Roadele bunei educaţii

decembrie 15, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Teofan Zavoratul, Tinerii

Roada unei bune educaţii este păstrarea harului de la Sfântul Botez. Această păstrare răsplăteşte din belşug toate ostenelile educaţiei, în chip neîndoielnic, mari daruri rămân asupra unui om care a păstrat harul de la Botez şi de la cea mai fragedă vârstă s-a închinat lui Dumnezeu.

1) Cel dintâi dar şi, ca să spunem aşa, temelia tuturor celorlalte daruri, este plenitudinea a tot ceea ce a primit prin fire sau prin har. Omul este menit a fi primitorul unor puteri care sunt gata a fi revărsate asupra lui din Izvorul tuturor bunătăţilor, numai el să nu se arunce în neorânduială. E adevărat, şi cel ce se pocăieşte poate fi tămăduit cu desăvârşire; dar se pare că lui nu îi este dat să ştie şi să simtă ca unul care nu a căzut; el nu mai poate gusta din acea plenitudine şi nu mai poate avea îndrăzneala care se naşte din ea.

2) De aici decurg firesc vioiciunea, uşurinţa şi bucuria cu care el face binele. Se plimbă prin bine ca prin singura lume apropiată de inima lui. Celui ce se pocăieşte îi trebuie multă vreme să se silească şi să se înveţe a face binele, pentru a-l putea împlini apoi în chip firesc; şi chiar după ce reuşeşte aceasta, trebuie să rămână permanent într-o stare de încordare şi teamă. Pe de altă parte, cel ce nu a căzut vieţuieşte în simplitatea inimii, într-un fel de neîndoielnicie a mântuirii, care îl binecuvintează şi nu e amăgitoare.

3) Apoi, în viaţa sa se nasc o anumită cumpătare şi statornicie. Nu există în el nici slăbiciuni, nici porniri nestăvilite, şi aşa cum fiecare din noi respirăm mai tot timpul fără nici un efort, aşa se săvârşeşte în el lucrarea celor bune. Aceasta se poate petrece şi în cineva care se pocăieşte, numai că nu se dobândeşte prea repede şi nici nu lucrează în chip atât de desăvârşit. O roată reparată deseori îşi vădeşte cusururile, iar un ceas care s-a stricat şi apoi a fost reparat nu mai este la fel de precis ca unul nou, ce n-a suferit vreo reparaţie.

4) Omul care nu a căzut rămâne veşnic tânăr, în trăsăturile felului său de a fi se oglindesc simţămintele unui copil care nu a devenit încă vinovat cu ceva faţă de tatăl său. Aici cel dintâi simţământ de nevinovăţie este o copilărie în Hristos, un fel de necunoaştere a răului. Cât de mult îndepărtează ea gândurile nefolositoare şi tulburările apăsătoare ale inimii! Apoi, este o bucurie negrăită, o bunătate neprefăcută, obiceiul îi e paşnic, în el se descoperă cu toată puterea roadele Duhului arătate de Apostol: dragostea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5; 22, 23). E îmbrăcat, cum s-ar spune cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare (Coloseni 3, 12). Apoi, păstrează o voioşie deloc prefăcută sau o bucurie duhovnicească, căci în el se află împărăţia lui Dumnezeu, care e pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Mai mult, îi sunt proprii un dar al înaintevederii şi înţelepciunii cu care vede tot ceea ce este în el şi în jurul lui şi poate face mult bine prin sine şi prin faptele lui. Inima sa ajunge într-o astfel de stare încât îi spune neîntârziat ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să facă.

În cele din urmă, se poate spune că îi este propriu să nu se teamă de cădere, să simtă o anumită ocrotire a lui Dumnezeu. „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Toate acestea îl fac vrednic de cinste şi de iubire. Atrage multă lume la sine fără să vrea. Prezenţa în lume a unor astfel de oameni este un mare dar de la Dumnezeu. Ei ţin locul năvoadelor Apostolilor. Aşa cum pilitura de fier se strânge în jurul unui magnet puternic, sau un caracter tare îi atrage pe cei slabi, aşa şi puterea Duhului care este în el îi strânge pe toţi la sine şi mai ales pe cei în care răsar primele mlădite ale Duhului.

Sf. Teofan Zăvorâtul