Cum începe viaţa creştină prin Taina Pocăinţei?

ianuarie 23, 2018 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul

Viaţa creştină în har ar trebui să înceapă la Sfântul Botez. Dar cei ce păstrează acest har sunt foarte puţini; cea mai mare parte a creştinilor îl pierd. Vedem cu toţii că există unii oameni care sunt mai mult sau mai puţin decăzuţi în viaţa pe care o duc, din pricina faptului că au avut un început cu totul jalnic, care a fost îngăduit aşa şi cu timpul a prins rădăcini adânci în ei. Alţii poate că au avut un început bun, dar în primii ani ai tinereţii, fie din propria lor pornire, fie prin ispitirea de către alţii, au uitat acest început şi au căpătat obiceiuri rele. Astfel de oameni nu mai duc o adevărată viaţă creştină. Pentru unii ca aceştia, sfânta noastră credinţă aduce Taina Pocăinţei. „Avem Mijlocitor către Tatăl, pe lisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1). Dacă ai păcătuit, recunoaşte-ţi păcatul şi pocăieşte-te. Dumnezeu va ierta păcatul şi iarăşi îţi va dărui „inimă nouă şi duh nou” (lezechiel 36, 26). Nu există altă cale: fie nu păcătui, fie pocăieşte-te. Judecând după numărul celor care au căzut după Botez, se poate spune chiar că pocăinţa a devenit pentru noi singurul izvor al adevăratei vieţi creştine.

Este nevoie să ştim faptul că, în Taina Pocăinţei, unii trebuie doar să se cureţe, iar darul vieţii în har, mai înainte însuşit şi lucrător în ei, se va aprinde din nou. Pentru alţii începutul acestei vieţi a fost aşezat de curând în ei sau e pe cale de a fi dăruit şi primit iarăşi. Vom cerceta acest din urmă caz.

1. Întoarcerea de la păcat la Dumnezeu

În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine însuşi. Dacă a supărat pe Dumnezeu, acum trebuie să se perpelească în focul dreptei judecăţi. Un om care se pocăieşte trăieşte durerile unei femei care naşte şi, în simţurile inimii lui întâlneşte, aşa-zicând, chinurile iadului. Lui Ieremia care plângea, Domnul i-a poruncit: „să dărâmi şi să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia l, 10). „Plânsul pocăinţei este trimis de Domnul pe pământ pentru că atunci când pătrunde în cei ce-l primesc, până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4,12), să nimicească omul cel vechi şi să pună temei zidirii celui nou. În omul care se pocăieşte vine mai întâi teama, apoi alinarea nădejdii; întristarea, apoi mângâierea; groază până în pragul deznădejdii, apoi adierea mângâietoare a milei. Una înlocuieşte pe alta şi acest lucru naşte sau păstrează în omul aflat în stare de decădere sau deznădăjduire de viaţă, nădejdea că totuşi, va primi viaţa cea nouă.

E ceva foarte dureros, dar şi mântuitor. Prin urmare, devine de neocolit faptul că oricine nu a încercat o asemenea durere, nu a început încă să trăiască prin pocăinţă. E cu neputinţă omului să înceapă a se curăţa cu desăvârşire fără a fi trecut prin acest creuzet, împotrivirea vie şi hotărâtă faţă de păcat nu vine decât din ura pentru el. Urârea păcatului, la rândul ei, se naşte doar din simţirea răului care e în el; iar răul din el este trăit cu toată urgia lui în această durere din pocăinţă. Numai aici simte cineva cu toată inima ce mare rău este păcatul; după aceea va fugi de el ca de focul gheenei. Fără această încercare dureroasă, chiar dacă ar începe să se cureţe în vreun fel oarecare, nu va putea să se curăţească decât puţin, mai mult pe din afară decât pe dinăuntru, mai mult în fapte decât în suflet. De aceea, inima sa va rămâne murdară, asemeni minereului netopit.

O astfel de schimbare este săvârşită în inima omului de către dumnezeiescul har. Doar acesta este în măsură să îndemne pe cineva a-şi ridica mâna asupră-şi ca să se aducă pe sine jertfă lui Dumnezeu. „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44). Dumnezeu Însuşi îi dă o inimă şi un duh nou (vezi lezechil 36, 26). Omul se întristează pentru sine. Afundându-se în păcatele cărnii, a devenit una cu ele. Numai o putere din afară, mai înaltă, îl poate rupe de sine şi ridica împotriva sa.

Astfel, harul săvârşeşte schimbarea în păcătos, dar aceasta nu se petrece fără învoirea lui. În Sfântul Botez, harul ne este dat în clipa în care Taina se săvârşeşte asupra noastră; totuşi, voinţa liberă vine mai apoi şi îşi însuşeşte ceea ce i s-a dat. Prin urmare, în pocăinţă libera consimţire trebuie să participe la însuşi actul schimbării.

2. Unirea harului cu libertatea

Schimbarea spre mai bine şi întoarcerea la Dumnezeu par să se întâmple dintr-o dată sau instantaneu şi aşa şi este. Înainte de aceasta totuşi, schimbarea parcurge câteva trepte ale unirii harului cu libertatea, prin care harul pune stăpânire asupra libertăţii, iar aceasta i se supune. Prin aceste trepte sunt nevoiţi să treacă toţi. La unii, treptele sunt urcate cu repeziciune, în vreme ce la alţii, lucrul durează mai mulţi ani. Cine ar putea urmări tot ceea ce se petrece aici, mai ales că există atâtea căi prin care harul lucrează înlăuntrul nostru şi nici stările în care se află oamenii asupra cărora acesta lucrează nu pot fi numărate? Trebuie să ne aşteptăm însă ca în ciuda atâtor deosebiri, să existe o faţă comună a schimbării de care nu poate scăpa nimeni. Orice om care începe a se pocăi trăieşte în păcat, dar tot el este zidit din nou prin har. Prin urmare, putem înfăţişa felul în care se petrec lucrurile, desluşindu-i obârşiile, pornind atât de la cercetarea stării în care se găseşte păcătosul, cât şi de la legătura ce se naşte între har şi libertate.

Sf. Teofan Zăvorâtul