Sfîntul Sfinţitul Mucenic Luchian şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la iunie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 16, 2025

A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru şi puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său nume. Căci numai singur Hristos între toţi a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întîi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe atît se propovăduieşte mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimeşte întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănţuirea Sa asupra vrăjmaşilor şi Se preamăreşte.

El preamăreşte împreună cu Sine şi mădularele Sale, care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atît îi sînt Lui mai aproape decît toţi în slavă, pe cît I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.

Deci, se cade ca şi de la noi, ostaşii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă şi cu laude, cu ale căror învăţături şi cu chipul nevoinţelor celor vitejeşti, în toată lumea cea de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viaţă, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi cu sîngele lor cel adevărat şi spălaţi cu sîngele lui Hristos. Din ceata acestora a fost şi Sfîntul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie. El îşi trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, moştenind şi numele aceluia.

După aceea, cu darul Sfîntului Duh şi după obiceiul sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică strălucitor prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti, a cîştigat cel mai desăvîrşit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuieşte arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie şi lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit şi s-a făcut mai cinstit din a doua naştere, cea creştinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veşnicului Împărat. Era iscusit în înţelepciune, învăţînd limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în învăţăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic şi s-a adăpat de la el cu cereasca înţelepciune. El a mai deprins de la dînsul şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă, după sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănînd sămînţa cuvintelor lui Dumnezeu.

Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrşit în înţelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul Dionisie Areopagitul, povăţuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.

În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste şi cu cinste pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dînşii multă vreme. Deci, zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar şi prin chipurile cele îmbunătăţite.

Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a zis: „Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos secerişul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puţini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu eşti bine deprins în dreapta credinţă şi desăvîrşit în toate bunătăţile legii creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întăreşte”.

Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie, fericitul Climent a început a căuta pe alţii de ajutor şi împreună slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţa şi cu sfinţenia. Între aceştia a ales şi pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărăşit, ca să-i fie lui împreună călător şi împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul Duh, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor. Astfel rînduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: „Mergeţi, preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi, precum Domnul a fost împreună cu sfinţii părinţii noştri apostoli şi cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele Lui cel sfînt; pentru că voi mult şi nemăsurat număr de popor din neamuri veţi căuta Domnului şi-l veţi aduce în ograda Lui”. Astfel vorbind Sfîntul Climent cu ei şi sărutîndu-i şi binecuvîntîndu-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întîi prin toată Italia.

Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcîndu-l de la deşarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur şi, batjocorindu-l, l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrînd cînta cu mare veselie astfel: Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.

Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat petrecea în acea temniţă, ca sub acoperămîntul aripilor celor dumnezeieşti şi, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicînd: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase, Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt rînduiţi mai înainte spre viaţa veşnică”.

Cînd sfîntul săvîrşea din toată inima aceste rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire şi să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta şi se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostaşul cel preaales al lui Hristos, pînă ce mai întîi nu va înmulţi Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după un bun seceriş cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata ostenelilor sale, împreună cu tovarăşii săi.

Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţîndu-se ce s-a întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru dragostea lui Hristos, şi l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinţii lui însoţitori.

Deci, povăţuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părţile Italiei, care se numea şi Papia. Acolo s-a odihnit puţin după osteneli, însă n-a încetat înmulţind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor prooroceşti: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea şi ale celor ce binevestesc cele bune… Este cu neputinţă a spune, cît de multe mii de oameni, în puţină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre ei li se părea că privesc nişte cetăţeni cereşti. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminînd sufletele aleşilor lui Dumnezeu.

Deci, ieşind în părţile Italiei, au ajuns la malul mării şi, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfîntul Duh, ajungînd cu bucurie la malul cetăţii Arelatiei. Ieşind din corabie au fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi, odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi alege ţările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu cîţiva fraţi, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi, au mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim preotul şi cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmaşului şi întărea Biserica lui Hristos.

Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfîntului Duh, povăţuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieţii celei îmbunătăţite, dar şi cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni şi a tămădui bolile şi neputinţele între oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.

Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrînare şi în toată omorîrea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte pe sine jertfă vie, sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decît numai o bucăţică mică de pîine şi verdeţuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu şi încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort pentru lume.

Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru Iisus Hristos; ştiind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru omorîrea trupului său, deşi era ştiută înfrînarea lui, pînă a intra el în nevoinţa mucenicească cea arătată, şi a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de bătrîneţe.

Astfel, a venit într-atîta săvîrşire de fapte bune încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu faţa luminată şi iubită, liniştit cu mintea, fiind împodobit cu minunată cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pămîntesc şi de om ceresc.

După ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaş şi viclean, văzîndu-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi a îndemnat pe Domiţian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creştinilor şi l-a pornit, spre atîta mînie şi urîciune, încît a poruncit ca pe toţi creştinii ce se aflau în stăpînirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.

Deci, prin toată stăpînirea împărăţiei lui Domiţian, prin cetăţi şi prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toţi cei mai mari peste popor să silească pe creştini la închinare de idoli şi la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostaşii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulţise prea mult slava şi, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimişi acolo şi ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie şi Antor.

Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.

Cutreierînd ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înştiinţare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuţime şi mînie şi s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo şi Sfîntul Luchian a fost înştiinţat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.

Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăţa pe popor cuvintele vieţii şi cu dînsul era o mulţime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiţi spre slava răsplătirii veşnicei fericiri, zicîndu-le: „Iată, fraţilor şi fiilor, cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrîn şi obosit, mă bucur de cununa mucenicească şi mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceţi întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoşeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduinţele prin cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care şi eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt”.

Zicînd el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părţii sfinţilor mucenici şi să-l despartă de tovarăşii săi şi se ruga: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoţit pe mine pînă la sfîrşit, cu fericitul Dionisie şi cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ţie, ca să mă rînduieşti întru împărăţia cea cerească, împreună cu ei”. Zicînd acestea, a ieşit din ţara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiţii săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul şi cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet şi cu rugăciuni, pînă ce a ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numeşte Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra rîului şi se vedea de toţi de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a gîndit să aştepte cununa mucenicească.

Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Ei, alergînd cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian şi să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşîndu-i: „De nu veţi jertfi zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu sabia”. Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală: „Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deşerţi şi făcuţi de mîini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţă sîntem gata a muri”.

Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinţi au luat de la Domnul cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici. Pentru săvîrşirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: „Mă bucur şi mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă”. Atunci Latrin, Arie şi Antor, au zis cu mînie, cu iuţime şi cu asprime către fericitul Luchian: „Tu eşti acela, care grăieşti poporului cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?”

Dar fericitul Luchian le-a răspuns: „Eu nu sînt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învăţat vrăji, ci dumnezeiasca înţelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată şi-l învăţ cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sîngele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt aduşi din întunericul necredinţei la lumina cea adevărată, aceia să cîştige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-şi plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru mîntuirea tuturor”.

Aceia au zis: „Cum mărturiseşti tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?” Sfîntul Luchian le-a răspuns: „Măcar că necredinţa voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor care stau aici de faţă, voi spune ceva pe scurt: „Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrşitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură faţă a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut şi supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîştigat iertare de la Dumnezeu şi nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire””.

Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mînie şi au zis: „Acum ai ajuns la adînci bătrîneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copi-lărească şi deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşărtăciune mare şi te înnebuneşte multa grăire covîrşitoare, pentru aceea îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie şi îndrăzneală ca aceasta şi de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrîneţile tale le vom da fără de cruţare la cumplite munci!”

Apoi, şezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: „Să ne spui degrabă numele şi neamul tău”. Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: „De părinţii mei am fost numit Luchie şi din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa veşnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteţi vedea în mine; de vreme ce viaţa şi slava nu-mi este alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos şi pentru Dînsul doresc a muri”.

Atunci muncitorii au zis: „Este tot ceea ce am zis, că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te arăţi a fi şi mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de ruşine şi nu cruţi nici bătrîneţile tale cele obosite. De eşti roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinsteşte cu tot neamul şi cărora toată lumea se închină. Sfîntul Luchian a răspuns: „Întru Hristos în Care m-am botezat şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc şi mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredinţa voastră, atît pe voi cît şi pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuţi de mîini omeneşti”.

Dar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mîinile pe Sfîntul Luchian şi, legîndu-l, l-au dat ostaşilor. Aceia, întinzînd pe mucenic la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostaşul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrîneţe şi cele rănite le întărea cu duhul, încît, atît cu faţa cît şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicînd în gura mare: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu buzele””.

Atunci chinuitorii, mîniindu-se şi mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia şi lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind din cer peste dînsul o lumină mare şi, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicînd: „Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoşat a-ţi vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa, care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreună cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice, gătit ţie!”

Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind şi văzînd aceasta, cei ce credeau şi cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puţin de la locul acela.

Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pămînt şi a stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea într-însul şi, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt, precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii şi trecîndu-l peste rîul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi l-a ales pentru îngropare, şi acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în Domnul cu pace.

Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers şi a uns cu aromate sfîntul lui trup şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de faţă; căci, pe cînd se punea în mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămînteşti aromate, o altă mireasmă mai minunată şi mai negrăită. Atunci toţi cei ce erau acolo se minunau şi ziceau unul către altul: „Ce este aceasta?” Apoi toţi au zis: „Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ţie, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!”

Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască şi dintr-aceasta cunoşteau toţi că se află de faţă puterea sfinţilor îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtaţi de dînsul pînă la moartea şi îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioşii îngropători, săvîrşind cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi zdrobite şi zicînd: „Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, împărăţeşti în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul Tău Mucenic Luchian şi astfel ne-am învăţat a crede cu inima”.

Deci, mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfîntului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amîndouă părţile şi de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe Sfîntul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!

După aceea, unii dintre dînşii au zidit cu osîrdie deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor Mucenici Marian şi Iulian, în munte unde au fost ucişi, acolo au fost şi îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creştinii cei ce se înmulţiseră acolo şi au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăţi se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una mărturisirea întru pătimiri, tot aşa şi noi credem, că una le-a fost vieţuirea lor împreună, întru veşnica fericire şi moştenirea Împărăţiei celei veşnice. Deci, mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrşit prin mucenicie.

Pe aceia îi cinstim, ştiind că de la dînşii se dau orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Sfîntul Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întîiul împărat creştin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înşelăciunea şi rătăcirea închinării de idoli şi, cunoscînd că credinţa creştină este dreaptă şi adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoşi şi a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, fiindcă în acea vreme se săvîrşea mare păgînătate de îndrăcire de idoli în Roma şi se făcea ucidere nevinovată de creştini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsînd Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob şi Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu şi sfînt; pe lîngă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învăţînd credinţa cea întru Hristos, legea Domnului, şi povăţuindu-se la viaţa cu fapte bune. Episcopul văzîndu-l pe el lipit cu toată inima şi cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzînd şi slujind Domnului, l-a rînduit pe el în rîndul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.

După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfîrşitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfîntul Mitrofan, fiul lui Dometie şi fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părţile Traciei şi vizitînd şi Vizantia, a văzut pe Sfîntul Mitrofan şi, vorbind cu dînsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătăţita lui viaţă şi înţelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însufleţite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.

Marele Constantin a voit să-şi mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanţ – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos şi l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pămîntului şi aşezat lîngă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa şi Asia, avînd multe căi, atît pe mare, cît şi pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase şi a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.

Împăratul Constantin, mutîndu-şi scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus şi pe Sfîntul Mitrofan, numindu-l părinte al său şi mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care au luat parte la întîiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintîi patriarh al Constantinopolului.

Sfîntul Mitrofan, întîiul patriarh al Constantinopolului, neputînd să fie la soborul acela din cauza bătrîneţii şi a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfînt şi bătrîn, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia şi în Iliric. Acesta, în sobor, ţinea locul patriarhului Mitrofan şi se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfîrşit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toţi arhiereii să meargă cu dînsul la Prea Sfinţitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morţii.

Deci, mergînd la dînsul toţi împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, şi stînd de vorbă, împăratul a zis către dînsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrîneţe şi boală; deci, te rog spune şi ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”

Sfîntul Mitrofan, cu faţa veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfînt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu şapte zile mai înainte, gîndindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici şi după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea şi de darul Sfîntului Duh; iar după el, are să fie moştenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăţi”. După aceea Sfîntul Mitrofan, căutînd spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dînsul: „O, frate, şi tu vei lăsa după tine moştenitor ales”. Apoi, luînd de mînă pe Ata-nasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaş al lui Hristos! Acesta va fi după tine moştenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgînătăţii lui Arie, dar va intra şi în mari nevoinţe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl aşteaptă pătimirile cele multe”.

Astfel a proorocit sfîntul, despre cele ce aveau să fie. Într-a-devăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvîrşit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, şi a trăit toţi anii de la naşterea sa, 117; iar acum trăieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, stînd înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Concordie

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigonire contra creştinilor, încît nu era cu putinţă a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de aceia care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, avînd pe acest fiu Concordie, l-a pus să înveţe Sfînta Scriptură şi a fost orînduit între ipodiaconii Preasfinţitului Piu, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăţiei lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau, ziua şi noaptea, decît numai în posturi şi rugăciuni; dînd milostenie la săraci şi rugîndu-se Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.

Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpîne al meu, de voieşti, dă-mi binecuvîntare să mă duc la Sfîntul Eutihie şi să stau împreună cu dînsul, pînă ce va înceta sălbăticia vrăjmaşului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.

Deci, tatăl lui i-a dat voie şi s-a dus la Sfîntul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Tribula. Fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu şi, îndeletnicindu-se, petreceau împreună în rugăciuni şi postiri. Mulţi bolnavi de diferite boli veneau la dînşii; iar ei, rugîndu-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; astfel străbătea slava lor în popor.

Auzind de dînşii Torvat, comitul Etrusciei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfîntul Concordie şi i-a zis: „Cum te numeşti?” El i-a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a comitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ţi-am spus odată că sînt creştin şi mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfeşte zeilor celor fără de moarte şi fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată şi voi spune stăpînului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu şi jertfeşte Domnului meu Iisus Hristos, ca să poţi scăpa de veşnicile munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu şi zeii tăi veţi fi pedepsiţi în focul cel veşnic”.

Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege şi să-l arunce în temniţa cea de obşte. Noaptea au venit la dînsul fericitul Eutihie cu Sfîntul Antim episcopul. Acesta, adică Antim, era prietenul comitului; deci, a rugat pe Torvat, comitul, să elibereze cîteva zile pe cel legat, lăsîndu-l în seama lui, unde au locuit împreună mai multe zile. Acela, într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit preot, şi astfel se îndeletnicea în rugăciuni. După cîtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie şi i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta?” Sfîntul Concordie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Îi aduc jertfe de laudă, iar tu şi zeii tăi vă veţi arde în gheenă”.

Atunci a poruncit să-l spînzure pe un lemn de muncire, iar el, plin de bucurie zicea: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde şi mute; am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujeşte sufletul meu!” Atunci comi-tul, mîniindu-se, l-a trimis să-l închidă în temniţa cea mai primejdioasă şi să-i pună fiare de mîni şi de grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dînsul; pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci, fericitul Concordie, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”. Şi îndată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopţii, zicînd „Nu te teme, Concordie, ci îndrăzneşte cu bărbăţie; căci eu sînt cu tine”.

După trei zile, comitul a trimis la dînsul la miezul nopţii, doi purtători de arme de-ai săi, zicînd către ei: „Duceţi-vă şi spuneţi celui legat: „Ori jertfeşti zeilor noştri, ori ţi se va tăia capul!”” Mergînd la dînsul purtătorul de arme cu idolul Die, i-a zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfîntul Mucenic a răspuns: „Voi ştiţi”. Iar ei au zis: „Ori jertfeşti zeului Die, ori ţi se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în faţa zeului Die. Atunci unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia, i-a tăiat capul. Şi aşa şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

După aceea, venind doi clerici şi oarecare bărbaţi dreptcre-dincioşi, au luat trupul şi l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii îşi capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrece şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Zosima din Cilicia

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Cuviosul Zosima, numit şi Chilix, era cu neamul din părţile Ciliciei. Iubind pe Dumnezeu din tinereţile sale, s-a lepădat de lume şi s-a dus în muntele Sinai, unde a îmbrăcat schima monahală şi a bineplăcut lui Dumnezeu. Dornic de viaţă pustnicească mai liniştită, fiind încă tînăr, s-a dus în părţile Liviei şi acolo s-a sălăşluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, şi a început a vieţui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.

Umblînd el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrîn, care purta o haină aspră de păr. Deci, după ce s-a apropiat de el, a voit să i se închine şi să fie binecuvîntat de dînsul după obicei; dar bătrînul a apucat înainte şi i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poţi să şezi în acest loc”. Zosima, socotind că bătrînul îl ştie mai demult, i s-a închinat şi, cerînd binecuvîntare, i-a zis: „Părinte, fă bine şi spune-mi de unde mă cunoşti?” Bătrînul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat în vedenie cineva minunat şi mi-a zis: „Află, că va veni la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima, să nu-l binecuvintezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredinţez lui Biserica Babilonului”.

Bătrînul, zicînd aceasta către Zosima, s-a depărtat de dînsul ca la o aruncătură de piatră şi a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu. Rugîndu-se el două ceasuri şi terminîndu-şi rugăciunea, a venit iar la Zosima şi, îmbrăţişîndu-l părinteşte, l-a sărutat pe faţă, zicîndu-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pă-mîntului!” Zosima a întrebat pe bătrîn: „Părinte, de cîţi ani petreci în acest loc?” Bătrînul a răspuns: „Sînt 45 de ani de cînd petrec aici”. Bătrînul grăind acestea, i s-a luminat faţa ca focul şi a zis către Zosima: „Pace ţie, fiule, roagă-te pentru mine!” Zicînd aceasta, s-a culcat pe pămînt şi s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpînd pămîntul, a îngropat cinstitul trup al acestui mare bătrîn.

Deci, petrecînd în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Şezînd el în mănăstirea muntelui Sinai, a venit la dînsul un tîlhar, rugîndu-l şi zicînd: „Părinte, ai milă de mine şi mă primeşte în călugărie, ca să plîng în linişte păcatele mele, să înceteze de la mine faptele cele rele şi să mă căiesc în toate zilele vieţii mele; deoarece am făcut multe omoruri”. Cuviosul Zosima, învăţîndu-l, l-a îmbrăcat în haine călugăreşti. Apoi, după puţină vreme, cuviosul a zis către dînsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ţi este cu putinţă a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea şi pîrîtorii tăi te vor ucide; însă ascultă-mă pe mine; să mergi într-o mănăstire mai depărtată, unde te voi duce eu”. Deci, luîndu-l, l-a dus în viaţa de obşte a părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza şi, lăsîndu-l acolo, s-a întors iar la locul său.

Fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viaţa de obşte, apoi, învăţînd Psaltirea şi deprinzîndu-se cu toată rînduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima şi i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mireneşti şi ia-le pe cele călugăreşti”. Cuviosul, fiindu-i milă, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viaţa de obşte, precum singur ştii, am postit cît am putut, am vieţuit cu toată blîndeţea în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu, supunîndu-mă tuturor. Deci, nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfîrşit a lui Dumnezeu şi în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulţimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stînd înaintea mea şi zicîndu-mi: „Pentru ce m-ai ucis?” Aceasta o văd nu numai în vis, dar şi ziua cînd stau în biserică la cîntare, cînd mă apropii de dumnezeieştile Taine şi cînd mănînc cu fraţii la masă; încît nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aş duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicîndu-mi numai aceasta: „Pentru ce m-ai ucis?” De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să mă prindă, să mă judece şi să fiu pedepsit pentru moartea acelui copil, pentru că am fost fără de minte cînd l-am ucis”.

Deci, luîndu-şi de la cuviosul părinte hainele cele mireneşti şi îmbrăcîndu-se, s-a dus în lume. Şi, ajungînd în cetatea Diospol, a fost prins şi a doua zi i s-a tăiat capul. Astfel s-a dus la Dumnezeu, spălîndu-şi păcatele cu sîngele său.

Cuviosul Zosima, avînd în sine neîncetată dorinţă să vieţu-iască în linişte pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gîndit să lase muntele Sinai. Deci, s-a sculat şi, luînd pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot – aşa se numea pustia aceea -, pe care străbătînd-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părţile Melitinului, anume Teodor, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare şi amîndoi erau îmbrăcaţi cu piei de bivol. Deci, Zosima s-a sălăşluit cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, şi a vieţuit acolo doi ani.

Într-una din zile l-a muşcat un şarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încît s-a vătămat tot trupul lui din veninul şarpelui şi din această pricină a murit. Fericitul Zosima s-a mîhnit foarte mult de aceasta şi s-a dus la pustnicii aceia. Ei, văzîndu-l că vine la dînşii tulburat şi foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dînşii, apucîndu-i înainte, i-au zis: „Ce, părinte Zosima, a murit fratele tău?” Iar el, minunîndu-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deşi ei ştiau mai dinainte.

Deci, sculîndu-se amîndoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela şi văzîndu-l pe el zăcînd mort la pămînt, au zis: „Nu te mîhni, părinte Zosima, Dumnezeu îţi va ajuta!” Apoi au strigat către cel mort, zicînd: „Frate, scoală-te că stareţul are trebuinţă de tine”. Şi îndată fratele a înviat şi s-a sculat de la pămînt. Deci, au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îţi spunem cu adevărat, du-te iarăşi în Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voieşte să-ţi încredinţeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luînd binecuvîntare de la acei sfinţi pustnici, şi-a luat ucenicul şi s-a întors la muntele Sinai.

După cîtăva vreme, părintele muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă, pe fericitul Zosima împre-ună cu alţi doi fraţi şi fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, oprindu-i, i-a hirotonit episcopi; pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două ţinuturi babiloniene. Cel dintîi, mai mare şi mai vechi la Haldei, unde a împărăţit Nabucodonosor şi după dînsul ceilalţi împăraţi ai Haldeilor; iar altul, mai mic şi mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutîndu-se unii de la Babilonul cel mare în ţara Egiptului şi zidindu-şi o cetate aproape de rîul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o şi petreceau într-însa.

Deci, Cuviosul Zosima, luînd scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu şi după proorocirea sfinţilor părinţi pustnici, păştea turma lui Hristos şi îndrepta bine Sfînta Biserică, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul şi cu viaţa. El a petrecut pe scaun mulţi ani, povăţuind pe mulţi la calea mîntuirii. După ce a început a se apropia de bătrîneţe, văzîndu-şi slăbiciunea şi aşteptîndu-şi sfîrşitul, şi-a lăsat scaunul şi s-a întors în muntele Sinai, la viaţa sa cea dintîi. Acolo, mai trăind puţină vreme, s-a sfîrşit întru Domnul şi a stat în ceata Sfinţilor Ierarhi, înaintea Stăpînului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Frontasie, Severin, Severian şi Silvan

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2025

Sfinţii Frontasie, Severin, Severian şi Silvan au fost trimişi de fericitul Fronton, întîiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu şi să-l semene pretutindeni. Pe aceia, prinzîndu-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneţi-mi de unde sînteţi şi cu ce nume vă numiţi? Pentru că nu numai că n-aţi jertfit zeilor, dar i-aţi şi întors pe acei ce voiau să jerfească, le-aţi stricat capiştele şi nu ştiu cu ce putere le faceţi toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieştile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, cînd te sîrguieşti a pierde tot adevărul? Socoteşte mai întîi cine ţi-a făcut sufletul şi trupul tău şi atunci vei cunoaşte adevărul. Idolii păgînilor sînt lucruri de mîni omeneşti, nu pot a le ajuta nici lor şi nici altora”. Scviridon a zis: „Văd că sînteţi îndrăzneţi în cuvintele pe care le-aţi învăţat de la învăţătorul vostru”. Severin şi Severian au răspuns: „Multa noastră cuvîntare este adevărată; iar tu cinsteşti pe idolii care sînt pietre surde, mute şi deşarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veţi cîştiga viaţa, de veţi jertfi zeilor!”

Sfîntul Frontasie a răspuns: „Cîştigarea noastră este să vieţuim şi să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcîndu-se către sfîntul ce ştia cîntări din instrumente muzicale, ca: alăute, chimvale bine răsunătoare şi timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfeşti?” Sfîntul Silvan a răspuns: „Eu jertfesc Domnului meu Iisus Hristos, care cu darul botezului Său a spălat lumea de întinăciuni”. Ighemonul a zis: „Cum a spălat-o?” Silvan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis Ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede, se va osîndi. Asemenea şi tu, ighemoane, de vei crede în Hristos şi te vei boteza, te vei mîntui; iar de nu vei crede, te vei osîndi”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate şi să-i ducă la locul cel de muncă şi acolo să-i muncească cumplit. Deci, după chipul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel încununat cu cununa de spini, aşa li s-a înfipt şi lor în cap piroane de fier, şi astfel i-a pironit de un stîlp. Însă acea cumplită mînie a muncitorului, n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostaşii lui. Apoi, după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărîre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinţii mucenici, plecîndu-şi genunchii la pămînt şi încredinţînd lui Dumnezeu sufletele lor, şi-au plecat grumajii înaintea călăului şi astfel au luat muncă pentru Hristos.

Deci, ostaşii cei păgîni, tăind capetele de la muceniceştile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pămînt şi le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere, venind la dînşii, a făcut o minune ca aceasta, încît toţi priveau cu spaimă şi se minunau: Pogorîndu-se deodată Sfîntul Duh peste trupurile lor, le-a înviat şi luîndu-şi fiecare în mîini capul care zăcea lîngă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc şi au mers spre rîul ce se numea Il; deci, suindu-se pe apă umblau cu picioarele ca pe pămînt uscat. Apoi, trecînd rîul, s-au suit pe un deal înalt şi, ajungînd la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfîntul Fronton episcopul, au intrat înăuntru şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au pus capetele înaintea picioarelor; iar trupurile le-au întins pe pămînt în chipul crucii şi au rămas morţi.

Atunci Sfîntul Fronton episcopul, cu preotul Anian şi cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin şi pe Silvan şi i-au înmormîntat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste şi cu cîntări cereşti, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpînirea ei, nu departe de sfinţii împreună pătimitori.

Deci, sfinţii mucenici au pătimit pe vremea împărăţiei lui Claudie; iar peste noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Cuviosul Teodor Pustnicul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Cuviosul părinte Teodor a fost famen din tinereţe. Apoi, lăsînd lumea, s-a făcut monah şi s-a dus în pustiul Iordanului. El a suferit multe osteneli, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu; pentru aceea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Deci, avînd o trebuinţă să meargă la Constantinopol, s-a dus la mare şi, găsind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Cînd pluteau în cale, li s-a întîmplat de a rătăcit corabia în largul mării şi li s-a sfîrşit apa de băut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corăbierii şi cei din corabie erau în nepricepere şi în mare mîhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculîndu-se şi ridicînd mîinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mîntuieşte de moarte sufletele omeneşti. Apoi cu rugăciunea a însemnat apa mării cu semnul Sfintei Cruci şi a zis corăbierilor: „Binecuvîntat este Dumnezeu, luaţi apă cît vă trebuie!” Deci, luînd ei apă, au gustat şi au aflat apa mării prefăcută din amărăciune în dulceaţă, ca şi cea din rîu, şi au umplut vasele lor cu apă dulce din mare şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Iar Teodor a zis: „Iertaţi-mă, fiii mei, căci nu s-a făcut pentru mine această minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-aţi mîhnit, că nu aveţi apă. Dumnezeu, văzînd mîhnirea voastră şi aşteptarea morţii, S-a milostivit spre voi şi a schimbat amărăciunea mării în dulceaţa rîului”. După aceasta şi corabia a nimerit calea sa, cu rugăciunile acestui sfînt cuvios, şi au sosit degrabă la malul spre care mergeau.

Acest părinte Teodor a făcut încă şi alte minuni, iar după aceea s-a mutat la Dumnezeu.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Sfîntul Dorotei a fost episcop al cetăţii Tirului, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei. Din cauza prigonirii celei cumplite care pornise contra creştinilor, el şi-a lăsat scaunul şi s-a ascuns prin locuri neştiute. Pe vremea împărăţiei marelui Constantin şi după ce Biserica lui Hristos a luat alinare, Sfîntul Dorotei s-a întors iarăşi în Tir la scaunul său şi păstorea bine turma oilor celor cuvîntătoare, aducînd pe mulţi de la rătăci-rea închinării de idoli. El a trăit pînă pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luînd împărăţia, la început nu duşmănea pe faţă Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gînd cu el, care stăpîneau ţările, să muncească şi să ucidă pe creştini.

Sfîntul Dorotei, văzînd muncirea cea mare, care se făcea credincioşilor, şi-a lăsat iarăşi scaunul cetăţii Tirului, fugind de groaza muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii de bună voie, de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă… Deci, ieşind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemîndu-l astfel Dumnezeu la cununa mucenicească. El a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi şi răbdînd diferite pătimiri, şi-a dat în astfel de munci fericitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrîn; căci avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani. El a lăsat după sine diferite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă şi latină, pentru că era bine iscusit în amîndouă limbile acestea, fiind bărbat desăvîrşit în înţelepciunea cea duhovnicească, atît cea dinlăuntru cît şi cea dinafară. El a scris vieţile prooroceşti şi apostoleşti şi alte cuvinte folositoare şi tîlcuiri. Iar acum, fiind însuşi scris în cartea vieţii, se sălăşluieşte cu acei sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.

Cuviosul Anuvie Mărturisitorul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2025

Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, avînd mare credinţă şi dragoste către Hristos Dumnezeu. Făcîndu-se prigonire mare contra creştinilor de păgînii închinători de idoli, acesta a mărturisit cu îndrăzneală păgînilor pe Hristos, şi pentru aceasta a fost muncit de ei. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost eliberat şi s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit şi s-a ostenit pentru Dumnezeu pînă la adînci bătrîneţi.

Iar sfîrşitul lui a fost astfel: „Lîngă malul rîului Nil, care adapă ţara Egiptului, s-au adunat la un loc trei părinţi pustnici, purtîndu-se de duhul lui Dumnezeu, care se chemau: Sur, Isaia şi Pavel. Deci, întrebîndu-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toţi aceşti trei cuvioşi, aveau acelaşi gînd şi acelaşi scop. Fiecare dintre dînşii voia a merge la părintele Anuvie; iar de la locul acela de unde se adunaseră şi pînă la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile.

Deci, aşteptînd ei pe mal să vină vreo corabie ca să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mîhnit şi au zis între dînşii: „Să ne rugăm Domnului, ca să facă cu noi această milă. Să nu ni se curme scopul nostru şi să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deşerţi la locurile noastre”. Apoi Isaia şi Pavel au zis către părintele Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că ştim că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu şi, astfel, ne va împlini prin tine cererea”. Atunci, el a poruncit ca şi ei împreună cu dînsul să-şi plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pămînt în chipul crucii, aruncîndu-se cu faţa înaintea Domnului. După săvîrşirea rugăciunii, sculîndu-se de la pămînt, au văzut stînd lîngă mal o corabie şi, rugîndu-se iarăşi, s-au suit într-însa.

Deci, plecînd corabia, mergea contra apei. Dar, fiind purtată de vînt şi cîrmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu, atît de iute mergea, încît într-un ceas a trecut atîta cale, pe care abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile.

Sosind corabia la mal, în dreptul locaşului lui Anuvie, părinţii au ieşit din corabie pe pămînt, iar părintele Isaia le-a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem. Acela ne va întîmpina pe noi, ne va cunoaşte şi ne va spune toate tainele noastre pe care le avem”. După aceea a zis şi părintele Pavel: „Şi mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.

Mergînd ei spre mănăstire şi depărtîndu-se puţin de la rîu, iată că deodată venea întru întîmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, le-a zis: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce v-a arătat pe voi în trup viu şi mai înainte întru Duhul”. Luîndu-i cu dragoste şi ducîndu-i în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dînşii lucrurile cele bune ale lor, care nu se ştiau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu; cum cineva se cunoaşte deosebi şi cum, săvîrşind fapta cea bună, este plăcut Stăpînului său, lui Hristos Domnul, şi ce fel de dar are fiecare de la Domnul.

Atunci, părintele Isaia a zis către dînsul: „O, părinte, şi nouă ne-a descoperit Domnul despre tine, că după trei zile te va lua la Dînsul din această lume trecătoare; de aceea mă rog ţie să ne spui nouă pustniceştile tale osteneli şi faptele tale cele îmbunătăţite. Deci, nu te teme de prihana deşartei slave, pentru că, ducîndu-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi, chip despre viaţa ta cea plăcută lui Dumnezeu, ca să-ţi fie ţie vrednici următori”.

Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare şi cinstit, fără numai aceasta ce am păzit-o cu darul Dumnezeului meu: Din vremurile în care a fost prigonire împotriva creştinilor şi am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mîntuitorului nostru, n-a ieşit cuvînt mincinos din gura mea. Pentru că, odată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept şi mincinos; odată iubind cele cereşti, n-am voit după aceea să mai iubesc ceva din cele pămînteşti. La aceasta mi-a ajutat mila Domnului; pentru că mi-a ajutat mie să nu mai am niciodată trebuinţă de ceva lucruri pămînteşti, ci tot felul de hrană de care doream, îmi aduceau sfinţii îngeri şi nimic n-a tăinuit de mine Domnul meu, din cele ce se fac pe pămînt; apoi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua şi noaptea, căutînd pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpînul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufleteşti şi să mă îndulcesc de vederea Lui. Eu văd totdeauna pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de faţă cu mine şi arătîndu-mi pe toţi stăpînitorii veacului acestuia. Lumina minţii mele niciodată nu s-a stins; toate cîte le-am cerut de la Domnul, mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngereşti, stînd înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinţilor mucenici şi ale mărturisitorilor, soboarele monahilor şi ale tuturor sfinţilor şi, mai ales, ale celor care nu aveau altă osîrdie pe pămînt fără numai să slăvească totdeauna şi să binecuvînteze cu credinţă pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut pe satana şi pe diavolii lui în focul cel veşnic şi am văzut iarăşi, împotriva acelora, pe cei drepţi care se îndulceau de veşnica bucurie”.

Cuviosul Anuvie, spunînd acestea la părinţii ce veniseră la dînsul spre cercetare de trei zile, precum şi multe altele, nu o făcea aceasta pentru slava deşartă, ci pentru folosul celor ce le ascultă. El, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dînsul, le spunea toate din toată inima, cu ştiinţă curată şi cu multă smerenie.

După ce au trecut trei zile, şi-a dat sufletul său cu bucurie şi îndată s-au văzut sfinţii îngeri luînd sufletul lui şi ridicîndu-l spre înălţimea cerului, auzindu-se în văzduh dulci cîntări îngereşti. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pămînteşti la cele cereşti, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgînilor şi a suferit bătăi şi munci pentru aceasta. Iar acum se preamăreşte în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cereşti, în faţa lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Cuviosul Visarion din Egipt, făcătorul de minuni

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2025

Visarion, marele între părinţi, s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin diferite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dînşii, a cîştigat mult folos sufletului său.

După ce s-a întors la locul său, şi-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povăţuindu-se de învăţăturile lui cele folositoare, şi s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a făcut monah. Şi, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli şi omorîndu-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini şi avînd mîinile, ochii şi gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemişcîndu-şi cît de puţin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputinţa cea firească şi neaplecîndu-şi mintea spre cele pămînteşti. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.

Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.

Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfîntul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcînd rugăciune şi însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă şi bea”. Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăşi pe cale!”

Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, şi a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău”. Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareţ.

Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; şi aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat şi, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.

Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decît toţi, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!”

Aşa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: „Scoală-te şi te du de aici!” Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit şi s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicînd: „Şi eu sînt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezînd, primea cîte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greşeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. De multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrşit”.

Toată viaţa acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîştigat din cele pămînteşti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea; îşi ridica mintea spre Unul Dumnezeu şi îşi adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi şi adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd şi tînguindu-se în toate zilele vieţii lui.

Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrînită şi a trecut de la plîngere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2025

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, pitarul împărătesc, care avea de soţie pe Teodosia; şi amîndoi erau drept credincioşi. Ei, fiind iubitori de Dumnezeu, l-au învăţat bine Sfînta Scriptură. Apoi, cînd era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată, pe mamă, casă şi bogăţie, şi s-a dus în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Bizanţ. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului şi acolo a luat îngerescul şi sfîntul chip cel mare, şi s-a făcut ucenic al Sfîntului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme vieţuia acolo.

El petrecea în multă ascultare, în tăcere şi în smerenie, avînd slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit întru-acea ascultare zece ani şi se sîrguia astfel, ca, prin viaţă sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viaţă îmbunătăţită şi plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, căuta să se asemene aceluia, pe cît se putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, şi în toate nevoinţele monahiceşti, pentru care s-a şi numit Ilarion cel Nou.

Deci, luminîndu-şi sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească. Egumenul mănăstirii aceleia a voit să-l facă preot, după ce Sfîntul Grigorie Decapolitul, se dusese de acolo în alte locuri, dar n-a voit. Apoi, după cîţiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că fraţii voiesc să-l facă egumenul lor şi a ieşit, neştiut de nimeni, noaptea din mănăstire şi s-a dus în Vizantia (Bizanţ), unde a căutat pe Sfîntul Grigorie învăţătorul său, crezînd că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma şi de acolo s-a întors şi s-a sălăşluit în muntele Olimpului.

Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflînd de dînsul, au trimis la Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, rugîndu-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci împăratul a fost înştiinţat de aceasta de către patriarh, şi trimiţînd au adus la dînsul pe Ilarion, şi l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. El, neputînd să se împotrivească voinţei împărăteşti şi patriarhiceşti, s-a supus poruncii lor şi a luat stăpînirea egumeniei, păstorind astfel, mai bine de opt ani, oile cele cuvîntătoare încredinţate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăţiei greceşti Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulţi îi silea să se unească cu el la ereticeasca luptare; iar pe cei ce nu se supuneau voinţei lui, pe unii îi muncea, iar pe alţii îi izgonea în ţări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus şi Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărăteşti şi silit la acel eres. Dar ostaşul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a şi certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu şi nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mai mare mînie. Atunci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi şi diferite munci, apoi l-a închis în temniţă.

După o vreme oarecare, punîndu-l iar de faţă la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului, cel de un gînd cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credinţă a prea sfinţitului Nichifor. Acel Teodot, mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul. Închizîndu-l într-o temniţă întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea şi cu setea, poruncindu-i să nu-i dea nici pîine, nici apă. Atunci, monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicînd cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale”. Împăratul s-a bucurat de făgăduinţa lor şi îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfîntul, ducîndu-se la mănăstire, a petrecut cîtăva vreme şi, primind puţină odihnă, după acele pătimiri şi acea foame, s-a întors iarăşi spre pătimiri. Căci împăratul, aşteptînd făgăduinţa călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei şi a trimis ostaşii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion l-au luat şi l-au închis în temniţă. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Paneon, poruncind să-l închidă într-o temniţă strîmtă. Sfîntul Ilarion a pătimit în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăşi a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească şi adus la Constantinopol. Acolo a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultînd de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Şi a petrecut într-însa doi ani şi şase luni, fiind ţinut şi chinuit într-o temniţă murdară. De acolo, fiind adus iarăşi la împărat, şi fiind bătut foarte mult, a fost surghiunit în cetatea Potilia. În acea vreme, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulţi, a pierit şi el foarte cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostaşii săi, chiar în acel loc unde a fost batjocorită şi întinată sfînta icoană a lui Hristos, acolo şi-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Deci, Mihai Travlul, luînd scaunul împărăţiei, a poruncit ca pe toţi cei dreptcredincioşi, să-i libereze din legături şi de prin temniţe. Atunci Cuviosul Ilarion, fiind eliberat, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau încă ocupate de arhierei şi învăţători mincinoşi; ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniştit la moşia sa, făcîndu-i chilie şi grădină şi slujindu-i lui cu toate cele de trebuinţă.

Într-acea vreme, Sfîntul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăţi de la eretici pentru dreapta credinţă, întorcîndu-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfîntul său suflet, înălţîndu-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viaţa lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: În acea zi în care Sfîntul Teodor Studitul a murit, fericitul Ilarion, umblînd prin grădina sa, lucrînd şi cîntînd psalmii lui David, a auzit deodată nişte glasuri preaminunate şi a simţit şi un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunîndu-se, se gîndea de unde să fie acestea. Căutînd spre înălţimea cerului, a văzut o mulţime de cete cereşti de îngeri în haine albe, strălucind cu luminoase feţe şi venind din cer cu cîntări spre întîmpinarea oarecărei feţe cinstite.

Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, de spaimă mare a căzut cu faţa la pămînt şi a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane pînă la sînge şi a răbdat pînă în sfîrşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întîmpinîndu-l pe el cereştile puteri!” Cuviosul Ilarion, învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, s-a umplut de multă mîngîiere şi a primit în inima sa o mare dulceaţă duhovnicească. Astfel a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar faţa lui strălucea de veselie ca a unui înger.

Cuviosul Ilarion a petrecut la acea femeie şapte ani şi mai mult. După Mihail Travlul a venit la împărăţie fiul său, Teofil, care, pe toţi mărturisitorii adunîndu-i, a început iarăşi, ca şi mai înainte răucredincioşii împăraţi, a-i sili pe dînşii la luptarea contra sfintelor icoane, iar pe cei ce nu se supuneau lui, îi muncea. Atunci şi Cuviosul Ilarion a fost luat şi dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărăteşti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgîn şi călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinţei. Faţă de această îndrăzneală a lui, a primit o sută şi şaptezeci de lovituri, surghiunindu-l la insula Afusiei. Acolo avea această înlesnire, căci nu era ţinut nici în temniţă, nici în legături. Deci, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa pînă la sfîrşitul lui Teofil.

După moartea aceluia, a venit împărăteasa Teodora, care adunînd în împărăteasca cetate pe toţi mărturisitorii, a întărit credinţa cea dreaptă şi Sfintele Icoane le-a pus în bisericile lui Dumnezeu. Atunci şi Cuviosul Ilarion, eliberîndu-se, şi-a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Deci, vieţuind trei ani, şi îndreptînd pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul şi sfîntul lui suflet, asemenea ca şi al lui Teodor, cel văzut de dînsul, a fost dus de îngeri la cele cereşti şi a stat în ceata sfinţilor mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.