Înrâurirea părinţilor asupra copilului

februarie 11, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Teofan Zavoratul

Sufletul pruncului nu cunoaşte, ca să spunem aşa, încă nici o mişcare în primele lui zile, luni şi chiar ani. Este cu neputinţă să i se poată transmite ceva pe care să şi-l însuşească prin mijloacele obişnuite de redare a cunoştinţelor, dar poate fi influenţat în alt fel.

Există un anumit fel de convorbire între suflete care se face prin inimă. Un suflet îl mişcă pe celălalt prin simţăminte. Uşurinţa de a lucra o astfel de înrâurire asupra sufletului unui prunc atârnă în chip nemijlocit de deplinătatea şi profunzimea simţămintelor părinţilor pentru copil, într-un fel, tatăl şi mama trec în copil, punându-şi tot sufletul pentru bunăstarea lui. Iar dacă sufletul le este pătruns de evlavie, nu se poate ca într-un anume fel aceasta să nu influenţele pe copil.

Cel mai bun mijloc pentru a realiza aceasta sunt ochii. Căci în timp ce în celelalte simţuri sufletul rămâne tăinuit, ochii îşi deschid privirea lor către cei din jur. Ei sunt locul de întâlnire a unui suflet, cu celălalt. Fie ca aceste deschideri să folosească trecerii simţirii sfinte din sufletele mamei şi tatălui în sufletul copilului; căci ele nu pot decât să ungă inima pruncului cu acest untdelemn sfânt.

Trebuie ca în privirea părinţilor să fie nu numai iubire, care e atât de firească, ci şi credinţa că în braţe au ceva mai mult decât un simplu copil. Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat în grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da şi mijloace îndestulătoare pentru păstrarea lui. Şi, în cele din urmă, este nevoie de neîncetata rugăciune a sufletului trezit la nădejde prin credinţă.

Când părinţii ocrotesc în felul acesta leagănul copilului lor cu acest duh de evlavie neprefăcută, şi când în acelaşi timp, pe de o parte îngerul păzitor, iar pe de alta Sfintele Taine şi toată viaţa Bisericii lucrează asupra lui din afară şi dinlăuntru – prin toate acestea se statorniceşte în jurul vieţii abia începute un mediu duhovnicesc înrudit ei, care va trece în însăşi felul ei de a fi, aşa cum sângele, temelia vieţii biologice, îşi ia numeroase din însuşirile sale din mediul înconjurător. S-a spus odată că vasul nou va păstra vreme îndelungată, poate pentru totdeauna, mirosul a ceea ce s-a pus în el cât era încă nou.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre mediul înconjurător al copiilor. Acesta pătrunde în mod harismatic şi mântuitor în formele de viaţă care tocmai se încropesc în copil şi-şi lasă pecetea asupra lui. Şi aceasta este o ocrotire care nu poate fi străpunsă de influenţa duhurilor rele.

Începând astfel din leagăn, lucrarea trebuie să stăruie apoi pe tot parcursul creşterii: în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe. Biserica cu viaţa ei şi Sfintele Taine sunt ca un cort sfânt pentru copii, iar ei ar trebui să rămână în el fără a-l părăsi. Sunt pilde care arată cât de rodnic şi mântuitor este acest lucru (precum viaţa Proorocului Samuel; viaţa Sfântului Teodor Schitiotul – 22 aprilie şi altele). Toate acestea pot înlocui chiar orice alte mijloace de educaţie, aşa cum s-a şi făcut de altfel în nenumărate cazuri, cu deplină reuşită. Temelia vechilor metode de educaţie constă tocmai în aceasta.

Când puterile dintr-un copil încep să se trezească, una după alta, părinţii şi cei ce cresc copii ar trebui să îşi sporească încă o dată atenţia. Căci atunci când, sub înrâurirea mijloacelor mai sus arătate, setea după Dumnezeu se va ivi şi va creşte în ei, atrăgând după ea toate puterile copilului, în acelaşi timp nici păcatul ce zace în ei nu va dormi, ci se va strădui să pună el stăpânire pe acele puteri. Urmarea de neocolit a acestui lucru va fi o luptă lăuntrică. Şi, de vreme ce copiii nu pot de a o purta ei înşişi, se înţelege că locul lor îl vor lua părinţii. Dar pentru că această luptă trebuie să se dea de către puterile copilului, părinţii sunt datori să vegheze asupra primelor lor dezmorţiri, astfel încât să poată da din prima clipă acestor puteri o îndrumare în armonie cu rostul de căpetenie spre care trebuie ele îndreptate.

Aşa începe lupta părinţilor cu păcatul care zace în copil. Şi deşi acest păcat este lipsit de puncte de sprijin, totuşi lucrează şi încearcă să ia în stăpânire puterile trupului şi ale sufletului pentru a-şi afla sieşi locaş bun de odihnă. Nu trebuie să i se îngăduie aceasta, ci este nevoie, ca să zicem aşa, să smulgem aceste puteri din mâna păcatului pentru a le încredinţa lui Dumnezeu.

Dar pentru ca aceasta să se facă pe temelie trainică şi cu o cunoaştere amănunţită a temeiniciei mijloacelor alese, trebuie lămurit ce anume vrea păcatul, ce anume îl hrăneşte şi cum anume pune el stăpânire asupra noastră. Lucrurile cele dintâi care stârnesc şi târăsc pe om la păcat sunt: pentru puterea de a cugeta – bunul plac al minţii (sau iscodirea); pentru puterea de a voi – voia de sine; iar pentru puterea de a simţi – plăcerile.

Aşadar, puterile în creştere ale sufletului şi trupului trebuie astfel călăuzite şi îndrumate încât să nu se predea robiei desfătărilor trupeşti, iscodirii, bunului plac al voii de sine şi plăcerilor egoiste – căci va fi o robie în păcat – ci dimpotrivă, copilul trebuie învăţat cum să se lepede de ele şi să le stăpânească, scăpând astfel de tirania şi de vătămarea lor.

Acesta e lucrul de căpetenie pentru început. Mai târziu toată educaţia poate fi făcută în armonie cu acest început.

Sf. Teofan Zăvorâtul