Sfîntul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Acesta s-a nascut in Antiohia si a trait in cetatea sa de nastere, pana la varsta barbatiei cand, insotit de tatal sau, a mers la Ierusalim. Calatoria lor a avut loc la scurta vreme dupa Inaltarea la cer a Domnului si dupa Pogorarea Duhului Sfant. La Ierusalim, Pangratie a cunoscut pe Apostoli si, mai ales, pe Sfantul Apostol Petru si si-a aprins sufletul sau, ascultand istorisirile minunate, din mantuitoarele propovaduiri a Evangheliei Domnului. Si, marturisind pe Hristos-Dumnezeu, s-a invrednicit de primirea Sfantului Botez, chiar de la Sfantul Apostol Petru. Acesta, vazand ravna si indemnarea noului crestin, pentru raspandirea credintei, l-a sfintit, nu dupa multa vreme, episcop al Taveromeniei. Primind asemenea har, Pangratie ardea si mai mult de ravna pentru raspandirea credintei crestine. Propovaduirea Sfantului a adus roada bogata: prin el insusi dregatorul imparatesc Bonifatie s-a botezat si a dobandit atata dragoste pentru Hristos, incat a zidit o biserica, drept loc de inchinare pentru crestini. Dar, cu toata ravna Sfantului Pangratie, multi dintre locuitorii insulei au ramas credinciosi idolilor. Intamplandu-se ca Bonifatie sa plece, pentru catva timp, din orasul dregatoriei sale, paganii au folosit aceasta lipsa a dregatorului si, prinzand pe Sfantul Pangratie, l-au ucis. Si, asa, ca mucenic, si-a incheiat Sfantul Pangratie viata lui, inaintea Domnului.

Sfîntul Mucenic Chiril, Episcopul Gortinei

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Mucenicul Chiril, Episcopul Gortinei, a fost episcop în Insula Creta timp de 50 de ani. După cum arată istoricii, acesta a suferit sub Împăratul Decius (249-251) sau Maximian (284-305).

Adus la judecată în faţa unui guvernator Lucius, i s-a cerut să jertfească la idoli dar sfîntul părinte şi-a apărat cu tărie credinţa, renunţînd să împlinească porunca cea distrugătoare de suflete. Guvernatorul l-a condamnat pe Sf. Chiril să fie ars dar flăcările nu l-au atins. Văzînd minunea, mulţi păgăni au crezut în Hristos, în frunte cu Lucius, care a slăvit pe Dumnezeul creştinilor şi l-a eliberat pe sfînt.

Sf. Chiril şi-a continuat predicile şi a întors pe mulţi păgîni la creştinism fiind, în acelaşi timp mîhnit că nu a suferit martiriu pentru Hristos. Guvernatorul a fost informat despre bogata lui activitate de convertire a necredincioşilor, întorcîndu-i de la întuneric la lumină şi a fost din nou condamnat, de această dată la tăierea capului cu sabia. Auzind sentinţa, sfîntul s-a dus cu bucurie să-şi pună capul pe butuc pentru apărarea Adevărului şi la vîrsta de 84 de ani a murit de bunăvoie sub sabie.

Cuviosul Parintele nostru Patermutie

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Acest Patermutie a fost, la inceput, inchinator la idoli, si vataf de talhari si fur si jefuitor de morminte, vestit pentru rautatea lui, in partile Egiptului. Dar, s-a intors la Dumnezeu, dintr-o pricina, ca aceasta: „Intr-o oarecare noapte, acest talhar s-a suit pe acoperisul unei case, in care traia o fecioara sfintita lui Dumnezeu, si voia sa descopere casa aceea, pe deasupra, si talhareste sa intre la ea, sa-si implineasca pofta sa cea rea. Si, ostenindu-se mult, fara spor, a atipit si a adormit si a vazut, in vis, un barbat luminos, imbracat imparateste, graind catre dansul: „Inceteaza, de acum, cu rautatile tale, inceteaza de a mai varsa sange omenesc si de a face furturi si spurcate faradelegi a savarsi, ci te intoarce la pocainta si la osteneli placute lui Dumnezeu si chiar chip de ostasie ingereasca sa iei asupra ta, si sa vietuiesti, cu fapte bune, ca eu domn te voi pune pe tine si mare conducator de oaste.” Iar el, cu osardie, a fagaduit sa faca, indata, cele poruncite lui. Si barbatul, cel din vis, i-a aratat o ceata de calugari, care ii porunceau sa fie mai mare peste dansii. Acestea vazandu-le in vis si dormind s-a facut ziua. Si fecioara aceea, suindu-se pe acoperisul casei, a vazut pe acel om dormind si se mira, inspaimantandu-se. Si s-a desteptat cel ce dormea si, vazand pe fecioara stand, s-a infricosat si s-a mirat. Apoi, l-a intrebat pe el fecioara, cine este, de unde si pentru ce a venit. Dar el altceva nu raspundea, decat numai se ruga, ca sa-i arate lui unde este biserica crestinilor. Si fecioara, intelegand, ca se petrece cu dansul ceva dumnezeiesc, l-a dus pe el la biserica si l-a infatisat inaintea preotilor. Iar el, vazand pe preoti, a cazut la picioarele lor, rugandu-i, cu lacrimi, ca sa-l faca crestin si la calea pocaintei sa-l povatuiasca. Iar preotii, cunoscandu-l pe el s-au minunat si nu credeau in cuvintele lui, socotind ca este o inselaciune la mijloc si o mestesugire. Dar, vazand lacrimile lui cele multe si staruitoarea lui rugaciune, au zis catre el: „De vei parasi cu desavarsire faptele tale cele rele si de vei vietui bine de acum inainte, si de vei face fapte bune, te vom primi pe tine.” Si a fagaduit ca va face tot ce-i vor porunci. Deci, l-au invatat pe el preotii, si, nu dupa multe zile, l-au botezat. Si, dupa primirea Botezului a rugat Patermutie pe preoti sa-i dea vreo porunca, pentru a-l povatui pe el la calea mantuirii. Iar ei i-au dat lui trei stihuri din Psalmul cel dintai, invatandu-l ca sa le stie pe acestea, pe de rost. Iar el, auzindu-le, a zis: „Destule-mi sunt mie acestea spre mantuire.” Si, dupa trei zile de la Botez, s-a dus in pustie si multa vreme a vietuit acolo, petrecand in rugaciuni si in lacrimi, ziua si noaptea. Si se hranea cu radacinile verdeturilor ce cresteau acolo. Si, dupa multa vreme, s-a intors la biserica, deprinzandu-se bine a implini cele trei stihuri, nu numai graindu-le prin cuvinte, ci implinindu-le cu fapta. Iar preotii se minunau de o schimbare ca aceasta a vietii lui celei rele si de infranarea lui cea nemasurata si voiau sa-l opreasca la ei, ca sa-l invete citirea cartilor. Iar el, ramanand cu ei o saptamana, s-a dus, iarasi, in pustie si a petrecut acolo alti sapte ani, nemaihranindu-se cu radacini si cu verdeturi, ci cu painea, care i se trimitea de la Dumnezeu, o data pe saptamana, Duminica. Pentru ca, in toate zilele de Duminica. Pentru ca, in toate zilele de Duminica, dupa savarsirea rugaciunilor afla inaintea sa o paine curata, pusa cu nevazuta mana, si mancand-o cu multumire, iarasi, pana la alta zi a Duminicii, petrecea fara de hrana, fara a slabi de foame. Si i-a dat Dumnezeu darul intelegerii si stia toata dumnezeiasca Scriptura.

Iar, dupa cei sapte ani de pustie, cu dumnezeiasca porunca, Cuviosul Patermutie s-a intors in mijlocul poporului, spre folosul multora. Si, prin chipul vietii sale pustnicesti, a atras la sine pe multi oameni, care s-au facut ucenicii lui si mergeau dupa dansul si urmau faptele lui cele bune. Intre acestia a venit la el si un oarecare tanar, vrand sa-i fie ucenic. Iar el, primindu-l pe acela, l-a imbracat in imbracaminte monahiceasca: o rasa de par, culion si o piele de capra, numita de monahi cojoc. Si-l povatuia pe el cum sa placa lui Dumnezeu, pe calea monahiceasca. Si avea obicei Cuviosul Patermutie a cerceta bolnavii si a petrece langa ei, pana la sfarsitul lor, si, murind ei, ii ingropa, cumparandu-le, din sarguinta sa, hainele cele de ingropare. Si tanarul acela vazand, sarguinta cea mare a batranului, pentru ingroparea mortilor, a zis catre dansul: „Parinte, as voi si eu ca, dupa ce voi muri, sa ma imbraci asa si pe mine si sa ma ingropi. Raspuns-a parintele: „Voi face asa, fiul meu. Si atata te voi imbraca pe tine, pana ce singur vei zice: „Destul este.” Si s-a intamplat, nu dupa multa vreme, ca a murit monahul acela tanar, iar batranul, dupa obicei, imbracandu-l cu hainele de ingropare si acoperindu-i fata, a zis catre mort: „Iti sunt tie destule acestea, spre ingropare, fiule? Sau inca ceva sa mai adaug?” Raspuns-a mortul, intru auzul tuturor: „Destul este parinte.” Si s-au mirat toti cei ce erau de fata, de o minune ca aceasta. Si au inceput a-l cinsti pe staret, ca pe un facator de minuni. Iar el, nesuferind sa fie slavit de ei, ingropand mortul si tainuindu-se de toti, s-a dus la pustie. Dar, dupa catava vreme, iarasi s-a intors, ca sa opreasca pe fratii, pe care el ii povatuise la viata monahiceasca.

Si i s-a descoperit lui, de la Dumnezeu, despre un frate bolnav, care era aproape de moarte, si care isi avea chilia cea sihastreasca langa un oarecare sat, nu departe. Deci, s-a dus cu sarguinta, sa-l cerceteze pe el, si, intarziind in calatorie, apunea soarele. Iar Sfantul nu voia sa mearga noaptea la satul acela, pazind cuvintele Domnului: „Umblati pana aveti lumina, ca sa nu va cuprinda pe voi intunericul.” Drept aceea, cu mare credinta, a zis catre soare pe cand trecuse crugul de jumatate: „Intru numele Domnului nostru Iisus Hristos, stai soare din calea ta si asteapta putin, pana ce voi ajunge la sat.” Si s-a oprit soarele, care trecuse crugul de jumatate si care lumina cu cealalta jumatate de crug si a stat asa, asteptand pana ce Cuviosul a ajuns la sat. Iar oamenii satului aceluia, vazand ca soarele intarzia sa apuna, se minunau si, adunandu-se in mijlocul satului, priveau la acea minune. Si, trecand catava vreme, au vazut pe Cuviosul Patermutie, venind de la pustie spre satul lor. Si, intampinandu-l pe el, l-au intrebat despre oprirea soarelui, cea de mirare. Iar el le-a zis lor: „Oare nu va aduceti aminte de cuvintele Domnului, Care, in Evanghelie, ne invata sa avem credinta? Caci zice: De va avea cineva credinta, cat un graunte de mustar, acela va putea sa mute si muntii din loc. Si cu acea credinta, cu care poate cineva sa mute muntii, cu aceeasi credinta, puternic este ca si pe soare sa-l opreasca din mers.” Acestea zicandu-le el, au inteles toti ca, pentru el, s-a oprit soarele, care, dupa ce a venit el in sat, a apus indata. Si inchinandu-i-se staretului, cu frica, i-au urmat lui, mergand multi la fratele cel bolnav. Si, intrand in chilia lui, l-a aflat sfarsit intru Domnul. Si, facand rugaciuni, s-a apropiat si a sarutat trupul mortului si a zis catre el: „Care-ti este voia, frate, ori sa vietuiesti cu Hristos, ori sa mai petreci, cu noi, in trup?” Si, indata, mortul a inviat si a deschis ochii si, ridicandu-se, a stat si a inceput a grai: „Pentru ce m-ai intors pe mine, parinte? Ca mai bine imi este mie, sa ma duc la Hristos si sa fiu cu El, iar a petrece in trup nu-mi trebuie.” Si, i-a zis lui staretul: „Dormi, dar, in pace si te roaga pentru mine.” Iar el, culcandu-se a adormit iarasi si s-a facut spaima la toti cei ce erau de fata si ziceau: „Cu adevarat, dumnezeiesc om este acesta.” Iar Cuviosul, ingrijind trupul mortului, a petrecut toata noaptea aceea in cantare de psalmi. Iar, a doua zi, ingropandu-l cu cinste, s-a dus de acolo.

Iarasi, intr-o alta vreme, fiind un alt frate bolnav si aproape de moarte, a mers Cuviosul spre cercetare. Si, vazandu-l pe acela ca se teme de moarte, pentru pacatele sale, a zis catre el: „Pentru ce nu esti gata, fiule, de calatorie? Eu cred ca mustrarea va merge cu tine si acolo.” Si a zis bolnavul: „Rogu-ma tie, parinte, roaga pe Dumnezeu pentru mine, ca sa-mi dea mie macar putina vreme de pocainta.” Raspuns-a staretul: „Acum cauti vreme de pocainta? Dar vremea trecuta unde este? Si ce-ai facut in toate zilele calugariei tale? Au, n-ai putut sa-ti tamaduiesti ranile tale, cele mai dinainte, ci mereu ai adaugat rani peste rani?” Iar bolnavul nu inceta, rugand pe staret, cu lacrimi, ca sa se roage Domnului pentru dansul. Si i-a zis staretul: „Daca nu vei mai adauga, de acum, rele peste rele, atunci, ma voi ruga, pentru ca bun este Domnul Cel iubitor de oameni, Indelung-Rabdator, si-ti va da tie vreme spre curatirea pacatelor tale.” Aceasta zicand-o, si-a plecat genunchii la rugaciune si, dupa multa rugaciune, sculandu-se a zis bolnavului: „Iata, trei ani iti da tie Domnul, sa petreci in viata aceasta, numai cu adevarat sa te pocaiesti.” Si, luandu-l de mana, l-a ridicat pe el sanatos si l-a luat cu el in pustie. Iar dupa acei trei ani, iarasi a mers cu dansul la frati. Si a stat inaintea lor fratele, ca un inger al lui Dumnezeu. Si multi, adunandu-se la Cuviosul si ascultand cuvintele lui, cele ca mierea, a intins cuvant catre dansii despre roadele pocaintei, vorbind toata noaptea pana dimineata. Si, intru acea vorbire, fratele cel ce implinise pocainta cea de trei ani a fost vazut ca si cum dormita. Si asa si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu, fara durere si fara frica, ca si cum ar fi dormit intr-un somn dulce.

Inca, se povesteste, despre Cuviosul Patermutie ca, de multe ori, a trecut raul Nilului, umbland pe deasupra apei. Iar odata, fiind adunati cativa frati, intr-o chilie, si vrobind spre folosul sufletului si fiind usile incuiate, a stat Sfantul in mijlocul lor, precum oarecand Hristos Domnul, in mijlocul Apostolilor, caci atat de mare era, intru minuni, Cuviosul Patermutie, fiind plin de darul lui Dumnezeu. Si, dupa destui ani ai vietii sale, placute lui Dumnezeu, s-a mutat catre Domnul.

Cuviosul Coprie

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Sfantul Coprie, singurul martor al Sfantului Patermutie si povestitorul mununilor aceluia, a fost, cu randuiala, preot, care, avand darul facerii de minuni, de la Dumnezeu, petrecea in aceleasi parti ale Egiptului, tamaduind felurite boli ale oamenilor si gonind duhurile cele viclene. Adunandu-se, odata, fratii la dansul, acesta le povestea, spre folos, din viata Cuviosului Patermutie si din ale celorlalti Sfinti. Iar un frate, necrezand cele ce se spuneau, nu lua aminte si, dormitand a vazut in vis mainile Sfantului Coprie, tinand o carte scrisa cu slove de aur, din care vorbea el catre frati. Iar aproape de dansul statea un barbat luminos, cinstit la vedere, impodobit cu caruntete cautand cu groaza spre cel ce dormita. Si i-a zis: „Pentru ce nu crezi cele ce se graiesc si dormi, neluand aminte?” Iar fratele acela s-a desteptat inspaimantat si a spus, indata, celorlalti, ceea ce a vazut. Si, de atunci, asculta, cu credinta si cu luare aminte, toate cuvintele Sfantului Coprie.

Sezand la Cuviosul niste frati straini, care venisera la dansul spre cercetare, si ascultau de la el cuvinte de folosul sufletului, iata, a venit un om mirean, purtand un vas cu nisip, si sta la usa chiliei, asteptand pana ce staretul isi va sfarsi vorba sa. Iar fratii, vazand acel om, l-au intrebat pe staret: „Pentru ce s-a adus nisipul acela?” Raspuns-a staretul: „Nu se cadea mie, fiilor, ca sa va spun voua lucrul acesta, ca sa nu ma arat ca ma slavesc in desert, laudandu-ma cu dumnezeiestile lucruri. Insa, vazandu-va pe voi, ca v-ati ostenit pana la noi, atata cale, nu va tainuiesc aceasta, ci spre folosul vostru, voi spune lucrurile lui Dumnezeu, pe care El a binevoit a le savarsi prin noi, pacatosii. Pamantul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor si, din granele cele semanate in tarini, abia se aduna samanta. Ca un vierme manca spicele mai inainte de coacerea lor. Si oamenii satului aceluia erau toti inchinatori la idoli. Iar noi, ajutandu-ne darul lui Dumnezeu, pe toti i-am adus la sfanta credinta si i-am botezat. Iar, dupa ce toti s-au facut crestini, venind la noi, ne-au cerut ca sa ne rugam lui Hristos, Dumnezeu, pentru dansii, ca sa dea pamantului lor buna aducere de roada. Si am zis catre dansii: Noi putem sa ne rugam, numai credinta voastra sa fie neindoita in Dumnezeu. Iar ei, spunand ca au credinta tare, au luat in sanul lor nisip din pamantul acesta, in care umbla picioarele noastre pacatoase. Si, m-au rugat pe mine ca, in numele Domnului, sa le binecuvantez nisipul acesta, ca pe niste seminte. Si eu am zis catre ei: Dupa credinta voastra sa fie voua! Si ei, ducandu-se la locul lor, au amestecat nisipul acela cu samanta graului lor si l-au semanat in tarina. Si s-a facut atat de mare indestulare de roade, incat nici un pamant, din aceste parti ale Egiptului, nu poate sa faca o aducere de roade, ca aceea. Deci, din acea vreme, in toti anii, lucratorii de pamant vin la noi si, luand nisip de aici, il aduc la noi, ca sa-l binecuvantam: si credinta lor nu este in zadar, pentru ca, totdeauna, aduna roduri indestulate.”

Acest Cuvios Coprie, avand, intr-o vreme, vorba cu un eretic maniheu inaintea poporului, despre credinta, si, neputand, prin smeritele sale cuvinte, sa infranga pe cel mandru si semet, a vrut ca, printr-o fapta, sa-si arate credinta cea dreapta. Deci, poruncind sa se aprinda un foc mare, a chemat pe eretic in foc, cu dansul, zicand ca, cel ce nu va arde dintre ei, a aceluia sa fie credinta socotita ca dreapta. Iar maniheul a zis catre el: „Tu mai intai sa intri.” Si a intrat Sfantul in foc si s-a despartit vapaia in doua. Iar el sta pe carbunii de foc, ca pe niste iarba verde, fara de vatamare. Si, stand asa in mijlocul focului, o jumatate de ceas, a iesit intreg, neatingandu-se focul nici de hainele lui. Acest lucru, vazandu-l poporul, s-a mirat mult si a proslavit pe Hristos-Dumnezeu. Iar ereticul n-a vrut sa intre dar, fiind impins de norod, fara voia sa, indata a inceput sa arda si, sarind din foc, parlit, a fugit. Iar poporul, prinzandu-l striga: „Sa se arda ereticul.” Ci Cuviosul Coprie, potolind galceava poporului, a slobozit pe eretic viu, dar parlit ca un taciune.

Avea staretul aproape de chilia sa o gradina mica, in care semana verdeturi si roade de mancare, pentru strainii ce veneau la el. Iar un inchinator de idoli, intrand, noaptea, in gradina, a furat din roade, cat a putut sa duca. Si, ducandu-le in casa sa si punand o parte intr-o caldare, a inceput a le fierbe. Si, ferband trei ceasuri, si mai mult, si multe lemne arzand, n-a sporit nimic, caci nici apa din caldare, nu putea sa se incalzeasca. Si se mira omul de lucrul acela neobisnuit. Apoi, cunoscandu-si pacatul sau si intelegand si puterea lui Hristos, care lucreaza prin crestini, a luat toate cele furate si pe cele ce erau in caldare le-a dus la staret. Si, arucandu-se pe sine inaintea picioarelor lui, si-a marturisit furtisagul sau si a spus minunea ce se facuse cu caldarea si cerea iertare si se ruga sa-l faca pe el crestin. Si s-a intamplat ca, in acea vreme, erau la staret multi straini. Si s-au bucurat toti de acea minunata intoarcere spre Hristos a omului aceluia. Iar, din roadele acelea, s-au ospatat toti si au multumit lui Dumnezeu.

Acestea, si alte multe minuni facand, Cuviosul Coprie, cu darul lui Hristos, s-a odihnit cu pace si s-a facut partas cu Cuviosul Patermutie la Imparatia Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava in veci! Amin.

Icoana Maicii Domnului din Koloch

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Icoana Maicii Domnului din Koloch s-a manifestat prima dată în anul 1413 în timpul lui Vasile I, aflîndu-se la 15 verste de oraşul Mozhaisk, aproape de Koloch, din provincia Smolensk. Un ţăran din sat, Luca, a fost cel care a găsit icoana şi a dus-o acasă la el, unde avea pe cineva din familie paralizat. După ce bolnavul s-a atins cu credinţă de sfînta icoană cu fruntea, s-a vindecat pe loc. Minunea s-a răspîndit peste tot şi îndată s-a făcut coadă de bolnavi la icoana făcătoare de minuni, primind ajutor de la Preasfînta Fecioară. Luca a dus icoana la Mozhaisk şi de acolo la Moscova, lăsînd-o în grija Mitropolitului Fotie şi al clerului capitalei. Aceştia au făcut procesiune cu icoana pe străzile Moscovei, vindecîndu-se mulţi bolnavi de infirmităţile lor. Mai tîrziu aceştia au trimis înapoi icoana la Mozhaisk.

În locul unde a apărut icoana s-a construit o biserică în cinstea Maicii Domnului şi icoana a rămas în acea biserică. Cu ajutorul lui Luca şi al altori ortodocşi, Prinţul Andrei Dimitrievich a construit acolo o mănăstire numită Kolochsk sau Mozhaisk.

Icoana Maicii Domnului din Cipru

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2025

Icoana Maicii Domnului din Cipru aparţine stilului Panachrana. Aici Maica Domnului este pictată şezînd pe tron cu Pruncul Sfînt în braţe, cu cîte un înger de ambele părţi.
Sfînta icoană a făcut prima minune în anul 392 pe insula Cipru, la mormîntul Dreptului Lazăr (prăznuit în 17 octombrie) şi este păstrată într-o mănăstire de-acolo. La Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova şi în Biserica Nikolo-Golutvin din satul Stromyn, dioceza Moscovei, se găsesc replici faimoase ale acestei icoane.

În săptămîna triumfului ortodoxiei, în Sinaxarul Grecesc există informaţii despre o anumită icoană, care poate fi chiar această icoană din Cipru. Se spune că în insula Cipru un arab trecea pe lîngă o biserică dedicată Preasfintei Fecioare. Ca să-şi manifeste ura faţă de creştinism, acesta a tras o săgeată într-una din icoanele Maicii Domnului care se aflau afară la poartă. Săgeata a lovit genunchiul Fecioarei din care a început să curgă sînge. Îngrozindu-se, arabul s-a urcat pe cal şi a gonit spre casă dar a căzut mort înainte să poată ajunge. Aşa a plătit pentru fapta sa blasfemiatoare.

Zilele în care se cinsteşte Icoana din Cipru sunt Lunea Sfîntului Duh şi 20 aprilie. Unele copii ale icoanei se numesc „Curăţitoarea”, „Cuţitul” şi „Şoimul.” Cea numită Şoimul a primit această denumire datorită felului în care a fost descoperită. Se spune că un conducător creştin din Cipru era la vînătoare cu şoimul său dresat care a rămas prins într-un tufiş urmărind altă pasăre. Bărbatul a dat ordin să se taie tufişul ca să-şi poată salva şoimul. Făcînd aceasta, servitorii săi au eliberat şoimul şi au descoperit Icoana Maicii Domnului din Cipru. În acel loc conducătorul a clădit o mănăstire. Icoana din Cipru „Curăţitoarea” era faimoasă pentru puterea sa vindecătoare de boli ale ochilor. Icoana „Stromyn” a devenit cunoscută în 1841. O fată de 18 ani din Stromyn, un sat nu departe de Moscova, era pe moarte din cauza unei boli grele. În vis i-a apărut Icoana din Cipru stînd în faţa uşii bisericii şi o voce îi spunea: „Ia-mă în casa ta şi roagă preotul să facă o moliftă cu sfinţirea apei şi te vei vindeca”. Bolnava a fost dusă la biserică şi în scurt timp au descoperit icoana. Ea a făcut întocmai cum I-a spus Maica Domnului şi îndată s-a întremat atît încît a avut putere să ducă singură icoana înpoi în biserică. La scurt timp fata s-a vindecat complet. Icoana din Cipru „Stromyn” a continuat să facă minuni de vindecare despre care preotul bisericii îl informa pe Mitropolitul Filaret al Moscovei (prăznuit în 19 noiembrie).

Sfinţii Patruzeci de Mucenici, care au pătimit în Cetatea Nicopoli din Armenia

Adaugat la iulie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 23, 2025

Păgînul împărat Liciniu, care a fost primit la împărăţie de marele Constantin, stăpînind părţile Răsăritului, a dat poruncă prin toată stăpînirea sa, ca toţi creştinii, care nu vor veni să se închine zeilor, să fie munciţi şi omorîţi în diferite chinuri, iar averile lor să fie luate spre zidirea capiştelor idoleşti, a băilor şi a înnoirii cetăţilor. Venind porunca aceasta şi în Nicopoli, cetatea Armeniei, se pregăteau tot felul de chinuri şi diferite unelte de muncire pentru creştini.

Prinzîndu-se mulţi creştini şi fiind duşi la chinuri, nişte robi ai lui Hristos, în număr de peste patruzeci, s-au sfătuit să nu aştepte pînă ce vor fi prinşi de păgîni, ci singuri să meargă la judecată de voie şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la munci. Între dînşii erau mai de seamă: Leontie, Mavrichie, Antonie şi Alexandru, toţi bărbaţi însemnaţi cu neamul şi cu învăţătura şi îmbunătăţiţi cu viaţa. Deci, ducîndu-se împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sînt creştini.

Ighemonul, minunîndu-se de puterea de credinţă, de învoirea între ei şi de îndrăznirea lor la munci, i-a întrebat zicînd: „De unde sînteţi voi şi cine v-a învăţat să nu vă închinaţi zeilor noştri?” Sfîntul Alexandru a răspuns: „Unii sîntem de aici, unii din cetate, iar alţii de prin sate, însă pămîntul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos Dumnezeu din ceruri. Acela ne-a învăţat să nu ne închinăm zeilor celor mincinoşi, surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mîini omeneşti”. Ighemonul a zis: „Dar unde este Hris-tosul vostru? N-a fost El răstignit şi a murit?” Sfîntul Leontie a răspuns: „De unde ştii tu că Hristos al nostru a murit?” Să ştii de la mine că El, deşi a murit, apoi a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer. El a murit de voie pentru noi, dar S-a sculat iarăşi ca un Fiu al lui Dumnezeu”. Atunci ighemonul a zis: „Dar Hristos acum este viu?” Leontie a răspuns: „O, ighemoane, zeii voştri, murind nu mai înviază, dar Domnul nostru Iisus Hristos viază în veci, măcar că a şi murit. Iar prin moartea Sa, scoţîndu-ne pe noi din veşnica moarte, ne-a făcut şi ne-a învăţat să murim pentru El, ca astfel să fim vii cu El în viaţa cea fără de sfîrşit”. Iar ighemonul a început a-şi lăuda zeii săi, pe Joe, Apolon, pe Asclipie şi pe ceilalţi.

Sfîntul Leontie a zis: „Joe este dumnezeul vostru?” Ighemonul a răspuns: „Acela este ţiitorul cerului, tatăl tuturor zeilor”. Leontie a răspuns: „Dumnezeu se cade să fie drept, curat şi fără de păcat. Deci, ce zici tu despre Joe, zeul vostru?” Ighemonul a zis: „Drept, curat şi fără de păcat îl socotesc pe el”. Sfîntul Leontie, a zis: „Dacă Joe este drept, apoi nu a izgonit el din împărăţie pe tatăl său, Cron? Dacă este curat şi fără de păcat, apoi de ce a luat de soţie pe Ira, sora sa cea de un pîntece cu el şi a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar şi partea bărbătească şi cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un aşa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat!”

Atunci ighemonul Lisie, umplîndu-se de mînie, a zis cu răutate: „O, cap rău! Tu eşti judecător al zeilor noştri? Eu mă jur pe ei că nu vă voi cruţa, ci rău vă voi pierde pe toţi”. Sfîntul Leontie a răspuns: „Ighemoane, nu te mînia cînd auzi adevărul! Oare nu sînt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soţie, nici să facă strîmbătate şi nici să ucidă? De ar îndrăzni cineva să facă ceva împotriva legilor, apoi unul ca acela se numeşte călcător de lege şi este vinovat judecăţii şi pedepsei cu moartea. Deci, zeii voştri, fiind oameni, erau plini de toate răutăţile şi fărădelegile, stricaţi şi ucigaşi de oameni; cu un cuvînt, sînt vinovaţi de o groaznică judecată şi vrednici de multe pedepse de moarte. Se cade ca zeii voştri cei fărădelege să se plece spre legile cele omeneşti şi să urmeze oamenilor, care păzesc bine legile, iar voi să fiţi judecători zeilor voştri pînă ce îi veţi îndrepta”.

Ighemonul a zis: „O, nebun ce eşti! Dumnezeul vostru n-a fost răstignit ca un făcător de rele? Din zeii noştri, spune-mi, care a fost răstignit?” Sfîntul Leontie a răspuns: „Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi şi ne lăudăm cu Crucea Lui, iar zeii voştri se cutremură, temîndu-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit şi fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voştri au pierit cu moarte amară. Dumnezeul nostru este Mîntuitor al neamului omenesc, iar zeii voştri sînt pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar zeii voştri sînt mincinoşi, căci ei nu sînt dumnezei, ci diavoli pierzători şi amăgitori, pentru că singuri au pierit şi pe închinătorii lor îi surpă în pierderea cea veşnică”.

Aceste cuvinte ale Sfîntului Leontie pornind pe ighemon spre mînie, a poruncit ca pe toţi mărturisitorii lui Hristos să-i bată cu pietre peste gură, zicînd: „Să se zdrobească gurile din care iese hulă asupra zeilor noştri!” Deci, sfinţii, fiind bătuţi, grăiau: „Slujitorule al diavolului, aşa să te bată şi pe tine Dumnezeu, că, auzind adevărul, ne judeci cu nedreptate, îmbătîndu-te de păgînătate”. După aceasta, tiranul a poruncit să-i lege pe toţi cu lanţuri de fier şi să-i arunce în temniţă. Sfinţii, fiind duşi în temniţă ca într-o cămară, se veseleau de Dumnezeu, Mîntuitorul lor, şi cîntau psalmii lui David, pentru că unii dintr-înşii învăţaseră carte din tinereţe.

Sfîntul Leontie întărea pe toţi, zicîndu-le: „Cinstiţi fraţi şi robi ai lui Hristos, să răbdăm toate cu bărbăţie. Ştiţi din Sfînta Scriptură cîte a răbdat dreptul Iov, cum a pătimit Domnul nostru şi cum s-au sfîrşit şi ceilalţi sfinţi şi robi ai Lui: Sfîntului Ioan Înaintemergătorul i s-a tăiat capul; Arhidiaconul Ştefan a fost ucis cu pietre; Sfîntul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos; Sfîntul Apostol Toma a fost împuns cu suliţa; iar alţii cu alte morţi muceniceşti au murit pentru Domnul. Apoi cîţi sfinţi n-au pătimit pe timpul împărăţiei lui Maximian şi a lui Deciu, Adrian şi a altor împăraţi păgîni, care au ucis, nu numai bărbaţi, ci şi femei, precum auzim despre Sfintele Muceniţe Tecla, Eufimia, Capitolina, Iudita şi alte sfinte muceniţe, ale căror nume sînt scrise în ceruri. Deci, dacă femeile au avut atîta bărbăţie, ni se cade şi nouă să fim tari şi nebiruiţi. Deci sufletele noastre să le punem pentru Domnul nostru Hristos, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi”.

Cu nişte cuvinte ca acestea întărea Sfîntul Leontie pe fraţi şi toţi cu osîrdie doreau să pătimească toate muncile pentru Hristos. Fiind zăduf şi sfinţii arzînd de mare sete, a venit la dînşii în temniţă, ca să-i cerceteze, o oarecare femeie creştină de bun neam, cu numele Vlasiana. Aceea, aducîndu-le apă rece dintr-un izvor care era în apropiere, i-a adăpat pe sfinţi. Apoi, sosind noaptea, sfinţii au petrecut în rugăciuni şi în cîntări de psalmi. Iar ighemonul n-a dormit în noaptea aceea, pentru că se gîndea cu ce fel de munci va munci pe robii lui Hristos cei ţinuţi în legături. Numai despre ziuă a adormit puţin şi i s-a arătat diavolul în vedenia visului, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te, Lisie! Eu sînt zeul Asclipie. Munceşte fără milă pe creştinii care ne hulesc pe noi, pentru că multe necuviinţe grăiesc în temniţă de noi, de aceea cu diferite chinuri să-i pierzi pe ei”.

Ighemonul, sculîndu-se din somn, a venit la judecată şi, punînd înaintea sa pe sfinţii cei legaţi, a zis către dînşii: „Închina-ţi-vă zeilor, ca să fiţi prieteni stăpînitorilor şi nouă. Pentru aceasta veţi lua fiecare din voi cîte două sute de galbeni şi haine noi, apoi, aducînd junci, vom face jertfă şi ospăţ şi ne vom veseli împreună. Iar de nu mă veţi asculta pe mine, apoi veţi fi cumplit munciţi. Deci, vă rog să nu vă lipsiţi de lumina aceasta dulce, nici să vă despărţiţi de femeile, copiii şi prietenii voştri, ci jertfiţi măcar unuia oarecare din zeii noştri”. Sfinţii au răspuns cu o gură, zicînd: „Blestemat să fii tu, chinuitorule, împreună cu zeii tăi, că noi nu vom jertfi diavolilor celor necuraţi. Noi n-avem trebuinţă nici de aurul, nici de îmbrăcămintea, nici de ospăţul şi prietenia voastră, pentru că nouă singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este bogăţie, îmbrăcăminte, hrană şi băutură. Acela ne este nouă Tată şi prieten preaiubit, şi pentru Dînsul sîntem gata a pătimi toate muncile şi a muri”.

Atunci tiranul a poruncit ca, dezbrăcîndu-i pe toţi, să-i spînzure la muncire şi cu unghii de fier să strujească trupurile lor. Deci, sfinţiţii mucenici fiind strujiţi pînă la amiază, cînd soarele ardea mai cu putere, ighemonul a plecat acasă de la privelişte, iar sfinţii, fiind striviţi pînă la oase, din porunca ighemonului au fost aruncaţi în temniţă. Dar dreptcredincioasa femeie Vlasiana, cea mai sus numită, a venit iarăşi la ei spre cercetare şi i-a adăpat cu apă, pentru că erau slăbiţi de sete, de zăduf şi de răni. Sfinţii, răcorindu-se, au binecuvîntat pe acea femeie, rugîndu-se pentru ea şi pentru fiii ei şi mulţumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru El. Şezînd ei în temniţă, Sfîntul Leontie a văzut pe unul din fraţi bolnav de răni şi se temea de el ca să nu slăbească în credinţă. Deci, se ruga lui Dumnezeu ca să le dea sfîrşitul nevoinţei.

În cetatea aceea era un cetăţean vestit, cu numele Irod, care, supunîndu-se elinilor, era cinstit de ighemon, ca unul din sfetnici. Acela avea un scriitor, anume Filip, iubit de Sfîntul Leontie pentru bunele lui obiceiuri. Trimiţînd Sfîntul Leontie, l-a chemat la ferestruica temniţei şi i-a zis: „Frate Filipe, spune lui Irod ca să-i aducă aminte de noi, dacă se va duce cu vreo pricină la ighemon, şi să-l sfătuiască să dea mîine răspuns de moarte împotriva noastră”. Ducîndu-se Filip la Irod, i-a spus despre aceasta.

În vremea aceea, Irod a fost chemat de ighemon la cină, dar el nu s-a dus degrabă, pentru aceea ighemonul îl aştepta. Trimiţînd iarăşi, l-a chemat. Ducîndu-se el tîrziu, a zis: „Nu pot să mănînc pentru că am văzut cum se munceau osîndiţii şi cum curgea sîngele din ei; şi din această pricină m-am îngreţoşat şi mi s-a tulburat stomacul şi nu poate să primească hrană”. Zis-a ighemonul: „Atunci ce mă sfătuieşti să le fac?” Grăit-a Irod: „Mîine să moară, deoarece sînt porunci împărăteşti potrivnice şi vrednice de moarte; apoi pentru ce să nu moară mai iute?” Ighemonul s-a făgăduit cu jurămînt că-i va omorî a doua zi.

Auzind Filip acestea, a alergat la temniţă şi i-a spus Sfîntului Leontie. Toţi fraţii, fiind înştiinţaţi de acea hotărîre, s-au bucurat că a doua zi de dimineaţă vor muri pentru Hristos. Deci, a binecuvîntat pe Filip pentru ascultarea lui şi se ruga şi se gătea mai înainte spre moarte. În rugăciune zicea: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, preamăreşte numele Tău cel sfînt întru noi, cu suflet zdrobit şi cu duh smerit ne rugăm Ţie, ca să fim primiţi, noi cei ce ne aducem singuri Ţie jertfă vie, ca o întreagă ardere de berbeci şi de junci şi ca de zeci de mii de miei graşi, aşa să fie jertfa noastră astăzi înaintea Ta şi să-Ţi fie plăcută, pentru că nu este ruşine celor ce nădăjduiesc spre Tine. Tu ştii, Doamne, că pe Tine Te-am iubit şi pentru Tine ne-am dat la moarte; deci întăreşte-ne pe noi, ca nici unul să nu rămînă din aceşti fraţi şi astfel să nu rîdă, nici să se bucure de el vrăjmaşul nostru!”

Astfel se rugau sfinţii şi se întăreau unul pe altul. La miezul nopţii au cîntat spre îngroparea lor psalmul cel mare, adică Fericiţi cei fără de prihană… şi celelalte. După sfîrşitul psalmului, venind îngerul Domnului, a umplut temniţa de lumină şi a zis către ei: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos, că sfîrşitul vostru este aproape şi numele vostru s-a scris în cer. Nădăjduiţi că Domnul este cu voi!” Zicînd îngerul aceasta, s-a dus. Ei, închinîndu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

În vremea aceea, doi păzitori ai temniţei, ale căror nume sînt Menei şi Virilad, de neam egipteni, petrecînd fără somn, au văzut strălucind lumină în temniţă şi au auzit acel glas îngeresc, dar pe înger nu l-au văzut. Deci, Menei a zis către Virilad: „Ai văzut, frate, ai cărui Împărat sînt aceşti oşteni? Eu sînt din început prietenul creştinilor, căci aceştia nu călătoresc pe calea cea fărădelege, ci pe calea drepţilor. Ei păzesc credinţa în Dumnezeul lor şi I se închină Lui ziua şi noaptea, iar în petrecerea cu oamenii, ei nu fac nici un fel de nedreptate. Ei nu năpăstuiesc pe nimeni, nu caută averile cele străine, ci şi pe ale lor le împart săracilor; pe toţi îi iubesc şi tuturor le fac bine, precum singur ştii. Dar cei ce sihăstresc în pustiile Egiptului, în ce chip îşi duc viaţa? Nu este nici străin şi nici de mirare, că ei fac şi minuni. Drept aceea mă gîndesc să intru la ei în temniţă şi să-i rog să mă primească şi pe mine cu ei, iar tu, frate, ce gîndeşti?”

Răspuns-a Virilad: „Tot aceea gîndesc şi eu, ceea ce socoteşti şi tu; pentru că şi noi, fiind nevrednici, ne-am învrednicit a vedea lumina, pe care a răsărit-o la ei Dumnezeul lor, pentru care ei mor cu bucurie. Dacă ar fi silit cineva pe ighemon ca să moară pentru Joe, Apolon, Asclipie sau pentru oarecare din zei, ar fi voit el ca să moară? Cred că nu, pentru că iubeşte viaţa aceasta. Aceştia nu se cruţă pe sine, ci îndrăznesc la moarte, fără frică, pentru Dumnezeul lor. Pentru aceea se învrednicesc creştinii de la El de nişte slave ca acelea, pe care zeii nici unuia din cei ce se închină lor nu le-au arătat cîndva. Deci, pentru ce să nu ne apropiem de aceşti bărbaţi drepţi şi de adevăratul Dumnezeu?”

Astfel, sfătuindu-se amîndoi acei păzitori, au intrat în temniţă şi au căzut la sfinţi, zicîndu-le: „Domnii noştri, robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, primiţi-ne şi pe noi în numărul vostru; pentru că credem şi noi în Domnul Iisus Hristos, Cel ce v-a iubit pe voi. Ne rugăm vouă ca să vă rugaţi Lui pentru noi, ca astfel să ne învrednicească a fi părtaşi cu voi!” Sfinţii, auzind de această mărturisire, s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu şi i-au sărutat, zicîndu-le: „Voi sînteţi fraţii noştri, că Domnul nostru v-a chemat la mărturisirea Preasfîntului Său nume. El vă va da vouă plată asemenea cu noi, precum şi celor ce au venit în via Lui în ceasul al unsprezecelea”.

A doua zi, ighemonul Lisie a ieşit cu ostaşii, afară din cetate, la locul unde voia să omoare pe sfinţii mucenici. Locul acela era aproape de rîul ce se numea Licos. Deci, făcînd divan, a poruncit să scoată pe sfinţii mucenici ca să-i pună înaintea lui. Văzînd şi pe cei doi păzitori ai temniţei împreună cu sfinţii cei legaţi, a zis către Apian, întîiul sfetnic: „Iată şi aceşti nebuni voiesc să moară. Nu este mai bună viaţa decît moartea?” Apian a zis: „Porunceşte ca să-i muncească cu munci cumplite”. Zis-a ighemonul: „Ba nu, că se vor teme de munci şi, întorcîndu-se iarăşi la zei, vor fi vii, dar eu nu voiesc să mai fie vii, ci să moară; de aceea voi da un răspuns de moarte asupra lor”.

Sfinţilor mucenici, care erau puşi de faţă la divanul lui, nu le-a mai făcut nici o întrebare sau cercetare pentru credinţă, ci îndată a săvîrşit acea judecată de moarte, dînd un astfel de răspuns: „Aceşti 45 de oameni care stau înaintea judecăţii mele, fiind de credinţă creştinească, neascultînd poruncile împărăteşti şi hulind pe zeii părinteşti, poruncesc să ia vrednica pedeapsă pentru faptele lor. Întîi să li se taie mîinile şi picioarele cu securea, apoi să se dea focului spre ardere; iar oasele lor, care vor rămîne, să se arunce în rîu”.

Îndată slujitorii, trîntind pe mucenici la pămînt, le-au tăiat mîinile şi picioarele. Sfinţilor Mucenici li se făcuseră o sete mare, pe de o parte de durerea rănilor, iar pe de alta de arşiţa soarelui. Unii însă au murit într-acea pătimire, alţii abia suflau, iar alţii se îmbărbătau încă cu răbdarea. Unul dintr-înşii, cu numele Ianichit, privind la mîinile şi picioarele sale tăiate, zîmbea şi zicea: „Vedeţi cum cu secera de secerat mi-aţi tăiat mădularele ca pe nişte spice”. Iar Sfîntul Sisinie, tăvălindu-se în sîngele său, s-a prăvălit spre o piatră, care se întîmplase acolo aproape şi, deschizînd gura, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, dătătorul tuturor bunătă-ţilor, Care de demult în pustie ai izvorît apă din piatră şi ai adăpat pe Israil cel însetat, deschide Tu acum piatra aceasta şi scoate apă ca să mă adăp puţin, pentru că vezi setea în care ne topim”.

Rugîndu-se astfel, deodată s-a mişcat piatra aceea, a crăpat şi a izvorît izvor de apă vie. Atunci Sfîntul Sisinie a binecuvîntat pe Domnul, grăind: „Dumnezeul meu, Ţie îţi cînt că m-ai adăpat pe mine cel însetat, întocmai ca o maică care adapă cu lapte pe pruncul său. Te laud pe Tine, Împăratul meu, că nu m-ai trecut cu vederea pe mine robul Tău. Deci, mă rog Ţie, nu trece cu vederea pe robii mei şi fraţii mei cei iubiţi, ci îi răcoreşte, că se topesc de sete. Varsă peste dînşii roua darului Tău şi ne întăreşte pe noi toţi, ca să ne săvîrşim împreună în nădejdea Ta. Izvorul acesta pe care l-ai scos cu puterea Ta şi prin care ai înnoit minunea cea de demult, porunceşte să curgă pînă la sfîrşitul lumii. Dă acestei ape darul şi puterea de tămăduire spre slava Ta, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, spre pomenirea noastră, a robilor Tăi patruzeci şi cinci de mucenici, care au pătimit pentru Tine”.

În vremea aceea, slujitorii, aprinzînd o grămadă mare de lemne, care era pregătită pentru aceea, au luat pe sfinţii mucenici şi i-au aruncat în foc. Între sfinţi, unii erau vii, alţii morţi de curînd, deci ei i-au aruncat în foc şi pe unii şi pe alţii. Numărînd pe cei pe care îi aruncau în foc, unul nu se găsea şi se mirau şi-l căutau. Dar Sfîntul Sisinie, care zăcea lîngă piatra din care izvorîse apă, a răspuns, zicînd: „Iată, sînt aici, luaţi-mă şi mă aruncaţi în foc”. Ei, luîndu-l, l-au aruncat în foc. Sfinţii mucenici fiind mistuiţi de foc, slujitorii au căutat oasele lor rămase în cenuşă şi cîte au găsit le-au adunat într-un sac şi le-au aruncat în rîul Lices. Rîul, primind într-însul oasele sfinţilor ca pe o vistierie de mare preţ, le-a păzit într-un loc, aproape de mal, nu prea adînc, unde, prin repezeala sa, le-a adunat pe toate.

Venind nişte oameni dreptcredincioşi şi căutîndu-le, le-au găsit fără multă osteneală. Luîndu-le pe toate, le-au pus la un loc cinstit pînă ce a pierit păgînul împărat Liciniu, care stăpînise Răsăritul împreună cu împăratul Constantin, care rămăsese singur la împărăţie şi dăduse libertate Bisericii lui Hristos din toată lumea. Atunci au fost arătate la toţi şi oasele acestor sfinţi mucenici, cărora li s-a zidit o biserică în numele lor. Şi se dădeau tămăduiri din oasele lor cele sfinte şi de la izvorul acela, pe care îl scosese Sfîntul Sisinie cu rugăciunea.

Aceşti patruzeci şi cinci de Sfinţi Mucenici au pătimit în ziua de 10 Iulie, în cetatea Nicopoli din Armenia, de la Lisie ighemonul, stăpînind peste Imperiul de Răsărit, Liciniu, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Antonie al Pecerscăi, Întîiul începător al monahilor din Rusia

Adaugat la iulie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 23, 2025

Pe vremea domniei binecredinciosului marelui domn Vladimir Sviatoslavici, singur stăpînitorul pămîntului Rusiei, Dumnezeu a binevoit ca să arate pe luminătorul Bisericii Sale şi povăţuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie. Acesta s-a născut în cetatea Liubeci şi din tinereţe avea frica lui Dumnezeu, şi dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Iar Domnul cel iubitor de oameni i-a pus lui în inimă ca să meargă în ţara grecească şi acolo să se tundă monah.

Iar el îndată s-a pornit spre călătorie, înstrăinîndu-se pentru Domnul Cel ce S-a înstrăinat şi S-a ostenit pentru a noastră mîntuire. Şi ajungînd la Constantinopol, a mers şi la Sfîntul Munte al Atonului, unde înconjurînd sfintele mănăstiri, a văzut petrecerea cea mai presus de firea omenească a sfinţilor părinţi, care urmau în trup vieţii îngereşti, şi s-a aprins mai mult cu dragostea lui Hristos. Deci dorind ca să rîvnească vieţii părinţilor acelora, a mers într-una din mănăstirile ce erau acolo, şi a rugat pe egumen ca să pună pe dînsul îngerescul chip al rînduielii monahiceşti, iar egumenul mai înainte văzînd bunătăţile cele ce aveau să fie într-însul, ascultîndu-l, l-a tuns şi l-a învăţat viaţa monahicească cea desăvîrşită. Iar Antonie întru toate plăcînd lui Dumnezeu, se nevoia întru faptele bune, întru supunere şi în ascultare sporea, încît toţi se bucurau de dînsul. Iar după ce a petrecut nu puţină vreme în Sfîntul Munte, cuvios întru toate lucrurile sale, folosindu-se de dînsul mulţi, s-a făcut înştiinţare egumenului de la Dumnezeu, ca să slobozească pe cuviosul acesta în Rusia; iar egumenul chemîndu-l, a zis lui Antonie: „Du-te înapoi în Rusia, ca şi acolo spre sporirea şi întărirea celorlalţi să fii, şi va fi ţie blagoslovenie de la Sfîntul Munte”.

Iar Cuviosul Antonie, luînd blagoslovenie ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia şi a mers în cetatea Kievului. Şi intrînd în ea, se gîndea unde ar putea petrece. Deci a umblat prin mănăstirile care atunci începuseră a se zidi de monahii care merseseră cu mitropolitul Mihail de la greci pentru Botezul Rusiei, dar nu ţineau desăvîrşit rînduiala şi aşezămîntul vieţii de obşte. Şi n-a iubit nici într-una din acelea a vieţui, Dumnezeu nebinevoind aceea. Deci a început a umbla prin văi şi prin munţi, şi prin toate locurile, pînă ce a mers la Berestov şi a aflat o peşteră, pe care au săpat-o oarecînd nemţii, şi, făcînd rugăciune, s-a sălăşluit acolo şi petrecea întru mare înfrînare.

Iar după pristăvirea binecredinciosului cneaz Vladimir, luînd stăpînirea neîndumnezeitul şi ticălosul Sviatopolc, acesta a şezut în Kiev, şi începînd a-i omorî pe fraţii săi, a ucis pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Iar Cuviosul Antonie văzînd o vărsare de sînge ca aceea, s-a dus iarăşi la Sfîntul Munte.

Şi cînd binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc şi a şezut în Kiev, atunci iubind el Berestovul, a zidit într-însul o biserică a Sfinţilor Apostoli, adunînd preoţi mulţi. Şi era acolo un preot pe nume Ilarion, bărbat bine credincios, priceput întru Dumnezeiasca scriptură şi postitor. După mulţi ani, binecredinciosul domn Iaroslav, care iubea să se înconjoare cu oameni din rînduiala duhovnicească, prin voia lui Dumnezeu şi prin înţelegerea episcopilor adunaţi de el, l-a ales pe Ilarion mitropolit şi l-a aşezat în Sfînta biserică a Sofiei. Insă mai înainte de aceea a fost tuns în rînduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci acest preot umbla de la Berestov la Nipru, la dealul unde acum este locul mănăstirii celei vechi a Pecerscăi, iar atunci era pădure mare. Şi a săpat acolo o peşteră mică ca de doi stînjeni, întru care făcea cîntare de psalmi şi închinăciuni, rugîndu-se lui Dumnezeu în taină.

Iar Cuviosul Antonie fiind întru acea vreme în Sfîntul Munte, în mănăstirea unde s-a tuns, iarăşi s-a făcut vestire egumenului de la Dumnezeu: „Să-mi trimiţi mie iarăşi pe Antonie în Rusia, că acolo îmi trebuie el”. Iar egumenul chemînd pe cuviosul, i-a zis lui: „Antonie, mergi iarăşi în Rusia, Dumnezeu aşa voind, şi-ţi va fi ţie blagoslovenie de la Sfîntul Munte”. Şi i-a proorocit lui că „mulţi monahi se vor face de tine acolo”. Apoi, blagoslovindu-l pe el, l-a slobozit, zicîndu-i: „Mergi cu pace”. Iar Cuviosul Antonie luînd blagoslovenie, a mers a doua oară la Kiev şi s-a suit în dealul unde Ilarion săpase peştera acea mică de doi stînjeni. Şi iubind locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, grăind: „Doamne, să fie în locul acesta blagoslovenia Sfîntului Munte al Atonului şi rugăciunea părintelui meu celui ce m-a tuns; şi mă întăreşte ca să mă sălăşluiesc aici”. Acestea zicîndu-le, s-a sălăşluit acolo şi a început a vieţui rugîndu-se lui Dumnezeu totdeauna, mîncînd pîine uscată şi bînd apă cu măsură, şi aceasta o dată în zi, iar uneori şi a doua zi. Alteori nu mînca toată săptămîna, petrecînd ziua şi noaptea întru priveghere şi săpînd cu mîinile sale peşteră mai mare.

Şi înştiinţîndu-se unii, veneau aducîndu-i cele de trebuinţă, şi cerînd blagoslovenie de la dînsul. Iar alţii doreau ca să şi vieţuiască cu dînsul, dintre care era şi fericitul Nicon. Deci atunci a venit la Cuviosul Antonie în peşteră şi Cuviosul Teodosie, avînd 23 de ani, pe care Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-l tundă, fiind acela preot şi monah iscusit.

Iar după mulţi ani, pristăvindu-se binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpînirea Iziaslav, fiul lui cel mai mare, şi a şezut în Kiev. Iar Cuviosul Antonie al Pecerscăi a fost atunci proslăvit cu prea multe fapte bune în pămîntul Rusiei, precum şi marele Antonie cel de demult în Egipt. Şi înştiinţîndu-se domnul Iziaslav, iubitorul de Hristos, de viaţa lui, a mers la el cu prietenii săi, cerînd de la dînsul blagoslovenie şi rugăciune. Şi de atunci Cuviosul Antonie a fost ştiut şi cinstit de toţi, şi au început a veni la dînsul unii iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea pe ei şi-i tundea.

Intru acea vreme a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul lui Ioan, marele boier; după acesta Efrem, famenul domnesc, pe care, după a lor dorire, cuviosul a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Apoi, pentru călugăria acestor doi, multă tulburare a suferit Cuviosul Antonie cu fraţii. Căci Ioan, marele boier, luînd slugi multe, a mers cu mînie în peşteră, şi izgonind turma cea de Dumnezeu aleasă a Cuviosului părintelui nostru Antonie, a scos pe fiul său, fericitul Varlaam, din peşteră; apoi dezbrăcîndu-l din hainele călugăreşti, l-a îmbrăcat în podoabe luminate boiereşti şi l-a tras pe el cu sila la palatele sale. Incă şi însuşi voievodul Iziaslav înştiinţîndu-se de călugăria fiului boieresc, precum şi de a iubitului său famen, s-a mîniat foarte pe aceeaşi turmă a lui Hristos şi a Cuviosului Antonie, şi a poruncit ca să răpească pe fericitul Nicon, care i-a tuns pe ei, spre care mult se iuţea, pe de o parte pentru că a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta, ca să-i îndemne să petreacă iarăşi în lume, şi se lăuda că-l va trimite la surghiunie cu povăţuitorul Antonie, şi cu toţi cei din peşteră, încă şi peştera lor o va risipi.

Atunci Cuviosul părintele nostru Antonie, silit fiind de atîta mînie domnească, care se ridicase de la domnul întunericului, s-a dus din peşteră în altă parte, cu fraţii cei ce rămăseseră. Insă auzind de aceea cneaghina lui Iziaslav, a rugat pe cneaz cu deadinsul, ca să nu gonească cu mînia sa pe robii lui Dumnezeu din stăpînirea sa, pentru o mînie ca aceea a lui Dumnezeu, precum s-a făcut în patria ei, în pămîntul leşesc, după izgonirea monahilor. Că era cneaghina aceasta de la leşi, fiind fiică a viteazului Boleslav, şi îi aducea aminte lui Iziaslav de mînia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor cea pentru tunderea Cuviosului Moise ungurului, cînd tatăl ei, Boleslav, izgonind pe acei robi ai lui Dumnezeu, a fost dat la moarte năprasnică, şi sculîndu-se război mare între leşi, şi-a ucis norodul pe episcop şi pe boierii săi. Deci atunci voievodul Iziaslav abia plecîndu-se, şi-a venit în simţire, şi temîndu-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca să se întoarcă stareţul la locul său. Pe carele abia după trei zile aflîndu-l, l-a rugat să se întoarcă.

Şi aşa întorcîndu-se Cuviosul Părintele nostru Antonie iarăşi în peşteră, neîncetat se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea lui să rabde cu vitejie toate ispitele ce se aduceau asupra sa de vrăjmaşul, urătorul binelui, şi ca să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui, şi sufletele săracilor săi să nu le uite pînă în sfîrşit. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, i-a dăruit, că nu numai oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor înapoi, ci şi mulţime de alţii ce voiau să se mîntuiască au venit la dînsul în peşteră, rugîndu-se, ca să-i izbăvească pe dînşii de întuneric ca de o cale alunecăcioasă, şi să-i povăţuiască la calea luminii celei mîntuitoare. Iar el pe toţi îi primea cu dragoste, şi învăţîndu-i cum vor urma lui Hristos, poruncea fericitului Nicon să-i călugărească. Şi s-au adunat la dînsul 12 fraţi şi au săpat peşteră mare, unde au făcut biserică şi chilii, care sunt şi pînă astăzi sub Mănăstirea Pecerscăi celei vechi, în peştera în care a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani.

Şi adunaţi fiind fraţii, Cuviosul Părintele nostru Antonie le-a zis: „Iată Dumnezeu v-a împreunat, fraţilor, şi sunteţi din blagoslovenia Sfîntului Munte, prin care pe mine m-a călugărit egumenul Sfîntului Munte şi eu pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră blagoslovenie mai întîi de la Dumnezeu şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, iar a doua de la Sfîntul Munte”. Aceasta zicîndu-le, le-a vestit lor, grăind: „Vieţuiţi singuri, iar eu voi pune vouă egumen, că eu voiesc să vieţuiesc singur, precum şi înainte m-am obişnuit”. Şi aşa le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el mai întîi nesuferind toată tulburarea şi gîlceava, s-a închis într-o chilie dintru aceeaşi peşteră, iar după aceea s-a mutat de acolo la alt deal, şi a început a săpa altă peşteră, care este sub mănăstirea cea mare a Pecerscăi.

Iar egumenul, fericitul Varlaam şi fraţii, luînd blagoslovenie de la Cuviosul Antonie, au rămas şi vieţuiau în cea dintîi peşteră. Şi înmulţindu-se fraţii, încît nu mai puteau să mai încapă în peşteră în vremea cîntării soborniceşti, au socotit să zidească o biserică mică dinafară de peşteră. Atunci au mers egumenul şi fraţii la Cuviosul Antonie în cealaltă peşteră şi i-au zis lui: „Părinte, se înmulţesc fraţii şi nu mai putem de acum să încăpem în peşteră în vremea cîntării soborniceşti. Deci prin porunca Domnului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi cu a ta sfîntă rugăciune, blagosloveşte ca să zidim o biserică mică dinafară de peşteră”. Şi i-a blagoslovit pe dînşii cuviosul. Iar ei închinîndu-se lui pînă la pămînt, s-au dus şi au început a zidi deasupra peşterii o biserică mică, a Adormirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Şi au săvîrşit deasupra peşterii biserica aceea mică. Şi ţinînd egumenia în peşteră fericitul Varlaam, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Dimitrie, ca al celui ce era de un nume cu el – căci se numea din Sfîntul Botez Dimitrie -, şi lîngă dînsa a aşezat mănăstire. Şi a luat acolo la egumenie pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-şi facă a sa mănăstire mai aleasă decît Mănăstirea Pecerscăi, punîndu-şi nădejdea în bogăţie. Dar multe mănăstiri de împăraţi şi de boieri se întemeiază cu bogăţia, însă nu sunt aşa precum acestea care se întemeiază cu rugăciunile sfinţilor şi cu lacrimile, cu postirea şi cu privegherea. Deci aşa şi Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, dar udînd-o cu lacrimile, a crescut o neasemănată mănăstire. Şi ieşind din ea egumenul – fericitul Varlaam – pentru a merge la mănăstirea Sfîntului Marelui Mucenic Dimitrie, precum s-a zis, cînd mănăstirea de la peşteră era încă în sămînţă, căci abia se începuse, au făcut sfat fraţii cei ce rămăseseră, şi mergînd la Cuviosul Antonie, i-au zis lui: „Părinte, pune-ne nouă egumen”.

Iar el le-a zis lor: „Pe cine voiţi?” Răspuns-au ei: „Pe care îl voieşte Dumnezeu şi Preasfînta Născătoarea de Dumnezeu, şi tu, cinstite părinte”. Apoi cuviosul le-a grăit: „Care este între voi ascultător blînd, şi smerit, acesta să vă fie egumen”. Atunci au cerut la dînsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el, şi întru toate bine iscusit. Şi l-a blagoslovit pe el cuviosul la egumenie, iar fraţii toţi, în număr de 20, s-au închinat Cuviosului Antonie pînă la pămînt, fiind bucuroşi de un povăţuitor ca acela.

Şi luînd Cuviosul Teodosie egumenia în peşteră, şi începînd a avea mare sîrguinţă cu postire multă, şi cu rugăciuni pline de lacrimi, mult îi ajuta lui blagoslovenia şi rugăciunea povăţuitorului său, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniştea la singurătate. Căci începuse Dumnezeu a înmulţi mai mult pe monahi, şi se adunaseră la egumenul Teodosie 100 de călugări. Şi văzînd Cuviosul Teodosie, egumen fiind, înmulţirea fraţilor foarte mare, a făcut sfat cu dînşii ca să zidească mănăstire, şi a mers iarăşi la Cuviosul Antonie, şi i-a spus lui: „Părinte, se înmulţesc mai mult fraţii şi voim să zidim mănăstire”. Iar Cuviosul Antonie umplîndu-se de bucurie, a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu pentru toate şi rugăciunea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a părinţilor ce sunt în Sfîntul Munte să fie cu voi şi să vă ajute vouă”.

Acestea zicînd, a trimis pe unul din fraţi la voievodul Iziaslav, zicînd: „Iubitorule de Hristos voievod, Dumnezeu înmulţeşte pe fraţi şi avem loc strîmt. Rugămu-ne să binevoieşti a ne da nouă muntele cel de deasupra peşterii”. Iar voievodul auzindu-le acestea, foarte s-a bucurat şi a trimis un boier al său ca să le dea lor muntele cel de deasupra peşterii, pe care Cuviosul Teodosie egumenul şi fraţii au întemeiat o biserică mare de lemn şi, zidind-o, au împodobit-o cu icoane şi au făcut chilii multe, şi au îngrădit mănăstirea cu stîlpi, mutîndu-se din peşteri în ea. Şi de atunci mănăstirea aceea, care era din blagoslovenia Sfîntului Munte, a început a se numi Pecersca, de vreme ce monahii vieţuiseră mai înainte în peşteră.

După aceasta Cuviosul Teodosie a voit, fiind egumen, a întări mănăstirea sa şi cu îngrădire afară de cea simţită, cu cea gîndită, adică cu aşezămînt de rînduială pentru cei ce petrec călugăreşte în mănăstire şi nu se află încă întru zăvorîre. Şi a început a căuta îndreptările mănăstireşti, precum se scrie în viaţa lui. Şi i-a ajutat la aceasta rugăciunea şi blagoslovenia Cuviosului părintelui nostru Antonie. Căci după blagoslovenia şi rugăciunea lui, Dumnezeu aşa rînduind, s-a aflat atunci cinstitul Mihail, monahul sfintei mănăstiri a studiţilor, care venise cu mitropolitul Gheorghe din Grecia, pe care Cuviosul egumen Teodosie l-a întrebat despre randuiala părinţilor studiţi: cum cîntă cîntările şi citesc citirile, şi închinăciunile cum le ţin, şi starea în biserică şi şederea la masă şi ce fel de mîncare în care zile. De acestea toate înştiinţîndu-se cu încredinţare de la Mihail şi aşijderea de la fericitul Efrem famenul, care fusese la Sfintele Locuri, cele scrise acolo şi aduse aici le-a luat şi le-a dat mănăstirii sale; şi de la acea mănăstire au luat randuiala toate mănăstirile Rusiei. Şi pentru aceasta mai cinstită este Mănăstirea Pecersca decît toate cu întîietatea, şi cu cinstea mai sus de toate.

In zilele egumeniei Cuviosului Teodosie, se ocîrmuia îmbunătăţita viaţă în mănăstire după randuiala, cu ajutorul rugăciunii şi blagosloveniei Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Atunci a venit în obşte şi Cuviosul Părintele nostru Nestor, cronicarul Rusiei şi scriitorul vieţii Cuviosului Teodor şi a celorlalţi, avînd 17 ani de la naşterea sa, precum scrie el însuşi despre sine aici. Pe acela l-a primit cu osîrdie Cuviosul Teodosie, după sfatul şi blagoslovenia Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Iar el cercetînd în letopiseţul său pentru ce s-a chemat Mănăstirea Pecersca, a scris aici în scurt pentru folos, la începăturile nevoinţelor întîiului egumen al mănăstirii aceleia, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Insă pentru minuni, deşi nu despre toate, precum şi despre cinstita înaintea Domnului moarte a cuviosului, să povestim cîte ceva de ia fericitul Episcop Simon, şi de la Policarp, ajutătorul lui, lăsînd deocamdată letopiseţul, în care sunt scrise nevoinţele şi ispitele care le-a răbdat. Căci Cuviosul părintele nostru Antonie, fiind la singurătate în altă peşteră şi văzînd înmulţirea şi buna randuiala a turmei sale celei de Dumnezeu alese, proslăvea pe Dumnezeu foarte în trupul său şi în sufletul său, sporind întru toate faptele bune trupeşti şi sufleteşti şi mergînd din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a proslăvit pe el, că strălucea el în pămîntul Rusiei cu feluri de minuni, mai ales prin darul tămăduirii şi al proorocirii.

Pentru că s-a arătat Cuviosul Părintele nostru Antonie doctor prea minunat, şi prooroc în Rusia. Doctoria lui cea de minuni făcătoare era într-acest chip: Cuviosul stareţ slujea el însuşi bolnavilor şi îi tămăduia pe aceia cu rugăciunea sa, însă îşi acoperea prin smerita cugetare darul tămăduirii cel din rugăciunea sa, blagoslovind verdeţu-rile cu care se hrănea şi dîndu-le ca pe nişte doctorii, pe care bolnavii gustîndu-le, îndată se făceau sănătoşi, ori de ce boală era cuprinşi. La această doctorie de minuni făcătoare a sa, a lăsat următor pe fericitul Agapit. Iar proorocia sfîntului o mărturiseşte afară de altele, lucrul acesta.

Odată trei voievozi Iaroslavici, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernigovului, Vsevolod al Periaslavului, mergînd la război împotriva polovţilor, au venit la Cuviosul Antonie pentru blagoslovenie, iar el mai înainte văzînd cu duhul mînia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat şi le-a proorocit zicînd: „Pentru păcatele voastre veţi fi biruiţi de barbari, de care fiind goniţi, mulţi din ostaşii voştri se vor îneca în rîu, alţii se vor prinde în robie, şi ceilalţi vor cădea în ascuţişul sabiei”. Acest lucru s-a şi împlinit la rîul Altii, încît abia numai voievozii au scăpat cu viaţă, Iziaslav şi Vsevolod în Kiev, iar Sviatoslav în Cernigov, iar polovţii prin tot pămîntul Rusiei s-au răspîndit, prădînd-o şi pierzînd-o pe ea.

Intru aceeaşi vreme cînd a proorocit domnilor Rusiei, acelaşi cuvios a proorocit şi lui Şimon, fiul lui African, voievodul nemţesc, că acela, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că avea să fie slobozit de la moarte în acel război, după ce va fi în mijlocul morţilor, dar şi că după mulţi ani avea să fie pus cel dintîi în biserica cea de piatră a Pecerscăi; de care aşijderea a proorocit, că se va zidi cu facere de minuni, care toate adevărate au fost. Pentru că singur Şimon întorcîndu-se de la acel război, a spus cuviosului: „Zăceam rănit între cei ucişi, dar oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia şi m-a tămăduit de toate rănile mele; încă şi pe ostaşii mei i-am aflat întregi”. Apoi şi de biserica cea proorocită a zis: „Asemănarea bisericii ce are să se zidească, în care eu am să fiu pus, am văzut-o de două ori în văzduh: o dată acum cînd zăceam între cei morţi lîngă rîul Altii, şi încă o dată, fiind pe mare, cînd am fost izgonit de unchiul meu Iacunom de la domnia nemţească şi am fugit în Rusia la voievodul Iaroslav”.

Acestea zicîndu-le, Şimon a adeverit cu însuşi lucrul buna voire a lui Dumnezeu cea arătată lui, la zidirea sfintei biserici, pe care a proorocit-o cuviosul. Pentru că a dus atunci un brîu şi o coroană de aur şi le-a dat Cuviosului Antonie, zicînd: „Acestea le-am luat de la icoana lui Hristos cel răstignit pe cruce, cînd am ieşit de la patria mea. Deci de vreme ce ai zis că aici mă voi pune eu, am auzit glasul Domnului ca să se măsoare cu acest brîu temelia bisericii, întru care am să fiu pus şi pe a cărei asemănare am văzut-o; iar coroana aceasta să se atîrne deasupra jertfelnicului”. Şi aşa s-a arătat aievea, că proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie se întocmea cu dumnezeiască bună voire, care s-a împlinit şi mai desăvîrşit, cînd, după mulţi ani, Şimon a fost cel dintîi pus în biserica de piatră a Pecerscăi, cea de Dumnezeu zidită.

Dar mai înainte de aceea, să pomenim iarăşi din letopiseţ de o ispită nu mică, pe care a suferit-o cuviosul. Căci domnul întunericului – diavolul -, urătorul luminii faptelor bune, s-a ispitit prin domnul Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea de scaun a Kievului, ca şi mai înainte, pe luminătorul cel atît de mare, pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, care lumina ca sub obroc, în peştera cea întunecoasă, prin fapte bune şi prin minuni. De aceea a chivernisit o tulburare ca aceasta: Biruind polovţii, după proorocia sfîntului, la războiul ce s-a zis mai înainte, norodul Kievului silea pe voievodul său Iziaslav, ca să iasă cu dînşii iarăşi împotriva vrăjmaşilor celor răspîndiţi prin Rusia. Iar el nevrînd, au ridicat tulburare şi au scos din temniţă pe Vseslav, voievodul polovţilor, care era atunci în robie în Kiev, făcîndu-l domn loruşi în Kiev. Iar voievodul Iziaslav a fugit în pămîntul leşesc. Apoi şezînd Vseslav în Kiev şapte luni, a venit asupra lui din pămîntul leşesc Iziaslav cu Boleslav smileanul, iar Vseslav împotrivă ieşind, a fugit la Poloţca în taină. Atunci Iziaslav intrînd în Kiev, a început a se mînia foarte asupra Cuviosului Antonie, diavolul îndemnîndu-l la aceasta.

Căci a clevetit oarecine pe Antonie înaintea lui Iziaslav, ca şi cum l-ar fi iubit pe Vseslav şi l-ar fi sfătuit, fiind pricinuitor la toată tulburarea aceea. Iar Cuviosul Antonie slujea atunci în peşteră bolnavului Isachie cel închis (Vezi Vieţile Sfinţilor la 14 februarie.), pe care diavolul l-a înşelat, arătîndu-i-se în chipul lui Iisus Hristos, şi abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci la această slujire a sfîntului mai mult zavistuia înşelătorul, păzind ca Isachie cel înşelat să nu fie tămăduit degrab cu trupul şi cu sufletul, prin slujirea aceluia. Şi pentru aceea îndemna vrăjmaşul cu totul pe Iziaslav, ca să izgonească cu mînie pe Cuviosul Antonie din hotarele Kievului, precum la o vreme şi-a şi cîştigat dorirea. Pentru că înştiinţîndu-se de aceea Sviatoslav, voievodul Cernigovului, că Iziaslav, fratele lui, se mînie foarte asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfîntul şi l-a luat la Cernigov, unde el a iubit un loc aproape de cetate, în muntele Boldinei, şi acolo săpîndu-şi o peşteră, locuia într-însa; la care loc s-a zidit mai pe urmă şi mănăstire.

Dar nu mult a dănţuit urătorul binelui, căci nu după multă vreme voievodul Iziaslav bine socotind, şi nerăutatea sfîntului în-ţelegînd-o, a cunoscut lucrarea ispititorului, şi jale fiindu-i, a trimis în stăpînirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernigovului, către Cuviosul Antonie, rugîndu-l ca să se întoarcă înapoi în stăpînirea lui în Kiev, la turma sa cea aleasă de Dumnezeu. Iar Cuviosul Antonie fiind blînd şi smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte, şi s-a întors la fraţii săi, care erau tulburaţi şi lepădaţi, ca oile ce n-au păstor. Pentru că nu voia Dumnezeu ca acest prea strălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze întru altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mîntuită de Dumnezeu, prin începătura vieţii monahiceşti celei cu bună rînduială. Ci de unde a răsărit lumina credinţei ortodoxe în tot pămîntul Rusiei, prin binecredinciosul domn Vladimir, de acolo a binevoit ca să strălucească şi raza aşezămîntului pustnicesc celui desăvîrşit, prin Cuviosul Părintele nostru Antonie.

Deci după atîtea ispite n-a slăbit Cuviosul Părintele nostru Antonie, ci trecînd treptele cele de mai mari nevoinţe, se ostenea în peşteră pînă ce a biruit desăvîrşit puterea diavolului cea netare. Căci a izgonit cu rugăciunea şi cu postul pe acest neam înşelător – după cuvîntul Evangheliei -, şi cu celelalte îmbunătăţite osteneli: cu privegherea, cu starea în picioare, cu cea nenumărată plecare a genunchilor. Insă nu-şi lăsa niciodată peştera sa, deşi toată viaţa lui avea de-a pururea război întru acel loc întunecos cu stăpînitorul lumii întunericului acestui veac.

Şi s-a întors cuviosul iarăşi la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale, şi mai mari decît acelea a arătat. Pentru că a început a avea sîrguinţă mare pentru Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care a luat şi mărturie de la Şimon despre buna voire a lui Dumnezeu. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu dinadinsul Teslarului Celui Preaînalt, ca el singur cu mîinile sale cele fără de prihană să binevoiască, şi să ajute a se zidi casa Maicii Sale celei fără de prihană, a Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că, urmînd lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa, în deşert se vor osteni cei ce zidesc. Iar cînd se nevoia sfîntul într-o rugăciune ca aceasta, o, minune! nedepărtîndu-se nicăieri din mănăstirea Pecersca – precum oarecînd preaslăvitul Nicolae din Mira, făcătorul de minuni -, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său prieten, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stînd înaintea împărătesei Cerului, a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, de la care şi aur luînd cu acela, l-a dat meşterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea Bisericii Pecerscăi, după porunca Impărătesei Cerului.

Deci au venit de la greci zidari de piatră şi au spus acea mare minune. Şi iată, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a pornit la alte minuni prea de mirare – potrivite cu proorocii cei de demult, Ghedeon şi Ilie -, pentru că, întrebînd meşterii pentru locul la care ar zidi biserica cea poruncită lor de către Preasfînta Născătoarea de Dumnezeu, s-a rugat Cuviosul Părintele nostru Antonie trei zile, ca Insuşi Dumnezeu cel în Treime să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre lăcaş Cereştii Impărătesc Şi atunci neajungînd aceea, că voievodul Sviatoslav a venit prin îndemnare dumnezeiască la oamenii ce se adunaseră spre alegerea unui loc ca aceluia, şi a dăruit cîmpul său pentru aceea; Insuşi Iisus, Impăratul slavei, s-a arătat Cuviosului Antonie, rugîndu-se el pentru aceasta în noaptea întîi, şi i-a zis: „Antonie, ai aflat dar înaintea mea”.

Iar Cuviosul Antonie auzind aceasta, a cerut de la dînsul în noaptea aceea, ca peste tot pămîntul dimineaţa să fie rouă, iar la locul Bisericii, uscat. Apoi într-altă noapte a cerut peste tot pămîntul uscăciune, iar la locul bisericii rouă. Iar a treia zi, blagoslovind locul acela, şi cu brîul lui Hristos cel de aur dat de Şimon poruncind să se măsoare 30 de brîie în lungime şi 20 în lăţime, precum se poruncise de sus lui Şimon, a pogorît şi foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci şi prin săparea pămîntului, a gătit din destul locul acela, unde acum străluceşte sfînta biserică a Pecerscăi, cea făcătoare de minuni şi asemenea cu cerul, precum se scrie în povestirea cea pentru această sfîntă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta blagoslovind Cuviosul Părintele nostru Antonie gătirea locului şi începătura zidirii bisericeşti în sfîntul lăcaş al Pecerscăi, a început a se găti singur pe sine pentru călătoria la Biserica cea nefăcută de mînă, veşnică, care este în lăcaşurile cereşti, de care Sfîntul Ioan a scris întru Apocalipsă, zicînd: Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este Biserică a ei. Pentru că aşa a însemnat şi Impărăteasa Cerească în vremea arătării sale în Vlaherna, cînd s-a înfăţişat zidarilor de piatră şi le-a zis: „Acest Antonie doar vă va blagoslovi pe voi la lucru, căci el se va duce la veşnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dînsul în anul al doilea”. Dar ce fel de gătire era de trebuinţă la cinstită înaintea Domnului moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? Care avînd locuinţă îmbunătăţită în peşteră, ca într-un mormînt de-a pururea, putea să grăiască cu apostolul: In toate zilele mor. De aceea şi cu proorocul, prin nemincinoasă gură în toate zilele grăia: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile tale. Deci Cuviosul fiind gata în inima sa şi netulburat pentru lucrurile sale, se îngrijea numai ca să nu lase tulburată turma sa cea aleasă de Dumnezeu, încît s-a împlinit întru cuviosul acest grai al apostolului: Ţinut sunt de amîndouă, dorire avînd ca să mă dezleg, şi să fiu cu Hristos, cu mult mai bine. Iar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi.

Insă văzînd că a sosit acum vremea dezlegării şi a lepădării trupului lui, îşi mîngîia pe fiii săi, făgăduindu-se, că şi după ducerea sa nu va părăsi locul acela sfînt, la care s-a nevoit, ci totdeauna îl va apăra şi-l va cerceta, îngrijindu-se de dînsul, şi ajutînd celor ce vieţuiesc într-însul, şi aleargă cu credinţă la dînsul. Iar mai ales a lăsat la sfîntul său loc această făgăduinţă de bună nădejde, mai bună decît toată moştenirea: Că s-a făgăduit ca să mijlocească cu rugăciunile sale, ca precum singur ieşea din trup plin de pocăinţă şi încredinţat de miluire, aşijderea să se învrednicească şi cei ce sunt acolo, de vor avea dragoste spre dînsul, să iasă întru pocăinţă şi să fie miluiţi.

Şi petrecînd în cealaltă peşteră 16 ani, şi-a sfîrşit într-însa viaţa sa cea vremelnică şi s-a dus la cea nesfîrşită, în anul 1073 de la Hristos, în 10 zile ale lunii lui iulie, avînd de la naşterea sa 90 de ani, în domnia lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului, şi întru împărăţia lui Roman Diogen, împăratul grecilor. Iar cinstitele moaşte ale acestui cuvios întîi începător sunt puse de atunci întru aceeaşi peşteră întru care s-a şi sfîrşit, sub mănăstirea cea mare. Şi precum singur cuviosul se depărta în viaţa sa de ochii omeneşti, rugîndu-se lui Dumnezeu în taină la singurătate, aşa a cerut şi pentru moaştele sale aceeaşi dăruire, ca să fie depărtate de ochii omeneşti. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege celui rus ca să se învrednicească dăruirii celei de asemenea cu cel israelitean.

Israelitenii nu puteau oarecînd să privească la faţa lui Moise încă viu fiind, din pricina strălucirii celei mari, cînd a adus legea lui Israel din muntele Sinaiului. Aşijderea nu puteau nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, încă vieţuind în peşteră, să-l vadă întru lumina lucrurilor celor bune, cînd a adus legea în pămîntul Rusiei, din muntele Atonului. Ascunse sunt de vedere moaştele preaslăvitului Moise, israeliteanul dătător de lege; ascunse sunt de vedere şi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care a le vedea ne opreşte pe noi cu minune pînă acum Dumnezeu cel minunat întru sfinţii săi. Pentru că mulţi îndrăznind a săpa la locul acela, la care este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiţi cu slobozire de foc şi au pătimit multe pe trupurile lor, pînă ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea. Insă măcar deşi prin vedere se osebesc de la noi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul sunt totdeauna aproape de noi şi de toţi cei ce-l cheamă pe el, căci fac neîmpuţinate minuni, ajutînd tuturor celor ce aleargă cu credinţă la cinstitul mormînt al cuviosului.

Iar mai ales întunericul drăcesc îl gonesc din oameni, ca o adevărată lumină, care luminează şi întru întunericul întunecatului mormînt, şi pe care întunericul drăcesc niciodată nu a cuprins-o, ci s-a obişnuit totdeauna a pieri de strălucirea ei.

Cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie izbăvesc şi de feluri de neputinţe, care dau război nu numai asupra trupului, ci şi asupra sufletului însuşi, precum s-a înştiinţat Sfîntul Ioan mult pătimitorul. Căci acela luptîndu-se cu patimile necurate trei ani şi mult pătimind, se chinuia de curvie; deci a mers la mormîntul Cuviosului Antonie şi a petrecut la dînsul rugîndu-se ziua şi noaptea, şi iată a auzit glasul cuviosului: „Ioane, Ioane, se cade ţie ca aici să te închizi în peşteră, ca prin nevedere şi prin tăcere războiul să ţi se uşureze, şi Domnul îţi va ajuta ţie”. Iar Ioan a făcut aceea, şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuviosului Antonie s-a mîntuit, căci nu l-au biruit patimile trupeşti cele necurate, deşi mai în toţi acei 30 de ani se întrarmau asupra lui împreună cu necuratele duhuri, precum se scrie în viaţa lui.

Precum s-a făgăduit, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfînt, de vreme ce grijindu-se de dînsul, s-a arătat după adormirea sa, ca şi înaintea adormirii, cu Cuviosul Teodosie, în Constantinopol, unde a făcut sfătuire cu zugravii greci pentru zugrăvirea cinstitelor icoane din biserica Pecerscăi, şi le-a dat şi aur destul, ca şi mai întîi zidarilor, cu acelaşi Cuvios Teodosie. Şi i-a trimis în cetatea Kievului, în mănăstirea sa Pecersca, la fericitul Nicon ce era atunci egumen, precum se scrie în spunerea cea pentru împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi.

Vrednic de credinţă este Cuviosul Părintele nostru Antonie şi întru făgăduinţa aceea cu bună nădejde, că s-a făgăduit ca celor ce-l iubesc pe el să le ajute după ducerea sa, ca cei ce locuiesc la locul acel sfînt să se sfîrşească întru pocăinţă şi să se învrednicească de miluire. Cuvîntul făgăduinţei lui s-a împlinit cu lucrul prin facere de minune la fericitul Erasm, monahul Pecerscăi, de vreme ce acela mîhnindu-se pentru aurul cel împărţit la împodobirea bisericii, cînd a căzut în boala cea cumplită, şi acum lîngă sfîrşit fiind, a zăcut şapte zile nesimţitor, neputînd nicidecum să se sfîrşească fără de pocăinţă şi să fie îngropat la locul acela sfînt.

Şi iată a opta zi i s-a arătat Cuviosul Antonie cu Teodosie, şi i-a grăit: „Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine, şi ţi-a dăruit ţie Domnul vreme de pocăinţă”. Iar Erasm îndată s-a făcut sănătos, şi aşa desăvîrşit s-a pocăit, şi a fost miluit, că a treia zi sfîrşindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinţii, precum se scrie în viaţa lui.

Deci să proslăvim şi noi pe Acelaşi iubitor de oameni atoatedă-ruitor, pentru dăruirea acestui făcător de minuni întîi începător al monahilor din pămîntul cel rusesc, a Cuviosului Antonie, ale cărui alte multe isprăvi, mai ales cele care au fost înaintea pristăvirii, de vreme ce a voit a se linişti în taină în singurătatea peşterii, niciunul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, fără numai singur ştiutorul de inimi, Cel ce ştie cele nearătate şi cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie degrab. Acela a scris singur mai pe larg, în cărţile vieţii veşnice, viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Iar noi neaflînd acum celelalte cărţi, risipite prin multe războaie, ci primind acestea cîteva, se cuvine să ne rugăm cu dinadinsul acestui făcător de minuni întîi începător, ca şi noi, fiind părtaşi făgăduinţei lui celei cu bună nădejde, să ne învrednicim -mijlocind el pentru noi – să ne sfîrşim viaţa noastră întru pocăinţă şi să fim miluiţi. Ca aşa şi noi împreună cu Cuviosul acesta întîi începător Antonie, ca fiii cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărţile vieţii celei veşnice, cu Darul şi cu iubirea de oameni a Celui întru toţi întîi începător al mîntuirii noastre, a Domnului Iisus Hristos, Căruia împreună cu Cel fără de început al lui Părinte, şi cu Duhul cel de o fiinţă, se cuvine cinstea, slava, lauda, şi stăpînirea, acum şi de-a pururea şi întru nesfîrşiţii vecii vecilor. Amin.

Aducerea Cinstitului Veşmînt al Domnului nostru Iisus Hristos, din Persia la Moscova

Adaugat la iulie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 23, 2025

In zilele binecredinciosului împărat şi marelui domn Mihail Teodorovici, singur stăpînitorul a toată Rusia, şi întru patriarhia prea sfinţitului Filaret, tatăl după trup şi după duh al Impăratului, împă-răţea în Persia Abbas şah. Acela avînd dragoste spre binecredinciosul împărat Mihail, adeseori trimitea la dînsul pe solii săi cu daruri, aşijderea şi împăratul Rusiei îi trimitea lui înapoi pe solii săi cu daruri. Iar în anul de la zidirea lumii 7133, iar de la Naşterea lui Hristos 1625, în luna lui martie, a venit din Persia de la Abbas Şah, împăratul cel zis mai sus, un sol slăvit cu numele Urusamvec, cu scrisoare şi cu multe daruri cinstite. Acela a mai adus osebit de la împăratul său, pentru preasfinţitul patriarh Filaret, o scrisoare şi un dar fără de preţ, anume veşmîntul Domnului nostru Iisus Hristos, într-un sicriaş de aur, împodobit cu pietre scumpe.

Impăratul Persiei înştiinţa în scrisoare că, făcînd izbîndă cu oastea şi robind ţara ivirilor, s-a aflat între veşmintele mitropoliei, închis tare într-o cruce, acel veşmînt al lui Hristos, pe care, luîndu-l, l-a trimis în dar preasfinţiei sale, Patriarhului Filaret al Moscovei. In aceeaşi scrisoare, împăratul Persiei proslăvea numele cel mare al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, zicînd: „Dacă cineva nu-L cinsteşte cu cuviinţă dumnezeiască pe Acela (Domnul nostru Iisus Hristos), ca pe un Dumnezeu, acela să fie ars cu foc fără de milă; iar cel care va aprinde focul asupra unui hulitor de Dumnezeu ca acesta, acela este vrednic de cinste şi de mărire”.

Iar Preasfinţitul Patriarh Filaret, primind cu bucurie acel mare dar, care era mai mare decît toate celelalte daruri pămînteşti de mult preţ, a chemat pe nişte greci bătrîni iscusiţi, care se întîmplaseră în acea vreme în cetatea Moscova, unii fiind din Ierusalim, iar alţii din alte părţi greceşti. Intre aceia era Nectarie, căruia i s-a dat în Rusia Arhiepiscopia Vologod şi a marelui Perecom; şi Ioanichie, care, înainte cu puţină vreme, venise în Moscova cu Preasfinţitul Teodor, Patriarhul Ierusalimului. Preasfinţitul patriarh Filaret a întrebat pe acei greci, dacă ştiu ceva despre veşmîntul Domnului şi ce se aude de dînsul prin părţile greceşti. Atunci fiecare dintr-înşii a spus cîte ceva puţin, cît li se întîmplase să audă.

Arhiepiscopul Nectarie a spus: „Pe cînd eram arhidiacon la Preasfinţitul Patriarh al Constantinopolului, am fost trimis de dînsul în ţara ivirilor, pentru o trebuinţă oarecare. Acolo s-a întîmplat de m-am dus la biserica ce se numea Ileta şi am văzut într-însa la strana dreaptă şi lîngă întîiul stîlp, lumînări multe aprinse. Deci am întrebat preoţii care erau acolo: «Ce este aceasta?» Iar ei mi-au răspuns: «Aici este pus veşmîntul Domnului Hristos, pe care l-a adus de demult un ostaş al ţării noastre, care a fost în Ierusalim pe vremea răstignirii Domnului. Şi se fac aici multe minuni de către acest veşmînt al lui Hristos»”.

Alţi greci spuneau preasfinţitului patriarh că, în Palestina şi în celelalte părţi greceşti, se aude povestindu-se de cei dreptcredincioşi, că veşmîntul Domnului se află la ivireni. Pentru că, pe vremea răstignirii Domnului, a fost un ostaş oarecare din părţile Ivirului, care a cîştigat la sorţi veşmîntul Domnului, şi l-a dus în Iviria, în ţara sa. El l-a dat ca pe un mare dar surorii sale după trup care era fecioară, şi a spus tuturor cele ce s-au făcut pentru Hristos în Ierusalim. Iar fecioara aceea auzind cele povestite, a iubit acel veşmînt al Domnului, şi-l păzea la sine cu cinste. Apoi, după puţină vreme, a sosit sfîrşitul vieţii ei şi, cînd murea, a poruncit ca în locul rînduielilor celor de îngropare, să-i îngroape trupul ei în veşmîntul Domnului. Şi a fost aşa.

Iar după cîtăva vreme, deasupra mormîntului fecioarei aceleia a crescut un copac mare şi foarte frumos. Iar în vremile marelui Constantin, împăratul grecilor şi al romanilor, cînd ţara Iviriei a primit Sfîntul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu bun miros şi tămăduitor; şi se ungeau cu acel mir cei cuprinşi de toate felurile de neputinţe şi de boli, şi primeau tămăduiri. Iar dreptcre-dincioşii împăraţi ai ivirilor, văzînd preaslăvitele minuni ce se făceau, au zidit deasupra copacului aceluia o biserică vestită şi au rînduit episcop mai mare la dînsa.

Şi trecînd mulţi ani, cînd cu slobozirea lui Dumnezeu perşii au robit întîi ţara Iviriei, atunci au pustiit şi biserica aceea, în care era copacul acela izvorîtor de mir. După aceea, chiar dacă ţara Iviriei s-a slobozit din jugul robiei perşilor, dar copacul acela n-a mai fost acolo, nici mir tămăduitor de la locul acela nu mai curgea, fără numai cu un stîlp era însemnat locul acela. Iar pentru veşmîntul Domnului totdeauna se lăţea slava, cum că este în ţara Iviriei; şi mulţi socotesc, că după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost luat de oarecare credincioşi din mormîntul acela, spre paza sfinţeniei, în vremea robiei. Iar cum s-a aflat după aceea în mitropolie, de aceasta nu se ştie nicidecum. Iar preasfinţitul Patriarh Filaret, auzind aceste înştiinţări pentru veşmîntul Domnului, s-a sfătuit cu preasfinţiţii arhierei ai Rusiei – fiindcă era atunci vremea sfîntului marelui post celui de 40 de zile – şi a poruncit ca să se facă post şi rugăciune prea cu deadinsul. Şi în Duminica închinării Crucii, făcînd rugăciuni de toată noaptea, a poruncit ca pe acel mîntuitor veşmînt al lui Hristos Dumnezeului nostru să-l pună pe cei neputincioşi, precum de demult binecredincioasa împărăteasă Elena a pus Crucea lui Hristos pe un mort, pentru încredinţare.

Şi precum acolo s-a cunoscut Crucea lui Hristos din puterea cu care mortul a înviat, aşa şi aici s-a făcut încredinţare pentru veşmîntul Domnului, căci cei ce pătimeau de felurite neputinţe, pe care se punea veşmîntul lui Hristos, aceia primind grabnică tămăduire, se făceau sănătoşi. De un dar ca acesta s-a umplut de mare bucurie binecredinciosul împărat şi preasfinţitul patriarh, şi au poruncit ca în biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, înspre partea apusului, în unghi drept, unde era chipul Mormîntului purtător de viaţă al lui Hristos, să se tocmească un loc foarte cinstit şi împodobit. Şi acolo au pus veşmîntul lui Hristos, care şi pînă acum este văzut de toţi, şi este cinstit cu vrednică datorie şi cu cucernicie; de la care şi pînă astăzi se dau tămăduiri bolnavilor care aleargă cu credinţă la el. Şi s-a aşezat prăznuirea punerii veşmîntului Domnului în 10 zile ale lunii lui iulie, întru slava lui Hristos Dumnezeului nostru, Celui împreună cu Tatăl, şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Vianor si Siluan.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Mucenic Apolonie cel din Sardia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor zece mii de parinti din pustiile Egiptului, pe care prin foc si cu moarte silnica i-a dat Teofil cel de rea amintire, arhiepiscopul Alexandriei, pentru Isidor preotul.

Minunea Sfintei Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă

Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 24, 2025

Sfînta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lîngă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.

Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cînd încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar cînd s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tîlhărească, la care preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gînd cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfînta Pulheria. Aceşti rîvnitori ai dreptei credinţe, văzînd Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rînduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gînd cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încît mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunîndu-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încît putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sînge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormîntul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, avînd înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormînt de marmură, în partea stîngă, era o ferestruie mică, cît încăpea o mînă omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cîntarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sînge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgînd acolo buretele uscat, îl scotea plin de sînge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzînd sîngele acela, înălţa slavă atît lui Dumnezeu, cît şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvîntare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sînge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pămînteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sîngele acela covîrşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfînta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sînge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales cînd arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfînta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormîntul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dînsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunîndu-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvîrşească.

La acel sinod, făcîndu-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amîndouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormînt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfîntă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicînd Sfîntul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormîntul sfintei, au pus amîndouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormîntul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormînt al Sfintei Eufimia şi, desfăcînd pecetea împărătească, cînd au deschis mormîntul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezînd în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcînd la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mîna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dîndu-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinîndu-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfînta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzînd acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfînta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mîna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfînta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sînge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai tîrziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sîngele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrînd să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atît mormîntul, cît şi fereastra mormîntului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcîndu-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încît a umplut biserica, iar sîngele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sîngele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atît de mult sînge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sînge şi mir? Deci împăratul, cunoscînd greşeala sa, s-a căit şi a cîştigat mare credinţă şi evlavie către Sfînta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzînd ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrînd în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormîntul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunînd mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormîntul şi, făcînd pe dînsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptînd să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzînd toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormîntul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcînd pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temîndu-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.

Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormîntul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rînduit să fie lîngă dînsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormîntul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvîrşea jertfa cea fără de sînge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvîrşeau minuni, precum în Calcedon, şi sîngele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit.

Deci, trecînd mulţi ani şi schimbîndu-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvîrşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întîi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gînd cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc…”. Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rînduit pe un eretic de un gînd cu dînsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un cîine cu neînfrînată limbă, defăimîndu-le cu totul.

Deci, văzînd şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temîndu-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gînd ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormîntul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mîinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mîinile necredincioşilor păgîni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osîndă, ca să necinstească pe acea sfîntă.

Deci împăratul Leon, descoperind mormîntul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormîntul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luînd cu sine tîlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumînări, cinstindu-le cu osîrdie şi închinîndu-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţîndu-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.

Iar a doua zi, strîngînd adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimînd moaştele sfintei marii muceniţe, zicînd: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunînd că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormîntul şi vedeţi care este adevărul!” Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormîntul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a rîde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunîndu-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întîmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.

Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipînd oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormîntul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urîciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cîntări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cîntece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rînduială.

Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfîntul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau pînă într-atît sfinţenia Lui, pînă ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rînduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpîni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzînd ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dînd drumul la pînze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte „al lui Avid”, au deschis sicriul şi văzînd moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales cînd s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumînări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfînt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorîtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi rămînînd ei lîngă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfînta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întîmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amîndouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!” Şi sărutîndu-se una cu alta, s-au despărţit – Sfînta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfînta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amîndoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugîndu-se cu căldură către Sfînta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osîrdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plîngînd de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfînta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pînzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încît corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicîndu-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întîmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicîndu-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!” Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.

Zicînd acestea, sfînta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osîrdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducîndu-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutînd un loc ales, episcopul a binecuvîntat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvîrşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pămînt, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

Apoi, săvîrşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfînta, zicînd: „Sfîntă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie pînă la sfîrşitul vieţii noastre!” Făcînd ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vîndut toate negu-ţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădîndu-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lîngă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcînd lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osîrdie.

Iar mai înainte de sfîrşitul lor, au pus pe mormîntul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pîntece, înotînd cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei”.

După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvîrşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitînd, i s-a arătat sfînta, zicînd: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gîndeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfînta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, pînă ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu”. Iar episcopul, deşteptîndu-se din somn, s-a înspăimîntat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gîndea. Deci, ducîndu-se la Sfînta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcînd rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărînă. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărînă, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvîrşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvîrşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întîmplat unui voievod oarecare, iubitor şi rîvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lîngă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lîngă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebînd el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvîrşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mînie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigînd şi zicînd: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape pînă la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărînă, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sîngele omenesc îl vărsa fără cruţare.

Constantin Copronim era mai cumplit decît tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rînduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcînd răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atît de rîvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luîndu-şi Leon sfîrşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocîrmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptînd toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi.

Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţînd-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvîrşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lîngă ea.

Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea cînd Leon Isaurul a luat tîlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspîndit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dînsa, în chipul acesta:

In insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărînă, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punînd deasupra mormîntului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie comitul, văzînd că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintîi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întîmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi cîştige iarăşi dregătoria sa.

Şi căutînd el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decît alţii, ca să folosească celor ce au strîmbătate. Iar Anastasie, căutînd pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzînd la dînsul, i-a spus pricina venirii sale, rugîndu-l să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicînd: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicînd-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmînd după dînsul pînă la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

Şi rugîndu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cîntare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rînd în acea săptămînă, a venit la dînsul şi l-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mîhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicînd: „A cărui sfînt este biserica aceasta?” Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mîna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfînta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?” Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutînd să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergînd cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemînd pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, cîte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica lui, ducînd cu dînşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rînduit în cea dintîi dregătorie.

Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rînduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergînd cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflînd că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mînie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mîniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vînzător, şi se făcea ceartă în popor.

Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicînd: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mînie, pentru că mînia împăratului este ca mînia leului”. Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormîntul sfintei şi au scos dinăuntrul pămîntului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cîntări de psalmi, cu lumînări şi cu tămîieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plîngînd că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecîndu-le cu ochii, pînă ce corabia nu s-a mai văzut.

Şi ajungînd corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întîmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormînt de piatră, precum fuseseră mai întîi. Astfel Sfînta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.