt moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie şi înţelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui cuvios erau cucernici şi dreptcredincioşi, fiind împodobiţi cu toată fapta bună şi buna cuviinţă. Iar părinţii lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, şi se numeau Evdochim şi Anastasia.
Dar să venim la minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă, încît a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce fel de oameni a ieşit de trei ori fericitul, am scris foarte puţin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sînge împărătesc.
Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu. De aceea, amîndoi părinţii erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia şi Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moştenitor după dorinţa lor.
Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rînd al bisericii, cu numele Metodie, ţinînd un omofor şi avînd în dreapta sa trei mahrame. Şi a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfînta să ia iarăşi înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi şi buni fii. Intîiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manuil şi, ajungînd la vîrsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.
Şi căutau o fecioară bogată şi frumoasă, din sînge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoţească cu femeie pe cel ce după puţin avea să fie aproape fără de carne şi fără de sînge. Dar cînd făceau tocmelile nunţii, ca nişte oameni pămînteşti, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tînăr în pîntecele mamei sale, rîvnind a rîvnit şi l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsînd acolo pe tînăr, ca să înveţe rînduielile împărăţiei.
După puţină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzîndu-l cum era purtat mort, a plîns, socotind nescăparea de la moarte, şi a zis în mintea sa: „Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflîndu-mă în deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo să mă rog pentru mîntuirea mea”. Deci plîngînd el şi tînguindu-se, s-a dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicînd: „Stăpîne, de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!” Acestea le-a zis ţinînd în mîinile sale Psaltirea şi, deschizînd-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre…, şi celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Şi găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzînd că nu-i ascultă să rămînă, i-au dat oameni mulţi să meargă cu dînsul, după vrednicia lui. Deci, ajungînd la rîul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar şi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.
Şi oprind cu sine cîţiva, s-a dus în satul Chersin, care este lîngă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrîn sfînt, numit Ioan, cu porecla Elatit, şi mulţi se mîntuiesc cu sfaturile lui”. Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintîi om al tatălui său, şi s-a suit la acel bătrîn şi, căzînd la picioarele lui, plîngea fierbinte.
Iar cuviosul s-a minunat văzînd podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea vîrstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mîntuirea mea!” Bătrînul a zis: „Nu cumva eşti rob al cuiva şi ţi s-a întîmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?” Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Şi avînd mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobîndi dorinţa, să-i dăruiesc calul”. Zicînd el acestea, bătrînul a primit să-l ţină, văzînd fierbinţeala şi dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul şi să se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa şi s-a întors plîngînd. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfîntul bătrîn să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său şi astfel să-l lipsească de dorul său.
Deci bătrînul văzînd setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, şi numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce şi-a căpătat dorinţa, a mărturisit pricina pe faţă. Şi auzind bătrînul că este de sînge împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui rîvnă şi dorinţă, dar s-a şi temut puţin de tatăl lui, ca nu cumva să se mînie dobitoceşte şi să-l omoare. Apoi, avînd nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care eşti tînăr, te-ai lepădat de lume şi de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrîn, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?” Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sîrguinţă, şi a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.
Iar slugile ajungînd la Evdochim, tatăl său, şi vestindu-i părăsirea copilului, atîta durere în inimă a primit acela, încît răcnea ca un nebun ieşit din minte şi ca şi cum l-ar fi împuns cu suliţe, zicînd: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrîneţii şi întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stîlpul cel mare al casei mele”. Deci slugile, văzîndu-l pe el că plîngea aşa de tare, se tînguiau cu toţii, iar mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încît toţi au crezut că a murit. Şi nu după multă vreme, venindu-şi în simţire, îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atîta tînguire şi bocet, încît era jalnică privire şi vrednică de lacrimi, căci plîngeau toate rudele şi casnicii. Iar Evdochim mai întîi a bătut tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor şi a alergat la muntele lui Chimina.
Şi ajungînd acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vînatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergînd la biserică, a stat într-un colţ al tindei bisericii, căci se cînta Utrenia; şi într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. Şi s-a întîmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cînta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veşnice… Iar tînărul era atît de dulce la glas, încît întrecea privighetoarea cu dulceaţa. Deci tatăl său, cunoscîndu-l după glas, a strigat, oftînd din adîncul inimii, şi a plîns. Iar Mihail, cunoscînd pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cîntarea şi a alergat la bătrîn, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvîrşit Utrenia. Apoi a ieşit-şi s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe şi să-l ocărască, zicînd: „O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea aşa, fără de cercetare? O, amăgitorule şi înşelătoriile, unde ai învăţat să desparţi pe fiii cei preaiubiţi de părinţi? Oare nu mă ştii cine sunt şi pricina care m-a adus aici fără veste?” Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blînd: „O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpînul Hristos te cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat evangheliceşte, ca să nu scot pe cel ce se apropie!” Iar boierul, văzînd îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrîn, înţelegînd şi bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvînt aspru, ci a luat numai pe fiul său şi s-a dus. Iar Mihail, văzînd pe bătrîn că plîngea de lipsirea lui cea năprasnică şi groaznică, l-a mîngîiat, zicîndu-i: „Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpînului meu”.
Deci ajungînd la casa lor şi văzîndu-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plîngea amar şi se tînguia. Şi îl rugau amîndoi să scoată hainele cele negre şi să pună haine strălucite. Şi i-au spus multe şi l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meşteşugiri şi nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise ca o floare de buruiană. Iar cînd au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mînioşi.
Şi fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire şi l-a primit bătrînul, bucurîndu-se împreună cu el. Şi a proorocit bătrînul către ceilalţi părinţi pentru dînsul, zicînd: „Fraţilor, să ştiţi că acest tînăr va spori muntele şi-l va umple de oi cuvîntătoare”. Aşa s-a şi întîmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo pînă astăzi şi se împlineşte astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorît apă în pustie şi pămîntul însetat s-a prefăcut în bălţi, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit într-însul.
Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrînul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraţilor cu atîta sîrguinţă şi osîrdie, dîndu-le înaintea lor cînd mîncau şi aducîndu-le bucatele cu smerenie de slugă, încît se minunau toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atîta strălucire şi fiind slujit de mulţi. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi săvîrşea fără pregetare şi cu osîrdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dînsul din ispită diavolească, se ostenea şi el cît putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe scînduri, chiar şi cînd era frig.
Şi trecînd doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo şi tatăl său, care, văzîndu-l monah desăvîrşit, s-a bucurat şi, lăcrimînd, l-a sfătuit, zicînd: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decît pe părinţi şi decît lumea”. Apoi, sărutîndu-l, s-a dus plîngînd. Şi ajungînd la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil şi mi s-a înveselit sufletul. Şi am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vîrtos să slăvim pe Stăpîna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi bună îndemnare către fapte bune şi mîngîiere la multe suflete”.
De atunci au încetat de a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. Şi după puţină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail şi a împărţit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut şi ea monahie. Şi petrecînd cu plăcere de Dumnezeu şi ajutată fiind de Mihail, şi-a sfîrşit viaţa plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă şi o soră, care s-a măritat şi a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, şi pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor toate lucrurile cele mişcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate lucrurile părinţilor. Deci pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat fratelui său şi a luat plata pe ele întocmai cum le preţuise. Şi galbenii i-a luat la mănăstire şi i-a dat bătrînului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi i-a cheltuit pentru creşterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.
Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinţilor, după al treilea an al săvîrşirii lor a poftit să se ducă la un loc liniştit. Şi aflînd departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, şi-a luat iertare de la bătrîn şi, ducîndu-se, şedea pe piatră cinci zile ale săptămînii, mîncînd o dată pe zi şi făcînd rucodelie, după porunca bătrînului. Iar sîmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu fraţii. Şi împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustînd mierea liniştii. Apoi, luînd cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvîntarea bătrînului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Şi au stat acolo doi ani cu o petrecere atît de aspră, încît din pătimirea cea rea şi din slăbiciune, cu anevoie se cunoştea la ei chipul omenesc. Şi făcînd amîndoi împreună atîta vreme, au voit să se liniştească şi fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Şi povăţuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniştit, numit de cei de acolo Xirolimni, lîngă care era şi un pustnic îmbunătăţit.
Deci Mihail făcîndu-şi o colibă mică în acel loc, petrecea în linişte, ducînd o viaţă îngerească şi nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Şi a făcut atîtea fapte bune, încît în puţină vreme s-a dus vestea lui în multe părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzînd osîrdia lor, primea pe fiecare, învăţîndu-i să se mulţumească a se hrăni numai cu pîine şi cu apă.
Şi văzînd toţi înfrînarea lui, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte ale lui, se bucurau şi, avîndu-l pe el ca pe o pildă, îşi îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristaţi din felurite pricini se mîngîiau văzîndu-l; cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi prea fierbinţi, auzind umilicioasele lui învăţături; cei somnoroşi şi lenevoşi, văzînd mulţimea privegherii lui şi răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toţi luau pildă de faptă bună de la el şi s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de fraţi.
De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis şi l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strîmt şi nu puteau să petreacă mulţi monahi. Iar el luînd pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, pînă cînd a găsit un loc îndemînatec, dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi prea dulce, pe care văzîndu-l, s-a bucurat şi l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osîrdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puţine zile s-au adunat acolo atîţia fraţi, încît pustia s-a făcut cetate cu mulţi oameni. Iar sfîntul le-a scris legile pustniciei şi toate aşezămintele pustniceşti, punîndu-le lege ca un al doilea Moise.
Şi aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţînd vrednici din nevrednici şi trecîndu-i neudaţi prin tulburata mare a vieţii la pămîntul făgăduinţei, cu povestirile şi scrisorile lui cele folositoare şi mîntuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulţime nenumărată şi n-a rămas loc în acel munte rîvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a încetăţenit acea pustie.
Căci văzîndu-l vicleanul diavol cum se îngrijea atît de mîntuirea fraţilor, s-a luptat mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvîrşească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas ruşinat şi nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea şi lacrimile fierbinţi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura lui, cînd se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfinţită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărît şi nu a certat pe cineva cîndva, ci mai vîrtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el şi, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Şi era atît de milostiv şi iubitor de oameni, încît nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească durerea împreună cu acela, şi să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare şi pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii şi călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine spre îndestulare.
Acest mare părinte s-a învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetînd ziua şi noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună înjugată cu aşezarea monahicească. Şi, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atîta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încît vedea pe cele depărtate ca pe nişte apropiate şi spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvîrşit şi multe minuni, din care vom spune puţine spre încredinţarea celor multe,.
In lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vîrtos atît de mult l-a urît pe sfînt pentru că-l învăţa, încît a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ţinînd cuţitul în mînă, şi, căutînd printr-o crăpătură a uşii, a văzut pe cuviosul rugîndu-se şi stînd în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mîna. Iar cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dînsul, i-a grăit dinăuntru, zicînd: „Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl ţii ascuns”. Iar el, aruncînd cuţitul, a intrat, strigînd: „Am păcătuit!” Şi căzînd la picioarele lui, şi-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicîndu-i cu blîndeţe: „Du-te, fiule, şi pocăieşte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine zile se va sfîrşi surghiunul tău!” Iar acela a mai trăit patruzeci de zile şi atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.
In altă zi, cuviosul a trimis la rîul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştitor care se numea Isihie, spunîndu-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducîndu-se cu osîrdie, după poruncă, s-a întîmplat de a căzut o ploaie mare şi, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, şi a înserat acolo. Şi văzînd că se află în primejdie de moarte şi de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credinţă: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!” Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie şi i-a luminat calea ca să vadă, pînă ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Şi i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa îmi era în primejdie”. Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.
Altădată, în vremea verii, umblînd sfîntul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stînd el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari şi frumoase. Şi întrebîndu-l unde a găsit aşa frumoase, ţăranul i-a răspuns, oftînd: „Aveam un pom de la părinţii mei şi era atît de roditor, încît mă ţineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie”. Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac şi, ducîndu-se la pom, l-a binecuvîntat şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decît întîi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare şi aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.
Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cîntăreţ. Acela era neputincios cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuinţa sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfînta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după cîteva zile, cuviosul a avut trebuinţă de doisprezece bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicînd: „El nu are doisprezece bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea”. Bîrfind acestea, a adormit şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpîna cea cu totul fără prihană, ţinînd într-o mînă pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin biserică. Şi cînd a ajuns în tindă, întru tot Sfînta a poruncit cuviosului să-şi întindă rasa. Şi făcîndu-se aceasta, a aruncat pe dînsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicînd: „Necredinciosule şi prea nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia să te hrăneşti?” Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurînd. Şi alergînd către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcînd metanie, îşi cerea iertare.
Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi spre odihna fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bîrne pentru zidire şi a luat binecuvîntare dimineaţa de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întîmple şi i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cîrtirea şi necredinţa ta”. Iar el ducîndu-se, din lucrarea diavolească s-a oprit şi, cîrtind, a căzut peste dînsul un lemn mare, pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscînd din Duhul Sfînt acestea, a ieşit din chilie cu sîrguinţă şi a trimis pe un monah puternic, zicînd: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el şi este în pericol de moarte”. Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducîndu-se în fugă, l-a izbăvit.
Dar nu numai aceste întîmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci şi altele foarte multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi smintelile ce s-au întîmplat pe vremea lui Roman şi Constantin, pe care sfîntul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mîngîiat pe Constantin, zicîndu-i să nu se întristeze, că degrabă îşi va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate cîte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.
Intre ceilalţi ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor şi osîr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil pînă la sfîrşit, şi nu s-a despărţit de dînsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele bune, precum s-a şi întîmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat, şi-a silit firea peste puterea sa, aşa încît în puţină vreme a sfîrşit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul, atît de urît şi fără de măsură, încît nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvîrşit şi nu se vedea chip sau asemănare de om la dînsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura şi îi turnau puţină apă cînd îi venea leşin. Şi lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meşteşug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzîndu-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul şi grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară şi să nu se mai chinuiască.
Deci cugetînd ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicîndu-i: „Să nu laşi să te spintece, că mori; crede numai!” Şi odată cu cuvîntul, şi-a scos potcapul său şi l-a pus pe capul bolnavului. Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Şi sculîndu-se din pat, el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar daţi-mi să mănînc, că nu mă mai doare niciunde!” Deci fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri şi-a ieşit din minţi şi, aprinzînd o lumină, l-au văzut pe dînsul tot sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar şi pe cei ce sunt de faţă îi preamăreşte.
Doream să ies puţin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui şi spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflîndu-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani sub ascultarea lui. Şi cînd Atanasie a cunoscut că sfîntul bătrîn avea să se săvîrşească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Şi a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, cîtă vreme a trăit, pînă în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punîndu-şi mantia şi acel sfinţit culion, le-a purtat pînă ce şi-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.
Deci Sfîntul Mihail, avînd nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert niciodată, ci mai vîrtos se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost un ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume cînd era de optsprezece ani şi a stat în pustie 50 de ani, petrecînd îngereşte, cel cu nume de înger, neschimbîndu-şi deloc canonul înfrînării, pînă la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau cînd i se întîmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri. Intîi, cînd s-a făcut monah, mînca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, şi mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame şi verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Cînd era sănătos, dormea şezînd pe scaun, iar cînd era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, şi mai ales cînd era praznicul Stăpînului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cîntări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci cînd avea praznice, pe care le săvîrşea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpînă venea ea însăşi în acea biserică şi îi dădea binecuvîntarea sa, precum ne-am încredinţat dintru această minune:
In Constantinopol era aşijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe cînd stătea în strană şi se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicîndu-i lui: „Este trebuinţă să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primeşte cu mult dor şi evlavie”. Văzînd aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina şi, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, şi a mărturisit minunea. Deci aşa petrecînd acest cuvios întocmai cu îngerii şi cu nume de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veşnica împărăţie, pe care s-o dobîndim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire de oameni. Amin.
Sfinţii Mucenici Teodor Neamţul şi Ioan, fiul său, care au fost ucişi în Kiev
Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 25, 2025 |
In zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de luminarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamţ de neam. Acela, fiind mai întîi la greci, s-a luminat acolo cu credinţa în Hristos; apoi, mergînd la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca şi crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la faţă, dar mai frumos la suflet; iar casa lor era în acel loc, unde, mai pe urmă, după primirea Sfîntului Botez, Vladimir a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir fiind încă întru necredinţă, s-a dus împotriva unui popor ce se numea iatveghi şi, biruindu-i pe ei, a luat pămîntul lor.
Deci, întorcîndu-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi şi cu toţi kievenii. Atunci diavolul, care nu suferea să vadă pe un creştin petrecînd cu plăcere dumnezeiască între necuraţii închinători de idoli – căci pe toţi îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i lui prin închinarea de idoli, iar un creştin printre păgîni îi era diavolului ca un spin în inimă – a găsit vreme lesnicioasă răutăţii sale ca să chinuiască şi să piardă din neamul cel păgînesc pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui. Deci a băgat sfat viclean între boieri şi între cei mari şi aceia au zis: „Să tragem sorţi pe fiii şi pe fiicele noastre; şi pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Şi începînd ei a trage sorţi, îndată, prin lucrarea diavolului, a căzut soarta pe casa lui Teodor. Deci au trimis la dînsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.
Şi mergînd trimişii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noştri l-au iubit. Deci dă-ni-l nouă ca să-l înălţăm jertfa zeilor, care ne-au dat biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voştri nu sunt zei, ci idoli, făcuţi din lemn, care după puţină vreme o să putrezească. Deci cum pot idolii să fie zei, cînd sunt neînsufleţiţi şi nesimţitori? Voi singuri vedeţi şi nu vreţi să înţelegeţi, că în idolii voştri nu este suflet, nici suflare, nici vreo simţire, căci nu mănîncă, nu beau, nu vorbesc şi nici nu umblă. Deci cum sunt zei? Insă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci şi veşnic, în care cred creştinii, ai Cărui robi suntem eu şi fiul meu, botezîndu-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul şi pămîntul, soarele, luna şi stelele şi toate cele văzute în cer şi pe pămînt. Acela şi pe om l-a făcut, i-a dat să vieţuiască şi să stăpînească toate cele de sub cer şi l-a împodobit cu înţelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit, şi să-i slujească cu credinţă, înălţîndu-i laudă şi mulţumită, şi păzind poruncile Lui. Dar zeii voştri cei păruţi ce au făcut? Nimic. Ci ei înşişi sunt făcuţi de mînă omenească şi de unealtă de fier; sunt locuinţe diavoleşti, căci diavolii locuiesc în idolii voştri şi aceia sunt cinstiţi de voi ca nişte zei. Deci nu voi da diavolilor pe fiul meu!”
Iar trimişii, întorcîndu-se, au spus mai marilor şi poporului toate cuvintele lui Teodor. Iar nebunii kieveni, umplîndu-se de mînie, au alergat strigînd şi chiuind la curtea lui Teodor, au dărîmat gardul şi au început a tăia uşile casei cu securile. Deci fericitul Teodor cu fiul său, văzînd acestea, au alergat în foişorul ce era pe stîlp şi, ridicînd ochii în sus şi înălţînd mîinile, s-au rugat Domnului Hristos. Iar aceia, văzîndu-i, strigau cu mînie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noştri!” Fericitul Teodor le-a zis: „De sunt vii zeii voştri, să trimită pe unul dintr-înşii şi să-l ia pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?” Iar kievenii, răcnind, au tăiat foişorul pe dedesubt şi zidirea a căzut şi a ucis pe robii lui Hristos.
Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor. Neamţul şi fiul său Ioan. Ei au fost cei dintîi mucenici pe pămîntul Rusiei, al căror sfînt sînge, ca o sămînţă bună, degrabă a crescut şi a dat rod mult. Pentru că, nu după mulţi ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfîntul Botez. De atunci tot pămîntul Rusiei s-a luminat cu credinţa şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Iulian, Episcopul Chenomaniei, din Galia
Adaugat la iulie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 26, 2025 |
Sfîntul Iulian – care a vieţuit în timpul Sfinţilor Apostoli şi care se pare unora că este Simon stricatul, şi despre care se pomeneşte în Evanghelie, deoarece din Sfîntul Botez şi-a schimbat numele din Simon în Iulian – a fost numit episcop de Sfîntul şi marele Apostol Petru. El a fost trimis de dînsul în Galia, să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, mergînd în cetatea Chenomaniei, a fost într-însa mai întîi apostol, după cum a fost şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, episcop al parisianilor. Că în aceiaşi ani, amîndoi puneau temeliile sfintei credinţe în ţările acelea şi zideau biserici lui Hristos, ostenindu-se apostoleşte întru bunavestire şi îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.
Propovăduirea cea nouă, care se grăia necredincioşilor chenomanieni prin gura Sfîntului Iulian, era unora sminteală, iar altora spre rîs şi batjocură. Dar cînd au văzut şi minunile care se făceau în numele Mîntuitorului Hristos, toţi au început a se încredinţa de aceasta. Căci prin mîinile propovăduitorului lui Dumnezeu se săvîrşeau multe minuni; diavolii se izgoneau, stricaţii se curăţeau, orbii se luminau şi toate bolile se tămăduiau. Deci, cele ce le spunea cu gura despre adevăratul Dumnezeu, pe acelea le întărea cu minunatele lui tămăduiri, chemînd spre cei bolnavi numele lui Hristos. Căci, însemnîndu-i pe dînşii cu semnul Sfintei Cruci, le tămăduia trupurile, şi împreună le tămăduia şi sufletele, încredinţîndu-i despre Iisus Hristos şi luminîndu-i prin Sfîntul Botez. Sfîntul avea de la început locuinţa sa într-o casă mică, care era înaintea cetăţii; deci, au început a veni la dînsul mulţi din cei nou luminaţi, pentru învăţătură, iar necredincioşii pentru tămăduiri, care, cîştigînd îndoită tămăduire, se adăugau la numărul credincioşilor.
Dar, de vreme ce locul acela în care petrecea sfîntul era fără de apă şi toţi cei ce veneau la dînsul şi zăboveau pe lîngă el aveau mare nevoie de apă – căci apa se aducea de departe -, omul lui Dumnezeu, cu bărbaţii ce veniseră la dînsul, ieşind la o pădurice mică aproape de chilia lui, a înfipt toiagul său în pămînt şi s-a rugat lui Dumnezeu în auzul tuturor, zicînd: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai izvorît în pustie apă din piatra cea vîrtoasă poporului Tău celui însetat, caută şi spre noi robii Tăi şi ne deschide vistieria milostivirii Tale şi porunceşte ca să curgă izvor de ape vii din acest pămînt uscat, ca să cunoască cei ce stau de faţă, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu, Care ai trimis în lume pe Fiul Tău, ca să ducă pe cei ce cred în Tine la Pămîntul Făgăduinţei”.
Astfel rugîndu-se, credincioşii ziceau: „Amin”. Atunci, îndată a curs izvor de apă din locul acela în care era înfipt toiagul; şi astfel s-a arătat popoarelor atotputernicia lui Dumnezeu, credinţa şi îndrăzneala cea mare a Sfîntului către Dumnezeu. Atunci, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar necredincioşii, căzînd la picioarele omului lui Dumnezeu, cereau Sfîntul Botez. Deci, sfîntul îi boteza pe dînşii în apa izvorului aceluia şi astfel, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos.
Sfîntul Episcop Iulian preamărindu-se cu minunile, mai marele cetăţii aceleia, cu numele Defensor, a voit să-l vadă pe omul lui Dumnezeu; deci a trimis cu cinste să-l cheme pe el la sine. Mergînd sfîntul la acel boier, cînd s-a apropiat de casa lui a văzut pe un orb şezînd lîngă poartă şi cerînd milostenie. El, milostivindu-se spre dînsul, a chemat numele lui Iisus Hristos şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci pe ochi, l-a făcut pe orb să vadă. Cel tămăduit s-a bucurat foarte mult, iar cei ce se întîmplaseră să fie acolo s-au mirat mult şi îndată au înştiinţat pe mai marele cetăţii de sosirea lui. Drept aceea, sîrguindu-se, a ieşit să întîmpine pe sfînt şi să vadă şi pe orbul cel luminat.
Văzîndu-i pe amîndoi, mai întîi s-a închinat propovădui-torului lui Dumnezeu şi, ducîndu-l în casa sa, a căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-l cu smerenie să-l povăţuiască pe el cum ar putea să cîştige viaţa cea veşnică. Sfîntul Iulian, întinzînd apostoleşte propovăduirea, a învăţat din destul pe mai marele cetăţii şi pe toţi casnicii lui cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Apoi le-a poruncit să postească, învăţîndu-i spre Botez.
După puţine zile, el a botezat pe mai marele cetăţii împreună cu tot neamul său; iar acela a dat casa sa sfîntului, ca să o prefacă în biserică şi i-a dăruit şi averi îndestulate spre toate trebuinţele bisericeşti. Asemenea şi o parte din cetăţenii mai de seamă, urmînd pe mai marele cetăţii, au primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au botezat. Ei au făcut multe dăruiri din averile lor arhiereului lui Dumnezeu; iar el a făcut o biserică aleasă şi a înfrumuseţat-o cu multe podoabe. Poporul se aduna în toate zilele în biserică şi se învăţa de la dînsul, încredinţîndu-se din minunile ce le făcea, şi se lumina prin Sfîntul Botez, pentru că sfîntul avea atîta putere de la Dumnezeu, încît învia şi morţii.
În cetate era un bărbat vestit, anume Anastasie, care nu primise încă sfînta credinţă, ci tot se mai ţinea de închinarea idolilor. El avea un fiu iubit care, îmbolnăvindu-se greu, a murit. Tatăl său, umplîndu-se de mare jale şi întristare din pricina morţii fiului său, a alergat la Arhiereul Iulian, văitîndu-se cu tînguire şi zicînd: „Iuliane, slujitorul lui Dumnezeu, care Îl propovăduieşti pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, te jur pe tine cu acelaşi Hristos Dumnezeu pe care Îl propovăduieşti, de poţi, înviază pe fiul meu!” Sfîntul a zis către dînsul: „Anastasie, de vei crede în Cel propovăduit de mine, vei avea pe fiul tău viu şi tu însuţi vei cîştiga viaţa cea veşnică”. Atunci Anastasie se făgăduia cu jurămînt, zicînd: „De voi vedea pe fiul meu viu, voi mărturisi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; iar de idoli mă voi lepăda cu totul!”
Deci, sculîndu-se Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, cu clerul său, a mers cu Anastasie la casa lui, în care zăcea trupul copilului celui mort şi, văzînd pe mulţi plîngîndu-l şi tînguindu-se cu strigare mare, a poruncit să fie tăcere. Atunci toţi şi-au întors ochii spre dînsul, zicînd în sine: „Ce voieşte acesta să facă trupului celui mort?” Iulian, făcătorul de minuni, apropiindu-se de pat, a luat de mînă pe cel mort şi, ridicîndu-şi ochii la cer, s-a rugat zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai înviat pe fiul văduvei din cetatea Nain şi pe Lazăr, cel de patru zile şi împuţit, l-ai chemat cu cuvîntul puterii tale din morţi, porunceşte şi acestuia, ca să învieze din morţi, ca, prin acesta, să învieze mulţi cu sufletele. Deci, crezînd în Tine, să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a mîntuit lumea prin porunca Tatălui şi Căruia Îi dăm prin Tine vrednică mulţumire în vecii nesfîrşiţi”. La aceasta clericii au răspuns „Amin”.
Atunci copilul, deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat viu şi sănătos. Văzînd toţi aceasta, s-au înspăimîntat şi s-au mirat foarte tare. De atunci s-a făcut bucurie negrăită casei lui Anastasie şi toţi preamăreau pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El. Asemenea au crezut toţi cei ce au văzut şi au auzit aceasta şi s-au botezat.
După cîtăva vreme, Domnul Hristos a binevoit să facă şi altă minune prin plăcutul Său Iulian, şi întru slava preasfîntului Său nume. Odată, Iulian, ieşind cu clerul din cetate ca să treacă prin hotarele Chenomaniei căutînd sufletele omeneşti cele pierdute, a văzut ducînd la cimitirul păgînilor, spre îngropare, pe un tînăr mort. Acela era singurul fiu al unui oarecare boier, cu numele Iovinian, şi mult popor urma mortului acela. Sfîntul Iulian, venind la dînşii, a poruncit celor ce-l duceau să stea şi, făcînd semn cu mîna spre popor ca să tacă, a zis cu glas mare către tatăl celui mort: „Ioviniane, Hristos, pe care eu Îl propovăduiesc şi Care S-a făcut om pentru oameni, a înviat din morţi, a izgonit pe diavoli cu cuvîntul şi toate cîte a voit a făcut vieţuind cu oamenii, ca să-Şi arate puterea dumnezeirii Sale. De vei crede în acel Dumnezeu cu toată inima ta şi de te vei boteza, vei avea bucurie de mîntuire şi de învierea fiului tău”.
Atunci Iovinian şi tot poporul cu dînsul, căzînd la picioarele sfîntului, cerea milă să învieze pe cel mort. Iovinian zicea cu lacrimi: „Sfinte Iuliane, mare slujitor al lui Dumnezeu, de-mi vei învia pe unul născut fiul meu, care era lumina ochilor mei şi bucuria vieţii mele, nu numai eu voi mărturisi pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, ci şi tot poporul acesta, lepădîndu-şi zeii, va primi cu osîrdie credinţa cea propovăduită de tine”.
Dumnezeiescul arhiereu, cel plin de darul facerii de minuni, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, înălţîndu-şi ochii şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat către Domnul în auzul tuturor, zicînd: „Stăpîne Atotputernice, Doamne, Iisuse Hristoase, Care eşti pretu-tindeni şi Care ai binevoit a Te face om pentru mîntuirea noastră, Cel ce ai petrecut cu oamenii pe pămînt şi prin semnul Sfintei Tale Cruci ai alungat moartea din neamul omenesc, porunceşte să învieze tînărul acesta, şi cu puterea Ta, cea atît de mare, să se întărească credinţa celor ce cred în Tine; iar inimile necredincioşilor să se supună Ţie, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe Care, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Îl mărturisim că împărăţeşte în vecii vecilor”. Cei ce stăteau de faţă au zis „Amin”.
Atunci, îndată s-a sculat mortul de pe patul pe care era purtat şi toţi s-au mirat cu spaimă de acea minune. Tînărul care a înviat, a început a striga cu glas mare: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor pe Care Îl propovăduieşte Iulian, robul Lui.” Iar către tatăl său a zis: „Cu adevărat, pînă acum rătăceam, neştiind pe adevăratul Dumnezeu; căci zeii care se cinsteau de noi sînt adevărat idoli, pentru că i-am văzut în iad, şi am cunoscut că nu au odihnă în cumplitele şi neîncetatele lor munci”. Deci, toţi au început a striga cu glas mare şi a slăvi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu. El, învăţîndu-se de Sfîntul Iulian, a primit Sfîntul Botez împreună cu Iovinian, tatăl său. Astfel, păstorul cel bun căutînd oile cele rătăcite, s-a dus în cale şi mulţi din popor, urmînd după dînsul, doreau să se îndulcească din cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi să vadă minunile Lui.
Sfîntul Iulian, apropiindu-se de satul care se numea Procliac, şi înnoptîndu-se, a intrat în sat vrînd să se odihnească într-însul. Dar, de vreme ce în acel ceas murise un copil mic al stăpînului acelui sat, se auzea de departe tînguirea din casa lui. Deci sfîntul a intrat acolo, aducîndu-şi aminte de cuvintele ecclesiastului: Mai bine este a merge în casa tînguirii, decît a merge în casa unde este veselie. Şi i s-a dat lui o cămară deosebită pentru odihna cea de noapte, iar el a poruncit să aducă la dînsul pe copilul cel mort. Închizîndu-se în odaie, a petrecut în rugăciune pînă la ieşirea luceafărului, şi astfel, cu rugăciunile lui, a înviat copilul şi l-a dat părinţilor viu şi sănătos, schimbînd plîngerea lor în bucurie. După ce s-a făcut ziuă, a străbătut vestea prin tot satul de minunea aceea şi toţi s-au adunat în casa stăpînului, ca să vadă pe cel înviat şi pe cel ce l-a înviat.
Deci, văzînd pe Iulian, făcătorul de minuni, au dus la dînsul pe neputincioşii lor; iar el, rugîndu-se pentru toţi şi binecuvîn-tîndu-i, i-a făcut sănătoşi. Atunci, întreg satul acela a primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au luminat cu Sfîntul Botez. Pe copilul cel înviat, părinţii săi l-au făgăduit lui Dumnezeu, împreună cu satul acela, care era să fie moştenirea copilului, ca, venind el în vîrstă, să se rînduiască spre slujba bisericească, iar satul să fie de obşte pentru venitul bisericii.
Sfîntul Iulian, plecînd de acolo şi apropiindu-se de alt sat numit Ruiliac, ce era lîngă rîul Lida, l-au întîmpinat pe el nişte trimişi ai stăpînului acelui sat, rugîndu-l să vie la dînşii. Căci fiica stăpînului, fiind îndrăcită, se muncea foarte mult cu necuratul duh, astfel că şi mîhnirea părinţilor şi prietenilor era mare din pricina aceea. Deci, arhiereul lui Hristos a mers cu sîrguinţă acolo şi, izgonind pe diavolul din fecioara aceea, pe părinţii ei i-a adus la credinţa lui Hristos, iar idolii lor i-a sfărîmat şi a zidit o biserică. El a zăbovit la dînşii pînă ce pe toţi din satul acela şi pe cei dimprejur i-a luminat cu Sfîntul Botez.
De acolo, Sfîntul Iulian s-a dus la un alt sat, ce se numea Artina. Acolo era o mare capişte idolească şi un idol vestit al necuratului Joe, în care locuia un diavol şi înşela cu multe năluciri pe oamenii cei rătăciţi. Auzind cei ce trăiau în satul acela că episcopul creştinilor vine la dînşii, s-au adunat întru puterea lor, nevrînd să-l lase pe el la dînşii. Ei se temeau să nu facă zeului lor, ceea ce a făcut zeilor de prin celelalte sate, sfărîmîndu-i pe aceia ca praful. Deci, cînd arhiereul lui Dumnezeu a venit la dînşii, strigau împotriva lui cu mînie, zicînd: „Să se ucidă ca un răzvrătit al obiceiurilor celor vechi, părinteşti”. Iar alţii strigau: „Să se ardă ca un vrăjitor, amăgitor şi vrăjmaş al zeilor noştri”. Ei se mîniau asupra lui, dar nu puteau să-i facă nici un rău, căci dreapta Celui Preaînalt îl apăra.
Deci, Sfîntul Iulian, înarmîndu-se cu zaua cea nevăzută a puterii lui Dumnezeu şi cu arma trecînd ca un viteaz ostaş fără de temere prin mijlocul tulburării poporului, a intrat în capiştea idolească, unde, chemînd numele Celui Atotputernic, a poruncit idolilor să cadă şi diavolului să iasă de acolo. Atunci idolul îndată a căzut la pămînt şi s-a sfărîmat în bucăţi; iar din idolul cel sfărîmat a ieşit diavolul la vederea ochilor, în asemănare de balaur mare şi înfricoşat, care, scoţînd foc de pucioasă din gură şi repezindu-se spre slujitorii săi – pentru că intrase în capiştea aceea mult popor necredincios -, a început a-i ucide pe dînşii şi a-i omorî.
Poporul, neavînd unde să fugă de mînia şi de otrava balaurului, a început a striga către Sfîntul Iulian, cerînd ajutor, ca să-i izbăvească pe ei din primejdia aceea. Sfîntul Iulian, slujitorul lui Dumnezeu, întinzîndu-şi dreapta spre balaur şi cu semnul Sfintei Cruci, ca şi cu un toiag de fier, bătîndu-l pe acela şi gonindu-l, a poruncit diavolului celui văzut ca, încetînd a vătăma pe oameni, să se ducă în adîncul pierzării sale. Deci, fugind balaurul din capişte, s-a făcut nevăzut.
Atunci poporul necredincioşilor, cunoscîndu-şi rătăcirea lor, striga către Episcopul Iulian: „Robule al Dumnezeului Celui adevărat, mîntuieşte-ne pe noi!” Sfîntul Iulian, învăţîndu-i pe dînşii din destul, pe toţi i-a adus la cunoştinţa lui Hristos; pentru că toţi au primit cu osîrdie sfînta credinţă şi s-au botezat. Capiştea aceea îndată au risipit-o, iar în locul ei au zidit o biserică, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi toţi idolii ce se mai aflau pe aiurea i-au sfărîmat. Deci, s-a făcut mare bucurie în ţara aceea, pentru izbăvirea din înşelăciunea idolească, astfel că păstorul cel ales, înconjurînd hotarele păstoriei sale, a adus la păşunea cea duhovnicească oile cele cuvîntătoare. El i-a scos din gura lupului cel din iad pe toţi aceia, fără numai puţini au rămas în partea celor pieriţi, care nu s-au lăsat de înşelăciunea cea mai dinainte.
Auzind Defensor, cel mai înainte pomenit, de toate cele făcute, adică cum arhiereul lui Dumnezeu, Iulian, a luminat hota-rele Chenomaniei, făcînd minuni multe cu darul lui Hristos, se bucura de aceasta foarte mult şi slăvea pe Hristos Dumnezeu. Sculîndu-se el odată, s-a dus la Sfîntul Iulian şi, cu dragoste sărutîndu-l, l-a rugat să vină în satul său, unde avea o casă aleasă şi avere multă. El l-a chemat acolo pentru a izgoni îndrăcirile idoleşti, bucurîndu-se duhovniceşte şi făcînd cu veselie ospătare trupească întru slava lui Dumnezeu, mulţumind bunătăţii Sale celei iubitoare de oameni. Iulian, plăcutul lui Dumnezeu cel ce pretutindeni căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, nu s-a lepădat de rugămintea lui Defensor şi a mers cu dînsul în satul lui.
Mergînd el, a aflat pe un prunc tăvălindu-se în cale, pe lîngă care se încolăcise un balaur mare, cu coada legîndu-i picioarele ca şi cu o funie; astfel că tot trupul copilului era încins împrejur şi toţi s-au temut văzînd aceea. Dar Iulian, omul lui Dumnezeu, mergînd aproape de el, s-a rugat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit prin Crucea Ta neamul omenesc cel căzut din rai prin amăgirea şarpelui, izbăveşte şi acum această zidire a Ta, de balaurul care a legat-o pe dînsa, ca să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti păzitorul tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine”. Atunci balaurul îndată a crăpat în două şi a murit, iar copilul, scuturîndu-se de el, s-a sculat sănătos şi toţi au slăvit pe Dumnezeu.
Apropiindu-se de satul unde voiau să meargă, le-a ieşit mult popor întru întîmpinare; iar doi îndrăciţi au strigat către sfîntul, cerînd ajutor. El îndată a chemat numele lui Hristos şi a izgonit dintr-înşii necuratele duhuri. Apoi, acei oameni care au cîştigat izbăvire şi toţi necredincioşii, cîţi se aflau acolo, au crezut în Hristos. Sfîntul Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, a fost primit în satul acela cu cinste şi cu dragoste şi au făcut ospăţ mare, nu numai trupesc, ci şi duhovnicesc; pentru că toate cuvintele lor erau pentru slava şi puterea lui Hristos şi pentru pierderea diavolilor celor biruiţi şi ruşinaţi.
După ce a făcut acel ospăţ întru slava lui Dumnezeu, Defensor a arătat sfîntului episcop toate vistieriile sale şi-l ruga să-şi ia pentru sine cît va voi. Dar Sfîntul Iulian n-a voit să ia nimic, nici aur, nici argint, ci căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, care este mai scumpă decît toate vistieriile. Drept aceea, învăţîndu-i din destul cu cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, atît pe dregător, cît şi casa lui, şi tot satul, cîţi i-a aflat nebotezaţi, i-a botezat şi, întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetate la casa sa. Intrînd el în cetate, legaţii ce erau în temniţa cea de lîngă porţile cetăţii, văzînd pe sfîntul prin ferestruie, au strigat către dînsul cu glas mare, cerînd izbăvire din legături. Iar el, fiind milostiv şi părinte iubitor de oameni, s-a umilit de dînşii şi nu s-a dus mai întîi la casa sa, ci a mers la acei judecători, cărora le era încredinţată rînduiala cetăţii, şi i-a rugat, ca, cu prilejul venirii lui pe acolo, să lase în libertate pe cei legaţi. Dar aceia, fiind tari la inimă, n-au ascultat rugămintea episcopului, iar el a plecat de la ei mîhnit.
Mergînd el la biserică, a făcut lui Dumnezeu cîntare de mulţumire şi de rugăciune, pentru că i-a ajutat să cîştige atît de multe suflete. După aceea a mers acasă la dregător, unde i-au dat să mănînce; dar sfîntul nu voia să guste, fiind mîhnit pentru cei legaţi. Domnul, Care face voia celor ce se tem de El, a trimis pe îngerul Său şi a deschis uşile temniţei, sfărîmînd toate legăturile, iar pe cei legaţi i-a lăsat liberi. Aceia, ieşind din temniţă, mergeau prin mijlocul cetăţii către casa arhiereului, neobservîndu-i nimeni, nici zicîndu-le cineva ceva împotrivă, pentru că toţi vedeau, că nu erau dezlegaţi din legături şi liberaţi din temniţă de mînă omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu. Văzîndu-i Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, venind la dînsul, s-a umplut de multă bucurie şi i-a făcut pe ei părtaşi ai mesei sale; deci, ospătîndu-i din destul cu bucate trupeşti şi duhovniceşti, i-a trimis pe fiecare la locul său.
Sfîntul Iulian a petrecut pe scaunul său mulţi ani ca episcop, conducînd bine Biserica oilor celor cuvîntătoare, cea luminată din nou, hrănind-o cu păşunea cea duhovnicească. Ostenindu-se el apostoleşte întru bunăvestirea lui Hristos, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit, izgonind din hotarele Chenomaniei închinarea de idoli şi slujbele diavoleşti, ajungînd pînă la adînci bătrîneţi. Înainte cu cîteva zile de sfîrşitul său, a ieşit din cetate la un sat, care era moşie bisericească, şi acolo s-a îmbolnăvit. Deci, auzindu-se în cetate de boala lui, clericii s-au adunat la dînsul şi mulţi din cetăţenii cei mai cucernici, cîţi aveau dragoste duhovnicească către dînsul. Iar el, învăţîndu-i multe pe toţi, le-a poruncit ca, după moartea lui, să-l aleagă episcop al lor pe preotul Turevie, care s-a ostenit cu dînsul împreună pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Apoi, dînd tuturor cea de pe urmă sărutare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.
La sfîntul său sfîrşit s-a întîmplat să nu fie Defensor, boierul, fiindcă în acea vreme nu se afla în cetate, ci era dus în satul său cel depărtat. Însă i s-a descoperit lui despre aceasta, astfel: în ziua în care a murit sfîntul, Defensor, prînzind cu prietenii în casa sa, i s-au deschis ochii cei sufleteşti şi a văzut pe Sfîntul Iulian îmbrăcat arhiereşte, împreună cu trei diaconi care purtau lumini, intrînd la dînsul şi dîndu-i binecuvîntare; iar diaconii au pus pe masă cele trei lumini şi s-au dus. Defensor a zis către cei ce şedeau cu dînsul: „Vedeţi voi slava pe care o văd eu?” Aceia i-au răspuns că nu văd nimic. Atunci, el le-a zis: „Au n-aţi văzut pe părintele nostru Iulian, care ne-a arătat atîtea bunătăţi şi a făcut atîtea minuni? Iată acesta a intrat acum aici la noi cu trei diaconi şi cu trei lumini şi, privind cu faţa luminată şi zîmbind, ne-a binecuvîntat; apoi, lăsînd luminile înaintea noastră, a ieşit. Eu socotesc din acestea, că el acum a murit, pentru că noi am auzit de boala lui”.
Defensor, zicînd acestea, îndată s-a sculat şi s-a dus degrabă la cetate şi în satul acela în care a murit sfîntul; şi, aflîndu-l pe el odihnit întru Domnul, a plîns mult. Asemenea şi tot poporul a vărsat multe lacrimi după părintele şi păstorul lor. El, punînd în caretă cinstitele lui moaşte, le-a dus în cetate. Cînd a ajuns aproape de cetate la rîul numit Sarta, ce este foarte adînc şi peste care se trecea pe pod, mai înainte de a se sui ei pe pod, caii, care trăgeau careta cu trupul sfîntului, îndreptîndu-se cu mînă nevăzută, s-au repezit spre rîu şi mergeau pe apă ca pe uscat, neudîndu-şi picioarele. Astfel au trecut pe celălalt mal, încît toţi s-au spăimîntat de acea minune preaslăvită; pentru că Sfîntul Iulian, nu numai în viaţă a făcut minuni, ci şi după moarte.
Sfîntul lui trup fiind dus cu slavă în cetate, toţi alergau spre întîmpinarea sfintelor lui moaşte. În acea vreme, o femeie, scăldînd pruncul său într-un vas de aramă, a pus puţin foc sub vasul acela, ca să se încălzească apa. Dar, văzînd că poporul ducea pe sfîntul şi mulţi erau cu lumînări aprinse, cu tămîieri şi cu cîntări de laude, a căutat cu mintea spre acela şi aprinzîndu-se de dragoste duhovnicească, a lăsat pruncul în scăldătoare şi a alergat la acea slăvită petrecere a cinstitului trup al plăcutului lui Dumnezeu, ca să se uite mai bine. Deci, a zăbovit puţin pînă ce a trecut de casa ei. Apoi şi-a adus aminte de scăldătoarea pruncului şi, întorcîndu-se degrabă la el, a văzut focul de sub vasul acela foarte aprins, iar scăldătoarea înfierbîntată. Deci ea a strigat de spaimă şi, apucînd degrabă vasul de pe foc şi vărsînd apa cea fiebinte, a găsit pruncul viu şi sănătos, nevătămat deloc. Această minune au văzut-o mulţi din cei ce se întîmplaseră acolo şi toţi s-au încredinţat că pruncul a fost păzit cu rugăciunile sfîntului. Ei au îngropat pe Arhiereul lui Hristos, Iulian, în biserica cea zidită de dînsul, pe locul unde mai înainte fusese casa boierului Defensor, acum dăruită sfîntului. La mormîntul lui se săvîrşeau multe minuni, căci se dădeau tămăduiri la toate bolile, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru, Stefan Savaitul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Mucenicului Serapion.
Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil
Adaugat la iulie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 26, 2025 |
Pe binevestitorul mîntuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cîntări. Această sărbătoare se prăznuieşte de două ori; întîiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 21 martie, iar acum, cu acelaşi sobor al lui se înnoieşte Sfînta Biserică şi iarăşi se pomenesc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.
Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunîndu-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam – omul cel dintîi, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dînsul. L-a învăţat a scrie despre neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea neamurilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rînduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tălmăcit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin diferite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintîi în lume a lui Hristos, prin întruparea cea din Preasfînta Fecioară.
Acesta s-a arătat sfintei şi dreptei Ana, care se tînguia pentru nerodirea sa între pomii cei din grădină şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu, şi a zis către dînsa: „Ano, Ano, rugăciunile şi suspi-nurile tale au străbătut norii şi s-au auzit, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea preaslăvită, prin care se vor binecuvînta toate seminţiile pămîntului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mîntuirea lumii”. Asemenea s-a arătat Sfîntului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Sfîntul Arhanghel Gavriil, arătîndu-se şi acestuia, i-a spus acelaşi lucru ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, adică pe Maica lui Mesia, Care avea să vină spre mîntuirea neamului omenesc.
Sfîntul Arhanghel Gavriil a fost păzitorul Preasfintei Fecioare Maria cînd se afla în biserică. El o hrănea, aducîndu-i hrana cea de toate zilele. Tot el s-a arătat Sfîntului Zaharia arhiereul, stînd de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrînită de zile multe, şi naşterea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celuia ce nu credea, pînă la vremea împlinirii cuvintelor sale.
Acest înaintestătător al Domnului, trimiţîndu-se de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrînul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfîntului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţîndu-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt.
Cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care păzeau turmele împrejurul Betleemului, şi le-a zis: Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mîntuitorul lumii! Apoi îndată au cîntat cu mulţimea oştilor cereşti: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace; între oameni, bunăvoire! Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat Mîntuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe cînd se ruga în grădină. Numele acesta de Gavriil se tîlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătîndu-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, Îl întărea, ca cel ce are pe lîngă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sînt în nevoinţe.
Deci şi Domnul nostru, fiind în nevoinţe şi rugîndu-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire. Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezînd pe piatra mormîntului şi spunîndu-le despre Învierea cea din mormînt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, tot acela s-a arătat şi vestitor al Învierii Lui. Acesta, arătîndu-se şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe cînd se ruga în Muntele Eleonului, i-a spus despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pămînteşti la cele cereşti; şi, ca încredinţare, i-a dat ei o stîlpare purtătoare de lumină.
Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, povestite atît din Legea cea veche cît şi din cea nouă, pomenindu-le Sfînta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, acum îi aduce prăznuire sobornicească. Iar aceasta o face ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osîrdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului cel atît de mare şi binefăcătorul neamului omenesc, ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.
Notă – Despre Sfîntul Arhanghel Gavriil, vezi cuvîntul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvîrşeşte întîiul lui sobor. Dar pentru care pricină s-a aşezat acest al doilea sobor? De aceasta nu se ştie, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericeşti. Se pare însă că atunci cînd în Constantinopol şi în celelalte ţări greceşti s-au zidit biserici prin diferite locuri în numele acestui Sfînt Arhanghel, tot de atunci şi prăznuirea soborului său cel pus la 40 de zile după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea marelui post opreşte prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate să se săvîrşească aceasta mai cu libertate. Precum şi pomenirea Sfîntului Ioan Gură de Aur, care a murit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru praznicul şi postul ce se ţine în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.
Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci
Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 27, 2025 |
Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfîntului Apostol Pavel şi a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Cînd Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începîndu-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfîntul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfînta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dînşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioşii iudei, precum în Ierusalim şi în celelalte părţi, tot astfel şi în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgîni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dînşii cearta. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dînşii un alt împărat, care să-i ia stăpînirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toţi iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.
Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mîini-lor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfîntul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi, aflînd acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dînşii şi, fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţîndu-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecînd Pavel în Corint cîtăva vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvîntul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecînd cu corabia în Siria, a luat cu dînsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfîntul Apostol Pavel a sosit împreună cu dînşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paştelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfînta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăşi o să se întoarcă la dînşii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dînsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvîntăreţ şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfînta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dînşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întîia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfîrşit le grăieşte: Închină-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintîi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Cînd Sfîntul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicîndu-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfîntul Acvila, zăbovind cîtăva vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rînduit de învăţătorul său, Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, cînd s-a pus de dînsul episcop. Mergînd el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfîntul Apostol Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, pe care, punîndu-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintîi Epistolă scrisă către dînsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămîi în Efes, cînd mergeam în Macedonia…
După aceasta, cînd Sfîntul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicînd: Sărută pe Priscila şi pe Acvila… Sfîntul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mîntuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoştinţă, botezîndu-i.
El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni împărăţia lui Dumnezeu şi luminînd pe mulţi cu sfînta credinţă. A sfărîmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punînd preoţi, şi suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Cuviosul Elie Monahul
Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 27, 2025 |
Cuviosul Elie este strălucit între monahii din pustiile Egiptului, bineplăcînd lui Dumnezeu. Acesta s-a dus din copilărie în mînăstire şi s-a dat în slujba Domnului. Deci, învăţîndu-se în întreaga înţelepciune, s-a învrednicit deplin cu darul lui Dumnezeu, de a face minuni din tinereţile sale. El, fiind încă copil, cînd îl trimiteau ceilalţi monahi să aducă foc, lua cărbuni aprinşi şi îi aducea la stareţ în haină, fără însă a i se aprinde haina. Acest lucru văzîndu-l fraţii, se mirau de acea minune şi doreau ca să urmeze vieţii celei minunate a tînărului copil, care covîrşea cu sfinţenia lui pe cei bătrîni.
Într-o vreme, acest fericit Elie, umblînd singur prin pustie, a dorit să mănînce miere. Deci, văzînd un fagure de miere aşezat pe o piatră şi cunoscînd că aceea este meşteşugirea vrăjmaşului, a început singur a se ocărî pe sine, zicînd: „Du-te de la mine poftă înşelătoare, căci scris este: Să umblaţi cu duhul, iar pofta trupească să n-o săvîrşiţi..., şi îndată s-a dus din locul acela. Intrînd în pustiul cel mai dinăuntru, petrecea în postire, chinuindu-şi trupul său cu înfrînarea şi cu foamea. Fiind în pustie, în săptămîna a treia a postirii sale, a văzut pe pămînt nişte mere şi alte roduri de saduri alese şi, cunoscînd că aceea este înşelăciunea vrăjmaşului, a zis: „Nu voi gusta, nici mă voi atinge de ceva dintr-acestea, ca să nu se smintească sufletul meu, pentru că scris este: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.
Postind el, a patra săptămînă a adormit puţin şi a văzut în vis pe îngerul Domnului, stînd înaintea lui şi zicîndu-i: „Scoală-te şi cele ce vei afla puse înaintea ta, să le mănînci şi să te întăreşti, fără să stai la îndoială”. Deşteptîndu-se din somn, a văzut un izvor de apă vie şi împrejurul lui nişte verdeţuri foarte dulci la gust. Deci a mîncat din verdeţurile acelea şi a băut apă din izvor şi şi-a întărit trupul. După aceea, povestea fraţilor că niciodată în viaţa sa nu i s-a întîmplat, ca să se îndulcească de o hrană ca aceea.
Ducîndu-se el puţin de acolo, a găsit o peşteră şi s-a sălăşluit într-însa, unde a petrecut cîtăva vreme. Însă, cînd firea cea trupească avea trebuinţă de hrană, îşi pleca genunchii şi se ruga şi atunci îndată i se punea înaintea lui, de o mînă nevăzută, pîine curată şi caldă, măsline şi diferite poame.
O dată, cuviosul s-a dus să cerceteze pe fraţii care petreceau cu nevoinţă în pustie, ducîndu-le lor hrană din bunătăţile care i le trimitea Dumnezeu. Mergînd el pe cale şi îngreunîndu-se de sarcina hranei pe care o ducea, a văzut nişte măgari sălbatici, umblînd şi păscînd în pustie. El a strigat la ei, zicînd: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vină aici unul din voi şi să ducă sarcina mea”. Atunci, îndată a venit la dînsul un măgar ce era mai puternic, dar cu multă blîndeţe, iar cuviosul şi-a pus sarcina pe asin şi însuşi a încălecat pe dînsul. Şi astfel a ajuns repede la chiliile fraţilor din pustie şi i-a înveselit cu hrana ce le-a adus, iar dobitocului care îi adusese sarcina, i-a dat drumul în pustie.
Altă dată a mers dimineaţa, într-o zi de Duminică, la o mînăstire pustnicească şi, văzînd că nu se săvîrşeşte Sfînta Liturghie, a întrebat: „Pentru ce ziua Domnului a rămas fără slujbă?” Fraţii i-au răspuns: „Preotul, fiind în partea cealaltă de rîu, n-a venit la noi de frica unui crocodil care este în rîu şi care a mîncat mulţi oameni”. Sfîntul le-a zis: „De veţi voi, eu voi merge şi voi aduce pe preotul vostru”. Fraţii i-au zis: „Nu este cine să te treacă pe tine în partea cealaltă, pentru că toţi se tem de a se apropia de acea trecere, de frica crocodilului”. Iar Sfîntul Elie a mers, nădăjduind spre Dumnezeu.
Cînd a ajuns pe malul rîului, a chemat numele Domnului şi îndată a venit la dînsul acel crocodil, care se obişnuise a mînca oamenii pe care îi găsea. Acela, cu poruncă dumnezeiască, s-a făcut trecătorul cuviosului, pentru că, luînd pe sfîntul pe spatele său, cu frică şi cu blîndeţe l-a trecut peste rîu la celălalt mal. Cuviosul, ajungînd la locuinţa preotului, îl ruga să vină la fraţi. Preotul, necunoscîndu-l pe el, îl întreba cine este şi de unde vine. Iar el i-a răspuns că vine de la o mînăstire. Preotul, văzînd pe fericitul că avea o haină veche şi cu multe cusături şi cunoscîndu-l din cuvinte şi din obiceiul cel bun că este om al lui Dumnezeu, a zis către dînsul: „O, frate, ai proastă haină trupească, dar ai bună şi negrăită haină sufletească”.
Deci, sculîndu-se, mergea cu dînsul spre mînăstire. Cînd au sosit la rîu, el neavînd cu ce să treacă, cuviosul a zis către preot: „Nu te îndoi, părinte, Dumnezeu ne va găti îndată o luntre”. Şi strigînd cu glas mare a chemat la sine pe crocodil. Crocodilul, auzind glasul sfîntului, îndată a venit la dînşii şi cu blîndeţe îşi dădea spatele său, ca să se suie pe el. Cuviosul Elie, suindu-se cel dintîi pe crocodil, chema pe preot, zicînd: „Suie-te, părinte, şi nu te teme!” Dar preotul, văzînd crocodilul, s-a înfricoşat şi a fugit înapoi. Fraţii, stînd pe celălalt mal, priveau la acea minune, adică cum omul lui Dumnezeu trecea rîul, fiind purtat de crocodil şi toţi se minunau de el cu spaimă. Cuviosul, trecînd rîul şi ieşind la mal, a scos împreună cu el şi pe acel crocodil, către care a zis: „Mai bine este să mori tu singur, decît să dai pe oameni morţii şi să mănînci trupurile lor”. Şi crocodilul, căzînd, îndată a murit.
Sfîntul Elie a petrecut în mînăstirea aceea trei zile, învăţînd pe fraţi cu cuvinte insuflate de Dumnezeu. El, fiind mai înainte- văzător, ştia gîndurile fiecăruia şi vedea ştiinţele tuturor şi fiecăruia îi spunea deosebit de ceea ce era bîntuit. Unuia îi zicea: „Frate, eşti aprins de duhul necurăţiei”. Altuia: „Te aprinzi de mînie”. Iar altuia: „Te robeşti de lăcomie”. Altuia îi spunea că se biruieşte de altă patimă. Asemenea şi faptele cele bune ale monahilor celor îmbunătăţiţi le spunea la arătare spre folosul altora, numind pe unul blînd, pe altul drept, pe altul răbdător şi pe altul ascultător. Iar altuia îi zicea că are altă faptă bună, pentru că vieţile tuturor şi toate lucrurile cele făcute în taină, şi bune şi rele, îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau biruiţi de patimi, spuneau despre sine că aşa este precum grăieşte Elie; apoi se umileau cu inimile şi îşi îndreptau viaţa lor.
Cuviosul părinte, după multe vorbe duhovniceşti, a zis către dînşii: „Pregătiţi masa, căci, iată, acum vor veni nişte fraţi străini”. Fiind masa pregătită, după cuvîntul sfîntului, nişte fraţi, venind de departe, au intrat în mînăstire. Sfîntul Elie, primindu-i şi ospătîndu-i cu cinste, s-a dus după aceea în pustie. Unul din fraţii cei tineri îl ruga să-i poruncească să petreacă cu dînsul în pustie. Sfîntul i-a zis: „Frate, acest lucru este greu şi îţi trebuie multă osteneală, pentru că se cuvine a răbda cu tărie împotriva ispitelor diavoleşti”. Fratele acela se făgăduia că le va suferi pe toate; deci, sfîntul, primindu-l, i-a poruncit să vieţuiască în cealaltă peşteră. Sosind noaptea, diavolii au năvălit asupra lui, mai întîi nevăzuţi şi cu gînduri spurcate, tulburîndu-i mintea; apoi, prin năluciri înfricoşate se repezeau la el, sugrumîndu-l şi vrînd să-l ucidă.
Fugind el din peşteră, a alergat la cuviosul şi i-a spus primejdia. Stareţul, mîngîind pe acel frate cu puţine cuvinte şi întărindu-l în răbdare şi în credinţă, l-a dus iar în peşteră; şi, însemnînd cu degetul acel loc împrejur şi îngrădindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit ca, înarmîndu-se cu numele Domnului, să petreacă fără frică. După aceea, fratele petrecea în pustiul acela nevătămat de asupririle diavoleşti, învrednicindu-se de aceeaşi hrană, care se aducea de mînă nevăzută, cu care era hrănit de Dumnezeu şi cuviosul lui povăţuitor.
Sfîntul Elie, ajungînd la adînci bătrîneţi şi făcînd multe minuni, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia I-a plăcut. El s-a mutat în ceata cuvioşilor care stau în cer înaintea scaunului Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia Se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
