Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Crucea de viaţă dătătoare

septembrie 27, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul

Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieţii noastre, mândria noastră, nădejdea şi aşteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmaşul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile şi poftele care ne asediază şi ne ameninţă existenţa, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos şi să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieşi învingători.

Cum putem reuşi să îmbrăţişăm crucea şi să o ridicăm fără nici o împiedicare? Numai ridicându-ne crucea, vom putea întrezări în spatele ei simbolurile Învierii. Numai cei care mor, aceia vor şi trăi. Cel care va dori să-şi salveze viaţa, acela o va pierde, iar cel care şi-o va pierde «pentru Mine şi pentru Evanghelie», adică cel care îşi ia crucea, acela va avea parte de Înviere. De aceea, în seara aceasta să ascultăm cu evlavie frumoasele imnuri bisericeşti scrise de Sfinţii Părinţi şi să ne închinăm semnului, pe care diavolul îl promovase ca blestem, dar pe care Domnul Hristos l-a transformat în binecuvântare, ca să distrugă mai întâi puterea celui viclean şi apoi ca să ne dea nouă o armă nebiruită. Privind la crucea Mântuitorului, nu trebuie să încetăm s-o ridicăm pe umerii sufletului nostru, pentru că în spatele ei se ascunde secretul fericirii noastre.

Cinstind crucea, Îl cinstim de fapt pe Cel ce S-a răstignit pe ea, pe Hristos, Cel Care a restaurat chipul denaturat şi deformat al omului, ce fusese pătat din cauza căderii. Acesta, ca Cel ce este binefăcătorul omenirii, ne arătă neîncetat calea de întoarcere către Dumnezeu. După ce a vindecat toate bolile şi slăbiciunile noastre, Hristos a nimicit moartea şi pe cel care a provocat moartea, adică pe diavol, reaşezându-ne astfel în poziţia privilegiată de fii ai lui Dumnezeu. Mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului şi a vindecării firii omeneşti supusă stricăciunii este tocmai cinstita cruce, pe care Biserica o sărbătoreşte astăzi. Pe drept cuvânt, Sfinţii Părinţi numesc crucea ca fiind «viaţa noastră», căci, prin intermediul ei, redobândim libertatea şi personalitatea pierdute prin păcat. Indiferent de ce păcate şi patimi suntem robiţi, dacă invocăm sincer puterea şi harul crucii, vom reuşi să redobândim personalitatea pierdută şi să depăşim toate necazurile. Pentru a reveni de la starea împotriva firii la starea după fire, omul trebuie să urce pe scara numită cruce. Iar dacă va voi să urce şi mai sus, să se înalţe către cer, acolo unde este patria sa adevărată, din nou va trebui să parcurgă drumul ascedent al crucii.

Să vedem ce înseamnă de fapt crucea. În primul rând, crucea este obiectul pe care fiecare din noi îl purtăm la gât. Importanţa crucii nu constă însă în aceasta, ci în puterea pe care crucea o are. Este vorba, desigur, despre puterea prin care Dumnezeu Cuvântul le-a unit pe toate la un loc şi a restabilit echilibrul firii umane, care fusese pierdut din cauza păcatului. Cu alte cuvinte, Hristos a nimicit nu numai puterea morţii, ci şi a diavolului şi a oferit oamenilor posibilitatea de a redobândi ceea ce pierduseră, de a ajunge «mai presus de orice putere şi de orice nume», de a sta de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, împlinind astfel în persoana Sa toate făgăduinţele: «vreau ca acolo unde voi fi Eu să fie şi ei». Aşadar această super-valoare dobândeşte omul prin intermediul cinstitei cruci. Acest lucru nu înseamnă, însă, că trebuie să invocăm în mod abstract harul crucii, ci trebuie să ne străduim să ne ridicăm crucea şi să o purtăm pe umerii noştri. Iată ce zice Domnul: «vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer. Apoi vino de-mi urmează Mie».

Iată sensul crucii. Rătăcirea celor două firi raţionale – îngerească şi umană – care s-au îndepărtat de Dumnezeu prin cădere şi autodistrugere, constă în faptul că s-au reîntors la starea de egoism, al cărei apogeu este atins prin iubirea de sine. Iubirea de sine este tocmai cauza distrugerii. Această stare bolnăvicioasă se vindecă cu ajutorul iubirii de durere (filoponía), care, de altfel, stă şi la baza jertfei de pe cruce, jertfă pe care Domnul Şi-a asumat-o nu pentru Sine, ci pentru a ne vindeca pe noi. Aşadar, pentru noi, crucea trebuie să însemne iubire de durere, care constă în a ne lepăda de tot ce e al nostru, pentru a ne dedica şi a ne încredinţa pe noi înşine voii dumnezeieşti. Această nevoinţă, această agonie este crucea noastră. Aţi văzut ce a făcut Domnul Hristos? Îl îndemna Pilat să se apere pe Sine, iar El nu spunea nimic. Oare de ce nu i-a răspuns? Dacă îi răspundea, ar fi însemnat că vrea să Se îndreptăţească pe Sine. Iar acest lucru este exclus în cazul lui Hristos. Cu o altă ocazie, pentru a ne deschide mintea ca să pătrundem sensul tainei, S-a rugat astfel Tatălui Său: «Părinte, scapă-mă de acest ceas», iar imediat adaugă: «dar pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de faţă».

Fiecare din noi trebuie să înţeleagă că viaţa noastră pe pământ nu are alt sens, că nu trebuie să avem altă preocupare, decât cum să fim mereu pregătiţi să ne ridicăm crucea. Nici un cuvânt, nici un sens prin care ni se descoperă voia divină nu trebuie să ne scape. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să răspundem voii divine, chiar şi cu preţul jertfei de sine. Acesta este sensul destinaţiei noastre. Căci nu trăim în această lume ca să mutăm lucrurile dintr-un loc într-altul, sau ca să prelucrăm materia. Aceasta ne învaţă Sfinţii Părinţi şi drepţii Vechiului Testament. Dintre aceştia, un loc aparte îl ocupă proorocul David, care ne descrie în psalmii săi întregul sens al antropologiei şi al hristologiei. Iată ce spune într-unul dintre aceştia: «pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre», el, care era rege, şi ştim că în vechime regii erau mult mai autarhici şi mai plini de putere. Însă pe el nu-l interesa puterea pe care o avea în mâinile sale, ci mărturisea că scopul principal al vieţii sale a fost să-şi ridice neîncetat crucea şi să facă voia Domnului. Referitor la timpul rugăciunii a spus că «de şapte ori pe zi Te-am lăudat, Doamne», el, care, în acelaşi timp, era şi rege, şi comandant de oşti, şi conducător şi judecător. Însă nici una dintre aceste funcţii, nici una dintre multele sale femei, nici unul dintre copiii săi, nici una din multele sale sarcini nu l-au împiedicat să se roage «de şapte ori pe zi», ci avea mereu mintea îndreptată către Dumnezeu.

Vedeţi cum s-a nevoit acest om iubitor de Dumnezeu pentru a-şi îndeplini scopul? Cine vrea să se închine şi să cinstească cum se cuvine sfânta cruce, trebuie să se lepede de celelalte scopuri ale vieţii sale, care sunt străine de voia dumnezeiască. Se poate ca mâinile şi picioarele să se mişte spre îndeplinirea misiunii noastre pe acest pământ, însă mintea trebuie să ne fie mereu la Dumnezeu. Desigur, ca oameni, suntem nevoiţi să ne ocupăm şi cu cele materiale. Trebuie însă să fim cu luare aminte, ca nu cumva mintea noastră se fie subjugată de acestea, ci să fie neîncetat îndreptată spre Dumnezeu. Trebuie să ne dăm toată silinţa să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul, din toată inima, din toată tăria şi din tot cugetul nostru şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Cel care îşi ridică crucea în acest duh al iubirii, cu siguranţă că va fi părtaş şi Învierii, aşa cum spune şi sfântul apostol Pavel că, dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi trăi împreună cu El… dacă însă ne vom lepăda de El, şi El se va lepăda de noi. Aşadar dilema în faţa căreia suntem puşi este cu totul înfricoşătoare: fie Îl vom mărturisi pe Hristos, fie Îl vom nega – nu există cale de mijloc. Cu alte cuvinte, fie alegem să ne ridicăm neîncetat crucea, răstignindu-ne împreună cu Domnul nostru, ca să şi înviem dimpreună cu El, fie alegem tabăra celor care Îl neagă şi atunci, în mod obligatoriu, şi El se va lepăda de noi. Să nu fie una ca aceasta!

Aşadar, având mijoacele încinse şi candelele aprinse, un singur lucru trebuie să avem în vedere: să ne ridicăm neîncetat crucea, astfel încât în orice moment Domnul, Cel care ne cheamă mereu la El, Şi-ar ridica privirea să vadă unde ne aflăm, să ne găsească în urma Sa, ţinând crucea strâns pe umerii noştri. De aceea, se cuvine să avem totdeauna drept veşmânt iubirea de durere, pentru a nu ne îndepărta de păzirea şi împlinirea voii dumnezeieşti. Şi astfel vom deveni adevăraţi închinători ai cinstitei cruci. Căci astfel de închinători vrea Dumnezeu.

În lumea aceasta, mai ales noi, monahii, suntem ca oile în mijlocul lupilor. De aceea nu trebuie să ne sperie ispitele, care vin din starea de păcătoşinie în care ne aflăm, sau capcanele întinse de cel viclean, prin care încearcă să ne împiedice să ne închinăm lemnului crucii. Păcatul, acest obstacol imens, încearcă în fel şi chip să ne oprească de la a-L cinsti pe Domnul Hristos. Însă noi, având mereu gândul la Dumnezeu, trebuie să strigăm astfel: «mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti». Aşadar acesta este sensul vieţii noastre – de a descoperi şi păzi voia lui Hristos. Şi, chiar dacă ne aflăm în pericol, nu trebuie să ne lepădăm de El, ci trebuie să-L mărturisim, chiar şi cu preţul vieţii noastre.

Acesta este drumul pe care l-au urmat martirii, mărturisitorii, cuvioşii, drepţii de la început şi până în zilele acestea mai de pe urmă. Suntem, aşadar, moştenitorii acestui tezaur duhovnicesc, avându-i mijlocitori pe toţi drepţii şi sfinţii care alcătuiesc Biserica triumfătoare şi care se roagă neîncetat pentru noi şi ne aşteaptă alături de ei. Nimeni să nu deznădăjduiască, nimeni să nu rămână în urmă. Să înaintăm toţi împreună spre atingerea scopului nostru comun, cu harul crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Gheronda Iosif
Ψυχωφελή Βατοπαιδινά, Εditura Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, Sfântul Munte 1999.
/pemptousia.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.