Cuvant la Duminica a Cincea a Marelui Post

aprilie 17, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Post, Predici

„Cereţi şi vi se va da” (In.16,24)

Puterea Rugăciunii

„Desigur, nimic nu este mai puternic decît rugăciunea. Un împărat în haina de porfira nu e mai mărit decît rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra-şi ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întîmplă şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai ce înseamnă cînd un om, în prezenta tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dansul? Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm.

Adică îndată ce ridică cineva mîinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pămînteşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gîndeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pămîntească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întîmplîndu-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui. Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, cînd se mişcă toate fiarele pădurii; puii leilor tipă după prada şi cer de la Dumnezeu hrana lor; cînd însă răsare soarele, ele fug şi se tîrăsc în culcuşurile lor” (Ps.103,20-22). Deci precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, cînd rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzîndu-se în cotloanele lor, însă numai daca ne rugam cu rîvnă şi trezvie.

De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpînul cînd vorbeşte cu o slugă a sa, nu cuteză o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atît mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri cînd vorbim cu Dumnezeu cu rîvna cuviincioasă.

Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.

Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată grabă goneşte relele ce ne bîntuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întîmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curînd. Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi. Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decît un simplu cojoc?
Vezi ca Ilie era mai bogat decît Ahab? Că pînă ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie. Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decît o împărăţie.

Adeseori domnitori împodobiţi cu coroana au zăcut doborîţi de friguri, chinuiţi de arşiţă cea arzătoare; doctorii, sotiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare bolnavului.

Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvîrşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvîrşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.

Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniil, a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele dumnezeieşti şi panditurile cele omeneşti.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adîncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adînc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele năvăliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adînc în pămînt sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adîncul sufletului se suie cu siguranţa la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gîndurilor. De aceea zice şi profetul: „dintr-un adînc am strigat către Tine, Doamne.” Ps.129,1.

Dar atît mai sus se înalţă rugăciunea cînd iese dintr-o inimă strîmtorată şi evlavioasă. Precum apa cînd curge pe un cîmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar cînd se strînge şi se apasă, ţîşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, cînd se îndulceşte de o liberare mare, se împrăştie oricum; dar cînd se strînge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi binesunătoare.

Şi, ca să ştii că rugăciunea care se săvîrşeşte în nevoie mai întîi decît toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1).

Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capăta oarecare alinare cînd el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin aceasta grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atît mai vîrtos vei afla mare mîngîiere şi alinare, cînd vei spune Domnului, patimile sufletului tău?

Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plînge pe sînul său; se fereşte de el şi îl împinge de la sine; la Dumnezeu nu e aşa, El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cît mai îndelungat ii vei povesti suferinţele tale, cu atît mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune Însuşi Hristos, cînd zice : „veniţi la mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voi odihni” Mt.11,28.

Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra ne întunerice de păcate, cu atît mai grabnic sa alergăm spre Dansul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).

Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergam la Dînsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cît de adevărat este graiul: că nimica în lume nu ne poate în adevăr tulbura, cînd noi ne rugăm cu rîvnă şi cu sinceritate.

Întîmpla-se orice, totul se va depărta uşor prin rugăciune.

Şi ce este de mirat că rugăciunea poate depărta necazurile omeneşti, cînd ea aşa de uşor stîrpeşte şi dezrădăcinează păcatul? Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa această de faţă, totodată să ne eliberam de păcatele noastre şi să putem oricînd cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mîntuitor al rugăciunii amestecîndu-l cu lacrimi, cu rîvna, cu îndelunga răbdare. Atunci noi vom dobîndi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim , prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, se cuvine lauda în vecii vecilor! Amin.”

Sfîntul Ioan Gură de Aur