Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuvînt la Duminica a XIV-a după Pogorîrea Sfîntului Duh

septembrie 25, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

” Iar ei, nebăgînd de seamă, s-au dus: unul la holda sa, altul la negustoria sa” (Matei 22, 5)

Numai nebunul preferă bunurile pămînteşti celor duhovniceşti

Fierbinţeala este mare şi arşiţa verii foarte grea, dar rîvna voastră, prin aceasta, nu a slăbit, şi dorinţa voastră de a asculta cuvîntul lui Dumnezeu nu s-a înăbuşit. Aşa fac toţi rîvnitorii şi adevăraţii cinstitori ai învăţăturii cereşti. Din dragoste către cuvîntul lui Dumnezeu, ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să-şi poată împăca această poftă nobilă şi duhovnicească; şi nici frigul, nici fierbinţeala, nici mulţimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice altceva nu poate să-i abată de la această rîvnă.

Şi cu dreptate, căci această privelişte, această Casă a lui Dumnezeu este mai slăvită şi mai vrednică de cinste decît palatul unui împărat. Darurile şi vredniciile pe care le capătă cineva într-un palat împărătesc, oricum ar fi ele, se sfîrşesc cu viaţa cea de acum, şi pe lîngă aceasta, ele sunt pline de nelinişte şi de griji.

Dar aici, în biserică, este cu totul altfel. Darurile care se dobîndesc aici sunt cele mai sigure şi scutite de toată grija; vredniciile şi harurile ce se împart aici nu se sfîrşesc, nu se nimicesc nici de moarte, ci prin ea mai mult se întăresc şi se statornicesc.

Nu-mi vorbi de un domn care şade în trăsura sa cea pompoasă, care are o înfăţişare aleasă şi este înconjurat de o suită mare; eu nu cred că aceasta face pe cineva cu adevărat om însemnat. Ci adevărata însemnătate şi mărime vine de la însuşirea sufletului, adică atunci cînd cineva stăpîneşte patimile sale, înfrînează poftele sale cele rele, biruieşte lăcomia averii, învinge pofta trupului, se ţine slobod de pizmă, nu se ţine de pofta cinstei deşarte, nu se înfiorează şi nu se cutremură de sărăcie, nu deznădăjduieşte la schimbarea poporului, şi altele ca acestea. Un asemenea om poate cu adevărat a se numi stăpîn şi domn, căci adevărata domnie stă întru învingerea tuturor acestor lucruri.

Cine, din contra, măcar că domneşte asupra oamenilor, dar este rob al patimilor sale, pe un asemenea om eu l-aş putea numi cel mai mare şi mai neliber rob din lume.

Precum doctorii numesc bolnav de friguri pe un om în al cărui trup s-au aprins frigurile, chiar dacă ele nu s-au arătat în trup din exterior, şi cei neiscusiţi nu bagă în seamă această boală, tot aşa şi eu, cu dreptate numesc rob pe cel al cărui suflet este căzut în robia păcatului şi este prins de patimi. Deşi el, în afară se arată a fi un domn, înlăuntrul lui vuieşte prihana, şi patima domneşte asupra lui ca un tiran.

Dimpotrivă, numele de liber, de stăpîn şi de domnitor le merită cu adevărat cei care au scăpat din tirania păcatului, în care nu domnesc patimile cele rele şi nu se înspăimîntă de ceea ce în viaţa aceasta se socotesc nenorociri. Aşadar, acesta este adevăratul liber, împărat şi domnitor, chiar de ar fi înfăşurat cu zdrenţe sau ar zăcea în temniţă şi în legături.

Astfel de vrednicie nu se vinde cu bani şi nimeni nu este zavistuit pentru ea; ea nu cunoaşte limba clevetitorilor, nu vede ochiul pizmaşilor, meşteşugurile pînditorilor nu o vatămă; ea mai vîrtos rămîne îngrijită şi nevătămată în azilul cel sigur al înţelepciunii şi nu suferă vreo vătămare, nici de la nenorocirile vieţii, nici chiar de la moarte.

Aceasta o dovedesc Sfinţii Mucenici. Deşi trupurile lor se sfărîmă în pulbere şi în cenuşă, cinstea şi mărirea lor trăieşte pururea. Încă izgonesc demonii, alungă bolile, fac cucernice cetăţi întregi, şi prin aceasta aduc în Casa lui Dumnezeu popoare întregi. Atît de mare este puterea vredniciei şi a măririi lor, că ei domnesc şi după moarte, ca şi în timpul vieţii.

Nimeni nu este silit să vină aici, ci fiecare se arată aici din libera sa hotărîre şi din propriul său îndemn; şi această dorinţă nu se răceşte nici prin lungimea timpului.

Vedeţi acum că eu cu dreptate am numit acest sfînt loc mai slăvit şi mai vrednic de cinste decît un palat împărătesc? Cinstea pe care o capătă cineva în palate se aseamănă frunzelor veştejite şi umbrelor trecătoare, iar darurile şi bunurile care se împart în Biserică se aseamănă în tărie cu diamantele, ba încă sunt mai trainice decît acestea, căci ele sunt cu totul netrecătoare, nepieritoare, nesupuse la nici o schimbare. Cine le are nu se teme de nimic şi nu se îngrijeşte de vreo ceartă, de pizmă, de sfadă, de urmăriri şi de clevetiri.

Bunurile pămînteşti se adună laolaltă numai pentru sine şi cu pizmă asupra altora; la cele duhovniceşti se întîmplă dimpotrivă, căci cu cît cineva mai mult le împarte, bogăţia lor cu atît mai mult se măreşte; însăşi propovăduirea mea vă poate sluji ca dovadă la aceasta.

Cînd eu împrăştii cuvintele mele între toţi, ca sămînţa pe un ogor deşert, eu însumi cîştig prin aceasta, şi totodată vă fac şi pe voi mai bogaţi. Prin aceasta nu mă fac mai sărac, ci mă fac mai bogat, ceea ce la comorile pămînteşti este cu neputinţă. La acestea se întîmplă dimpotrivă, căci cine ar voi să împartă comoara sa pămîntească, printr-o asemenea împărţeală ar micşora avuţia sa şi neapărat că s-ar face mai sărac.

Deci, fiindcă bunurile duhovniceşti sunt atît de slăvite şi aşa de uşor se dobîndesc, căci ele se dau în dar tuturor celor ce le doresc, de aceea să iubim aceste bunuri şi să nu mai alergăm după bunurile cele părute, ca după o umbră; să nu căutăm prăpăstii şi stînci. Dar pentru ca dragostea către aceste bunuri duhovniceşti să se mărească întru noi, Dumnezeu aşa a tocmit, că cel ce posedă bunuri vremelnice, de cele mai de multe ori trebuie să le piardă înainte de moartea sa.

Să spunem aceasta mai lămurit: De multe ori, noi pierdem bunurile pămînteşti nu tocmai atunci cînd murim, ci ele se veştejesc şi trec încă trăind noi, pentru ca trecerea lor să vindece de o astfel de turbare pe nebunii iubitori de aceste bunuri şi să le arate că aceste bunuri sunt mai trecătoare decît umbra. Aşa pofta de dînsele trebuie să se stingă.

Bogăţia, de pildă, părăseşte pe stăpînul său nu numai la moarte, ci adeseori chiar încă trăind el. Tinereţea fuge de la noi nu atunci cînd murim, ci pe cînd noi încă răsuflăm; ea se depărtează cu anii bărbăţiei şi face loc zbîrciturilor bătrîneţii. încă şi frumuseţea şi chipul cel bun al femeii se sfîrşesc încă trăind ea, şi de multe ori se prefac chiar în urîciune.

La fel de trecătoare sunt cinstea şi puterea. Dregătoriile şi vredniciile trec repede, încă mai repede decît omul care le posedă. Şi precum cineva poate vedea în toate zilele trupuri omeneşti murind, tot aşa în toate zilele poate vedea şi sfîrşitul bunurilor fericirii pămînteşti.

Dar aceasta se face pentru ca noi să socotim cele de acum trecătoare şi mici şi să ne lipim de cele viitoare; să nădăjduim îndulcirea de ele, iar cît timp umblăm pe pămînt, cu dorul nostru să fim în cer.

Dumnezeu a pregătit două lumi: cea de acum şi cea viitoare; cea văzută şi cea nevăzută; o lume care cade sub simţiri, şi alta duhovnicească; o lume în care cineva gustă repaosul trupesc, şi alta în care gustă repaosul duhovnicesc; o lume a încercării, şi alta a credinţei; o lume care stă sub pipăirea noastră, şi alta pe care noi o nădăjduim.

O lume trebuie să fie stadiul de alergare, alta răsplătirea; uneia i-a împărţit Dumnezeu luptele, ostenelile şi sarcinile, alteia, dimpotrivă, cununile de biruinţă, răsplata şi plata. O lume seamănă cu marea, alta cu limanul; una durează scurt, alta este netrecătoare şi niciodată nu îmbătrîneşte.

Dar fiindcă mulţi oameni preferă bunurile văzute celor duhovniceşti, de aceea Dumnezeu a făcut bunurile materiale, cele de faţă, să fie trecătoare şi nesigure, pentru ca prin aceasta să abată inimile de la ele şi cu tărie să le îndrepte spre dragostea bunurilor viitoare.

Totuşi, fiindcă bunurile viitoare nu se pot vedea, ci numai se cred şi se nădăjduiesc, apoi iată ce a făcut Dumnezeu şi cum ne-a uşurat năzuinţa la ele. El a făcut aceasta pe două căi: întîi, prin pilda lui Hristos, iar al doilea, prin aceea că a pus în vedere răsplătirile şi cununile biruinţei.

Pe calea cea dintîi, Hristos însuşi a mers înaintea noastră prin pilda Sa şi Însuşi a împlinit ceea ce ne-a poruncit nouă să facem, pentru ca să putem fi părtaşi viitoarei împărăţii. El ne-a arătat cu fapta că această poruncă se poate împlini. Precum cel ce trebuie să meargă pe o cale grea, face aceasta cu mai mare voioşie şi are mai mult curaj cînd vede pe un altul mergînd înaintea sa, tot aşa se întîmplă şi cu poruncile dumnezeieşti. Oricine le urmează mai uşor, cînd vede pe alţii că mai înainte le împlinesc.

Deci, pentru ca oamenii mai uşor să urmeze calea către cer, Hristos a luat trup omenesc şi fire omenească, El însuşi a umblat pe calea aceasta şi însuşi a împlinit aceste porunci. De pildă porunca: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul cel drept, întoarce lui şi pe celălalt” (Matei 5, 39), El însuşi a împlinit-o, cînd L-a pălmuit peste obraz sluga arhiereului. El nu S-a răzbunat asupra lui, ci i-a arătat atîta blîndeţe, încît i-a zis: „De am grăit rău, dovedeşte că este rău; iar de am grăit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23).

Vezi blîndeţea cea vrednică de mirare? Vezi smerenia cea uimitoare? El a fost lovit, şi încă de o slugă, de un năimit, şi El răspunde cu o astfel de îngăduinţă! De asemenea, a grăit odinioară Tatăl Său către iudei: „Poporul Meu! Ce am făcut ţie, şi cu ce te-am împovărat? Spune-Mi!” (Miheia 6, 3). Precum Fiul a zis slugii: „Dovedeşte că este rău”, aşa a zis Tatăl: „Spune-Mi!”. Şi precum Fiul a zis: „Pentru ce mă baţi”, aşa a grăit Tatăl: „Cu ce te-am supărat şi te-am împovărat?”.

Altădată, Hristos învăţa sărăcia, şi vezi cum El o recomandă cu fapta şi cu pilda Sa, fiindcă a zis: „Vulpile au viziuni şi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Şiplece capul” (Luca 9, 58). Vezi tu, oare, aici cea mai mare sărăcie? El nu are masă, nu are lumină, nu are casă, nu are scaun, nimic din toate acestea.

El învaţă, iarăşi, că clevetirile trebuiesc suferite cu răbdare, şi tot asemenea a arătat aceasta prin fapte. Cînd clevetitorii ziceau de Dînsul că are întru Sine demon şi îl porecleau samarinean (Ioan 8, 48), El, totuşi, deşi putea a-i nimici şi a pedepsi răutatea lor, n-a făcut aceasta, ci mai vîrtos le-a arătat binefaceri şi a alungat de la dînşii duhurile rele.

El a zis oarecînd: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5, 44) şi a împlinit aceasta El însuşi, cînd a fost răstignit pe cruce. Adică, după ce ei L-au răstignit şi L-au pironit, El a zis: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Aceasta, El nu o zicea ca şi cum n-ar fi avut putere El însuşi a ierta, ci pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Adică, pentru ca nu numai cu cuvintele, ci şi cu fapta să ne înveţe aceasta, de aceea a adăugat El această rugăciune.

De asemenea, El a spălat picioarele ucenicilor Săi, nu pentru că El ar fi fost mai prejos decît dînşii, ci numai pentru ca să fie pildă. S-a pogorît la atîta smerenie acest Dumnezeu şi Domn, şi totodată a zis: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Al doilea, socotesc că Domnul a făgăduit credincioşilor răsplătiri şi le-a pus în vedere cununi de biruinţă. Cînd El, de pildă, zice: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), îndată adaugă şi făgăduinţa răsplătirii, prin cuvintele: „Ca să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45).

Iarăşi zice El: „Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11-12).

Vezi că aceste cuvinte cuprind o poruncă, dar totodată şi făgăduinţa unei răsplătiri? Tot El zice: „De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale, şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer” (Matei 19, 21). Vezi că iarăşi sunt împreună porunca şi făgăduinţa răsplătirii? Pe una a poruncit-o, iar pe alta a pregătit-o celor care vor împlini poruncile Lui.

Şi iarăşi a zis: „Toţi care au lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde, pentru numele Meu, însutit va lua înapoi, şi viaţa veşnică va moşteni” (Matei 19, 29). Vezi aici iarăşi răsplătirea cea făgăduită şi cununa biruinţei?

Dar învaţă acum, cum El ne-a convins că răsplătirile făgăduite cu adevărat vor şi urma. El, de pildă, a făgăduit învierea trupului şi nemurirea; El a spus că noi împreună cu Dînsul vom fi luaţi la cer. Cum că aceasta va urma, ne-a arătat cu fapta. Cum şi în ce chip? Prin aceea că El însuşi, după moarte, a înviat. De aceea a petrecut cu ucenicii încă patruzeci de zile, pentru ca să le arate în ce fel vor fi trupurile noastre după înviere.

El a zis prin Pavel: „Noi vom fi răpiţi în nori, spre întîmpinarea lui Hristos” (I Tesaloniceni 4, 17), şi a arătat aceasta cu fapta. Adică, după învierea Sa, cînd voia să Se înalţe la cer, S-a înălţat de la ochii ucenicilor Săi, şi un nor L-a luat de la privirea lor (Fapte 1, 9). Aşadar, ei au văzut cum El însuşi S-a înălţat la cer.

Deci, aşa va fi şi cu trupurile noastre cele înviate, fiindcă noi avem aceeaşi fire omenească cu Hristos. Aceasta o arată Pavel şi mai lămurit în cuvintele: „El va schimba trupul smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 21). Iar dacă trupul nostru va fi asemenea Trupului proslăvit al lui Hristos, va fi asemenea celui luat la cer şi înălţat pe nori. Aşadar, toate acestea trebuie să le aştepţi la învierea ta.

Şi fiindcă învăţătura despre împărăţia cerului a fost ascunsă îndelung ucenicilor Săi, de aceea S-a suit cu dînşii pe un munte şi S-a proslăvit înaintea ochilor lor. Prin aceasta, le-a arătat în ce fel va fi slava cea viitoare şi le-a arătat, în icoană, chipul cel viitor al trupului nostru.

Acum, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, fiind încredinţaţi atît prin cuvintele Domnului, cît şi prin faptele Lui, să petrecem în aşa chip, ca noi, odată răpiţi în nori, veşnic să ne unim cu Dînsul; prin harul Lui să dobîndim mîntuirea şi să ne îndulcim de bucuriile cele viitoare. Iar acestora să fim noi toţi părtaşi prin Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt se cuvine cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.