Rânduieli educative – Sf. Teofan Zăvorâtul

iunie 24, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Teofan Zavoratul

Dacă rânduiala aceasta de lucrare asupra trupului şi a puterilor mai de jos ale sufletului este ţinută în chip riguros, atunci şi sufletul va primi din ea o foarte bună pregătire pentru un viitor cu adevărat împlinit. Cu toate acestea, nu e decât o pregătire; formarea viitorului trebuie realizată printr-o lucrare hotărâtă asupra tuturor puterilor sale: minte, voinţă şi inimă.

Mintea

La copii, puterea de cugetare se vădeşte destul de repede. Vine o dată cu vorbirea şi creşte împreună cu ea. Aşadar, formarea gândirii trebuie începută de la cuvinte. Este extrem de important să se rostească idei şi judecăţi sănătoase, potrivit normelor de viaţă creştine, despre tot ceea ce întâlneşte copilul sau vine în atenţia lui: ce e adevărat şi ce e greşit, ce e bine şi ce e rău. E foarte simplu de făcut aceasta prin mijlocirea întrebărilor şi convorbirilor obişnuite. Părinţii vorbesc deseori între ei; copiii aud ce se vorbeşte şi aproape întotdeauna îşi însuşesc nu numai idei, ci chiar şi expresii verbale sau gesturi.

Prin urmare, este nevoie ca părinţii, atunci când stau de vorbă, să spună mereu lucrurilor pe nume. De pildă: care e rostul acestei vieţi şi cum se sfârşeşte ea? De unde vin toate? Ce sunt plăcerile? Ce înţeles au anumite obiceiuri? şi celelalte. Părinţii să le vorbească copiilor şi să îi lămurească fie direct, fie cel mai bine prin istorioare. E bine, să zicem, să te îmbraci frumos? Este folositor când primeşte laude? şi tot aşa. Sau să îi întrebe pe copii ce cred ei despre un lucru sau altul, iar apoi să le îndrepte greşelile, în scurtă vreme, în acest mod simplu, se pot transmite criterii sănătoase de judecare a lucrurilor, iar acestea nu se vor mai şterge timp îndelungat, putând chiar să rămână pe toată viaţa.

În felul acesta gândirea lumească şi iscodirea rea şi nesăţioasă sunt smulse din rădăcină. Adevărul leagă mintea de ceea ce o mulţumeşte, dar felul lumesc de a gândi nu mulţumeşte, şi astfel aprinde iscodirea. Să facem un mare bine copiilor ferindu-i de această cugetare lumească. Iar aceasta încă înainte ca ei să înceapă a citi.

Mai departe, nu trebuie cu nici un chip să se dea copiilor cărţi cuprinzând idei şi păreri stricate; astfel, mintea le va rămâne întreagă, în starea de sfântă şi dumnezeiască sănătate. Nu are nici un sens să nu încercăm a-i deprinde pe copii în felul acesta, sub cuvântul că ar fi prea mici. Adevărul stă la îndemâna oricui. Faptul că un copil mic creştin e mai înţelept decât savanţii s-a dovedit în realitate. El se mai petrece uneori şi astăzi, dar altădată era pretutindeni. De pildă, la vreme de mucenicie, copiii mici vorbeau despre Hristos Mântuitorul, despre nebunia închinării la idoli, despre viaţa viitoare şi despre altele asemenea; şi asta pentru că mama sau tatăl lor le lămuriseră lucrurile acestea în simple convorbiri. Aceste adevăruri s-au apropiat atunci mai mult de inimă, care a început să le păstreze cu sfinţenie până la a fi gata să moară pentru ele.

Voinţa

Un copil are multe dorinţe. Orice lucru îi atrage atenţia, îi place şi dă naştere dorinţelor. Nefiind în stare să deosebească binele de rău, el doreşte totul şi e gata să facă tot ceea ce doreşte. Un copil lăsat în voia lui devine un încăpăţânat cu neputinţă de supus. Prin urmare, părinţii trebuie să vegheze necontenit această mlădiţă a lucrării sufletului.

Cel mai simplu mijloc de îngrădire a voinţei în hotarele cuvenite stă în a-i învăţa pe copii să nu facă nimic fără de încuviinţare. Aşa fel încât să se deprindă a alerga la părinţi, întrebându-i: Pot să fac aceasta sau aceea? Trebuie făcuţi să înţeleagă din propria lor trăire şi din cea a altora că e primejdios a-şi împlini dorinţele fără ca să întrebe, trebuie aduşi în acea stare sufletească în care să se teamă de propria lor voie. Va fi un lucru de cel mai bun augur şi totodată cel mai lesne de întipărit. De vreme ce în cea mai mare parte a lor copiii pun întrebări celor maturi, văzându-şi propria lor neştiinţă şi slăbiciune, această stare de lucruri nu are decât a fi ridicată la rangul de lege absolută pentru ei.

Urmarea firească a unei astfel de deprinderi va fi desăvârşita ascultare şi supunere în toate faţă de voinţa părinţilor, chiar împotriva propriei voiri; o obişnuinţă de a se lepăda de sine în multe lucruri, ca şi puterea şi firescul de a o face; dar, mai ales, încredinţarea întemeiată pe tărie că nu trebuie să îşi împlinească voia în nimic. Acest lucru este în cea mai mare măsură lesne de înţeles de către copii din propriile lor încercări, căci ei doresc multe lucruri, dar adesea ele îi vatămă fie trupeşte, fie sufleteşte.

Obişnuindu-l să nu-şi facă voia, copilul trebuie învăţat totodată să facă binele. Pentru aceasta, părinţii înşişi să le fie pildă vie de viaţă îmbunătăţită, şi să facă copiilor cunoştinţă cu oameni a căror grijă de căpetenie este nu dobândirea de onoruri şi desfătări, ci mântuirea sufletului. Copiilor le place să imite. Cat de repede învaţă să copie pe mamă sau pe tată! Aici se petrece ceva asemănător celor ce se întâmplă cu instrumentele acordate la fel.

În acelaşi timp, copiii înşişi trebuie îndemnaţi spre fapte bune. La început, să li se poruncească a face fapte bune, apoi să fie călăuziţi în a le face ei de la sine. Cele mai obişnuite fapte bune în sensul acesta sunt: milostenia, îndurarea, facerea de bine, ascultarea de alţii şi răbdarea. Nu e greu să îi învăţăm a face acestea. Prilejuri pentru ele se găsesc la tot pasul; nu trebuie decât a fi folosite.

Din toată această educaţie, voinţa iese dispusă spre fapte bune şi în general cu o înclinaţie spre bine. Aşa cum învaţă orice alt lucru, trebuie deprinşi să lucreze şi binele.

Inima

Dacă mintea, voinţa şi puterile inferioare lucrează astfel, nu e nevoie să mai spunem că şi inima va fi gata să primească simţăminte neprefăcute şi sănătoase şi să dobândească obişnuinţa de a se bucura de ceea ce este spre bucurie şi de a nu avea nici o atracţie spre nimic din ceea ce, sub masca plăcerii, varsă venin în suflet şi în trup. Inima este puterea de a gusta şi simţi mulţumirea.

Când omul era în unire cu Dumnezeu, el afla încântare în lucrurile sfinte şi dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu. După cădere, şi-a pierdut acest gust şi acum însetează după cele trupeşti. Harul de la Botez a îndepărtat aceasta, dar aprinderea trupească e iarăşi gata să cuprindă inima. Nu trebuie îngăduit aşa ceva; inima trebuie păzită.

Cel mai puternic mijloc pentru educarea gustului celui adevărat în inimă este o viaţă îmbisericită, în care toţi copiii aflaţi în creştere să fie ţinuţi negreşit. Atracţia pentru lucrurile sfinte, bucuria de a rămâne în mijlocul lor pentru liniştea şi căldura pe care o dau, ferirea de ceea ce străluceşte şi atrage în deşertăciunile lumeşti – toate acestea nu se pot întipări mai bine în inimă (decât printr-o viaţă îmbisericită). Biserica însăşi, icoanele ei, cântările – acestea, prin conţinutul şi puterea lor, sunt cele mai însemnate obiecte ale rafinatei arte bisericeşti.

Trebuie să ne amintim că fiecare va primi dincolo locaşul său veşnic după gustul inimii lui, şi că gustul inimii va fi chiar cel ce se formează aici. E limpede că teatrele, spectacolele şi cele asemenea lor nu se potrivesc creştinilor.

Un suflet care a fost pus în linişte şi bună-rânduială în felul acesta, nu va mai stânjeni, prin neorânduiala firii lui, creşterea duhovnicească. Duhul creşte mult mai lesne decât sufletul şi îşi descoperă puterea şi lucrarea mai iute decât cele ale sufletului. Ale duhului sunt: frica de Dumnezeu (corespunzătoare minţii), conştiinţa (corespunzătoare voinţei) şi rugăciunea (corespunzătoare simţirii). Frica de Dumnezeu naşte rugăciunea şi curăţeşte conştiinţa.

Nici nu e nevoie să îndrumăm acestea către lumea de dincolo, cea nevăzută. Copiii deja au o înclinaţie către ea şi îşi însuşesc aceste simţăminte, îndeosebi rugăciunea se altoieşte foarte uşor şi lucrează nu prin limbă, ci prin inima.

Tocmai de aceea copiii iau parte de bunăvoie şi fără să obosească la rugăciunile de acasă şi la slujbele din biserică şi sunt fericiţi să facă asta. Prin urmare, nu ar trebui să fie lipsiţi de această parte a formării lor, ci duşi, încetul cu încetul în acest locaş sfânt al simţirii. Cu cât mai devreme se va întipări frica de Dumnezeu şi se va trezi rugăciunea, cu atât mai trainică va fi cucernicia pentru tot restul vieţii.

La unii copii acest duh s-a vădit de la sine, chiar şi împotriva unor piedici aflate în calea descoperirii lui. E foarte firesc. Duhul harului primit la Botez, dacă nu a fost înăbuşit de o creştere nepotrivită a trupului şi sufletului, nu poate decât să dea viaţă duhului nostru, şi ce îl poate împiedica să îşi vădească puterea?

Conştiinţa

Cu toate acestea, conştiinţa are nevoie de cea mai strânsă călăuzire. Ideile sănătoase şi rugăciunea, împreună cu pilda bună a părinţilor şi cu alte mijloace de a învăţa binele, luminează cugetul şi aşează în el temelie potrivită pentru lucrarea cea bună de mai târziu. Dar mai ales trebuie formată la copii atât o deprindere spre exigenţă cât şi una spre o conştiinţă vie. Această conştiinţă vie este un lucru de cea mai mare însemnătate în viaţă; dar pe cât de uşor este ea de format, pe atât de uşor poate fi înăbuşită la copii.

Pentru copiii mici, voinţa părinţilor este legea conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Părinţii să poruncească, cum se pricep ei mai bine, într-un asemenea fel încât copiii să nu fie siliţi să calce voinţa părinţilor; iar dacă deja au călcat-o, trebuie îndemnaţi pe cât e cu putinţă să se căiască.

Ceea ce este frigul pentru flori, tot aceea este şi încălcarea voii părinţilor pentru un copil; el nu te mai poate privi în ochi, nu-ţi mai doreşte afecţiunea, vrea să fugă şi să fie singur; chiar şi sufletul îi devine aspru, iar copilul începe să se sălbăticească. Bun lucru este a-l obişnui din timp spre pocăinţă, aşa fel încât fără teamă, cu încredere şi cu lacrimi, să poată veni şi spune: „Am făcut cutare greşeală”.

Desigur că toate acestea privesc doar lucrurile obişnuite; ceea ce contează însă este că se pune acum temelia caracterului statornic şi cu adevărat religios pe care-l va avea copilul pe viitor de a se ridica neîntârziat după cădere – şi că se formează deprinderea unei grabnice pocăinţe şi curăţiri sau reînnoiri prin lacrimi.

Am arătat aici rânduiala vieţii copilului. De va creşte copilul în ea, duhul evlaviei va creşte mai mult în el. Părinţii ar trebui să urmărească toate mişcările trezirii la viaţă a puterilor copilului şi să le îndrume pe toate către un singur scop. Aceasta e legea: începeţi de la prima suflare a pruncului; începeţi-le pe toate deodată, nu numai pe una; faceţi-le neîncetat, în chip cumpătat, treptat, fără salturi, urmând cu răbdare şi nădejde o sporire treptată, luând seama la mlădiţe şi folosindu-le bine, fără a socoti nimic lipsit de însemnătate într-o problemă atât de însemnată. Nu vom mai intra în amănunte, pentru că intenţionăm să arătăm doar cea mai importantă orientare pe care trebuie să o urmeze educaţia.

Sf. Teofan Zăvorâtul