Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (III)

aprilie 29, 2015 Categoria: Articole, Religii si secte

Capitolul VII: Protoiereul Grigorie

Într-o seară am mers la o biserică ortodoxă şi m-am adresat oamenilor de la intrare:

– Scuzaţi-mă, eu sunt baptist, aş putea să vorbesc cu preotul?

– Aşteptaţi puţin, mi s-a răspuns cu amabilitate, nu plecaţi. Degrabă slujba se va sfârşi şi părintele Grigorie va discuta cu Dumneavoastră.

Şi atunci am aflat ce înseamnă lupta duhovnicească, despre care înainte nu aveam nicio idee. Şi în genere, la baptişti această temă este evitată, ei nu învaţă cum să lupţi cu gândurile, fiindcă acolo principalul este să crezi că eşti deja mântuit. Dar de această dată, gândurile atât de tare m-au năpădit, încât nu eram bucuros că am venit la o biserică ortodoxă. Năvălind ca o furtună, gândurile îmi spuneau să plec. Ele îl certau pe preot şi pe toţi creştinii ortodocşi. A trecut aproximativ o oră. Eram frânt de oboseală şi, în momentul când am cedat şi mă gândeam să mă retrag, mi-a ieşit în cale părintele. Era înalt şi slab, cu barba puţin căruntă. L-am salutat de la depărtare şi l-am întrebat:

– Mă scuzaţi, se poate să vorbesc cu Dumneavoastră?

– Se poate, mi-a răspuns părintele privindu-mă blajin şi mi-a propus să ne plimbăm prin curtea bisericii.

– Este o cântare a Învierii, cântată de toate confesiunile creştine: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”. Dumneavoastră cunoaşteţi cine este autorul ei? am întrebat eu.

Preotul a tăcut pentru o clipă, probabil s-a rugat, apoi a spus:

– Acest minunat tropar l-a scris Cuviosul Ioan Damaschin – cel mai mare luminător şi rugător al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul VII în Siria. El a scris mai multe slujbe şi canoane care au intrat în Cultul Bisericii Ortodoxe, dar şi minunata carte „Expunerea exactă a credinţei ortodoxe”. În ea sunt cuprinse toate dogmele credinţei creştine. Slavă lui Dumnezeu, cărţi acum sunt multe! Şi această carte se află în multe librării, magazine bisericeşti, în şcoli duminicale. Dacă doriţi, puteţi să o citiţi.

– În Vechiul Testament, la Ieşirea 20, 4, am continuat eu, sunt aşa cuvinte: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” De ce dar voi aveţi în biserică chipuri cioplite şi vă închinaţi lor?

– Icoanele nu sunt chipuri cioplite şi, cu atât mai mult, idoli, a spus părintele. Din Vechiul Testament noi cunoaştem unele denumiri de idoli: Astarte, Baal, Beelzebul etc. Desigur că idoli pot fi şi patimile omeneşti, dar acest lucru nu are nimic cu icoanele. Dumnezeu ne-a interzis să facem ceva spre închinare, pentru că noi trebuie să ne închinăm, şi Biserica Ortodoxă se închină, doar Lui. Vă amintiţi, tot în Cartea Ieşirii este descris momentul în care proorocul lui Dumnezeu Moise a urcat pe muntele Sinai, iar Aaron şi poporul au rămas la poalele muntelui. Trecuse mult timp şi Moise nu se mai întorcea, iar poporul i-a zis lui Aaron: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră…” (Ieş. 32, 1) Şi Aaron a făcut un viţel de aur – un idol. Pentru acest păcat Dumnezeu a pedepsit poporul. Totodată, dacă ţineţi minte, în aceeaşi carte, la capitolul 25, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă chipuri de heruvimi pe capacul chivotului: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului” (Ieş. 25, 18). Mai mult decât atât, El i-a zis lui Moise: „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieş. 25, 22) Deci, după cum puteţi vedea, sunt chipuri interzise de Dumnezeu şi sunt chipuri poruncite de El Însuşi.

– Acela a fost chivot, am replicat eu, dar la voi pe pereţi sunt picturi.

– Da, şi chipurile de pe pereţi nu sunt făcute din mintea omului, ci cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus preotul. În capitolul 26, probabil că vă amintiţi, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă.” (Ieş. 26, 31). La fel şi Solomon, când a construit templul, „a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi… Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur”, ca şi ferecătura icoanelor noastre. „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”(3 Reg. 6, 23-29). Icoana nu este nici Dumnezeu şi nici idol. Dumneavoastră puteţi privi fotografia părinţilor sau a fratelui, sau a surorii, vorbind cu ei în gând. Nu-i aşa?

– Da, am răspuns eu, amintindu-mi cum ne-am fotografiat cu întreaga comunitate după botez.

– Eu cu dumneata suntem acum afară şi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Noi credem că Domnul este în ceruri şi mai credem că El ne aude şi ne vede. Credem că El ne ocroteşte de rele şi de păcat. Noi ne putem ruga în gând, putem cânta şi un tropar. Cântarea ne ajută la rugăciune, la fel şi icoana este o sfinţenie care ne ajută să păstrăm evlavia faţă de Dumnezeu şi dispoziţia pentru rugăciune. Noi nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu, în duh şi adevăr, iar icoana este un lucru sfânt, despre care se spune în Scriptură: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Mat. 7, 6). De aceea, în Biserica Ortodoxă sfintele icoane sunt tratate cu o evlavie deosebită.

Cuvintele părintelui au fost atât de convingătoare, încât nu am avut cu ce să-l contrazic. Şi totuşi, nedorind să mă las de fostele convingeri, l-am întrebat:

– De ce dar atunci în Scriptură Hristos spune: „…vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. (Ioan 4, 21) – prin urmare, nici în biserici, precum faceţi voi?

– Anume în biserici, mi-a răspuns părintele, fiindcă Însuşi Domnul i-a spus lui Solomon, care a construit templul lui Dumnezeu: „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.” (2 Par. 7, 16). Iar în cartea proorocului Isaia spune: „…templul Meu locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele”. (Is. 56, 7). Pe toţi cei drepţi Dumnezeu îi strânge în Arca lui Noe, care este Sfânta Sa Biserică Ortodoxă. Tot ce este în afara ei nu este de la Dumnezeu, ci sunt apele potopului care pregătesc pierzarea sufletelor. Învăţătura lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă, asemenea lui Noe şi familiei lui. Iar cine încearcă să întredeschidă capacul, dorind să adauge la această învăţătură ceva nou, adaugă doar noroi, murdărindu-se pe sine şi pe alţii. Vai de acela! Aşa au procedat şi procedează catolicii. Ei toţi s-au străduit să introducă ceva nou şi de aceea au rămas în afara corabiei. Dar, despărţindu-se de Biserica lui Hristos, ei au ajuns la întunecarea minţii, au declarat infailibilitatea papei de la Roma şi că toate credinţele sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă se închină papei.

Aici mi-am amintit de cuvintele unui cunoscut cântec de-al nostru, pe care noi îl cântam uneori la adunări: „Doar o cale spre cer duce, spre pierzare – mii…!” „Da, m-am gândit eu, probabil că Luther a avut dreptate mustrându-i pe catolici, dar de ce el nu s-a întors la Ortodoxie?” Am hotărât să-i pun această întrebare părintelui.

– Dumneavoastră ştiţi cine a fost Martin Luther?

– Acesta a fost un renumit călugăr catolic, care, criticând catolicismul, s-a separat de el şi a întemeiat protestantismul.

– De ce dar el, observând minciunile catolicilor, nu a mers la Ortodoxie?

– Tocmai în aceasta şi stă nenorocirea lui Luther. El nu a căutat biserica adevărată, dar s-a lăsat cuprins de dorinţa de a reforma catolicismul. De aceea a şi căzut într-o înşelare şi mai mare. Protestând împotriva inovaţiilor papale (de aici şi denumirea de protestantism), Luther a respins Sfânta Predanie.

– Dar ce înseamnă Predanie? am întrebat.

– Iată noi acum discutăm. Şi eu vă transmit învăţătura Bisericii. Dacă eu v-aş fi scris, atunci aceasta s-ar fi numit scriere (scriptură), dar întrucât eu nu vă scriu, ci vă vorbesc, acest mod se numeşte predanie (tradiţie). Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a scris nimic, ci i-a învăţat pe apostoli, transmiţându-le din gură în gură, din inimă în inimă. Iată aceasta şi este Sfânta Predanie. Vă amintiţi cum a spus Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21, 25). De aceea Apostolul Pavel ne învaţă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2, 15).

Respingerea predaniei înseamnă respingerea oricărei comunicări. Părinţii îşi educă copiii prin predanie, şi nu le scriu poveţele pe foaie. Deşi se poate şi aşa, dar cred că nici baptiştii nu au astfel de lucruri. Şi prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată de Apostolul Luca, dar în Scriptură acest fapt nu este menţionat, pe când Predania ne descrie evenimentul chiar cu unele detalii. Lemnul pe care a fost pictat chipul mult timp slujise drept capac de masă în familia lui Iisus.

– Iată aţi vorbit despre autorul troparului „Hristos a înviat…”, am întrebat eu, ce atitudine avea el faţă de icoane?

– Cuviosul Ioan Damaschin a trăit în timpul iconoclasmului şi foarte mult cinstea icoanele. El apăra cu dârzenie iconografia şi multora le-a întărit evlavia faţă de icoane, fapt pentru care a fost clevetit de duşmanii Ortodoxiei şi aruncat în temniţă. Ca să nu mai poată scrie, i-au tăiat mâna dreaptă şi au atârnat-o în piaţa oraşului, iar pe însuşi Cuviosul Ioan, chinuit de dureri groaznice, l-au adus acasă. Seara, Cuviosul a cerut mâna de la împărat, chipurile să o îngroape. Împăratul i-a ascultat cererea şi a poruncit să i se întoarcă mâna tăiată. Cuviosul, luând mâna, a mers în chilia sa şi a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi: „Preacurată Maică a lui Dumnezeu, iată mâna mea dreaptă, tăiată pentru dumnezeieştile icoane. Roagă-L pe Fiul Tău să mi-o vindece. Şi fie ca mâna mea să scrie mai departe ceea ce Tu singură vei permite spre lauda Ta şi a Fiului Tău, precum şi spre zidirea celor ce cred în El. Dacă Domnul Hristos ne îndeamnă să-i ascultăm pe părinţii noştri, atunci, negreşit, Te va asculta şi pe Tine, fiindcă Tu eşti Maica Lui.”. Rugându-se aşa, Cuviosul s-a aplecat şi a adormit. În vis i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus: „Mâna ta este sănătoasă, lucrează cu ea şi fă-o mai repede pană de scriitor.” Cuviosul s-a trezit şi a văzut că mâna lui este din nou sănătoasă. Numai că în locul tăierii a rămas, ca un fir de aţă roşie, un semn, pentru confirmarea minunii. În memoria acesteia, Cuviosul Ioan a pictat o icoană a Maicii Domnului, numită „Triherusa”. Copiile acestei icoane se află în multe biserici. Şi în biserica noastră este una.

– Dar cum a fost oprită lupta împotriva icoanelor? am întrebat eu.

– În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la care au participat episcopi, preoţi şi diaconi din diferite ţări. Sinodul i-a dat anatemei pe toţi iconoclaştii şi a restabilit cultul icoanelor. Tot la acest sinod a fost stabilită şi sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, care mereu se prăznuieşte în prima duminică a Postului Mare. La această sărbătoare, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, se săvârşeşte cinul anatemizării.

– Dar ce înseamnă aceasta?

– Vă amintiţi, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Sub anatemă se află toate învăţăturile şi mărturisirile greşite care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Mulţi protestanţi binevestesc, se ostenesc, dar în realitate propovăduiesc altceva decât ceea ce învaţă Biserica Ortodoxă. Ei trebuie să ştie că sunt în afara Bisericii şi sub anatemă.

Aici dialogul nostru s-a întrerupt. Părintele a fost chemat să împărtăşească un om aflat pe moarte.

– Iertaţi-mă, a spus părintele, îmi pare rău, dar nu pot continua discuţia cu Dumneavoastră. Trebuie să plec. Mai veniţi pe la noi, voi fi bucuros de întâlnire. Vă recomand să citiţi cartea „Arma adevărului” de Nikolai Varjanski.

Va urma…

Călugărul Anastasie
„Pravoslavnii Crest”, Nr. 9, 10 (33, 34) 2011.

Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV,
adaptarea textului de Preot Mihail BERESTEAN

Citiţi: Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (I)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (II)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (III)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (IV)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (V)