Despre smerenie – Părintele Iosif Vatopedinul

octombrie 24, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul

Aş dori să vă amintesc de acel frumos stih din icoasele Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care spune: ”Bucură-te, înălţime, întru care cu anevoie se suie gândurile omeneşti. Bucură-te, adâncime, care nu te poţi lesne vedea nici cu ochii omeneşti”. Dacă vă amintiţi de subiectul lecturii noastre de la masa de prânz – era despre smerenie. Exact subiectul de care ne ocupăm acum. Pentru că, deşi smerenia este o îndatorire obştească a fiecărui creştin, mai ales pentru monah ea este ţintă şi scop. De aceea, şi schima monahală, felul cum se îmbracă monahul, felul în care locuieşte, în care se hrăneşte, în care se poartă şi, îndeobşte, prin întreaga lui atitudine urmăreşte să dobândească cugetul smerit.

Aşa cum am tâlcuit altădată, în amănunt, cugetul smerit nu este ceva întâmplător, nu se dobândeşte după cum, de pildă, dobândeşti o virtute oarecare, pentru a opri şi birui răutatea contrară. Nu putem expune deplin subiectul smerenie, după cum nici chiar Părinţii corifei nu au putut să o facă. Însă, cu slabele noastre puteri vom scoate la iveală câteva fărâmituri de smerenie, ca aceste puţine lucruri să ne fie de ajutor în atingerea menirii noastre. Monahul care va pierde sensul smereniei, mă îndoiesc că va reuşi să îşi atingă menirea.

Acum, acele câteva neînsemnate cuvinte pe care le vom pomeni vor avea ca punct de plecare Persoana Stăpânului nostru Hristos, Cel Care ”a plecat cu pogorârea cerurile, S-a deşertat pe Sine şi a purtat firea noastră”, fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”, Căruia I S-a ”dat toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Cu toate acestea însă, I-a plăcut să Se numească pe Sine ”smerit cu inima”, unde ”smerit cu inima”, în măreţia Sa vrednică de un Dumnezeu, nu este un epitet ornant, ci o realitate ontologică, ceva care în chip limpede arată deopotrivă ce înseamnă Dumnezeu şi omul. Aşadar, smerenia este, într-un anume fel, temeiul realităţii. Pentru că doar în smerenie există adevărata personalitate, statornicia, certitudinea, permanenţa, adevărul. Acolo unde nu există smerenie, există frica şi incertitudinea. Ceea ce defineşte mai cu seamă pe diavol este lipsa smereniei şi, din această pricină, este în continuu tulburat, instabil şi nesigur, în continuu se îndoieşte. Nimic nu stăpâneşte şi de nimic nu poate să se îngrijească, totdeauna se teme.

Este cu neputinţă să descriem smerenia, pentru că ea a deveni podoabă a dumnezeirii. Acela Care este centrul dragostei noastre, Iisus al nostru, a purtat-o, şi prin ea Şi-a manifestat caracterul. Spunând: ”învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ne-a trasat şi ne-a făcut cunoscut chipul Lui în chip exterior, ca să putem şi noi, în limitele noastre create şi smerite să îl vădim şi să îl urmăm.

Acum, aşadar, ce avem de făcut? De vreme ce centrul dragostei şi al strădaniei noastre, centrul întregului nostru interes este El, Cel ”smerit cu inima”, aşadar, nu mai este datoria noastră subiectul smereniei? În dobândirea smereniei nu ne silim ca în dobândirea celorlalte virtuţi pe care le exercităm în funcţie de asuprirea răutăţii corespunzătoare, ci ne îndreptăm către ea, punând-o ca ţel principal şi scop al vieţii noastre. Căci prin ea vom dobândi şi noi o personalitate care să fie întocmai cu modelul nostru, care este şi centrul dragostei noastre – cu Hristos.

Dacă, aşadar, Iisus al nostru are acest caracter, iar noi ne vom lipsi de acest caracter, atunci vom fi judecaţi prin acel cumplit şi ameninţător cuvânt al lui Pavel, ”atunci sunteţi fii nelegiuiţi, şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12:8). Cel care, aşadar, doreşte să dobândească trăsăturile Părintelui său, ca să aibă intrare liberă în Împărăţie şi să devină împreună-moştenitor cu Acela, pe care Îl numeşte Dumnezeu şi Părinte, trebuie să aibă înscris întru sine întocmai chipul acestui Prototip – şi când îl vor cerceta îngerii în ceasul morţii şi în ceasul judecăţii şi al învierii celei de obşte, atunci, purtând acest chip, va fi încredinţat că va avea intrare liberă, pentru că a fost pecetluit cu acest chip şi s-a dovedit fiu adevărat al Tatălui său. Vedeţi, aşadar, că smerenia este o îndatorire şi nu ţine de libera noastră opţiune, de a o săvârşi sau nu? Dar, nu aceasta ne-au învăţat pe noi atât de în amănunt şi Părinţii noştri? De altfel, în ce lucru anume nu se cuvine să fie smerit monahul? Toate însuşirile sale dau mărturie în acest sens. Surghiunul lui în pustietăţi, retragerea din lume, negrul veşmintelor sale, simplitatea vieţii şi, în general, purtarea lui, toate îl ajută să gândească în chip smerit. Mai mult încă, este şi pilda Părinţilor noştri, pe care o urmăm cu săracele noastre puteri. Tocmai la acest aspect se referă şi imnograful lăudând pe Stăpâna noastră, că este ”înălţime, întru care cu anevoie se suie gândurile omeneşti”. Este cu neputinţă ca gândurile omeneşti să se apropie de înălţimea acestei sfinţenii, la care a ajuns din pricina adâncimii smereniei ei. Când Arhanghelul i-a spus că va fi Maica prin excelenţă, atunci ea, independent de auzirea acestui cuvânt de laudă, s-a numit pe sine ”roaba Domnului”. Unde altundeva ar fi putut să se sălăşluiască Dumnezeu Cuvântul, dacă nu găsea un asemenea vas, care să I se asemene în chip desăvârşit? Şi să-I fie ea fiică smerită. Încă înainte să dobândească deplinătatea cunoştinţei lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că nu Se sălăşluise încă întru ea, avea strălucirile harului şi ale sfinţeniei, de aceea spune, ”iată roaba Domnului”, şi şi-a arătat smerenia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Care în acel ceas S-a sălăşluit în ea. Şi prin al doilea cuvânt,”fie mie după cuvântul tău”, a vădit caracterul absolut al supunerii ei. Şi astfel a tămăduit rana atot-omenească, ştergând blestemul Evei şi al neamului femeiesc prin desăvârşita ascultare şi supunere.

Noi, aghioriţii mai cu seamă, simţim atât de palpabil dragostea şi mângâierea aparte, de Maică ce pururea este cu noi. Nu există aghiorit care să nu fi înţeles dragostea specială şi pronia care acoperă aceste locuri. Ca Maică a noastră duhovnicească ne dă ca pildă şi model de urmat însăşi viaţa ei preasfântă. Care viaţă? Viaţa în cuget smerit şi ascultare, adică acele elemente prin care se desăvârşeşte monahul. Pe acestea, aşadar, să le lucraţi în voi ca pol principal de orientare duhovnicească. Rămânând, aşadar, smeriţi întru voi şi ascultători de voia dumnezeiască, deja aţi ajuns la destinaţie şi v-aţi atins scopul, prin harul lui Hristos. Amin.

Gheronda Iosif Vatopedinul
”Vestiri athonite”, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
/pemptousia.ro/