Primirea de bunăvoie a jugului lui Hristos

noiembrie 3, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul

S-a spus deja că trebuie să existe o clipă aparte în care omul să îşi înnoiască cu bunăştiinţă în conştiinţa sa toate datoriile de creştin şi să ia asupră-şi jugul lor ca pe o lege de neclintit.

La Botez, ele au fost primite fără conştiinţa lor, căci atunci erau păstrate mai mult de mintea şi credinţa altcuiva, şi în nevinovăţie, dar acum omul trebuie să îşi ia cu bunăştiinţă asupră-şi jugul cel bun al lui Hristos, să aleagă viaţa de creştin şi să se închine în întregime doar lui Dumnezeu, astfel ca mai târziu în toate zilele vieţii sale să poată sluji cu râvnă Lui. Abia acum începe omul viaţa creştină. A fost în el şi mai înainte, dar se poate spune că ea nu decurgea nici din lucrarea, nici din persoana lui. Acum însă, el însuşi, în persoana sa, începe să lucreze într-un duh creştin, înainte de aceasta, lumina lui Hristos era în el asemeni luminii din prima zi (a Creaţiei), care nu venea dintr-un singur izvor aparte, ci era pretutindeni. Dar aşa cum pentru lumină a fost nevoie de focare pentru a o canaliza către sori şi planete, tot aşa această lumină (duhovnicească) trebuie canalizată în jurul punctului central al vieţii noastre – conştiinţa.

Omul ajunge în întregime om atunci când dobândeşte conştiinţa de sine şi libertatea de cuget, atunci când devine stăpânul şi mânuitorul absolut al propriilor sale gânduri şi fapte şi afirmă anumite idei nu fiindcă i le-au dat alţii, ci pentru că el însuşi le socoteşte adevărate. Când un om, ajunge creştin rămâne tot om şi prin urmare, în creştinismul său, trebuie să fie tot raţional, numai că această putere a raţiunii sale ar trebui să o întoarcă spre folosul sfintei credinţe. Să fie lăsat atunci să se încredinţeze pe cale raţională că sfânta credinţă pe care o mărturiseşte este singura cale adevărată spre mântuire, şi că toate celelalte căi care nu sunt în armonie cu aceasta duc la pierzare. Nu e nici o cinste pentru om să fie un mărturisitor orb; trebuie să fie un mărturisitor cu bună-ştiinţă, astfel încât acţionând în felul acesta, el procedează aşa cum se cuvine. Toate acestea le face atunci când ia asupră-şi cu bună ştiinţă jugul cel bun al lui Hristos.

Abia atunci credinţa personală sau viaţa îmbunătăţită prin credinţă a omului devine fermă şi de nezdruncinat. Nu va mai fi smintit de vreo răutate, nu va mai fi atras de gânduri deşarte, căci este pe deplin conştient de datoria sa de a gândi şi de a acţiona într-un fel deja statornicit.

Dar dacă nu a devenit conştient de aceasta, atunci întocmai cum mai înainte o pildă bună îl îndemna să o urmeze, aşa acum una rea îl poate face să făptuiască răul, îl poate târî în păcat. Şi aşa cum mai înainte gândurile bune ale celor din jur îi stăpâneau mintea lesne şi fără împotrivire, tot astfel acum gândurile rele pun stăpânire pe el. Din viaţă se cunoaşte cât de lipsită de temeinicie este mărturisirea credinţei şi cuvioşia vieţii la un om care nu a devenit din timp conştient de sine ca şi creştin. Cel care va avea de înfruntat mai puţine ispite va continua să se desăvârşească în simplitatea inimii; dar cel ce nu se va izbăvi de ele va fi în mare primejdie. Vedem în viaţa tuturor celor care au păstrat harul de la Botez că a existat o clipă când ei s-au închinat cu hotărâre lui Dumnezeu; aceasta ni se arată prin cuvinte precum „s-a aprins cu duhul”, „a fost aprins de dorirea cea după Dumnezeu”.

Trebuie ca cel ce a devenit conştient de sine ca şi creştin, sau s-a hotărât de bunăvoie să trăiască creştineşte, să păstreze el însuşi cu toată grija desăvârşirea şi curăţia vieţii pe care a primit-o din fragedă vârstă, aşa cum şi alţii au păstrat-o înaintea lui. Nu e nevoie să îl mai călăuzim cu rânduieli deosebite, în acest sens el se aseamănă celui care se pocăieşte şi care, lepădând păcatul, a hotărât cu înflăcărare să ducă de-acum o viaţă creştină. Prin urmare, de aici înainte va fi călăuzit de aceleaşi rânduieli mai sus pomenite. Deosebirea dintre acest fel de om şi un altul care s-a pocăit şi se află pe drumul desăvârşirii e limpede, fără vreo altă lămurire.

Acum avem de dat câteva avertismente de cea mai mare însemnătate, care-i privesc exclusiv pe tineri. Cât de bun şi mântuitor lucru este nu numai să fii îndrumat creştineşte pe tot parcursul creşterii, ci şi să te poţi cunoaşte mai târziu şi să te hotărăşti a fi creştin înainte de a intra în anii tinereţii propriu-zise. E lucrul cel mai de seamă, din pricina marilor primejdii care pândesc în chip negreşit pe un tânăr: 1) din însăşi firea vârstei pe care o are şi 2) din partea ispitelor care se ivesc la tinereţe.

Sf. Teofan Zăvorâtul