Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Fii lui Dumnezeu

martie 29, 2016 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf Vatopedinul (†2009) explică înţelesul cuvântului evanghelic: ”Le-a dat putere lor să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).

Mă bucur că ne aflăm din nou împreună aici, pentru a da mărturie de dorirea noastră, de ţelul şi de menirea noastră, de faptul că rămânem neclintiţi în locul la care ne-a atras Domnul nostru, că rămânem statornici în lucrarea pocăinţei cuprinzătoare. Aş dori însă să trasam liniile învăţăturilor în tainele Proniei lui Dumnezeu, aşa încât fiecare, la locul unde se află, să fie mulţumitor. Pericopa evanghelică de azi (Luca 18: 18-27) ne oferă acest prilej prin parabola pe care v-o amintiţi prea bine:

Și s-a apropiat un tânăr şi I-a zis Domnului nostru: ”Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Iar Domnul nostru îi zice: ”Știi legea, nu ai auzit? Păzeşte cutare şi cutare şi cutare, şi toate astea te vor mântui”, iar acela a zis: ”Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi lipseşte, ca să devin desăvârşit?”. Și aici începe învăţătura, teoria: Cu adevărat, deşi acest tânăr avea cunoştinţă de aceste porunci sub înrâurirea legii mozaice, totuşi, din fire, sufletul său de fiinţă raţională simţea nevoia de desăvârşire. Care desăvârşire? De restaurarea personalităţii, restaurarea chipului şi asemănării. Și îi zice Domnul nostru: ”Bine, toate acestea pe care le-ai împlinit sunt legi naturale care îl ţin pe om într-un echilibru, însă, dacă vrei să ajungi la desăvârşire, aşa cum însuţi spui, care desăvârşire este scopul şi menirea omului, vinde tot ce ai, dezlipeşte-te de tot, ia crucea, adică asumă-ţi deplina iubire de pătimire, şi vino de-Mi urmează Mie”. Acela, însă, nu a fost în stare, nu a putut să facă asta, de aceea, Domnul nostru, cu amărăciune, îi spune: ”Vezi, cei care vor să se sprijine pe cele materiale în această lume îşi pierd mântuirea. Este foarte greu”, spune, ”să treacă odgonul prin urechile acului”. De ce? Iată, de ce!

Aici, fraţii mei, trebuie să ştiţi că ”voi nu sunteţi ai voştri” (I Corinteni 6: 19), că nu ne aparţinem nouă înşine, şi asta încă de la începutul creaţiei şi, apoi, cu atât mai vârtos, după Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. De-acum nu mai avem personalitate –, iar când spun personalitate, nu mă refer la personalitatea firească, – nu mai avem voie proprie şi putere proprie asupra nici unei mişcări, deci, nu mai există la noi preferinţă personală. De câte ori încolţeşte aceasta în tine, te dezrădăcinează, te rupe din Viţă, atunci nu Îi mai aparţii lui Dumnezeu.

Uitaţi acum, să vedeţi ce se-ntâmplă aici, să vedeţi cum se săvârşeşte mântuirea. Auzim, deci, spunându-se: ”Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte, iar pe cei păcătoşi îi miluieşte”. Vedeţi, acest cuvânt, la o primă auzire este mulţumitor, este plăcut, dar dacă îl tâlcuim în adâncime, este o mare taină aici. ”Bine, Doamne, pe aceştia îi iubeşti. De ce nu ne-ai iubit şi pe noi? Este cumva la mijloc vreo părtinire? Pe aceştia i-ai iubit, bine, i-ai luat, pe noi ne miluieşti, de ce nu ne-ai pus şi pe noi de partea celor iubiţi ai Tăi?”. Uitaţi-vă, să vedeţi adâncimea pe care o are aici cuvântul acesta! Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepţi, pentru că drepţii s-au aşezat pe calea absolută a mărturisirii, de vreme ce căderea omului a avut loc în chip practic, nu abstract. Fiinţă raţională, omul după chip şi asemănare, acea fiinţă desăvârşită faţă de care şi-a arătat bună plăcerea Dumnezeirea Treimică, bună plăcere pe care nu a arătat-o nici faţă de îngeri, nici faţă de paradisuri, nici faţă de veacuri, nici în altă parte. A arătat-o numai la facerea omului.

Ce sens are acum acest lucru? Și după ce i-a dat omului toată puterea şi l-a numit chip şi asemănare a lui Dumnezeu, i-a dat porunci, care porunci i-au oferit lui prilejul să-şi arate desăvârşita credincioşie, pentru că, da, pe de o parte, au fost create toate şi au urmat linia, legea, pe care o ţin, dar nu o ţin prin ele însele, pentru că toate sunt cauzate. Nimic nu există în lume, şi nici nu poate să existe altfel, care să nu fie cauzat, acestea care există sunt rezultate ale voinţei dumnezeiescului Cuvânt. Deşi, ca fiinţe, au fost produse de Dumnezeu, iar în continuarea, fiinţarea, existenţa şi-o iau tot din Dumnezeu. Această cauză a primirii fiinţării le face pe făpturi dependente, ascultătoare de Dumnezeu. Atât timp, de pildă, cât crengile sunt unite cu trunchiul, trăiesc, au viaţă în ele, iar dacă sunt tăiate, oricât le-ai îngriji, le-ai uda, nu mai trăiesc, au fost tăiate de la viaţă, de la viaţa în sine.

Aşadar, omul a provocat căderea cu de la sine putere, cu voinţă rea, cu gând rău şi hotărâre rea, la care nu avea dreptul, însă a făcut-o ca unul ce era persoană liberă. Vine acum Dumnezeu şi, în loc să… Căci ce ar fi fost acum pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul nostru – Persoanele Sfintei Treimi sunt unite, dar Făcătorul, Mijlocitorul şi Proniatorul a toate este Cuvântul, El este… Ce ar fi fost, deci, acum pentru El să mai ia o mână de ţărână, să sufle din nou în ea, să fac un alt om, iar pe cel dintâi să-l arunce? Dacă ar fi făcut aşa, însă, ar fi însemnat că greşeala se datora creaţiei, dar ea nu se datorează creaţiei, ci prostiei omului. Dumnezeu însă, arătându-i omului dragostea Sa mai presus de orice măsură, îi arată şi calea de întoarcere la El. Cei care, deci, au luat foarte în serios calea aceasta a întoarcerii practice la Dumnezeu, adică rigoarea mărturisirii şi urmării preasfintei voinţe, lepădarea de orice lucru vrăjmaş şi fărădelege, şi au rămas în aceasta statornici luptători întru desăvârşita iubire de pătimire şi lepădare de sine, aceştia neîncetat atrag dumnezeiescul har asupra lor. Deci, pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu, nu aşa, pe degeaba –, ci pentru că au făcut ofranda supunerii faţă de dumnezeiasca voie, ofranda jertfirii de sine şi a lepădării lor de sine.

Păcătoşii, despre care se vorbeşte că sunt miluiţi, sunt cei care nu au reuşit să rămână acolo, nu au reuşit să urmeze desăvârşit calea practică a mărturisirii şi a întoarcerii la Dumnezeu, ci s-au pogorât întru cele de jos, s-au pogorât în stricăciune. Milostivirea lui Dumnezeu însă s-a pogorât şi la aceştia şi le-a dat prilejul, şi pot şi aceştia acum, deşi sunt jos din pricina slăbănogirii şi trădării lor, dacă vor, şi aceştia, să intre în Împărăţie. Și, deci, păcătoşii, care sunt miluiţi de Dumnezeu – care pe unii îi iubeşte, iar pe ceilalţi îi miluieşte – în ce chip îi miluieşte? Acum, păcătoşii, de pildă, vor spune: ”Noi, deşi suntem în starea asta jalnică, însă aşa precum cei dinainte, drepţii, prin desăvârşita lepădare de sine, prin desăvârşita lor iubire de pătimire şi supunere, au atras astfel milostivirea Lui, o atragem şi noi acum în felul următor: dacă aceia au făcut strădania lepădării de sine şi toate celelalte, noi acum Îi aducem smerenia şi lacrimile. Deci, oferim şi noi acum lui Dumnezeu, întru simţire, mărturisirea că suntem vinovaţi şi întinaţi şi vrednici de judecată şi, deci, pierduţi. Dacă arătăm acest lucru în chip practic, ne primeşte şi pe noi Dumnezeu. Deci, noi, acum, întru simţirea vinovăţiei noastre, începem acum tânguirea, lacrimile, simţirea adâncului smereniei, ne spovedim foarte în profunzime, strigând: Milostiveşte-Te, Mângâietorule, iertare, şi-a râs vrăjmaşul de noi, Doamne, mărturisim că noi suntem de vină, nimeni altul nu este pricina decât propria noastră trădare”. Și spunând acestea, începem şi plânsul, care este o pecetluire a simţirii pocăinţei. Și acum ce facem?

Vezi, deci, că ambele părţi, şi drepţii, şi păcătoşii, oferă lui Dumnezeu ceva şi astfel intră în Împărăţie? Dacă nu ar fi oferit şi ei ceva, ar fi rămas nemiluiţi de Dumnezeu şi nu s-ar fi îndreptat. Dacă, deci, păcătoşii nu vădesc întru-un fel sau altul pocăinţa lor şi ar fi miluiţi de Dumnezeu pe degeaba, şi demonii ar fi îndreptăţiţi să ceară miluirea. Ar intra şi demonii în Împărăţie, căci ar zice: ”De ce nu şi noi, de vreme ce pe aceştia i-ai primit? Și pe noi să ne primeşti!”. Aceştia însă nu vor putea să intre, pentru că nu au putere, nu au capacitate, nu există la ei vrere ca să arate dovezile întoarcerii lor la Dumnezeu. De aceea, nouă, celor ce suntem în pocăinţă, care avem şi noi dreptul la aceeaşi pocăinţă, ni se cer obligatoriu, fraţii mei, aceste două lucruri.

Deci, unul dintre aceste două lucruri este simţirea smereniei, anume că, într-adevăr, noi, întru nevrednicia noastră, am trădat fără nici un motiv pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, ne-am lepădat de El, L-am trădat, am fost amăgiţi, L-am amărât, însă El nu ne-a aruncat încă, ne-a mai dat o amânare de timp. Acum, cu această simţire, începem să Îl rugăm: ”Milostiveşte-Te, Mângâietorule, nu ţine seama, noi suntem de vină, iartă-ne, te rugăm, Tu Care ai venit să le înnoieşti pe toate, în timp ce noi ne-am predat stricăciunii, nu avem fiinţă, nu avem viaţă în noi, Tu însă eşti viaţa, Tu eşti plăsmuirea din nou, înnoirea, învierea, nu vei înnoi Tu în scurtă vreme faţa pământului? Nu vei plăsmui Tu din nou firea cea stricată?”. Și ne rugăm: ”Dă-ne Tu putinţa aceasta, pentru că acum prin cădere ne-am pierdut simţurile duhovniceşti, nu putem să ne ridicăm singuri”, şi lacrimile se unesc cu durerea. Atunci ajungem să fim pe aceeaşi linie cu aceia pe care îi iubeşte Dumnezeu, pentru că aceştia, prin desăvârşita lor iubire de pătimire, s-au lepădat cu totul de ei înşişi şi de orice lucru le-ar fi adus satisfacţie pe lumea aceasta şi au purtat neclintit crucea până la cea din urmă suflare a vieţii lor, fără să trădeze, şi au atras astfel harul să vină asupra lor.

Prin urmare, Dumnezeu, iubindu-i pe cei drepţi şi miluindu-i pe păcătoşi nu o face pe degeaba, ci în schimbul pocăinţei omului, al mărturisirii sale, pentru că, dacă nu ar fi fost aşa, atunci greşeala s-ar fi datorat creaţiei, ar fi însemnat că Dumnezeu nu a făcut lucrurile aşa cum trebuie. Aceasta este o învăţătură, pe care, dumneavoastră, monahii, să nu o uitaţi!

Și acum, deci, aşa cum v-am spus şi zilele trecute, pornim pe calea aceasta practică având ca bază mintea-nous [1]. Pentru că ceea ce îl defineşte pe om, personalitatea omului este mintea-nous. În afară de mintea-nous nu există nimic altceva care să-l diferenţieze pe om de animale, tot restul se regăseşte şi la animale. În rest, şi animalele sunt ca noi. Ceea ce defineşte chipul şi asemănarea, ceea ce defineşte personalitatea despre care spune Dumnezeu că este asemănare cu El, copie a Lui, este mintea-nous.

Deci, urmând calea practică a întoarcerii la Dumnezeu, datoria noastră este paza minţii-nous. Nu spun Părinţii că adevăratul monah este ”cel ce-şi păzeşte mintea”? Monah este cel care-şi păzeşte mintea. Deci, permanent suntem atenţi să ne păzim mintea, să o prindem şi să o aducem înapoi, căci altfel rătăceşte liber în deşertăciunea şi prostia lumii, şi în cele ale trecutului, şi ale prezentului, şi ale viitorului. Dar întrebându-ne noi ”Ce suntem noi? Și de ce suntem aici?”, cugetând noi la scopul nostru care este de a ne întoarce cu orice preţ la Dumnezeu, pentru că avem dovezi, pentru că avem modelul, Arhetipul Care a venit şi ne-a arătat acest lucru, avem milioanele de eroi, de înaintaşi ai noştri, care au suferit martirii sângeroase şi nesângeroase şi au ţinut mărturisirea cea adevărată şi s-au întors la Dumnezeu.

Deci, acum, şi noi, ne păzim mintea, o controlăm, însă ea mai pleacă, mai prinde vreo imagine prostească, şi atunci îndată punem în lucrare ceea ce se numeşte împotrivire, care este manifestare a mâniei. Mânia este o putere a sufletului, pentru că mânia este cea care păstrează integritatea persoanei. E vorba de acea mânie care este împotriva mâniei absurde, lipsite de sens. Atunci prindem mintea din rătăcirea ei şi zicem: ”Hei! Ce este aceasta?”, prin aşa-numita putere împotrivitoare. Îndată ce se întâmplă aceasta, automat gândul se pierde, dispare, se şterge cu totul, nu poate să mai rămână, pentru că această mărturisire adevărată este cea care atrage prezenţa harului. Atunci omul se trezeşte cu adevărat din uitarea şi nesimţirea sa, înţelege cine este şi alungă gândul, ai înţeles? Și prin osândirea de sine atrage apropierea harului.

(…) Să fiţi foarte atenţi, căci vă vorbesc puţin şi din experienţa mea. Vedeţi, noi ne-am născut la picioarele unor oameni sfinţi şi eroi – nu eroi din punct de vedere istoric, nu ca titlu de glorie eroi –, ci la picioarele unor oameni sfinţi, plini, încărcaţi cu Duhul Sfânt, care se aflau într-o stare mai presus de fire, pe care au dobândit-o prin aceste lucruri, prin aceste lucruri de care vă vorbesc acum.

Și cu stăruinţă este adusă înapoi mintea-nous care necontenit vrea să fugă în rătăcire, ”Hei! Unde te duci, animalule? Nu ţi-e ruşine, intră înăuntru! Unde te duci acum? Crezi că nu te-aude nimeni? Călugăr eşti tu? Ce sunt acestea ce gândeşti?”. Și în acelaşi timp te gândeşti: ”Preabunule, fie-ţi milă, te rog, de făptura Ta, vezi unde mă aflu, Doamne, ridică-mă, trezeşte-mă din uitarea în care zac, Atotbunule! Ai răbdare cu împietrirea mea!”. Aceasta este rugăciunea mărturisitoare, care este veşmânt al prihănirii de sine. Dacă păziţi aceasta, în scurt timp va începe plânsul. Fiindcă, rănită inima de mustrarea prihănirii de sine, începe plânsul. Atunci, acel monah începe să găsească drumul. Acesta este calea de întoarcere la Dumnezeu şi de pocăinţă. Rog dragostea voastră să fiţi foarte cu luare aminte la aceasta. Asta e, nimic altceva!

Vedeţi, împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu este cu neputinţă. (…) Dumnezeu nu face greşeli. Pe de o parte pe cei drepţi îi iubeşte, pentru că au dovedit că nu s-au făcut trădători de Dumnezeu, ca noi. Și pe noi, nefericiţii, ne primeşte din nou, dacă însă urmăm aceeaşi cale. Care anume? Recunoscând prostia noastră, recunoscând că noi am provocat acestea şi, deci, noi ce suntem? Nişte mârşavi, vrednici de milă, vinovaţi, păcătoşi, vai de capul nostru, animalizaţi. Când simţim acestea cu adevărat, aceasta este smerenia practică. Și atunci Dumnezeu, ”celor smeriţi le dă har”. Atunci începe dinlăuntrul nostru rugăciunea, rugăciunea mărturisitoare, fără nici un efort începe sufletul singur să se roage prin această simţire, şi vorbeşte cu Hristos, vorbeşte într-alt chip, pentru care mă rog să îl simţiţi în fapt.

Atunci şi plânsul este provizoriu, atunci acest om a ajuns…, atunci se apropie harul de minte şi îi dă puterea de a nu mai fi înşelată cu uşurinţă. Rămâneţi statornici pe această temelie, alungaţi de la voi gândurile şi astfel nu veţi mai fi înşelaţi cu uşurinţă. Atunci unul ca acesta a aflat înţelesul practicii, se luptă cu vrăjmaşul, nu îi mai îngăduie minţii să primească ceva de la cel vrăjmaş. Pentru că, de altfel, nici nu ne trebuie nimic aici. Aici avem nevoie de puţină mâncare şi de cele care există, nu e nevoie de griji, de nimic altceva nu avem nevoie! Pentru că nimic altceva nu există! Numai Dumnezeu există, toate celelalte sunt trecătoare. Toate ale lumii se vor destrăma într-un timp atât de scurt, deci ele, de fapt, nu există. Cel care există este numai Dumnezeu, Adevărul, Viaţa.

Atunci când, deci, urmăm această viaţă practică, stând tari în lupta împotriva vrăjmaşului, atunci începe luminarea minţii, se trezeşte mintea şi nu mai este uşor înşelată în rătăciri fără scop. Iar când dumnezeiescul har constată că mintea aceasta s-a trezit şi şi-a asumat poziţia aceasta de persoană, (…) atunci harul se supune minţii. Taine, taine! Și altă dată v-am spus acestea, dar vi le-am spus cumva amestecate, acestea nu ne sunt străine. Mintea omului este persoană, este chipul şi asemănarea, este mai presus de har. Harul lui Dumnezeu este energie-lucrare necreată prin care Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le chiverniseşte, dar energia-lucrarea nu este decât un instrument al lui Dumnezeu. Mintea este persoană, cu atât mai mult chipul şi asemănarea, de aceea a şi purtat-o Dumnezeu Cuvântul şi a purtat-o în veşnicia slavei, pentru că şi în veacul viitor Îl vom vedea ca Om. Atât de mare valoare are omul! Vedeţi, toate acestea să le păziţi, ca să nu deveniţi cu uşurinţă trădători ai Lui.

Carevasăzică, harul se supune minţii, iar mintea, atunci, cu stăpânire, simte apropierea demonilor, are înainte-simţirea scopului pentru care îl vor lupta demonii şi li se împotriveşte cu bărbăţie. Urmează adevărata mărturisire şi acela aude de la Domnul: ”vino, slugă bună şi credincioasă!”. Toate acestea le-am auzit, le-am văzut, le-am pipăit la Părinţii lângă care am trăit, întru care se afla din belşug harul Duhului Sfânt şi ne proroceau, ştiau şi vedeau şi de departe.

Eu eram la Vatoped şi munceam ca un călugăraş ce eram; când a venit războiul din ’40, noi, cei de la sihăstrii nu mai aveam ce să lucrăm, sufeream de foame. Cine să ne dea de mâncare? Rucodelii nu mai erau, bani nu erau, alimente nicăieri. Atunci ne duceam pe la mănăstiri, iar călugării de la mănăstiri, din milă, ne primeau pe lângă ei şi munceam ceva acolo, şi puţina pâine pe care o aveau o mâncau împreună cu noi. Eu, tânăr cum eram pe-atunci, tocmai venisem de-acasă, şi nu primeam nimic de la părinţii mei – atunci, pe timp de război, s-a umplut locul de atei, de escroci, netrebnici, hoţi, şi când vedeam toate astea mă amăram, eram cu susul în jos. Și ziceam, nenorocitul de mine: ”Ce fel de călugăr o să ajung eu în felul ăsta?”. Vedea Părintele [2] din peşterile pe unde se nevoia şi îmi scria epistolă. Din mână-n mână, o primeam în vreo 8-10 zile. Îndată ce luam epistola în mână, îndată dispăreau dinlăuntrul meu toate problemele, venea atunci întru mine atâta har de la Dumnezeu, încât nu mai simţeam nici măcar legea gravitaţiei. După multe ore, apoi, de curiozitate, deschideam şi epistola, şi îmi spunea acolo în amănunt Părintele ce am auzit, ce am păţit, când am păţit cutare şi cutare, şi de ce.

Aceşti oameni ai pocăinţei şi ai căii practice pe care v-am descris-o, au reuşit şi au lepădat pe omul cel vechi, s-au îmbrăcat în omul cel nou, s-au făcut plini de har, au devenit purtători ai dumnezeieştilor daruri, au dobândit putinţa de a proroci, străvederea şi înainte-vederea. Și aceasta era dovada sfinţirii lor şi au intrat cu îndrăzneală în spaţiul înfierii. ”Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12), au intrat în înfiere, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acest har vă urez să-l dobândiţi şi voi, frăţiorii mei, vă urez din tot sufletul, şi nu mă opresc la cuvinte, şi acolo unde mă aflu neîncetat mă rog pentru voi, ca să dobândiţi acest har. Fiţi, dar, cu luare aminte, străduiţi-vă, ne aflăm în zilele cele de pe urmă, să nu fim învinuiţi ca trădători ai Domnului, ci să rămânem următori ai Tradiţiei Părinţilor noştri şi să le dăm insuflare şi fraţilor noştri din lume care se pierd în marea întunecată a necredinţei, a neorânduielii şi a haosului. Ei şi-au pierdut orientarea, nu ştiu ce să mai facă, se întreabă: ”mai este azi cu putinţă creştinismul?”. A venit acum ceasul, fraţii noi, doar pentru noi, să spunem lumii: ”Da, fraţilor, este cu putinţă, veniţi de vedeţi cum ţinem creştinismul!”.

Deci, iarăşi vă zic, eu mă rog din suflet ca dumnezeiescul har, pentru rugăciunile Părinţilor noştri, să vă dea puterea adevăratei pocăinţe, a privegherii, a luării aminte, şi astfel, şi noi, la rândul nostru, să intrăm întru cele dinăuntru ale catapetesmei, unde este pliroma Sfinţilor, care ne aşteaptă şi neîncetat se roagă pentru noi! Amin.

1 Mintea (νοῦς) este altceva decât raţiunea (λογική) şi intelectul (διάνοια), este o altă facultate a sufletului, pe care omul căzut o confundă cu raţiunea. Este „ochiul sufletului”, atenţia cea mai subtilă capabilă să sesizeze prezenţa lui Dumnezeu şi să intre în comuniune cu El. Este instrumentul prin care omul are acces la Dumnezeu. [n. trad.]

2 Gheron Iosíf. [n. trad.]

Părintele Iosíf Vatopedinul
/pemptousia.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.