Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuvînt la Duminica a IX-a după Rusalii – Sf. Ioan Gură de Aur

august 21, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credinţa noastră în pronia Dumnezeiască

Viaţa noastră pe pămînt este plină de tulburări şi traiul nostru plin de frămîntări şi de nelinişte. Acesta este adevărul, iubiţii mei! Dar totuşi, nu acesta ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea noastră vine mai vîrtos de acolo, că aceste neliniştiri şi tulburări, care s-ar putea sau micşora sau a le răbda fără supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia noastră, şi aşa toată viaţa o petrecem cu o permanentă tristeţe.

Unul se tînguieşte de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de gospodăria sa şi de copiii săi, altul că n-are copii. Vezi acum cît de departe merge nebunia?

Noi nu ne tînguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru lucruri potrivnice unul altuia. Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tînguirilor noastre, noi n-am putea să ne plîngem asupra celor dimpotrivă.

Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare şi nesuferit, atunci bogatul niciodată n-ar putea să se tînguiască.

Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna mulţumiţi cei care au copii mulţi.

Dacă cîrmuirea treburilor publice ale unei cetăţi sau ale unui stat, ocuparea locurilor de cinste şi stăpînirea multor supuşi ar fi în sine un bun vrednic de dorit, atunci viaţa singuratică, care se petrece în toată liniştea, ar trebui înlăturată şi urîtă de toţi.

Acum însă, cînd noi vedem că cei bogaţi se tînguiesc ca şi cei săraci, ba încă adeseori mai mult decît aceştia, dregătorul cel mai mare întocmai ca şi cel supus, şi tatăl multor copii la fel ca cel fără copii, atunci să socotim că nu lucrurile în sine sunt pricinile tînguirilor omeneşti, ci însuşi oamenii trebuie să fie vinovaţi, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările şi cu poziţia lor şi nu ştiu a scăpa de supărările lor.

Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin aşadar din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac în noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru.

Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni din toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi sigur.

Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi totuşi vom fi asemenea celor cu corabia stricată.

Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic, voinic, oricît de mult s-ar lupta cu schimbările vremii rele şi cu altele, el totuşi va rămîne nu numai sănătos, ba încă prin deprinderea şi obişnuinţa cu vremea rea, se va face mai tare şi mai sănătos. Iar dacă cineva are un trup slab, poate fi vremea cea mai frumoasă, el totuşi nu se va afla bine, fiindcă el, din pricina slăbiciunii sale, suferă dureri şi la aerul cel mai curat.

Tot aşa vedem noi şi la mîncăruri. De avem un stomac tare şi puternic, orice am mînca, fie chiar lucruri grele şi greu de mistuit, stomacul cel puternic totuşi le va preface în suc curat şi va birui însuşirea cea rea a mîncării. Iar dacă puterea stomacului este slăbită şi betejită, poţi să-i dai bucatele cele mai bune, el le va strica şi va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea rea a lui strică bunătatea oricărei mîncări.

De aceea, iubiţilor, cînd vedem în lume vreo neorînduială, să nu aruncăm vinovăţia asupra lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lîngă rană încă o rană. Nici să însuşim cîrmuirea lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este pronie dumnezeiască, ci întîmplarea sau soarta care ar cîrmui totul. Acestea: hula, neorînduiala şi confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel bolnav.

Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în lume, pînă ce el nu va birui dezordinea sau neorînduiala sa proprie, toată acea ordine sau rînduială a lumii nu o va băga în seamă.

Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta şi nu va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos şi tare, chiar şi seara va putea conduce trupul cu siguranţă şi fără împiedicare.

Tot aşa se întîmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea ordine şi frumuseţe chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie.

Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că şi acolo a descoperit multă dezordine şi confuzie. Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel vechi şi din cel nou.

Cît de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lîngă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul! Dimpotrivă, cît de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă, şi totuşi nu mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cît de mulţi se tînguiesc asupra proniei dumnezeieşti, măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cît de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut viaţa în temniţă, unde, în toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decît alţii care duceau o viaţă fără frică şi în toată siguranţa?

Aşadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine.

De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic despre neorînduială, confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar întoarce în sus şi în jos mai cumplit decît un vîrtej mare.

Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?

El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub soare nu era mai drept decît dînsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit şi de răbdat mai multe decît dînsul, însă, măcar că el vedea mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi îndulcindu-se de toate bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face aceasta. La el uitaţi-vă, iubiţilor!

Cînd vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngîmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămîne nepedepsit, cum îi curg din toate părţile banii şi avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe cînd la tine toate se întîmplă dimpotrivă, şi supărarea, clevetirea şi răutatea te chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci priveşte la Sfîntul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie.

Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.

Nu după fericirea sau nenorocirea cea pămîntească, socoteşte pe prietenul sau pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci cînd vezi un om care trăieşte cu înţelepciune, liber de patimi, şi care năzuieşte la cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături, chiar de ar avea statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici, chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este fericit chiar de i s-ar scoate ochii, şi chiar atunci cînd ar fi aruncat în foc şi trupul său s-ar omorî cu încetul.

Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducînd o viaţă luxoasă şi păcătoasă, şi chiar de s-ar îndulci de toată cinstea cea pămîntească, de ar şedea şi pe un tron împărătesc, împodobit cu coroană şi îmbrăcat în porfiră şi domnind peste toată lumea, totuşi, trebuie să-l tînguieşti şi să-l socoteşti nenorocit pentru păcatele sale.

Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpîni toată lumea.

Oare, ce-i foloseşte lui toată avuţia şi bogăţia sa, dacă el în fapta bună este cel mai sărac decît toţi?

Ce-i foloseşte lui a domni peste aşa de mulţi, dacă el nu poate domni peste sine şi poftele sale?

Cînd vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de picioare, ori de ameţeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim pe acest om şi îl socotim nenorocit, oricît de bogat ar fi. Astfel, cu cît el este mai bogat, cu atît ni se pare mai nenorocit, căci simţul durerii este mai mare atunci cînd cineva ar trăi în prisosinţă.

Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mîngîierea trebuitoare; cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările şi numai boala îl opreşte de la acestea, acela suferă cu atît mai mult durerea. Nu ar fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti nenorocit pe cel căzut în vreo boală trupească, chiar cînd el este bogat, iar pe cel bolnav cu sufletul -pentru că sufletul este cel mai înalt şi mai preţios „“ a-l socoti fericit pentru bani, sau pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru oricare din bunurile pe care el nu poate să le ia cu sine în cealaltă lume şi care adeseori ne părăsesc încă înainte de sfîrşitul acestei vieţi?

Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de nelinişte şi de tulburare?

Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tîngui împotriva lui Dumnezeu; pentru nişte lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia şi cîrmuirea dumnezeiască a lumii!

Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în viaţa aceasta nu este rău cu adevărat, decît numai păcatul şi răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obişnuit se numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l fericească.

Pentru un trup bine hrănit, pentru o mîncare bogată şi pentru mult somn să-l fericeşti pe un om, ar fi ca şi cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci doar îndestularea dobitocului stă în aceste lucruri. Dar chiar şi pentru multe din dobitoace traiul cel bun şi trîndăvia sunt pierzătoare.

Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar şi pentru dobitoacele cele fără de minte, a căror îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni, a căror vrednicie constă în nobleţea sufletului, să socotim aceste lucruri ca nişte preferinţe, şi nu mai vîrtos să ne ruşinăm de cer şi de îngeri, care sunt înrudiţi cu sufletul nostru? Nu te ruşinezi tu de însuşirea şi de chipul propriului tău trup?

Dumnezeu nu ne-a dat acelaşi chip al trupului ca şi al dobitoacelor celor fără de minte, ci un altfel de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte şi nemuritor.

Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pămînt, iar ochiul tău, omule, l-a înfipt în cap, ca în vîrful unei întărituri?

Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuinţă să se uite în sus la cer, cu care nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la Dumnezeu şi de la fire legea, ca mai întîi de toate să te uiţi în sus?

Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe cînd al dobitoacelor l-a întors spre pămînt? Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăşi pe acel temei? Nu prin această alcătuire îţi dă ţie învăţătură că nu trebuie să ai legătură cu pămîntul şi să nu te lipeşti de cele pămînteşti?

Aşadar, să nu fim vînzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorîm la nedestoinicia dobitocului, ca să nu zică şi de noi Sfînta Scriptură: „Omul în cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).

Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în bunrile pămînteşti, nu se cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se potriveşte numai celor care s-au asemănat cu dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi în această privelişte sfîntă să fie astfel de oameni!

De aceea, să ascultăm adeseori cuvîntul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să aducem roade bune, timpurii, care să se păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste, şi nouă viaţa cea veşnică.

De care, fie ca toţi să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.