Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii

februarie 24, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Post

„Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 2)

Sfântul şi Marele Post al Păresimilor este o strălucită şi atrăgătoare arenă a virtuţilor pe care biserica noastră o deschide, chemându-ne pe toţi cu multă bucurie şi cu dorirea cea bună, pentru a intra, pentru a ne întrece şi pentru a ne aduce timpul nostru în dar lui Dumnezeu, prin pocăinţă şi strădanie duhovnicească.

«Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii», după cum se aude, pătrunzător, la slujba vecerniei. Acum, aşadar, este timpul bine venit înaintea lui Dumnezeu, vreme de mântuire şi vreme de pocăinţă.

Sfântul şi Marele Post al Păresimilor se caracterizează prin acest har al pocăinţei care, [la rândul ei,] atrage harul Sfântului Duh înăuntrul inimilor oamenilor. Din acest motiv, încă din cea dintâi zi a Sfintelor Păresimi, Biserica pune drept temelie între noi iertarea, iar vecernia [de dinainte] este numită vecernia iertării. «De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc», după cum ne-a spus şi Hristos (Matei 6, 14). Pentru că fiecare luptă duhovnicească are nevoie de prezenţa harului lui Dumnezeu, căci nu este luptă omenească: lupta Sfântului Post nu este dietă trupească, pe care o ţine omul pentru sănătate, numai prin puterea lui trupească şi prin programul pe care şi-l impune. Sfintele Păresimi au un alt rost, acela al venirii Harului în inima omului, al părăsirii păcatului, al omorârii patimilor care ucid sufletul, al găsirii luminării lui Dumnezeu şi al îndreptării spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel, împreună cu strădaniile trupeşti, împreună cu efortul şi lupta postirii este nevoie de întărirea şi de prezenţa lui Dumnezeu. De asta ne cerem iertare unii altora, pentru ca prin iertare şi prin pocăinţă, Duhul Sfânt să vie în inimile noastre şi să ne deschidă ochii, să ne îndrume spre vederea păcătoşeniei noastre şi să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să cerem lăsarea propriilor noastre păcate.

Dacă toată lupta asta nu se încheie prin cererea lăsării păcatelor şi prin binecuvântata stare de pocăinţă, atunci, din nefericire, [postul] rămâne neroditor. Pocăinţa este cea care cu adevărat curăţă sufletul omului şi-l cultivă, simţirea pocăinţei, durerea din inima noastră, jalea, lacrimile şi toată multa strădanie. Roadele ei sunt însă dulci, după ce ridică de pe noi jugul greu al păcatului. Şi iarăşi ne vine în întâmpinare harul lui Dumnezeu, şi ne reînnoieşte, ne uşurează şi ne redă frumuseţea cea dintâi şi bunătatea chipului celui zidit de Dumnezeu întru noi. Aceasta este lupta Postului celui Mare, lupta pocăinţei.

Postul, privegherile, slujbele cele multe, plecările genunchilor, şederile în picioare, citirile, toate au ca scop străpungerea inimii noastre. Acestea sunt ca nişte lovituri grele pe care omul le dă inimii lui tari. Iar această inimă de piatră, ajunsă tare din pricina păcatului, nescoţând nici urmă de lacrimă pentru mulţimea păcatelor ei, nici îndurerându-se datorită îndepărtării de Dumnezeu, în urma demersului ascetic al Bisericii, se sparge şi-şi pierde duritatea. Din această spargere ţâşnesc lacrimile pocăinţei şi ne curăţesc, ne reînnoiesc şi ne luminează. Iar dacă la început ele sunt precum focul ce arde, mai apoi sunt ca lumina ce-l luminează pe om, îl îndulceşte şi-i aduce întru cunoştinţă faptul că Hristos Domnul este mai dulce decât toată dulceaţa lumii acesteia.

Pentru aceasta, să pătrundem în această arenă cu multă bună voire, iar nu lipsiţi de bărbăţie. Cel ce se teme nu va reuşi nimic, căci laşul nu-şi are loc în Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece crede că drumul lui depinde de puterile lui, uitând de puterea lui Dumnezeu, uitând ceea ce spunea Apostolul Pavel: «toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte» (Filipeni, 4, 13). Toate le pot face, dar nu singur, fireşte, nu prin puterile mele, ci cu Hristos Care îmi dă putere.

Astfel trebuie să intrăm în această arenă, cu bucurie, după cum spunea şi Sfântul Ioan Hrisostom, şi precum nişte lei plini de putere şi de îndrăzneală să nu ne temem, nici să nu avem gânduri cum că nu vom reuşi. Dumnezeu este cu noi, nu ne va lăsa, ne va întări. Dă-I lui Dumnezeu buna dorire şi vei lua de la El puterea de a împlini lucrarea aceasta a mântuirii tale. Şi nu e vorba numai de lucrarea postului: dacă nu reuşim să postim aşa cum rânduieşte Biserica şi facem iconomie, cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, datorită vreunei neputinţe ori slăbiciuni trupeşti, asta nu are o atât de mare importanţă. Căci ne poate împiedica să ne smerim şi să ne pocăim? Nu e nevoie să ai putere trupească, să fii tânăr şi înfloritor pentru ca să ai cuget smerit, ca să nu păcătuieşti şi ca să ai inima zdrobită. Cu toţii, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi, puternici sau slabi, putem avea în inimă acest har al pocăinţei născute înăuntru din smerenie. Asta este ceea ce voieşte Dumnezeu de la noi: inima noastră. Vom reuşi asta dacă ne eliberăm pe noi înşine de legăturile patimilor.

Postul este cea dintâi treaptă, ne conduce la această stare bărbătească a tăierii patimilor. Iar apoi, să înaintăm cu şi mai multă îndrăzneală la lupta duhovnicească, să biruim răul, viclenia ţi toate cele ce înnegresc chipul lui Dumnezeu. Mai mult decât toate să îmbrăţişăm smerenia. Cel smerit se poate pocăi, se poate ruga, poate dobândi sănătatea sufletească şi trupească. Cel mândru nu se poate pocăi, nu-şi poate pricepe realitatea sa, căci simte că nu are nevoie de Dumnezeu şi de nimeni, nu se simte niciodată vinovat. Întotdeauna are dreptate, nu cere iertare şi totdeauna se îndreptăţeşte pe sine. Din nefericire, totdeauna se află întru întunericul lipsirii de Hristos, pentru că Dumnezeu locuieşte în inimi păcătoase, care sunt smerite şi se pocăiesc, şi niciodată în inimile mândre. Celor mândri le stă împotrivă.

Să ne hotărâm, aşadar, ca în această vreme binecuvântată, împreună cu asceza trupească a sfintelor postiri, să ne străduim mai mult înspre pocăinţă. Să găsim starea binecuvântată a pocăinţei, să plângem înaintea lui Dumnezeu, să-L căutăm pe Însuşi Dumnezeu şi, văzând cât ne-a iubit Dumnezeu şi cât de departe suntem de El, să pătimim. Această depărtare a noastră de Dumnezeu să ne fie durere, lacrimă, agonie în rugăciune, astfel încât să-L căutăm pe Dumnezeul Tatăl înăuntrul inimii noastre. Şi să fim siguri că Dumnezeu va veni în inimile noastre ca să ne mângâie şi să ne arate dragostea Lui şi mântuirea noastră.

În Biserică nu trăim cu minciuni şi utopii, cu o evlavie moralistă, ci trăim experienţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent, iar omul este chemat să-L trăiască pe Dumnezeu ca pe cea mai presus experienţă a vieţii lui – dovadă stau toţi Sfinţii care au trăit prezenţa lui Dumnezeu. În acest fel vom fi cu adevărat creştini, înăuntrul cărora Evanghelia a lucrat şi a rodit, transformându-ne existenţa şi făcând-o biserică a Sfântului Duh şi vas ales al lui Dumnezeu.

Athanasie, Mitropolitul Limasolului
/pemptousia.ro/