Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (V)

iunie 22, 2015 Categoria: Articole, Religii si secte

Capitolul IX: Biserica este una

Eu am încetat să merg la adunările baptiştilor, ei însă nu m-au lăsat. Aproape în fiecare zi venea cineva la mine acasă, iar odată au venit chiar câteva persoane.

– De ce nu frecventezi adunările, m-au întrebat fraţii, ai vreo problemă?

– Problema este una, am răspuns eu, mântuirea sufletului. Trebuie clarificate toate nedumeririle. Pentru mântuire este puţin doar să citeşti Biblia şi să crezi că Hristos S-a născut, a pătimit şi a înviat. Dacă eu vă voi spune adevărul, voi veţi zice că sunt demonizat şi nu mă veţi asculta. Doar aşa ne învăţa prezbiterul: „Dacă cineva vă va spune că nu sunteţi mântuiţi, să ştiți că prin acela vorbeşte diavolul.”

– Spune, au zis fraţii, noi ştim că tu nu eşti diavol şi te vom asculta.

– Bine, am început eu. În Scriptură se spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16). Dar oamenii pot crede diferit! Cineva crede într-un fel, iar altcineva crede altfel. De aceea eu m-am rugat şi am meditat mult asupra faptului cum totuşi să cred ca să mă mântuiesc. Am înţeles că mântuirea şi credinţa pot fi în Adevărata şi Unica Biserică, întemeiată de Însuşi Hristos. Eu nu sunt de acord cu mai multe învăţături ale baptismului şi, de aceea, am hotărât să nu mai frecventez adunările. Voi învăţaţi că Biserica Primară s-a abătut de la adevăr, s-a rătăcit şi s-a dezbinat în mai multe biserici mici. De unde aţi luat această învăţătură? Biblia nu spune aşa ceva.

– Adevărul este multilateral, iar Dumnezeu este Atotprezent, a răspuns fratele K., şi în fiecare confesiune există oameni care se mântuiesc.

– Eu nu pot fi de acord cu această părere, le-am spus. Unde este scris despre aceasta? Dacă adevărul se amestecă câtuşi de puţin cu minciuna, acesta nu este adevăr. Adevărul mereu este unul. Adevărul nu se schimbă după circumstanţe sau timp. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar despre faptul că adevărul este multilateral, probabil, aţi citit într-o broşura ecumenistă americană.

– Da, aşa este, a răspuns fratele K.

– Nu se poate să fii de acord cu ceea ce e scris acolo. Oare chiar porţile iadului să fi biruit Biserica lui Hristos? Oare chiar Duhul Sfânt să se fi divizat?

– Nu, m-a susţinut fratele K.

Atunci eu am luat caietul cu versete extrase din Biblie şi am început să citesc:

– Hristos a venit pe pământ şi a adus o singură învăţătură adevărată: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” (Ioan 7, 16) şi a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18). Iar cei care zic că Biserica lui Hristos s-a dezmembrat tăgăduiesc cuvintele lui Hristos. Dar aceasta este o hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar cuvintele despre unitate rostite de Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21) nu sunt despre unitatea dintre adevăr şi minciună, fiindcă ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14). Aceste versete vorbesc despre unitatea în Adevăr, adusă de Hristos pe pământ, pe care Biserica a păstrat-o, o păstrează şi o va păstra până la sfârşitul veacului. În ziua a cincizecea de la Înălţarea la cer a Mântuitorului, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra unei singure Biserici. Alte biserici atunci nu existau. Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Iată ce putere a dat Hristos preoțimii Bisericii, care, după cum vedeţi, la baptişti ea pur şi simplu nu există. Această putere rămâne doar în Taina Spovedaniei din Biserica Ortodoxă.

Nu întâmplător, în secolul X, cneazul Vladimir, alegându-şi credinţa, s-a oprit la Ortodoxie. Unii îl învinuiesc de faptul că a creştinat Rusia cu forţa, dar eu am citit unele documente istorice care au combătut această calomnie, ridicată de diavol asupra înţeleptului cneaz, care s-a botezat pe sine şi toată casa sa. Vladimir însuşi a crezut şi s-a botezat în oraşul Korsun, iar apoi a poruncit ca toate slugile sale adevărate să se adune pe malul râului Nipru: „Cine nu va veni dimineaţă la râu, bogat sau sărac, cerşetor sau lucrător, nu-mi va mai fi prieten”, era scris în mesajul cneazului Vladimir. Auzind despre această chemare, oamenii mergeau cu bucurie, zicând: „Dacă acest botez nu ar fi ceva bun, atunci nu l-ar fi primit nici cneazul şi nici boierii.” Şi iată că, în faţa tuturor, erau distruşi idolii. Erau tăiaţi şi arşi în foc, iar idolul Perun, cu cap de argint, din porunca cneazului, a fost legat de cal şi târât în râu. S-ar părea că poporul ar fi trebuit să se răscoale, nesuferind această profanare, dar totuşi, în loc de răscoală, a avut loc Botezul Rusiei. S-a botezat cneazul Vladimir şi toată casa lui. Iată cum s-a rugat cneazul: „Dumnezeule, Care ai creat cerul şi pământul, caută la aceşti oameni noi şi dă-le cuget să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, precum Te-au cunoscut ţările ortodoxe. Întăreşte în ei dreapta credinţă, iar pe mine ajută-mă, Doamne, să înving duşmanul cu nădejdea în Tine.” Aşa a avut loc creştinarea Rusiei. Iar de protestanţi şi de baptişti nici nu se auzea pe atunci. Ei, dragii mei, a fost forţată creştinarea?

– Se pare că nu, a răspuns K.

„Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10, 16), le-a spus Domnul apostolilor, care, la rândul lor, au hirotonit preoţi şi episcopi. Succesiunea apostolică în Ortodoxie este scrisă până în zilele noastre. Dar istoria baptismului unde este? Unde îi este ierarhia? Ea nu există. La adunare, nouă ni s-a spus că baptismul începe de la Ioan Botezătorul, dar mai departe? Iar mai departe a fost Biserica, care mai apoi s-a scindat în romano-catolici şi ortodocşi. Rău fraţilor, e foarte rău că noi nu ne interesăm de adevăr. Hristos însă ne-a prevenit, spunând: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei 24, 4-5).

Ortodocşii nu s-au abătut de la adevăr. Ei întotdeauna au păstrat şi au luptat pentru credința dată sfinților (Iuda 1, 3). Astfel, la Sinoadele Ecumenice ucenicii Apostolilor au adoptat Crezul, în care este exprimată pe scurt toată învățătura Bisericii. Or, Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit, spunând: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos.” (Matei 23, 8). Cu aceste cuvinte Domnul le-a spus ucenicilor Săi să nu învețe nimic de la sine, dar numai ceea ce au învățat de la El. Pentru că cel care propovăduieşte propria învățătură este învățătorul, iar cel care învață ceea ce a învățat de la Altul este discipolul Învățătorului. De aceea, sfinții au interzis strict să se propună ceva nou sau să se trunchieze învățătura existentă a Bisericii. Iar pe cei care vor îndrăzni să adauge sau să scoată ceva din Simbolul de Credință sfinții i-au dat anatemei. Catolicii însă, în secolul IX, au adăugat la Crez termenul Filioque, adică expresia şi de la Fiul, fapt pentru care au şi fost acuzați de abatere de la adevăr de patriarhii ortodocşi răsăriteni. Dar papa, dorind să-şi legitimeze puterea asupra Bisericii, a ordonat tuturor Bisericilor locale de Răsărit să se supună Romei şi să recunoască faptul că papa este vicarul lui Dumnezeu pe pământ, cuvântul lui este lege, iar el poate totul, chiar şi să schimbe Scripturile. Desigur că nimeni dintre oamenii cu mintea sănătoasă nu a acceptat aceste absurdități, iar în 1054 Papa Leon al IX-a, în stare de furie, l-a blestemat pe Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie şi pe toți care nu se supuneau autorității papale. În urma acestui fapt, s-a produs lepădarea completă şi irevocabilă a catolicilor de adevărul Ortodoxiei.

Am făcut o pauză. Toți ascultau discursul meu cu mare interes şi atenție, pentru că nu cunoşteau istoria şi, pe lângă acestea, prezbiterul nostru ne interzicea să citim cărți „străine”.

– Și ce a fost mai departe? a întrebat curios fratele V.

– La scurt timp după aceea, Papa Urban al II-lea, în 1095, la Conciliul de la Clermont a chemat întreaga lume catolică la o cruciadă spre Est. Un an mai târziu, catolicii din Franța, Germania, Anglia, Scandinavia, Italia şi Spania s-au pornit spre Constantinopol şi Ierusalim. Masacrele, alternate cu slujbe catolice blasfematoare, dovedeau intențiile lor meschine. Însă mulți latini înțelegeau că săvârşesc nelegiuiri, mai ales că nu putea să nu-i mustre conştiința. De aceea, papa „fără de păcat” a introdus vânzarea de indulgențe şi, din acel moment, orice păcătos, cumpărând indulgențe, chipurile primea iertarea celor mai teribile păcate. De la această erezie s-a răspândit desfrâul şi violența.

Văzând răutatea şi înşelăciunea lumii occidentale, călugărul catolic Martin Luther (1483-1546), profesor de studii biblice la Universitatea din Wittenberg, s-a răzvrătit împotriva papei. În septembrie 1517 el a atârnat pe poarta Castelului Wittenberg o placă cu 95 de teze împotriva papalității. Astfel a început protestantismul.

Dar intenția nobilă a lui Luther nu s-a încununat de succes, pentru că el nu a căutat Biserica pe care Domnul a întemeiat-o şi pe care porțile iadului nu o vor birui. Luther a devenit un propovăduitor al noii doctrine dinafara credinței romano-catolice şi a celei ortodoxe. Criticând şi încercând să dezrădăcineze papalitatea, el a distorsionat adevărul şi a suprimat Sfânta Tradiție. De la Adam până la Moise nu a existat Scriptura. Dar Sfânta Tradiție a existat de la începuturi şi, în toată deplinătatea, se păstrează în Biserica Ortodoxă. Luther însă nu s-a întors la Ortodoxie, dar a început să creeze o nouă învățătură, proprie. Vă amintiți cum apostolul Pavel a poruncit să fie dat anatemei chiar şi îngerul din cer, dacă ar vesti altă evanghelie.

Cea mai gravă rătăcire a catolicilor este infailibilitatea papei, absolut contrară Scripturii, care spune că toți au păcătuit (Rom 5, 12). „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Însă Luther a agravat această abatere, recunoscând sfințenia nu doar a unui singur om, ci a tuturor adepților săi.

Baptiştii au ritualul pocăinței. El se săvârşeşte o dată şi gata. Iar în Ortodoxie – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Îmi amintesc cum odată, la adunare, am ieşit în mijlocul sălii cu lacrimi şi cu rugăciunea vameşului, dar am plecat de acolo fariseu. Noi trebuie să ne pocăim continuu, pentru că aceasta este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. El ne cheamă la pocăință. Și numai sentimentul de pocăință îl face pe om smerit. Domnul spune: „…supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5, 5).

– Știi, a spus fratele K. Îmi amintesc cum am plecat odată în centrul raional, iar acolo la adunare au venit câțiva tineri ortodocşi. La început noi am crezut că sunt seminarişti, dar pe urmă ne-am dat seama că nu era tocmai aşa. Ei aproape că nu cunoşteau Scriptura, dar au început să polemizeze cu noi. Unul dintre ei a spus că el este păcătos şi m-a întrebat dacă mă consider păcătos sau nu. I-am spus că am fost cândva păcătos, dar deja m-am pocăit şi nu mai am păcate. El a râs. L-am întrebat de ce râde, iar el a răspuns că râde de mândria demonică şi m-a întrebat:

– Deci tu crezi că eşti sfânt?

– Da, i-am răspuns serios.

– Spune-mi sincer, tu nu ai gânduri de poftă la vederea unei fete frumoase?

Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că a nimerit în cel mai dureros loc al meu, de aceea am tăcut, dar sora S., care stătea nu departe de noi, s-a implicat în discuție şi a spus:

– Nu, frate, el nu are astfel de gânduri.

– Asta da! s-a mirat el, şi tu chiar deloc-deloc nu păcătuieşti?

– Nu, i-am răspuns un pic jenat.

– Iartă-mă, dar nu te pot crede, a afirmat fratele ortodox. Înseamnă că faci numai fapte bune?

– Da, i-am răspuns.

– Și ce fapte faci? a întrebat el.

– Vizitez împreună cu frații spitale, îi ajut pe cei nevoiaşi, cânt în cor…

– Ei, iată că ai şi păcătuit, m-a întrerupt tânărul ortodox.

– Cum am păcătuit? am întrebat mirat.

– Domnul a spus să nu trâmbiţăm despre faptele noastre bune, dar tu te lauzi în fața mea cât eşti de virtuos.

Îmi amintesc că atunci m-am supărat tare pe acel tânăr, dar pe urmă am meditat mult asupra spuselor lui şi am ajuns la concluzia că are dreptate. Eu doar păcătuiesc. Fie că nu comit cine ştie ce păcate grele, dar oricum uneori judec pe cineva sau mă irită ceva, alteori chiar pot fi şi brutal.

– Slavă lui Dumnezeu, am spus. În aceasta şi constă eroarea lui Luther: spunând că e destul să te pocăieşti o dată şi pe urmă poți păcătui în voie, numai crede că eşti deja mântuit. Dar trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre. De îndată ce păcătuim, trebuie să mergem la spovedanie şi să ne pocăim. Însă diavolul l-a distrus pe Luther pentru că el a lăsat pocăința şi s-a dat drept învățător, încetând a fi ucenic. „Tu eşti eliberatorul creştinismului”, i-a spus într-o zi cineva. „Da, a căzut de acord Luther, aşa este.” Dar „eliberarea” lui a fost o amăgire. Luther se considera un tăietor de lemne, care a trasat o cale prin desişul pădurii, însă, din păcate, această cale nu a dus la învățătura lui Hristos, dar în direcția opusă. „Eu singur nu ştiu ce duh m-a copleşit”, scria Luther. „Marele nostru profet, sfântul apostol Martin” – aşa a fost numit el la începutul reformei, iar mai apoi – „tatăl rău din Wittenberg”.

– Dar poate Luther, trăind în Occident, nu ştia despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? a întrebat fratele G.

– Eu tot aşa mă gândeam la început, dar pe urmă am găsit o carte în care am citit despre atitudinea lui Luther față de Ortodoxie. „Nici Sinodul de la Niceea, nici primii părinți ai Bisericii, scria Luther, nici vechile comunități din Asia, Grecia, Africa, nu erau supuse papei. Și acum, în Răsărit, există creştini adevărați, ai căror episcopi nu se supun papei.” El a scris acestea despre Biserica Ortodoxă. Luther mai era indignat de faptul că catolicii nu-i cinstesc nici pe sfinții mucenici răsăriteni. „Oare nu este o nedreptate flagrantă să fie exclusă din biserică şi chiar din Cer această mare mulțime de mucenici şi sfinți, cu care s-a proslăvit timp de paisprezece secole Biserica Răsăriteană?!”, scria Luther.

– Cum, Luther îi cinstea pe sfinți? s-a mirat sora L.

– După cum vedeți. Apostolul Pavel a spus: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7). Iată că Biserica Ortodoxă îşi aduce aminte. Alcătuieşte viețile sfinților, le pictează icoane, îi prăznuieşte. Precum au fost stabilite sărbătorile Vechiului Testament în memoria vechilor sfinți şi evenimente legate de ei, tot aşa şi sărbătorile Noului Testament se prăznuiesc în memoria evenimentelor din Evanghelie şi a sfinților plăcuți lui Dumnezeu.

– Dar aşa s-ar putea şi din sfinți să-ți faci idoli, a ripostat sora L.

– Da, s-ar putea. Și în venerarea icoanelor, şi în venerarea Maicii Domnului şi a sfinților există pericolul apariției unui cult păgân. Dar existența acestui pericol nu înseamnă că venerarea trebuie respinsă complet. Unii îşi ies din minți de la rugăciune, dar nu putem din această cauză să interzicem rugăciunea. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu riscă să fie neîndeplinită. În aceasta şi constă voința liberă a omului. Putem îndeplini, dar putem şi încălca. Tot aşa e şi cu sfinții: putem să-i pomenim cu evlavie şi să le urmăm credința, cum face Biserica Ortodoxă, şi să le cerem rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, pentru că la Dumnezeu toți sunt vii. Și putem, ca şi sectanții, să ajungem la nebunie şi să ne cinstim mentorii ca pe nişte zei.

– Dar de ce ortodocşii citesc rugăciuni compuse de sfinți, şi nu se roagă la Dumnezeu cu propriile cuvinte? Doar cu părinții nu vorbim de pe foaie sau din cartea de rugăciuni, ci ne adresăm simplu, cu propriile cuvinte. Aşa trebuie să ne adresăm şi lui Dumnezeu, a spus fratele G.

– Nu e chiar aşa, am spus. Imaginează-ți că cuvintele tale spuse în rugăciune sunt muzică, adică improvizație. Știm cu toții că tu cânți foarte bine la vioară. Nu-i aşa?

– Da, a spus G.

– Spune-mi, ai luat vioara în mână şi imediat ai început să improvizezi?

– Desigur că nu.

– Ce ai făcut mai întâi?

– Am cântat game, arpegii, exerciții, compoziții.

– Și apoi?

– Apoi lucrări clasice. Opere ale compozitorilor celebri.

– Și doar atunci ai învățat să improvizezi. Nu-i aşa?

– Da, a răspuns fratele G.

– Iată aşa e şi în rugăciune. Înainte de a vorbi cu propriile cuvinte, trebuie să ne învățăm să ne rugăm cu rugăciunile cu care s-au rugat sfinții lui Dumnezeu. Doar şi Hristos ne-a poruncit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate; deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru…” (Matei 6, 7-9).

Nici Luther nu a început imediat să se roage cu cuvintele sale, dar la început citea din cartea de rugăciuni. Limba latină este foarte complicată şi neînțeleasă, nu ca cea slavă bisericească.

– Dar de ce în Biserica Ortodoxă slujbele se țin în limba slavonă, şi nu în rusă? a întrebat fratele K.

– Slavona bisericească este o limbă liturgică. Iată, de exemplu, tu, când te afli acasă, îmbraci capotul şi încalți papucii, dar oare la adunarea de rugăciune vei pleca cu această ținută?

– Bineînțeles că nu, a spus K. Eu mă strădui să mă îmbrac mai cuviincios. Doar plec să mă rog lui Dumnezeu.

– Aşa şi în domeniul lingvistic există o diferență – limbajul familiar, în care comunicăm acasă, la piață şi în genere în viața de zi cu zi, iar slavona bisericească este limba în care vorbim cu Dumnezeu.

Frații mei iubiți, trebuie studiată nu doar Biblia, ci şi istoria Bisericii. Probabil, ați auzit că în America, câteva mari comunități protestante au trecut la Ortodoxie. Mai întâi, ele au studiat aprofundat istoria creştinismului din timpurile apostolice şi, cercetând-o în cele mai mici detalii, au părăsit falsa doctrină protestantă şi au primit botezul de la un preot ortodox. Deoarece Adevărul este unul!

M-am uitat la ceas. Am constatat că nu am observat cum a zburat timpul. Luându-şi rămas bun, oaspeții mei, vădit tulburați, au plecat acasă.

Va urma…

Călugărul Anastasie
„Pravoslavnii Crest”, N:9, 10 (33, 34) 2011.
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav Bodarev.
Adaptarea textului de Tatiana IONAȘ.

Citiţi: Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (I)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (II)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (III)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (IV)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (V)

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.