Despre lepădare de sine şi dragoste

aprilie 19, 2016 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul

Trebuie să-i mulţumim lui Hristos şi Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăşi împreună. Situaţia mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omeneşte, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu şi m-am rugat şi la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam şi eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanţă în ceea ce priveşte scopul nostru. Pentru că atunci când cultivăm între noi unitatea, dragostea şi înţelegerea, acestea reprezintă un ajutor foarte mare pentru progresul nostru duhovnicesc. Pentru că schimbarea care a avut loc după cădere şi care a adus cu ea toate transformările ce au survenit mai apoi, provoacă în mod continuu ,,întreruperi” şi ,,scurtcircuite” în trupul nostru şi e nevoie de multă atenţie în această privinţă.

Problema noastră este, cinstiţi fraţi şi părinţi, aşa cum am spus şi altă dată, că, pentru a reuşi ceea ce ne-am propus, trebuie să fim cu băgare de seamă la noi înşine, la puterea pe care o avem în noi şi dacă, într-adevăr, putem ajunge acolo unde ne-am propus. Deci, acest lucru este absolut necesar pentru fiecare dintre noi. Aşa cum v-am spus de atâtea ori, trebuie să ştim noi înşine cine suntem. Dar acest lucru nu este tocmai uşor. Trebuie să înţelegem că suntem creaţi prin însăşi mâna Dumnezeieştii Treimi, după chipul şi după asemănarea Aceleia, şi că am primit dumnezeieşti însuşiri, pe care nici o altă făptură creată nu le-a primit, nici măcar îngerii. Atunci când avem în faţa ochilor acest lucru şi ni-l aducem aminte mereu, atunci nu ne vom împotrivi lui Dumnezeu şi nu ne vom lăsa înşelaţi din prostia noastră şi a lucrurilor absurde, iraţionale şi ilogice. Acesta este un lucru. Dar, trebuie să ne gândim şi la celălalt aspect care este de-a dreptul emoţionant: chenoza lui Dumnezeu Cuvântul. S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu ca să-l aducă aproape de Dumnezeu pe om, pe omul apostat, ,,dezertor” şi creatorul stricăciunii şi al nenorocirii ce există de atunci în lume. Dumnezeu s-a smerit prin chenoză, nu a venit doar în ,,vizită” pe pământ. Dumnezeu a venit în împrejurări deosebite pentru a reface în mod practic legătura cu Dumnezeu . Nu ne-a arătat în mod teoretic această legătură. El vine în mod practic să ne spună: ,,Cine suntem? De ce există stricăciune, durere şi întristare?”. Toate acestea nu intră în logica omenească. De aceea, şi strămoşii noştri, filosofii, deşi au înţeles anumite lucruri cu privire la om şi la lume, chiar şi aceia se întrebau cu tristeţe şi durere în suflet: ,,Oare ce am înţeles din toate acestea? De vreme ce în sufletul nostru există simţul fricii, al durerii, al primejdiei şi al morţii? La ce ne ajută toată gândirea şi toată filosofia noastră?”

Aşadar, Însuşi Fiul lui Dumnezeu vine în mod real pe pământ, ca să ne arate două lucruri. Primul dintre acestea este plămădirea din nou şi restaurarea omului vechi, răzvrătit, stricăcios, neascultător. Cel de-al doilea lucru este modul practic în care Hristos ne-a arătat acest drum al întoarcerii către Dumnezeu, nu cu porunci şi ordine, astfel încât să închidă gura tuturor iar oamenii să stea precum inculpaţii dintr-un tribunal în faţa lui Dumnezeu. El, Cel neîncăput, ,,prin Care toate s-au făcut”, a venit pe pământ în mod văzut. A venit să îndure şi să sufere cu umilinţă pentru a ne tămădui pe noi pentru că de acolo a avut loc căderea. Adică atunci când noi am refuzat să fim dependenţi şi ascultători lui Dumnezeu. Deci, pentru egoismul şi pentru iubirea de sine a omului, este ,,nevoit” să se smerească Însuşi Dumnezeu, Creatorul tuturor celor ce există, să se facă smerit cu inima şi ascultător până la moarte, astfel încât drumul întoarcerii noastre către El să fie posibil, şi, dacă mai există încă înlăuntrul nostru ipostas omenesc, să-L vedem acum în faţa noastră pe Acesta care acum ne învaţă în mod practic ascultarea şi supunerea.

Cui şi cum ar fi putut Hristos să facă ascultare, de vreme ce El pe toate le conduce? El vine să se facă smerit cu inima, nu de formă. V-aţi gândit la aşa ceva?. Cel care pe toate le conduce până la sfârşitul veacurilor se face smerit cu inima pentru a ne arăta că doar în acest fel vom vindeca noi rănile căderii, ale neascultării şi ale nenorocirii ce s-au abătut asupra noastră. El se face ascultător dar nu ca orice muritor, ci se face ,,ascultător până la moarte suferind moarte pe Cruce”. Devine smerit cu inima astfel încât hulit, bârfit, insultat, şi celelalte pe care le-a îndurat – şi omorât fiind – ne-a arătat un alt lucru de bază al existenţei noastre, şi anume dragostea.

Vedeţi, de vreme ce am fost creaţi chiar de mâna lui Dumnezeu din marea Sa dragoste, atunci, temeiul existenţei noastre este dragostea. Dragostea nu este o invenţie, nu este un curent filosofic, nu este un mod de manifestare în artă, ea este un element ontologic al existenţei noastre. Deci, Domnul nostru, ca să ne arate ce este această dragoste, a îndurat toate umilinţele pentru noi, arătându-ne în ce fel ne putem vindeca. El ne iubeşte cu aceeaşi dragoste în continuare, deşi noi nimic nu am păstrat din învăţătura Lui. Iar El nu se supără, nu se mânie, nu ne respinge. Aşteaptă, are răbdare şi ne primeşte pe toţi cu dragoste. Ne spune nouă răzvrătiţilor, dezertorilor, trădătorilor cu dragoste părintească: ,,Bine, de vreme ce nu reuşiţi să trăiţi aşa cum trebuie, cereţi-vă iertare, şi Eu voi primi părerea voastră de rău şi vă voi ierta”.

Toate acestea trebuie să vă intre la inimă, părinţi şi fraţi, pentru că acesta este temeiul existenţei noastre. Monahul, dacă va lua seama la acestea, este greu să fie deturnat de la linia sa pe care trebuie s-o urmeze.

Părintele Iosif Vatopedinul
/pemptousia.ro/