Sfîntul Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întîiul împărat creştin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înşelăciunea şi rătăcirea închinării de idoli şi, cunoscînd că credinţa creştină este dreaptă şi adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoşi şi a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, fiindcă în acea vreme se săvîrşea mare păgînătate de îndrăcire de idoli în Roma şi se făcea ucidere nevinovată de creştini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsînd Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob şi Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu şi sfînt; pe lîngă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învăţînd credinţa cea întru Hristos, legea Domnului, şi povăţuindu-se la viaţa cu fapte bune. Episcopul văzîndu-l pe el lipit cu toată inima şi cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzînd şi slujind Domnului, l-a rînduit pe el în rîndul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.

După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfîrşitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfîntul Mitrofan, fiul lui Dometie şi fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părţile Traciei şi vizitînd şi Vizantia, a văzut pe Sfîntul Mitrofan şi, vorbind cu dînsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătăţita lui viaţă şi înţelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însufleţite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.

Marele Constantin a voit să-şi mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanţ – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos şi l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pămîntului şi aşezat lîngă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa şi Asia, avînd multe căi, atît pe mare, cît şi pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase şi a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.

Împăratul Constantin, mutîndu-şi scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus şi pe Sfîntul Mitrofan, numindu-l părinte al său şi mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care au luat parte la întîiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintîi patriarh al Constantinopolului.

Sfîntul Mitrofan, întîiul patriarh al Constantinopolului, neputînd să fie la soborul acela din cauza bătrîneţii şi a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfînt şi bătrîn, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia şi în Iliric. Acesta, în sobor, ţinea locul patriarhului Mitrofan şi se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfîrşit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toţi arhiereii să meargă cu dînsul la Prea Sfinţitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morţii.

Deci, mergînd la dînsul toţi împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, şi stînd de vorbă, împăratul a zis către dînsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrîneţe şi boală; deci, te rog spune şi ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”

Sfîntul Mitrofan, cu faţa veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfînt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu şapte zile mai înainte, gîndindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici şi după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea şi de darul Sfîntului Duh; iar după el, are să fie moştenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăţi”. După aceea Sfîntul Mitrofan, căutînd spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dînsul: „O, frate, şi tu vei lăsa după tine moştenitor ales”. Apoi, luînd de mînă pe Ata-nasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaş al lui Hristos! Acesta va fi după tine moştenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgînătăţii lui Arie, dar va intra şi în mari nevoinţe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl aşteaptă pătimirile cele multe”.

Astfel a proorocit sfîntul, despre cele ce aveau să fie. Într-a-devăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvîrşit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, şi a trăit toţi anii de la naşterea sa, 117; iar acum trăieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, stînd înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Concordie

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigonire contra creştinilor, încît nu era cu putinţă a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de aceia care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, avînd pe acest fiu Concordie, l-a pus să înveţe Sfînta Scriptură şi a fost orînduit între ipodiaconii Preasfinţitului Piu, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăţiei lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau, ziua şi noaptea, decît numai în posturi şi rugăciuni; dînd milostenie la săraci şi rugîndu-se Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.

Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpîne al meu, de voieşti, dă-mi binecuvîntare să mă duc la Sfîntul Eutihie şi să stau împreună cu dînsul, pînă ce va înceta sălbăticia vrăjmaşului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.

Deci, tatăl lui i-a dat voie şi s-a dus la Sfîntul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Tribula. Fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu şi, îndeletnicindu-se, petreceau împreună în rugăciuni şi postiri. Mulţi bolnavi de diferite boli veneau la dînşii; iar ei, rugîndu-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; astfel străbătea slava lor în popor.

Auzind de dînşii Torvat, comitul Etrusciei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfîntul Concordie şi i-a zis: „Cum te numeşti?” El i-a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a comitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ţi-am spus odată că sînt creştin şi mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfeşte zeilor celor fără de moarte şi fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată şi voi spune stăpînului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu şi jertfeşte Domnului meu Iisus Hristos, ca să poţi scăpa de veşnicile munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu şi zeii tăi veţi fi pedepsiţi în focul cel veşnic”.

Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege şi să-l arunce în temniţa cea de obşte. Noaptea au venit la dînsul fericitul Eutihie cu Sfîntul Antim episcopul. Acesta, adică Antim, era prietenul comitului; deci, a rugat pe Torvat, comitul, să elibereze cîteva zile pe cel legat, lăsîndu-l în seama lui, unde au locuit împreună mai multe zile. Acela, într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit preot, şi astfel se îndeletnicea în rugăciuni. După cîtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie şi i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta?” Sfîntul Concordie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Îi aduc jertfe de laudă, iar tu şi zeii tăi vă veţi arde în gheenă”.

Atunci a poruncit să-l spînzure pe un lemn de muncire, iar el, plin de bucurie zicea: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde şi mute; am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujeşte sufletul meu!” Atunci comi-tul, mîniindu-se, l-a trimis să-l închidă în temniţa cea mai primejdioasă şi să-i pună fiare de mîni şi de grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dînsul; pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci, fericitul Concordie, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”. Şi îndată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopţii, zicînd „Nu te teme, Concordie, ci îndrăzneşte cu bărbăţie; căci eu sînt cu tine”.

După trei zile, comitul a trimis la dînsul la miezul nopţii, doi purtători de arme de-ai săi, zicînd către ei: „Duceţi-vă şi spuneţi celui legat: „Ori jertfeşti zeilor noştri, ori ţi se va tăia capul!”” Mergînd la dînsul purtătorul de arme cu idolul Die, i-a zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfîntul Mucenic a răspuns: „Voi ştiţi”. Iar ei au zis: „Ori jertfeşti zeului Die, ori ţi se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în faţa zeului Die. Atunci unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia, i-a tăiat capul. Şi aşa şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

După aceea, venind doi clerici şi oarecare bărbaţi dreptcre-dincioşi, au luat trupul şi l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii îşi capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrece şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Zosima din Cilicia

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Cuviosul Zosima, numit şi Chilix, era cu neamul din părţile Ciliciei. Iubind pe Dumnezeu din tinereţile sale, s-a lepădat de lume şi s-a dus în muntele Sinai, unde a îmbrăcat schima monahală şi a bineplăcut lui Dumnezeu. Dornic de viaţă pustnicească mai liniştită, fiind încă tînăr, s-a dus în părţile Liviei şi acolo s-a sălăşluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, şi a început a vieţui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.

Umblînd el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrîn, care purta o haină aspră de păr. Deci, după ce s-a apropiat de el, a voit să i se închine şi să fie binecuvîntat de dînsul după obicei; dar bătrînul a apucat înainte şi i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poţi să şezi în acest loc”. Zosima, socotind că bătrînul îl ştie mai demult, i s-a închinat şi, cerînd binecuvîntare, i-a zis: „Părinte, fă bine şi spune-mi de unde mă cunoşti?” Bătrînul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat în vedenie cineva minunat şi mi-a zis: „Află, că va veni la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima, să nu-l binecuvintezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredinţez lui Biserica Babilonului”.

Bătrînul, zicînd aceasta către Zosima, s-a depărtat de dînsul ca la o aruncătură de piatră şi a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu. Rugîndu-se el două ceasuri şi terminîndu-şi rugăciunea, a venit iar la Zosima şi, îmbrăţişîndu-l părinteşte, l-a sărutat pe faţă, zicîndu-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pă-mîntului!” Zosima a întrebat pe bătrîn: „Părinte, de cîţi ani petreci în acest loc?” Bătrînul a răspuns: „Sînt 45 de ani de cînd petrec aici”. Bătrînul grăind acestea, i s-a luminat faţa ca focul şi a zis către Zosima: „Pace ţie, fiule, roagă-te pentru mine!” Zicînd aceasta, s-a culcat pe pămînt şi s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpînd pămîntul, a îngropat cinstitul trup al acestui mare bătrîn.

Deci, petrecînd în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Şezînd el în mănăstirea muntelui Sinai, a venit la dînsul un tîlhar, rugîndu-l şi zicînd: „Părinte, ai milă de mine şi mă primeşte în călugărie, ca să plîng în linişte păcatele mele, să înceteze de la mine faptele cele rele şi să mă căiesc în toate zilele vieţii mele; deoarece am făcut multe omoruri”. Cuviosul Zosima, învăţîndu-l, l-a îmbrăcat în haine călugăreşti. Apoi, după puţină vreme, cuviosul a zis către dînsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ţi este cu putinţă a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea şi pîrîtorii tăi te vor ucide; însă ascultă-mă pe mine; să mergi într-o mănăstire mai depărtată, unde te voi duce eu”. Deci, luîndu-l, l-a dus în viaţa de obşte a părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza şi, lăsîndu-l acolo, s-a întors iar la locul său.

Fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viaţa de obşte, apoi, învăţînd Psaltirea şi deprinzîndu-se cu toată rînduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima şi i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mireneşti şi ia-le pe cele călugăreşti”. Cuviosul, fiindu-i milă, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viaţa de obşte, precum singur ştii, am postit cît am putut, am vieţuit cu toată blîndeţea în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu, supunîndu-mă tuturor. Deci, nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfîrşit a lui Dumnezeu şi în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulţimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stînd înaintea mea şi zicîndu-mi: „Pentru ce m-ai ucis?” Aceasta o văd nu numai în vis, dar şi ziua cînd stau în biserică la cîntare, cînd mă apropii de dumnezeieştile Taine şi cînd mănînc cu fraţii la masă; încît nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aş duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicîndu-mi numai aceasta: „Pentru ce m-ai ucis?” De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să mă prindă, să mă judece şi să fiu pedepsit pentru moartea acelui copil, pentru că am fost fără de minte cînd l-am ucis”.

Deci, luîndu-şi de la cuviosul părinte hainele cele mireneşti şi îmbrăcîndu-se, s-a dus în lume. Şi, ajungînd în cetatea Diospol, a fost prins şi a doua zi i s-a tăiat capul. Astfel s-a dus la Dumnezeu, spălîndu-şi păcatele cu sîngele său.

Cuviosul Zosima, avînd în sine neîncetată dorinţă să vieţu-iască în linişte pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gîndit să lase muntele Sinai. Deci, s-a sculat şi, luînd pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot – aşa se numea pustia aceea -, pe care străbătînd-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părţile Melitinului, anume Teodor, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare şi amîndoi erau îmbrăcaţi cu piei de bivol. Deci, Zosima s-a sălăşluit cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, şi a vieţuit acolo doi ani.

Într-una din zile l-a muşcat un şarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încît s-a vătămat tot trupul lui din veninul şarpelui şi din această pricină a murit. Fericitul Zosima s-a mîhnit foarte mult de aceasta şi s-a dus la pustnicii aceia. Ei, văzîndu-l că vine la dînşii tulburat şi foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dînşii, apucîndu-i înainte, i-au zis: „Ce, părinte Zosima, a murit fratele tău?” Iar el, minunîndu-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deşi ei ştiau mai dinainte.

Deci, sculîndu-se amîndoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela şi văzîndu-l pe el zăcînd mort la pămînt, au zis: „Nu te mîhni, părinte Zosima, Dumnezeu îţi va ajuta!” Apoi au strigat către cel mort, zicînd: „Frate, scoală-te că stareţul are trebuinţă de tine”. Şi îndată fratele a înviat şi s-a sculat de la pămînt. Deci, au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îţi spunem cu adevărat, du-te iarăşi în Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voieşte să-ţi încredinţeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luînd binecuvîntare de la acei sfinţi pustnici, şi-a luat ucenicul şi s-a întors la muntele Sinai.

După cîtăva vreme, părintele muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă, pe fericitul Zosima împre-ună cu alţi doi fraţi şi fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, oprindu-i, i-a hirotonit episcopi; pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două ţinuturi babiloniene. Cel dintîi, mai mare şi mai vechi la Haldei, unde a împărăţit Nabucodonosor şi după dînsul ceilalţi împăraţi ai Haldeilor; iar altul, mai mic şi mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutîndu-se unii de la Babilonul cel mare în ţara Egiptului şi zidindu-şi o cetate aproape de rîul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o şi petreceau într-însa.

Deci, Cuviosul Zosima, luînd scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu şi după proorocirea sfinţilor părinţi pustnici, păştea turma lui Hristos şi îndrepta bine Sfînta Biserică, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul şi cu viaţa. El a petrecut pe scaun mulţi ani, povăţuind pe mulţi la calea mîntuirii. După ce a început a se apropia de bătrîneţe, văzîndu-şi slăbiciunea şi aşteptîndu-şi sfîrşitul, şi-a lăsat scaunul şi s-a întors în muntele Sinai, la viaţa sa cea dintîi. Acolo, mai trăind puţină vreme, s-a sfîrşit întru Domnul şi a stat în ceata Sfinţilor Ierarhi, înaintea Stăpînului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Frontasie, Severin, Severian şi Silvan

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Sfinţii Frontasie, Severin, Severian şi Silvan au fost trimişi de fericitul Fronton, întîiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu şi să-l semene pretutindeni. Pe aceia, prinzîndu-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneţi-mi de unde sînteţi şi cu ce nume vă numiţi? Pentru că nu numai că n-aţi jertfit zeilor, dar i-aţi şi întors pe acei ce voiau să jerfească, le-aţi stricat capiştele şi nu ştiu cu ce putere le faceţi toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieştile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, cînd te sîrguieşti a pierde tot adevărul? Socoteşte mai întîi cine ţi-a făcut sufletul şi trupul tău şi atunci vei cunoaşte adevărul. Idolii păgînilor sînt lucruri de mîni omeneşti, nu pot a le ajuta nici lor şi nici altora”. Scviridon a zis: „Văd că sînteţi îndrăzneţi în cuvintele pe care le-aţi învăţat de la învăţătorul vostru”. Severin şi Severian au răspuns: „Multa noastră cuvîntare este adevărată; iar tu cinsteşti pe idolii care sînt pietre surde, mute şi deşarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veţi cîştiga viaţa, de veţi jertfi zeilor!”

Sfîntul Frontasie a răspuns: „Cîştigarea noastră este să vieţuim şi să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcîndu-se către sfîntul ce ştia cîntări din instrumente muzicale, ca: alăute, chimvale bine răsunătoare şi timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfeşti?” Sfîntul Silvan a răspuns: „Eu jertfesc Domnului meu Iisus Hristos, care cu darul botezului Său a spălat lumea de întinăciuni”. Ighemonul a zis: „Cum a spălat-o?” Silvan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis Ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede, se va osîndi. Asemenea şi tu, ighemoane, de vei crede în Hristos şi te vei boteza, te vei mîntui; iar de nu vei crede, te vei osîndi”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate şi să-i ducă la locul cel de muncă şi acolo să-i muncească cumplit. Deci, după chipul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel încununat cu cununa de spini, aşa li s-a înfipt şi lor în cap piroane de fier, şi astfel i-a pironit de un stîlp. Însă acea cumplită mînie a muncitorului, n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostaşii lui. Apoi, după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărîre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinţii mucenici, plecîndu-şi genunchii la pămînt şi încredinţînd lui Dumnezeu sufletele lor, şi-au plecat grumajii înaintea călăului şi astfel au luat muncă pentru Hristos.

Deci, ostaşii cei păgîni, tăind capetele de la muceniceştile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pămînt şi le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere, venind la dînşii, a făcut o minune ca aceasta, încît toţi priveau cu spaimă şi se minunau: Pogorîndu-se deodată Sfîntul Duh peste trupurile lor, le-a înviat şi luîndu-şi fiecare în mîini capul care zăcea lîngă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc şi au mers spre rîul ce se numea Il; deci, suindu-se pe apă umblau cu picioarele ca pe pămînt uscat. Apoi, trecînd rîul, s-au suit pe un deal înalt şi, ajungînd la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfîntul Fronton episcopul, au intrat înăuntru şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au pus capetele înaintea picioarelor; iar trupurile le-au întins pe pămînt în chipul crucii şi au rămas morţi.

Atunci Sfîntul Fronton episcopul, cu preotul Anian şi cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin şi pe Silvan şi i-au înmormîntat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste şi cu cîntări cereşti, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpînirea ei, nu departe de sfinţii împreună pătimitori.

Deci, sfinţii mucenici au pătimit pe vremea împărăţiei lui Claudie; iar peste noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Sfîntul Dorotei a fost episcop al cetăţii Tirului, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei. Din cauza prigonirii celei cumplite care pornise contra creştinilor, el şi-a lăsat scaunul şi s-a ascuns prin locuri neştiute. Pe vremea împărăţiei marelui Constantin şi după ce Biserica lui Hristos a luat alinare, Sfîntul Dorotei s-a întors iarăşi în Tir la scaunul său şi păstorea bine turma oilor celor cuvîntătoare, aducînd pe mulţi de la rătăci-rea închinării de idoli. El a trăit pînă pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luînd împărăţia, la început nu duşmănea pe faţă Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gînd cu el, care stăpîneau ţările, să muncească şi să ucidă pe creştini.

Sfîntul Dorotei, văzînd muncirea cea mare, care se făcea credincioşilor, şi-a lăsat iarăşi scaunul cetăţii Tirului, fugind de groaza muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii de bună voie, de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă… Deci, ieşind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemîndu-l astfel Dumnezeu la cununa mucenicească. El a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi şi răbdînd diferite pătimiri, şi-a dat în astfel de munci fericitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrîn; căci avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani. El a lăsat după sine diferite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă şi latină, pentru că era bine iscusit în amîndouă limbile acestea, fiind bărbat desăvîrşit în înţelepciunea cea duhovnicească, atît cea dinlăuntru cît şi cea dinafară. El a scris vieţile prooroceşti şi apostoleşti şi alte cuvinte folositoare şi tîlcuiri. Iar acum, fiind însuşi scris în cartea vieţii, se sălăşluieşte cu acei sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.

Cuviosul Anuvie Mărturisitorul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, avînd mare credinţă şi dragoste către Hristos Dumnezeu. Făcîndu-se prigonire mare contra creştinilor de păgînii închinători de idoli, acesta a mărturisit cu îndrăzneală păgînilor pe Hristos, şi pentru aceasta a fost muncit de ei. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost eliberat şi s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit şi s-a ostenit pentru Dumnezeu pînă la adînci bătrîneţi.

Iar sfîrşitul lui a fost astfel: „Lîngă malul rîului Nil, care adapă ţara Egiptului, s-au adunat la un loc trei părinţi pustnici, purtîndu-se de duhul lui Dumnezeu, care se chemau: Sur, Isaia şi Pavel. Deci, întrebîndu-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toţi aceşti trei cuvioşi, aveau acelaşi gînd şi acelaşi scop. Fiecare dintre dînşii voia a merge la părintele Anuvie; iar de la locul acela de unde se adunaseră şi pînă la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile.

Deci, aşteptînd ei pe mal să vină vreo corabie ca să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mîhnit şi au zis între dînşii: „Să ne rugăm Domnului, ca să facă cu noi această milă. Să nu ni se curme scopul nostru şi să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deşerţi la locurile noastre”. Apoi Isaia şi Pavel au zis către părintele Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că ştim că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu şi, astfel, ne va împlini prin tine cererea”. Atunci, el a poruncit ca şi ei împreună cu dînsul să-şi plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pămînt în chipul crucii, aruncîndu-se cu faţa înaintea Domnului. După săvîrşirea rugăciunii, sculîndu-se de la pămînt, au văzut stînd lîngă mal o corabie şi, rugîndu-se iarăşi, s-au suit într-însa.

Deci, plecînd corabia, mergea contra apei. Dar, fiind purtată de vînt şi cîrmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu, atît de iute mergea, încît într-un ceas a trecut atîta cale, pe care abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile.

Sosind corabia la mal, în dreptul locaşului lui Anuvie, părinţii au ieşit din corabie pe pămînt, iar părintele Isaia le-a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem. Acela ne va întîmpina pe noi, ne va cunoaşte şi ne va spune toate tainele noastre pe care le avem”. După aceea a zis şi părintele Pavel: „Şi mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.

Mergînd ei spre mănăstire şi depărtîndu-se puţin de la rîu, iată că deodată venea întru întîmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, le-a zis: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce v-a arătat pe voi în trup viu şi mai înainte întru Duhul”. Luîndu-i cu dragoste şi ducîndu-i în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dînşii lucrurile cele bune ale lor, care nu se ştiau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu; cum cineva se cunoaşte deosebi şi cum, săvîrşind fapta cea bună, este plăcut Stăpînului său, lui Hristos Domnul, şi ce fel de dar are fiecare de la Domnul.

Atunci, părintele Isaia a zis către dînsul: „O, părinte, şi nouă ne-a descoperit Domnul despre tine, că după trei zile te va lua la Dînsul din această lume trecătoare; de aceea mă rog ţie să ne spui nouă pustniceştile tale osteneli şi faptele tale cele îmbunătăţite. Deci, nu te teme de prihana deşartei slave, pentru că, ducîndu-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi, chip despre viaţa ta cea plăcută lui Dumnezeu, ca să-ţi fie ţie vrednici următori”.

Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare şi cinstit, fără numai aceasta ce am păzit-o cu darul Dumnezeului meu: Din vremurile în care a fost prigonire împotriva creştinilor şi am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mîntuitorului nostru, n-a ieşit cuvînt mincinos din gura mea. Pentru că, odată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept şi mincinos; odată iubind cele cereşti, n-am voit după aceea să mai iubesc ceva din cele pămînteşti. La aceasta mi-a ajutat mila Domnului; pentru că mi-a ajutat mie să nu mai am niciodată trebuinţă de ceva lucruri pămînteşti, ci tot felul de hrană de care doream, îmi aduceau sfinţii îngeri şi nimic n-a tăinuit de mine Domnul meu, din cele ce se fac pe pămînt; apoi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua şi noaptea, căutînd pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpînul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufleteşti şi să mă îndulcesc de vederea Lui. Eu văd totdeauna pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de faţă cu mine şi arătîndu-mi pe toţi stăpînitorii veacului acestuia. Lumina minţii mele niciodată nu s-a stins; toate cîte le-am cerut de la Domnul, mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngereşti, stînd înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinţilor mucenici şi ale mărturisitorilor, soboarele monahilor şi ale tuturor sfinţilor şi, mai ales, ale celor care nu aveau altă osîrdie pe pămînt fără numai să slăvească totdeauna şi să binecuvînteze cu credinţă pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut pe satana şi pe diavolii lui în focul cel veşnic şi am văzut iarăşi, împotriva acelora, pe cei drepţi care se îndulceau de veşnica bucurie”.

Cuviosul Anuvie, spunînd acestea la părinţii ce veniseră la dînsul spre cercetare de trei zile, precum şi multe altele, nu o făcea aceasta pentru slava deşartă, ci pentru folosul celor ce le ascultă. El, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dînsul, le spunea toate din toată inima, cu ştiinţă curată şi cu multă smerenie.

După ce au trecut trei zile, şi-a dat sufletul său cu bucurie şi îndată s-au văzut sfinţii îngeri luînd sufletul lui şi ridicîndu-l spre înălţimea cerului, auzindu-se în văzduh dulci cîntări îngereşti. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pămînteşti la cele cereşti, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgînilor şi a suferit bătăi şi munci pentru aceasta. Iar acum se preamăreşte în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cereşti, în faţa lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Cuviosul Teodor Pustnicul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Cuviosul părinte Teodor a fost famen din tinereţe. Apoi, lăsînd lumea, s-a făcut monah şi s-a dus în pustiul Iordanului. El a suferit multe osteneli, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu; pentru aceea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Deci, avînd o trebuinţă să meargă la Constantinopol, s-a dus la mare şi, găsind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Cînd pluteau în cale, li s-a întîmplat de a rătăcit corabia în largul mării şi li s-a sfîrşit apa de băut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corăbierii şi cei din corabie erau în nepricepere şi în mare mîhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculîndu-se şi ridicînd mîinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mîntuieşte de moarte sufletele omeneşti. Apoi cu rugăciunea a însemnat apa mării cu semnul Sfintei Cruci şi a zis corăbierilor: „Binecuvîntat este Dumnezeu, luaţi apă cît vă trebuie!” Deci, luînd ei apă, au gustat şi au aflat apa mării prefăcută din amărăciune în dulceaţă, ca şi cea din rîu, şi au umplut vasele lor cu apă dulce din mare şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Iar Teodor a zis: „Iertaţi-mă, fiii mei, căci nu s-a făcut pentru mine această minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-aţi mîhnit, că nu aveţi apă. Dumnezeu, văzînd mîhnirea voastră şi aşteptarea morţii, S-a milostivit spre voi şi a schimbat amărăciunea mării în dulceaţa rîului”. După aceasta şi corabia a nimerit calea sa, cu rugăciunile acestui sfînt cuvios, şi au sosit degrabă la malul spre care mergeau.

Acest părinte Teodor a făcut încă şi alte minuni, iar după aceea s-a mutat la Dumnezeu.

Cuviosul Visarion din Egipt, făcătorul de minuni

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2025

Visarion, marele între părinţi, s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin diferite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dînşii, a cîştigat mult folos sufletului său.

După ce s-a întors la locul său, şi-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povăţuindu-se de învăţăturile lui cele folositoare, şi s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a făcut monah. Şi, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli şi omorîndu-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini şi avînd mîinile, ochii şi gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemişcîndu-şi cît de puţin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputinţa cea firească şi neaplecîndu-şi mintea spre cele pămînteşti. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.

Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.

Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfîntul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcînd rugăciune şi însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă şi bea”. Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăşi pe cale!”

Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, şi a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău”. Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareţ.

Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; şi aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat şi, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.

Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decît toţi, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!”

Aşa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: „Scoală-te şi te du de aici!” Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit şi s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicînd: „Şi eu sînt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezînd, primea cîte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greşeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. De multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrşit”.

Toată viaţa acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîştigat din cele pămînteşti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea; îşi ridica mintea spre Unul Dumnezeu şi îşi adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi şi adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd şi tînguindu-se în toate zilele vieţii lui.

Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrînită şi a trecut de la plîngere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2025

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, pitarul împărătesc, care avea de soţie pe Teodosia; şi amîndoi erau drept credincioşi. Ei, fiind iubitori de Dumnezeu, l-au învăţat bine Sfînta Scriptură. Apoi, cînd era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată, pe mamă, casă şi bogăţie, şi s-a dus în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Bizanţ. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului şi acolo a luat îngerescul şi sfîntul chip cel mare, şi s-a făcut ucenic al Sfîntului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme vieţuia acolo.

El petrecea în multă ascultare, în tăcere şi în smerenie, avînd slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit întru-acea ascultare zece ani şi se sîrguia astfel, ca, prin viaţă sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viaţă îmbunătăţită şi plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, căuta să se asemene aceluia, pe cît se putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, şi în toate nevoinţele monahiceşti, pentru care s-a şi numit Ilarion cel Nou.

Deci, luminîndu-şi sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească. Egumenul mănăstirii aceleia a voit să-l facă preot, după ce Sfîntul Grigorie Decapolitul, se dusese de acolo în alte locuri, dar n-a voit. Apoi, după cîţiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că fraţii voiesc să-l facă egumenul lor şi a ieşit, neştiut de nimeni, noaptea din mănăstire şi s-a dus în Vizantia (Bizanţ), unde a căutat pe Sfîntul Grigorie învăţătorul său, crezînd că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma şi de acolo s-a întors şi s-a sălăşluit în muntele Olimpului.

Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflînd de dînsul, au trimis la Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, rugîndu-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci împăratul a fost înştiinţat de aceasta de către patriarh, şi trimiţînd au adus la dînsul pe Ilarion, şi l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. El, neputînd să se împotrivească voinţei împărăteşti şi patriarhiceşti, s-a supus poruncii lor şi a luat stăpînirea egumeniei, păstorind astfel, mai bine de opt ani, oile cele cuvîntătoare încredinţate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăţiei greceşti Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulţi îi silea să se unească cu el la ereticeasca luptare; iar pe cei ce nu se supuneau voinţei lui, pe unii îi muncea, iar pe alţii îi izgonea în ţări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus şi Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărăteşti şi silit la acel eres. Dar ostaşul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a şi certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu şi nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mai mare mînie. Atunci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi şi diferite munci, apoi l-a închis în temniţă.

După o vreme oarecare, punîndu-l iar de faţă la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului, cel de un gînd cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credinţă a prea sfinţitului Nichifor. Acel Teodot, mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul. Închizîndu-l într-o temniţă întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea şi cu setea, poruncindu-i să nu-i dea nici pîine, nici apă. Atunci, monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicînd cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale”. Împăratul s-a bucurat de făgăduinţa lor şi îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfîntul, ducîndu-se la mănăstire, a petrecut cîtăva vreme şi, primind puţină odihnă, după acele pătimiri şi acea foame, s-a întors iarăşi spre pătimiri. Căci împăratul, aşteptînd făgăduinţa călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei şi a trimis ostaşii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion l-au luat şi l-au închis în temniţă. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Paneon, poruncind să-l închidă într-o temniţă strîmtă. Sfîntul Ilarion a pătimit în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăşi a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească şi adus la Constantinopol. Acolo a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultînd de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Şi a petrecut într-însa doi ani şi şase luni, fiind ţinut şi chinuit într-o temniţă murdară. De acolo, fiind adus iarăşi la împărat, şi fiind bătut foarte mult, a fost surghiunit în cetatea Potilia. În acea vreme, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulţi, a pierit şi el foarte cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostaşii săi, chiar în acel loc unde a fost batjocorită şi întinată sfînta icoană a lui Hristos, acolo şi-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Deci, Mihai Travlul, luînd scaunul împărăţiei, a poruncit ca pe toţi cei dreptcredincioşi, să-i libereze din legături şi de prin temniţe. Atunci Cuviosul Ilarion, fiind eliberat, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau încă ocupate de arhierei şi învăţători mincinoşi; ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniştit la moşia sa, făcîndu-i chilie şi grădină şi slujindu-i lui cu toate cele de trebuinţă.

Într-acea vreme, Sfîntul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăţi de la eretici pentru dreapta credinţă, întorcîndu-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfîntul său suflet, înălţîndu-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viaţa lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: În acea zi în care Sfîntul Teodor Studitul a murit, fericitul Ilarion, umblînd prin grădina sa, lucrînd şi cîntînd psalmii lui David, a auzit deodată nişte glasuri preaminunate şi a simţit şi un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunîndu-se, se gîndea de unde să fie acestea. Căutînd spre înălţimea cerului, a văzut o mulţime de cete cereşti de îngeri în haine albe, strălucind cu luminoase feţe şi venind din cer cu cîntări spre întîmpinarea oarecărei feţe cinstite.

Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, de spaimă mare a căzut cu faţa la pămînt şi a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane pînă la sînge şi a răbdat pînă în sfîrşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întîmpinîndu-l pe el cereştile puteri!” Cuviosul Ilarion, învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, s-a umplut de multă mîngîiere şi a primit în inima sa o mare dulceaţă duhovnicească. Astfel a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar faţa lui strălucea de veselie ca a unui înger.

Cuviosul Ilarion a petrecut la acea femeie şapte ani şi mai mult. După Mihail Travlul a venit la împărăţie fiul său, Teofil, care, pe toţi mărturisitorii adunîndu-i, a început iarăşi, ca şi mai înainte răucredincioşii împăraţi, a-i sili pe dînşii la luptarea contra sfintelor icoane, iar pe cei ce nu se supuneau lui, îi muncea. Atunci şi Cuviosul Ilarion a fost luat şi dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărăteşti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgîn şi călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinţei. Faţă de această îndrăzneală a lui, a primit o sută şi şaptezeci de lovituri, surghiunindu-l la insula Afusiei. Acolo avea această înlesnire, căci nu era ţinut nici în temniţă, nici în legături. Deci, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa pînă la sfîrşitul lui Teofil.

După moartea aceluia, a venit împărăteasa Teodora, care adunînd în împărăteasca cetate pe toţi mărturisitorii, a întărit credinţa cea dreaptă şi Sfintele Icoane le-a pus în bisericile lui Dumnezeu. Atunci şi Cuviosul Ilarion, eliberîndu-se, şi-a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Deci, vieţuind trei ani, şi îndreptînd pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul şi sfîntul lui suflet, asemenea ca şi al lui Teodor, cel văzut de dînsul, a fost dus de îngeri la cele cereşti şi a stat în ceata sfinţilor mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfintele Muceniţe şi Fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2025

Fecioria în lume biruieşte şi potoleşte toate poftele cele trupeşti iar strămoaşa Eva nu se împărtăşeşte, pentru că aceleia i s-a zis de Dumnezeu: Întru dureri vei naşte fii şi vei fi sub stăpînirea bărbatului. Fecioara este liberă de această robie, pentru că nu se vestejeşte de mulţimea anilor, ci totdeauna viaţa acelora ce-şi păzesc fecioria înfloreşte şi se împodobeşte. Cu aceasta unindu-se mireasa lui Hristos, a intrat în cereasca cămară a Mirelui său. Cu această preacinstită şi dumnezeiască dăruire şi cu fecioria cea neîntinată împodobindu-se, fericita Arhelaia s-a făcut mireasă a lui Hristos şi s-a arătat biruitoarea lumii.

Ea vieţuia la un loc oarecare deosebit, aproape de Roma, într-o mănăstire mică şi neştiută, şi acolo, pe cît se putea, a căutat a fi păzită de cumplitele vremi ale închinării de idoli. Deci, pornindu-se în Roma de către păgînul împărat Diocleţian prigoană mare contra creştinilor, Sfînta Fecioară Arhelaia, cu cele două surori ale sale întru Hristos şi împreună pustnice, Tecla şi Susana, temîndu-se de frica muncitorului, au lăsat Roma şi au fugit în Campania, îmbrăcîndu-se în locul hainelor femeieşti, cu haine bărbăteşti; pentru ca astfel să nu fie cunoscute că sînt fecioare.

Aşezîndu-se acolo, nu departe de cetatea ce se numea Nola, la un loc smerit şi pustiu, se îndeletniceau ziua şi noaptea cu rugăciunile lor cele cu dinadinsul către Dumnezeu şi cu alte lucruri plăcute Lui, tămăduind neputinţele bolnavilor. Ele luaseră, cu minune de la Dumnezeu, darul tămăduirii, pentru curăţia vieţii lor. Feţele lor erau smerite, blînde şi luminate, ca cele ce se bucurau cu inimile întru Domnul Dumnezeul lor şi cu singură vederea îşi arătau întreaga lor înţelepciune şi sfinţenie. Hainele pe dînsele erau rupte şi aspre, fiind făcute din păr şi toată asemănarea lor era sărăcăcioasă şi pustnicească.

Perii capetelor lor erau tunşi ca şi la bărbaţi – mulţi le socoteau pe ele că sînt bărbaţi, nu femei – şi se adunau la dînsele oameni de primprejur, unii pentru tămăduiri, iar alţii pentru povăţuiri. Ele aveau, pe lîngă darul tămăduirii, şi cuvîntul învăţăturii celei de Dumnezeu însufleţită; dar nu numai trupurile oamenilor le tămăduiau, ci şi sufletele, încît pe mulţi păgîni, de la păgînătatea închinării la idoli, i-au adus la credinţa în Hristos, străbătînd slava despre dînsele prin toată ţara aceea.

Astfel a ajuns vestea de dînsele pînă la ighemonul Campaniei, cu numele Leontie. Această veste i-a fost adusă de ostaşii lui, care erau puşi în multe locuri să păzească pe creştini. Atunci ighemonul le-a poruncit să le prindă şi să le aducă la dînsul în cetatea Salernei – căci acolo şedeau judecătorii şi munceau pe creştini. Deci, sfintele fecioare fiind prinse, au fost aduse spre cercetare la Salerna, înaintea ighemonului. Înţelegînd ele că Mirele lor Cel fără de moarte şi nestricăcios, Domnul nostru Iisus Hristos, le cheamă la cununa mucenicească, nu numai cu fecioria, ci şi cu mucenicescul sînge, ca astfel cu porfiră împărătească fiind împodobite, să intre în cămara Sa cea cerească; pentru aceea s-au umplut de mare nădejde şi îndrăzneală şi stăteau fără de temere înaintea muncitorului, mărturisind cu glas liber tot adevărul despre dînsele, spunînd cine şi de unde sînt. Ele nu-şi ascundeau credinţa şi viaţa lor, că sînt creştine şi fecioare logodite lui Hristos, arătînd prin aceasta că sînt făgăduite, ca pînă la sfîrşit să-şi păzească curăţia lor neîntinată.

Deci, ighemonul Leontie, căutînd spre dînsele, a văzut pe fericita fecioară Arhelaia mai bătrînă cu anii, mai îndrăzneaţă la vorbă şi faţa ei avea deosebită cinste; atunci s-a întors către dînsa şi i-a zis: „Ascultă, Arhelaia, pentru ce chemi la tine mulţi oameni şi buni şi răi şi îi înveţi să se închine lui Iisus Nazarineanul, care n-a putut nici pe Sine să Se izbăvească, pe cînd era muncit şi care nici acum nu poate să-i ajute cuiva? Pentru ce îndrăzneşti a face doctorii şi cu cuvinte vrăjitoreşti înşeli poporul şi te arăţi a fi bărbat, fiind îmbrăcată bărbăteşte, tu care eşti o femeie mai necurată şi mai vătămătoare decît toate vrăjitoarele. După cum mi se pare, tu însăţi ai învăţat şi pe aceste două fecioare la aceste farmece; aşa că, de nu te voi pierde, apoi pe mulţi bărbaţi şi femei le vei atrage la înşelăciunea ta”.

Sfînta fecioară a răspuns: „Eu, cu puterea lui Hristos, calc peste puterea şi lucrările diavolului, şi învăţ pe oamenii cei cu înţelegere şi cinstiţi, să cunoască pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele. În numele Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, tuturor bolnavilor se dă sănătate prin mine, roaba Lui. Nici nu mă prefac că sînt parte bărbătească, mărturisindu-mă acum că sînt roaba lui Hristos; iar acestea două îmi sînt surori întru Domnul, crescînd cu mine în credinţa lui Hristos, încă din tinereţile lor”. Ighemonul a zis: „Tot cel ce nu se supune poruncii împărăteşti este condamnat la moarte grozavă”. Sfînta a răspuns: „Noi avem Împărat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care am lăsat lumea şi toate cele din ea; Aceluia ne supunem şi de la El aşteptăm milă, pentru că El stăpîneşte cerul şi pămîntul şi toate celelalte din lume”.

Zis-a ighemonul: „Zeii noştri pe toate le ţin şi le stăpînesc, iar numirile lor sînt acestea: Cron, Trismegist, Ermie, Afrodita, Ira, Atina; iar mai mare decît toţi este Die. Acestea sînt puterile lui Dumnezeu care ţin şi îndreaptă lumea”. Răspuns-a fecioara: „Zeii tăi sînt orbi şi aşa sînt toţi care li se închină lor şi cred în ei”. Ighemonul a zis: „Dumnezeul vostru este Unul şi nu este puternic să se apere singur, căci a fost răstignit pe cruce, adăpat cu oţet, încununat cu spini şi împuns cu suliţa”. Sfînta a răspuns: „Toate acestea le-a răbdat Dumnezeul nostru pentru mîntuirea noastră, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică; iar zeii tăi nu văd, nu aud, nu vorbesc şi nu pot să-şi ajute nici lor şi nici altora”.

Deci ighemonul, mîniindu-se, a dat-o unor lei flămînzi, ca s-o mănînce, aşteptînd ca îndată să fie sfîşiată de ei. Iar fiarele s-au îmblînzit ca nişte mieluşei, încît se tăvăleau la picioarele sfintei. Pe cînd ea se ruga lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne Dumnezeule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce ai păzit pînă acum trupul meu curat de toată întinăciunea şi precum ai îmblînzit fiarele şi mi-ai dat să biruiesc pe ighemonul cel mai cumplit decît aceste fiare, tot aşa întotdeauna să-mi fii ajutor apropiat roabei Tale”. Ighemonul, văzînd-o că petrece nevătămată de fiare, s-a umplut de mai multă mînie şi a poruncit ostaşilor să ucidă fiarele, iar pe sfînta muceniţă s-o lege împreună cu surorile ei şi să le arunce în temniţă.

Dar în temniţă li s-a arătat îngerul Domnului, strălucindu-le cu negrăită lumină şi zicîndu-le: „Nu vă temeţi, fecioarele lui Hristos, căci rugăciunea voastră s-a suit înaintea lui Dumnezeu şi acum vi s-au gătit cununile la cer!” Această lumină neobişnuită ce a strălucit temniţa, au văzut-o şi prizonierii, care, umplîndu-se de frică şi de spaimă, au strigat: „Adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor, pe care aceste fecioare îl propovăduiesc”!

A doua zi, a zis ighemonul către slujitori: „Să-mi aduceţi pe fermecătoarea aceea, care ieri m-a ocărît pe mine şi pe zeii mei cu batjocură”. Îndată Sfînta Muceniţă Arhelaia a fost pusă înaintea judecăţii aceluia şi a zis către el: „Muncitorule, nu eu îţi aduc hulă şi necinste, ci lucrurile tale cele rele şi încă şi focul cel nestins ţi-l pregăteşte, ca să arzi într-însul, muncindu-te cu zeii tăi în veci. Iar de vei voi să te scapi de veşnicele munci, ascultă cuvintele mele cele de folos şi primeşte sfatul meu cel sănătos: „Crede în Dumnezeu Tatăl, Cel ce te-a zidit pe tine; crede în Iisus Hristos, Unul născut Fiul Lui; crede şi în Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede. Acesta este Dumnezeu, Unul în Treime, slăvit şi sus şi jos!”

Ighemonul, socotind cuvintele acestea de rîs şi de nebunie, a răspuns împotriva lor, zicînd: „De vei voi tu să crezi mie şi zeilor mei, te voi dărui cu bogăţii şi daruri şi vei primi loc între femeile cele luminate ale Romei; iar de nu vei asculta de mine, te voi da spre batjocoră celor de ruşine şi după aceea, muncindu-te cu amar, te voi rîndui la moarte cumplită; iar trupul tău îl voi arunca să-l mănînce cîinii, fiarele şi păsările”. Sfînta a răspuns: „Eu am ajutor pe Domnul meu Iisus Hristos, Care, precum a ajutat sufletului meu, aşa şi trupului şi mă va feri pe mine de întinăciunea cu care tu te gîndeşti să mă necinsteşti, precum şi pe cele ce au pătimit mai înainte de mine le-a ferit neîntinate de cei necredincioşi. De moarte nu am grijă, pentru că aştept să dobîndesc viaţa cea veşnică de la Domnul meu, Care mă va număra pe mine cu îngerii Săi cei sfinţi, în bucuria cea nesfîrşită”.

Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe sfînta, şi să-i strujească cinstitul ei trup cel fecioresc cu piepteni de fier şi să o bată aspru, iar rănile ei să le stropească cu untdelemn fierbinte şi cu smoală pregătită pentru aceea. Astfel au strujit trupul ei cel sfînt şi l-au ars pînă la oase, încît toţi cei ce veniseră la acea privelişte şi au văzut acea pătimire a sfintei muceniţe, se minunau foarte mult, cum fecioara, care era fire neputincioasă, putea suferi atîtea munci cumplite şi să fie încă vie? Atunci Sfînta Arhelaia, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile în chipul crucii, a zis: „Stăpîne, priveşte din cer, de la scaunul cel sfînt al Tău, spre roaba Ta, cea credincioasă, stinge focul cel arzător cu roua darului Tău, şi fă uşurare trupului meu din rănile cele făcute mie de acest muncitor”.

Abia a grăit aceste cuvinte şi îndată a răsărit pe capul ei o lumină minunată şi un glas s-a auzit zicînd: „Nu te teme, Eu sînt cu tine”. Muncitorul, văzînd pe sfînta petrecînd nevătămată, se mînia şi scrîşnea cu dinţii. Deci era acolo o piatră foarte mare, care doar de mulţi oameni putea să se mişte; atunci muncitorul a poruncit ca să ridice şi să o pună peste pieptul muceniţei ca, astfel, să se zdrobească cu acea fără de măsură greutate a pietrei. După ce slujitorii au făcut aceea, îngerul Domnului care stătea nevăzut lîngă fecioară, de îndată a prăvălit acea piatră în altă parte şi piatra a ucis pe slujitorii muncitorului; iar sfînta s-a aflat vie, lăudînd pe Dumnezeu şi cîntînd: „Binecuvîntat eşti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine!”

Poporul, văzînd acea minune, a strigat: „Adevărat este Dumnezeul creştinilor, cel propovăduit de muceniţă”. Ighemonul a zis către ai săi: „Ce să facem acestei fermecătoare?” Iată, biruieşte toate muncile; luaţi-o şi duceţi-o afară din cetate, asemenea luaţi şi pe cele două fecioare ce-i urmează ei şi pe toate trei să le ucideţi cu sabia”. Deci ostaşii, luînd pe sfintele muceniţe, care aveau mîinile legate înapoi, le-au scos afară din cetate.

Ajungînd la locul cel de ucidere, pe cînd ostaşii voiau să le taie, au văzut o arătare îngerească şi s-au spăimîntat; căci sfinţii îngeri, care priveau la pătimirea sfintelor muceniţe, se apropiaseră să ia cu slavă sufletele cele muceniceşti. Venirea de faţă a acelor îngeri văzînd-o, ostaşii s-au temut şi astfel stăteau tremurînd, ca şi cum uitaseră ce să facă. Sfînta Arhelaia, săvîrşind rugăciunea sa, a zis către ostaşi: „Îndepliniţi porunca voastră!” Iar ostaşii au răspuns: „Stăpînă, nu îndrăznim de vreme ce ne-a cuprins o mare frică!” Atunci sfintele fecioare toate, le-au zis: „De nu faceţi cele poruncite vouă, nu veţi avea parte cu noi”. Ostaşii, auzind acestea, şi-au tras săbiile şi le-au tăiat capetele lor.

Astfel cele trei sfinte cuvioase muceniţe, curatele fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana, săvîrşind nevoinţele lor, au intrat în cămara cea cerească şi au stat cu îngerii, înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Dumnezeu Cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.