De la baptism spre Ortodoxie

februarie 28, 2014 Categoria: Articole, Religii si secte

Roaba lui Dumnezeu Ludmila mai bine de zece ani a fost membră a sectelor baptistă şi penticostală. Iniţial ea nu a vrut să ne povestească despre calea sa dificilă, dar motivul pentru care s-a hotărât să răspundă la întrebările noastre a fost faptul că acest interviu ar putea să ferească măcar pe cineva de cursele sectare.

– Ludmila, povestiţi-ne, vă rog, despre Dvs. Care era atitudinea faţă de credinţă în familia Dvs., în copilărie aţi avut o oarecare educaţie religioasă?

– Din neamul meu, bunelul de pe linia tatălui a fost un creştin ortodox foarte credincios. Se născuse nu departe de Diveevo, apoi s-a mutat în Altai. El, împreună cu bunica, din motive religioase, nu au lucrat în kolhoz, acasă aveau multe icoane. Dar tatăl meu nu a moştenit credinţa părinţilor săi, iar uneori spunea: „Cred că Dumnezeu este soarele, fiindcă totul încălzeşte şi face să crească ş.a.m.d.”. Dar după caracterul său liniştit şi blând, totdeauna s-a simţit că el provine dintr-o familie ortodoxă. Mama era musulmană şi total contrară tatălui, femeie luptătoare şi fanatic devotată islamului. Până la sfârşitul vieţii sale, ea se căia că s-a căsătorit cu un bărbat de altă credinţă şi nu prea trăiau în pace cu tata. Când însă eu am ajuns în sectă, am adus acasă o Biblie şi mama se certa des cu mine. Iar mai târziu, când a aflat că m-am convertit la Ortodoxie, a sărit la mine cu cuţitul spunând: „Ai trimis în iad tot neamul nostru până la a paisprezecea generaţie!”.
Când aveam şase ani, mi s-a întâmplat un caz pe care nu l-am putut uita. Ne jucam cu copiii lângă şcoală, iar pe un scaun în apropiere stătea o bătrână cu Biblia în mână. Din toţi copiii, m-a chemat anume pe mine şi mi-a povestit despre Dumnezeu. Am fugit acasă bucuroasă şi mi-am împărtăşit „descoperirea” părinţilor: „Dumnezeu există!”. Tatăl însă mi-a zis cu severitate: „Dacă vei mai pomeni încă o dată despre Dumnezeu, te omor!”. Probabil, el încă avea frică de conducerea comunistă.

– Cum s-a întâmplat să ajungeţi membră a sectei, ce v-a atras?

– Acestea au fost în anii ’90: „cortina de fier” a căzut şi din Occident au năvălit în Rusia mulţi predicatori sectari, care ziceau – credeţi cum doriţi! Dar perestroika încă era în toi: la uzine nu erau locuri de muncă, salariul nu se plătea. Au distrus totul, toate principiile noastre de viaţă; cum să trăieşti, pentru ce – nu era clar. Apropo, în acea perioadă, în secte nimereau în general oamenii inteligenţi: directori, medici, ingineri, lucrătorii în domeniul culturii.
Pe atunci eu lucram la o şcoală profesională, unde au venit să predice baptiştii. Iar în familia mea erau probleme, fiul se legase cu nişte băieţi răi… Aceste probleme îmi îngreunase sufletul şi, auzind pe aceşti oameni şi simţind atenţia lor către mine, m-am plâns de toate problemele mele. Aceasta este asemenea unei discuţii cu psihologul: îi spui despre problemele tale şi ţi se face mai uşor pe suflet. Iar oamenilor atunci le era foarte greu. Şi noi am început să frecventăm întrunirile lor şi să-i chemăm şi pe alţii: „Haideţi şi voi, acolo cu adevărat sunt oameni credincioşi!”. Pentru noi a fost uimitor faptul că ei au lăsat familiile, locul de muncă ca să predice Evanghelia.

– Povestiţi-ne mai amănunţit despre baptişti. Care este structura ierarhică a acestei secte, ce rânduieli se fac acolo, ce prezintă „slujbele” lor, cu ce se ocupă membrii?

– Problema ierarhiei nu m-a interesat în mod deosebit, dar ştiu că în centrul regional ei aveau, probabil, o „biserică”- mamă, unde se adunau, iar la noi veneau o dată în săptămână cu predicarea. Mai apoi au construit o „biserică” la noi în oraş, au numit un „prezbiter” şi i-au cumpărat un apartament. Mai târziu însă, secta s-a împărţit în diferite ramuri, din cauza unor neînţelegeri ce ţineau de chestiunile despre credinţă şi „prezbiterii” s-au înmulţit. Noi toţi comunicam între noi, dar fiecare se adresa la „pastorul” său.
„Slujbele” aveau loc în felul următor: noi eram aşezaţi pe scaune, ascultam citirea Bibliei şi „predicile”, cugetam la cele auzite, ne exprimam părerile personale asupra cuvântului lui Dumnezeu. Toate aceste momente, desigur, dezvoltau în noi slava deşartă şi mândria.
Sfintele Taine, ca atare, la baptişti nu există, decât numai nişte asemănări cu Botezul şi Împărtăşania. Spovedania se făcea în felul următor: când cineva dorea să se pocăiască, ieşea în mijlocul adunării, îşi mărturisea păcatele în auzul tuturor, iar „pastorul” în acel timp stătea şi se ruga. Totodată, se puteau „mărturisi” toţi concomitent, spunându-şi păcatele, care în voce, care în sine.
Învăţătura despre post la fel era schimonosită, posturile de multe zile nu existau. Când cineva dintre noi avea o oarecare problemă şi cerea ajutor, toată obştea stabilea o zi de post şi fiecare se ruga cu cuvintele sale pentru cel ce avea probleme.
„Botezul” se săvârşea în iaz, printr-o singură afundare. Îmi amintesc că în timpul „botezului” meu norii s-au ferit şi soarele a luminat puternic. Atunci mi s-a părut că acesta este un semn care confirmă corectitudinea şi îmbelşugarea credinţei baptiste. Dar aceasta a fost o înşelare drăcească.
Predicatorii de la început ne inspirau că baptismul nu este sectă. Apoi au început să poarte discuţii teologice: criticau Ortodoxia, vorbeau împotriva cinstirii Crucilor, icoanelor, sfinţilor, contra limbii slavone-bisericeşti din Biserica Ortodoxă, adică ei se roagă, dar singuri nu înţeleg ceea ce cer în rugăciune.
Acum în Biserica noastră se discută posibilitatea traducerii slujbelor dumnezeieşti în limba rusă „pe înţelesul” tuturor. Dar acest fapt este inadmisibil, căci este influenţa protestantismului. Când eu am venit în Biserica Ortodoxă şi am auzit cântări în limba slavonă-bisericească, deodată am simţit că este ceva ce îmi aparţine şi, până nu am citit toată Psaltirea în acea limbă, nu am primit uşurare sufletească.
Contra Crucii şi a icoanelor baptiştii aduc cuvintele Apostolului Pavel: „Dumnezeu nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva.” (Fapte, 17:25, n. red.). Ei spun: „De ce ortodocşii se înseamnă cu semnul crucii, poartă cruce la gât? Iată, ies din biserică şi continuă să servească băuturi alcoolice, să fumeze, să facă desfrâu – de aceea credinţa lor nu este adevărată”. Cu aşa argumente viclene ei îi conving pe cei necunoscători.
Pe sfinţi ei în genere nu îi recunosc. Pe Maica Domnului o numesc doar „o femeie simplă şi bună” sau „una din cele mai bune”. Pe când încă eram membră a sectei, odată am vorbit cu o soră despre Născătoarea de Dumnezeu: „Iată noi citim în Evanghelie: …la Dumnezeu toţi sunt vii (Mt. 22:32). Înseamnă că morţii sunt vii! Înseamnă că şi sfinţii sunt vii! Atunci de ce noi nu putem să le cerem ajutor în rugăciune? De ce eu nu pot să o rog pe Maica lui Dumnezeu să se roage pentru mine şi pentru copii mei? Pe tine eu te pot ruga ca să te rogi pentru mine, dar pe Ea de ce nu? Ea este vie, – a spus Dumnezeu!”. Dar ea mi-a răspuns: „Liuda, hai mai bine să nu discutăm această chestiune (ea simţea adevărul din spusele mele), ci să întrebăm pe fraţii din adunare, să vedem ce vor zice ei”. În această sectă se cultivă ascultarea „de la” şi „până la” fără împotrivire.

– Ce stare duhovnicească aţi avut când aţi primit baptismul? Aflarea în sectă a avut influenţă asupra familiei Dvs., a persoanelor ce vă înconjoară?

– Aflându-mă în această sectă, prima perioadă am simţit entuziasm. Uneori de la cuvintele predicatorului venea o fierbinţeală. Nu cunosc dacă foloseau anumite metode de influenţă asupra oamenilor, dar cuvântarea lor într-adevăr era neobişnuită, cu ridicarea şi coborârea vocii, cu diferite intonaţii…
Acasă eu practic nu prea veneam, fiindcă noi ajutam toxicomanii, beţivii şi discutam cu oamenii. Baptiştii obişnuiesc să vorbească foarte gingaş: „Poftim, draga mea, ia loc, iată eu am copt o tartă. Ce mai faci?”. Se oferea, de asemenea, şi ajutor material. De exemplu, o familie mai săracă închiria un apartament şi iată că baptiştii i-au făcut reparaţie şi în apartament şi în coridor, ca totul să fie în regulă. Desigur aceste momente pe mulţi îi cuceresc.

– În afară de necinstirea sfinţilor, aţi observat în învăţătura baptiştilor ceva care să vă fi părut de neînţeles sau chiar greşit?

– Cred că pentru mine s-a rugat cineva din strămoşii mei ortodocşi, răposaţi, de aceea mi-a apărut o întrebare: de ce în Ortodoxie este un fel de învăţătură, iar în baptism e alta, de ce noi, care credem în Hristos, suntem dezbinaţi? Am început să mă rog lui Dumnezeu: „Doamne, Tu ai murit pentru noi, iar noi toţi ne-am dezbinat. Cine din noi este corect? Dar poate noi toţi suntem corecţi? Atunci de ce credinţele noastre se dezbină? N-ar trebui să fie aşa, înseamnă că cineva undeva greşeşte? Ajută-mă să înţeleg unde este adevărul!” Eu atât de mult m-am întristat din cauza acestor îndoieli, chiar şi am plâns, încât am fost nevoită să-mi iau concediu medical.
La scurt timp m-am smintit de un moment din baptism: relaţia familiară cu Dumnezeu: „Tu m-ai spălat cu sângele Tău, m-ai ispăşit, şi iată eu sânt mântuită”. Nouă deseori ne spuneau la adunări: „Ridicaţi mâinile: Voi sunteţi sfinţi ori nu?” Aproape toţi ridicau mâinile, dar eu nu ridicam, fiindcă eu recunoşteam că nu petrec o viaţă sfântă şi cum atunci aş putea să spun că sunt sfântă? „Voi înţelegeţi că sunteţi spălaţi cu sânge?! Voi nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2:19)”. Dar eu iarăşi nu înţelegeam: da, Dumnezeu este sfânt, dar eu sunt păcătoasă, iar în Împărăţia lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat. Aşa eu am văzut divergenţa de învăţătură a baptiştilor cu Sfânta Scriptură.

– Şi atunci aţi hotărât să vă convertiţi la Ortodoxie?

– Nu, încă câţiva ani am rătăcit pe la secte. Am început să am o frică oarecare: mă temeam să ies din casă şi să intru înapoi, să rămân singură în casă, mai ales noaptea, ceva asemănător am avut în copilărie şi adolescenţă. Apoi mi-a apărut o tristeţe straşnică, o apatie către tot, indiferenţă faţă de membrii sectei. Ei se apropiau de mine să afle ce mai fac, să încerce să mă ajute, dar eu le ziceam: „La mine este întuneric, nu pot face nimic cu sine, simt că ceva nu este în regulă”. Ei îmi ziceau: „Vorbeşte atunci cu prezbiterul”, iar relaţiile mele cu el erau tensionate. Dar totuşi m-am adresat lui cu o întrebare: „Dracii năvălesc asupra mea. Mă rog mult, din inimă, dar ei pleacă numai după ce eu îi însemn cu semnul Crucii. De ce se întâmplă aşa?”. „Prezbiterul” mi-a răspuns în aşa fel: „Tu eşti infectată cu erezie, cu duhul Ortodoxiei, pe tine te chinuieşte duhul Ortodoxiei!”. Dar prin practică eu am descoperit cum se tem duşmanii nevăzuţi de Cruce. (Mai apoi, după ce mă convertisem la Ortodoxie, au venit într-o zi la mine nişte sectanţi, iar eu pur şi simplu le-am arătat Crucea, iar ei s-au îndepărtat şi au fugit.)
Aveam o iconiţă a Maicii Domnului din Vladimir dintr-un calendar de perete. Eu vorbeam cu ea, mă rugam cum puteam. Cred că anume Maica Domnului m-a scos din această sectă. Dar când au aflat sectanţii despre icoană, m-au pus să ard calendarul. Însă eu mai citeam pe atunci o carte despre Cuviosul Serafim de Sarov şi odată i-am zis pastorului: „Ce mare sfânt a fost Cuviosul Serafim!”. Iar el mi-a recomandat să ard şi această carte: „Iată că această carte îţi încurcă să fii cu adevărat credincioasă. De aceea pe tine te chinuiesc îndoielile şi tu suferi”. Dar eu nu am ars cartea. Iar icoana Maicii Domnului am ars-o. Apoi, când am venit în Biserica Ortodoxă, primul lucru pe care l-am văzut a fost anume icoana Maicii Domnului din Vladimir.
Aşa Dumnezeu m-a condus spre credinţa adevărată, treptat, scoţându-mă din întunericul sectei. Dar nici duşmanul nu mă lăsa din cursele sale: am întâlnit o prietenă care a plecat la o altă sectă, anume la penticostali. Ei se roagă în „limbi” – o vorbire nearticulată, lipsită de sens, iar în fond fiind îndrăcire. Iar viaţa exterioară a penticostalilor este evlavioasă. Eu am devenit membră a acestei secte, dar nici aici îndoielile nu m-au părăsit.
Odată, în timpul adunării, când „predicatorul” a vorbit urât despre cineva, eu m-am indignat în sinea mea: „De ce tu îl judeci? Voi doar sunteţi toţi sfinţi, vouă nu vă este permis să judecaţi!”. În Ortodoxie noi nu spunem că suntem sfinţi, noi vedem că suntem bolnavi spiritual şi, cu ajutorul Bisericii şi al Sfintelor Taine, trebuie treptat să ne vindecăm. Iar în secte se inspiră ideea că membrii ei sunt sfinţi, dar totodată îi judecă pe alţii, dezvoltând în rândul membrilor mândria şi duhul fariseilor.
Încă am citit eu în Evanghelia de la Ioan că: „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică…” (Ioan 6:53-54). Iar la baptişti şi penticostali Taina Împărtăşaniei nu există. Ei coc pâine, o aduc la adunare, toarnă într-o cană vin, „prezbiterii” frâng pâinea şi zic: „Să gustăm din aceasta în amintirea Cinei celei de Taină”. În Evanghelie este scris într-un verset „în amintire”, dar în alte locuri este clar scris că acestea trebuie să fie adevăratul Trup şi Sânge. „L-au uitat cumva pe Apostolul Ioan Teologul?!” – eram eu nedumerită. – „Nu, – ziceau ei, – aceasta este o subînţelegere”. – „Dar atunci noi nu putem fi cu Domnul. Noi stăm şi îl pomenim doar!”.
Şi iată, când am fost ultima oară la adunarea penticostalilor, toate aceste contraziceri nu-mi ieşeau din cap şi eu m-am rugat: „Doamne, arată-mi calea mântuirii!”. Am venit acasă, am luat Biblia şi foile parcă singure mă duceau la paginile care îmi arătau despre adevărul Ortodoxiei. A doua zi dimineaţa am contactat-o pe o prietenă-sectantă de-a mea şi i-am zis: „Hai să mergem în Biserica Ortodoxă – noi suntem în erezie”.
Era într-o zi de lucru, dar noi l-am găsit pe părinte la biserică. Am început să discutăm, iar mai apoi s-a apropiat al doilea preot. Noi am discutat, aproximativ şase ore la rând, până a înnoptat. Ei ne-au povestit despre credinţa Ortodoxă, iar noi eram de acord cu cele spuse de ei: „da, corect”, „da, despre aceasta este scris aici” – noi doar cunoşteam cuvântul lui Dumnezeu, dar acum aceste cunoştinţe ni se deschideau corect şi valoros.

– Şi v-aţi botezat în Biserica Ortodoxă?

– Da, dar eu aveam o dilemă: trebuia să fiu rebotezată sau trebuia doar să fiu unsă cu Sfântul Mir? Fiindcă noi parcă ne „botezasem” şi norii s-au ferit şi soarele a răsărit. Dar părintele mi-a explicat că noi ne botezăm în Trupul lui Iisus Hristos, iar Trupul este Biserica, iar Biserica adevărată este doar una – cea Ortodoxă. Şi eu am primit Sfântul Botez. La fel şi soţul meu, care era nebotezat, a hotărât singur, spre uimirea tuturor, să se boteze în Biserica Ortodoxă, cu toate că mai înainte eu încercam să-l conving să primească baptismul, dar el nicidecum nu şi-a dat acordul. Iar la Biserică a mers singur şi a devenit creştin ortodox.

– Ce s-a schimbat în viaţa Dvs. după ce aţi părăsit secta şi aţi venit în Biserica Ortodoxă?

– Aveam o bucurie care nu se descrie şi îmi potoleam setea duhovnicească cu canoanele, acatistele şi Psaltirea care sunt în Ortodoxie. Dar iată că a început şi lupta duhovnicească, ceea ce sectanţilor nu le este cunoscut. Nu mai aveam acea râvnă ca înainte, nu mai puteam ajuta oamenii cu uşurinţă, precum o făceam atunci. Acum fiecare pas îl fac greu, dar înţeleg că Ortodoxia este o cale îngustă, întemeiată de Domnul.

– Câţi ani aţi petrecut în total în sectă?

– În Ortodoxie ne-am botezat în anul 2002, dar până atunci 11-12 ani i-am pierdut acolo. Eu plângeam în hohote realizând acest fapt, dar se pare că trebuia să răscolesc tot câmpul ca să găsesc diamantul, precum se spune în Evanghelie (Mt. 13: 44-46). Fericit este acela care din start vine la Ortodoxie, el primeşte de la început diamantul! De aceea eu mă întristez foarte mult când văd că mulţi ortodocşi nu preţuiesc mărgăritarele scumpe ale adevăratei credinţe.
Secta este o capcană diavolească, iar petrecerea în ea nu trece fără urme. Duhul înşelării, al îndoielii, al tristeţii, de regulă se luptă încă cu sectanţii (după plecarea lor din sectă, n. trad.). Este însă şi un moment pozitiv, despre aceasta mi-a spus un părinte cu viaţă duhovnicească înaltă: sectanţii care cu sinceritate se pocăiesc, devin creştini ortodocşi mai râvnitori. Ei se străduiesc să respecte regulile bisericeşti întocmai cum sunt ele, toate hotărârile şi predaniile. Acum sunt multe abateri în viaţa bisericească. Între ortodocşi bântuie rătăciri precum că toate credinţele sunt pline de bucurie şi plăcute lui Dumnezeu: „Parcă în alte credinţe oamenii nu se mântuiesc!?” Eu nu pot suporta să aud aşa cuvinte. O doamnă fiind sectantă spunea: „Dar noi, doar, tot suntem creştini, tot trăim după Evanghelie, pur şi simplu căile sunt diferite”. – „Nu, – zic eu – între voi şi noi este prăpastie! Învăţăturile noastre diferă de celelalte, precum cerul de pământ, nu avem noi nimic comun cu voi!”. Apoi ea a fost de acord că, într-adevăr, diferenţele sunt mari. Aceasta eu pot s-o înţeleg atunci când o spun sectanţii, dar când o spun ortodocşii…
În ultimul timp deseori fac pelerinaje pe la mănăstiri, unde ustavul este mai strict. Acum am înţeles de ce există monahismul, ascetismul, acesta este o cale mai comodă către Dumnezeu. Mai înainte consideram acest lucru ca bătaie de joc de sine şi de aproapele. Dar cineva îşi ia totuşi această cruce, ba încă se şi bucură, iar când are vreo zi fără ispite, se întristează…

– În opinia Dvs., cum ar putea creştinii ortodocşi să se opună predominărilor sectare în ţara noastră?

– În primul rând, cu viaţa personală. Trebuie să avem în noi duhul Evangheliei, să fim purtători ai lui. Dar mi se pare că Ortodoxia este în sângele poporului nostru, sufletul singur se trage către ea…

– Ultima întrebare: ce aţi dori să le uraţi cititorilor ziarului nostru şi tuturor creştinilor ortodocşi?

– Să nu ajungă în secte! Să se mântuiască şi să fie adevăraţi creştini ortodocşi. Dar aceasta este uşor de spus şi nu atât de simplu de făcut.

Interviu realizat de Anastasia DERJAVINA
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV
Pravoslavnîi Krest, Nr. 18(90), 15 septembrie 2013